Terapia prin dans, mişcare şi emoţie Joan Chodorow

Acest capitol se referă la relaţia interconectată, neîntreruptă dintre emoţie şi imaginaţie.

Pe lângă patternurile distinctive ale senzaţilor corporale simţite şi acţiunile fizice expresive,
emoţiile au patternuri potenţiale proprii de dezvoltare imaginativă.Voi acorda o atenţie specială
unui număr limitat de emoţii de bază (principale) aşa cum ele se amestecă şi se combină unele cu
celelalte, transformându-se într-o reţea sensibilă de sentimente şi complexe tonifiate emoţional şi
în fond cele mei înalte valori al culturii umane. Emoţiile şi formele lor de expresie facială şi
corporală au fost totdeauna importante pentru studiul TDM. Cu toate acestea, pentru mulţi ani
psihologia academică americană a considerat studiul emoţiilor şi al imaginaţiei ca nefiind de
încredere, neştiinţific şi chiar nerespectabil. Puţini sunt cei care au devenit interesaţi de emoţiile
individuale, de posibilele interacţiuni ale emoţiilor unele cu altele sau de relaţia dintre emoţii şi
alte funcţii ale psihicului. Lucrurile au început să se schimbe la mijlocul anilor 80 şi de atunci a
continuat un interses sporit faţă de emoţii şi dezvoltarea lor în multe domenii, incluzând interesul
pentru relaţia dintre emoţii şi imaginaţie. Sper ca această lucrare va contribui la o înţelegere mai
diferenţiată a TDM ca o metodă de terapie comprehensivă, care se extrage într-un mod natural
din formele intrinseci ale imaginaţiei, în mod particular imaginaţia estetică, religioasă,
filozofică/ştiinţifică, socială şi imaginaţia psihologică centrală şi auto-reflectivă.
În acest mileniu este util să ne oprim şi să reflectăm la resursele istorice. Acest material
este în mare parte bazat pe sinteze elegante şi utile propuse de analistul Jungian, Louis Stewart. Îl
ofer ca un mod de întărire a procesului continuu de dezvoltare creativă. Înţelegerea lui
diferenţiată dintre afecte şi arhetip şi contribuţia la sitemul de afecte arhetipal este relevant
pentru TDM, precum şi pentru psihologia analitică deoarece totul se referă la corp, imaginaţie şi
emoţii.
Sistemul de afecte arhetipal al lui Stewart este o sinteză multidisciplinară, care se extrage
dintr-o largă gamă de resurse clasice şi contemporane, subliniind contribuţiile lui C. G. Jung şi
Silvan S. Tomkins. Pentru Tomkins (1962, 1963), afectele sunt sunt sistemul primar biologic
motivaţional şi înnăscut al celor mai dezvoltate mamifere, incluzând fiinţele umane. Impulsurile
şi alte răspunsuri sunt secundare. Emoţia nu doar amplifică impulsurile, dar de asemenea,
motivează memoria, percepţia, gândirea şi acţiunea. În acest aspect al teoriei sale, Tomkins
reafirmă aceeaşi teorie care a fost propusă de Jung la începutul anilor 1907: „Baza esenţială a
personalităţii noastre este afectivitatea. Gândirea şi acţiunea sunt doar simptome ale
afectivităţii.” (CW 3:38, par. 78). Pentru Jung, emoţiile sunt sursa valorii (1951, CW 9-II:27-28,
par. 52; şi pp. 32-33, par. 61), reprezentare (1961:177), energie şi o nouă conştiinţă (1938, CW
9-I:96, par. 179). Ceea ce Tomkins a oferit nou a fost ipoteza, dezvoltată cu grijă, a evoluţiei
afectelor care specificau un set particular de emoţii şi funcţiile lor particulare.
Folosesc interschimbabil termenii de afect şi emoţie. Folosesc mai mulţi termeni pentru a
descrie emoţiile moştenite, ca de exemplu, primare, arhetipale, primordiale, înnăscute, de bază,
fundamentale, etc. Dispoziţia şi sentimentele sunt înţelese ca numeroase amestecuri complexe,
modulări şi transmutări a unui număr limitat de teme emoţionale de bază.
Prima lucrare a lui Louis Stewart privind afectele a fost scrisă în colaborare cu fratele
său, Charles Stewart. Stewart şi Stewart (1979) au propus un sistem de şapte afecte moştenite.
Acestea sunt construite pe ideea că fiecare emoţie de bază are propriul său stimul simbolic care
este parţial conştient şi parţial inconştient. Partea conştientă constă în anumite situaţii tipice de
viaţă care cel mai probabil vor produce o reacţie similară majorităţii oamenilor, de exemplu:
Pierdere (tristeţe), Necunoscutul (teamă), Restricţia autonomiei (furie), Respingere (dezgust),
Neaşteptatul (uimire-startle), Familiarul (bucurie) şi Noutatea (interes). Deci, parte inconştientă
ar fi amprente de imagine (image-imprints) primordiale ce stau la baza psihicului, care oglindesc
aceste situaţii de viaţă tipice sau existenţiale. De exemplu, imaginea-amprentă primordială
care corespunde pierderii ar trebui să fie ceva ca un gol arhetipal, vidul. Când vidul
interior întâlneşte situaţia de pierdere, cele două părţi se unesc pentru a forma un stimul
simbolic care eliberează emoţia împreună cu o gamă de intensitate, în acest caz, suferinţa
sau tristeţea, sau durerea sau chinul, în funcţie de felul pierderii sau situaţia individului.
Trudi Schoop, una din pionierii TD a descris ceva similar, cu mulţi anui în urmă, când a
utilizat cuvântul german ur pentru a identifica experienţa de viaţă primară sau arhetipală. Ea a
spus că sunt două tipuri de teamă. Există teana principală ur sau teama arhetipală, care este
întotdeauna acolo, ca un potenţial inconştient. Apoi sunt temerile conştiente care pot fi numite.
Vorbind despre temerile copilăriei , ea şi-a amintit, în mod distinct, de fiecare dintre acestea.
Temerile conştiente „erau memento-uri care revigorau teama ur în interior” (Schoop, 1978,
p.96). Un alt fel de aspune asta: Când imaginea ur sau arhetipală este reflectată de o situaţie de
viaţă corespondentă, există o recunoaştere comună a reverberaţiei în psihicul corpului care
eliberează o emoţie specifică.

Substratul biologic

Imaginile de reverberaţie sunt descrise în cartea „Moleculele emoţiei” ( Pert, 1997). Încă
de la descoperirea timpurie a receptorului narcotic, Candace Pert a fost responsabilă de aspectele
neurochimice ale emoţiei. Descrierea ei privind procesele biologice care atrag o anumită
substanţă chimică către un anumit receptor oferă un mod de a imagina afectul declanşând
funcţionarea la nivel molecular. Pot exista milioane de receptori la suprafaţa unei celule
nervoase, de cel puţin 70 de tipuri diferite. Conform acesteia, receptorii „...sunt suspendaţi în
membranele celulelor tale, dansând şi vibrând, aşteptând să preia mesaje purtate de alte creaturi
vibratoare mici, ce sunt de asemenea compuse din aminoacizi, ce vin navigând – difuzând, este
cuvântul tehnic – prin fluidele ce înconjoară fiecare celulă. Ne place să descriem aceşti receptori
ca „găuri de cheie”, deşi acesta nu este tocmai un termen precis pentru ceva care este în mod
constant în mişcare, dansând într-un mod ritmic, vibrator...”
Deşi o cheie potrivindu-se într-un lacăt este imaginea standard, o descriere mai dinamică
al acestui proces pot fi două voci - molecula şi receptorul – lovind aceeaşi notă şi producând o
vibraţie...pentru a deschide o uşă către celulă (Pert, 1997, p. 23-24).
Etologiştii par să descrie un proces similar atunci când vorbesc de „mecanismul eliberator
înnăscut” (Tinbergen) sau structuri „key tumbler” ce eliberează patternuri ale comportamentului
instinctiv la animale şi oameni (Stevens, 1983, pp. 56-58). În studiul său din 2003, „Emoţii
Dezvăluite”, Paul Ekman descrie folosirea termenului „auto-estimatori” care trebuie să existe în
fiecare individ. Auto-estimatorii scanează în mod constant mediul înconjurător pentru a primi şi
evalua informaţii de la fiecare organ senzorial, de obicei în milisecunde, sub pragul de conştiinţă.
În anii recenţi, oamenii de ştiinţă în domeniul neurologiei şi-au îndreptat atenţia către
„neuronii oglindă”, o nouă clasificare a neuronilor implicaţi în procesarea şi controlul acţiunilor,
senzaţiilor şi emoţiilor. Vittorio Gallese vorbeşte despre mecanismele de potrivire în oglindă
(alcătuite din diferite tipuri de neuroni oglindă) care „ar putea fi trăsătura organizaţională de bază
a creierului nostru, permiţând experienţele noastre intersubiective bogate şi diversificate” (2003,
p. 171). O contribuţie extraordinară a Cynthiei Berrol „examinează aspectele mecanismelor
neurobiologice şi evoluţia constructelor teoretice a neuronilor oglindă şi deci privindu-i prin
lentile calitative ale procesului terapeutic vis-a-vis de TDM şi empatie (2006, p. 303).
Formarea conexiunilor neurale în creier/minte/corp este în parte dependentă de mişcare
(interactiv şi auto-mişcare), nu numai în perioada de nou născut şi copilărie, dar şi de-a lungul
întregii vieţi. Chiar şi atunci când părem a sta nemişcaţi, fiecare respiraţie, fiecare gând şi fiecare
sentiment are o componentă neuromusculară. Prin utilizarea tehnicilor neuroimagisticii non-
invasive, ştiinţa a câştigat o mai bună înţelegere a plasticităţii creierului; memoria implicită
(somatică); aspectele neurale ale acţiunilor, senzaţiile şi emoţiile (neuroni-oglindă); învăţarea
prin imitaţie; armonizarea afectului; regularizarea afectului; aspectele creative şi distructive ale
proiecţiei; şi alte experienţe încorporate. Este o perioadă emoţionantă să fii în viaţă, deoarece
insight-uri ce apar din domeniul neuroştiinţei sprijină şi îmbogăţesc TD, psihologia profundă şi
alte domenii de studiu înrudite.
Pentru Louis Stewart, un stimul simbolic sau proces eliberează o emoţie sau o dispoziţie.
Acesta implică o uniune a domeniului conştientului şi inconştientului: „Stimulii conştienţi ai
„experienţelor de viaţă” trebuie să fie ‘întâlnite’ de inconştient, image/imprints înnăscute sau de
potenţialul pentru astfel de image-imprints” (1986, p. 200).

Şapte imagini-amprente (image-imprints) primordiale

În cercetarea a ceea ce imaginile (image-imprint) înnăscute ar putea fi, Stewart a

descoperit că anumite imagine ale pre-creaţiei apar şi reapar în mit şi simbol, precum şi în
picturi, dansuri, viziuni şi tăvile cu nisip ale „imaginaţiei active” ( Chodorow 1997). În
descrierea imaginilor-amprentă, Louis Stewart foloseşte limbajul metaforei poetice:

La „început” – realmente înaintea „începutului” – mitul şi religia identifică o matrice a

imaginilor schimbătoare, le-am putea numi simboluri ale pre-creaţiei, care deţin potenţialul
pentru tot ceea ce urmează să fie creat. Acestea sunt Abisul, Vidul, Haosul, Alienarea şi
Întunecimea care le învăluieşte pe toate; şi desigur, un Creator. Aceste imagini reverberează cu
experienţele lumii: adâncul abis al timpului, peşterile şi adâncimea mării, cerul înstelat;
imensitatea oceanului şi vastitatea spaţiului gol; răceala de gheaţă a golului, spaţiul cosmic lipsit
de viaţă al universului extraterestru; adâncurile nopţii şi pierderea orientării. Meditaţia privind
aceste aspecte ale lumii ne poartă inevitabil spre lumea interioară a Sinelui: către adâncimile sale
şi viduri; fanteziile haotice şi emoţiile înstrăinate; şi coridoarele sale labirintine ale viselor. Mitul
este un produs al unei astfel de meditaţii.
Aceste simboluri sunt simboluri primordiale ale sinelui. Şi fiecare dintre ele reprezintă
sinele într-una din manifestările sale. Ele sunt spiritul culturii care a evoluat în formele sale,
precum religia, estetica, filozofia şi socială/morală. Şi simbolurile primordiale sunt surse ale
emoţiilor de bază. Nu este nevoie de multă imaginaţie pentru ca cineva să se plaseze în abisul
iadului, în prezenţa demonilor. Când acesta este visul, noi experimentăm teroarea. Şi totuşi, dacă
trecem în siguranţă prin acel Abis ajungem la Muntele Sfânt al lui Dante. Şi astfel este cu
fiecare dintre aceste simboluri ale Sinelui, opusurile lor sunt simboluri ale vindecării şi
plenitudinii. (1997, p.1)
Să reflectăm acum asupra acestor imagini, care sunt în acelaşi timp experienţe ale
afectelor primare. Poate fi de folos să amintim, că o imagine nu este doar vizuală,ci mai degrabă,
imaginile sunt experimentate şi imaginate cu toate simţurile. A experimenta vidul este de fapt,
sentimentul de gol, de tristeţe, de chin. A fi la marginea abisului – sau să cazi în acesta- este
icnitul de teamă când simţi că pământul îţi scapă de sub picioare. A experimenta haosul este
sentimentul de anxietate, care este talmeş-balmeşul şi încâlceala confuză şi frustrarea produsă de
furie. A experimenta alienarea este de fapt respingerea pe care o resimţim în dezgust. Când
dezgustul este îndreptat spre sine, îl numim ruşine, Când dezgustul este îndrepatat spre alţii, îl
numim dispreţ. Oricum, ambele moduri de a fi privit înseamnă alienare. Experienţa de întuneric
subit este acea tresăltare, acel moment suspendat neaşteptat de dezorientare totală.
Pe lângă vidul tristeţii, abisul spaimei, haosul furiei, alienarea dezgustului
(dispreţ/ruşine), înturnericul spaimei, este de asemenea, bineînţeles, un Creator reprezentat ca
două forme de lumină. În experienţa umană, aceste sunt afectele ameliorării vieţii, bucuriei şi
interesului. Lumina iluminării difuze (the light of diffuse illumination), este cu siguranţă
experienţa jucăuşă, aducătoare de fericire, atotcuprinzătoare a bucuriei. Lumina axată pe insight
introspecţie conţine în ea concentrarea pentru interes şi entuziasm.
Darwin (1882/1998) a făcut distincţia între emoţiile înnăscute cu paternnurile sale de
comportament, clare şi identificabile şi emoţiile complexe. Emoţiile complexe ale lui Darwin
sunt universal cunoscute, cu toate acestea ele sunt lipsite de patternurile distinctive ale expresiei
faciale sau ale acţiunii corporale. Emoţiile complexe ale lui Darwin includ gelozia, invidia,
admiraţia, respectul, lăcomia, generozitatea şi multe altele. Louis Stewart a inventat termenul de
„emoţii familiale complexe” pentru a descrie amestecul alchimic, modulaţiile şi transmutaţiile
care se dezvoltă în familie (1992, p.93).
Există şapte teme principlae ale emoţiei, fiecare dintre ele exprimată împreună cu un
continuum de inensitate. În plus, sunt multe combinaţii subtile de afecte şi secvenţe de afecte. Cu
gama sa de intensitate, precum şi combinaţiile şi modulaţiile subtile, fiecare emoţie poate fi
înţeleasă ca o temă cu variaţii (abateri). Temele emoţiei sunt înnăscute, în timp ce abaterile temei
tind să fie formate de cultură şi familie (Ekman’s Afterword in Darwin, 1882/1998, pp.383, 385,
386,391-92).

Şapte teme ale emoţiilor de bază

Toate emoţiile sunt importante, dar pentru ca dezvoltarea să poată să aibă loc, mult
depinde de bucurie şi interes , pe măsură ce ele interacţionează unele cu celelalte şi cu toate
celelalte afecte. Bucuria este sursa afectivă a jocului, imaginaţiei şi în cele din urmă dezvoltarea
conştienţei mitice - Eros. Interesul este sursa afectivă a curiozităţii, explorării şi în cele din urmă
a dezvoltării conştienţei lingvistice- Logos. Construită pe conceptul lui Jung şi Henderson de
inconştient cultural (Henderson, 1984), ipoteza lui Stewart a ajuns să fie faptul, că toate funcţiile
superioare ale psihicului – inclusiv funcţiile ego-ului şi atitudinile cultural simbolice- au evoluat
de la bucurie şi interes pe măsură ce ele modulează şi transformă afectele de criză şi
supravieţuire (durere, frică, furie, dezgust) şi afectul de reorientare.
În paginile următoare vor fi descrise expresiile faciale şi corporale a celor şapte emoţii
moştenite, inclusiv anumite pattern-uri potenţiale de dezvoltare imaginativă.
Încep cu emoţiile de îmbunătăţire a vieţii (bucuria şi interesul), voi introduce apoi afectul
de centrare şi orientare nouă (tresărire). Această parte a cărţii se încheie cu patru afecte ale crizei
şi supravieţuirii (durere, teamă, furie şi dezgust), incluzând paternuri de expresie şi transformare.
Pe măsură ce citeşti descrierile, te invit să-ţi imaginezi şi aminteşti de proprile experienţe.

Satisfacţie – bucurie – extaz

 Situaţia de viaţă care evocă bucuria este binecunoscută, iubitul (îndrăgitul), familiarul. Pe
măsură ce ochii devin mai luminoşi, buzele se lărgesc şi se ridică. Senzaţiile resimţite de corp
sunt de „inimă uşoară şi exuberanţă. Râzând, braţele se pot deschide larg. Într-un moment de
vârf, noi sărim şi săltăm de bucurie. Bucuria este sursa afectivă a jocului, imaginaţiei, conştiinţei
mitice legată de divin, fie că folosim expresia tipică „a sări de bucurie” sau „a te rostogoli de râs”
sau atotcuprinzătoarea stare de fericire de a fi. Ceea ce este totdeauna amintit despre Trudi
Schoop este felul deplin în care îşi exprima emoţiile, în mod special bucuria. Ea a înţeles şi
încorporat pe deplin „ o sănătoasă voioşie care conţine o aducere aminte a solului şi greutăţii
pentru a o suporta” (Schoop, 1978, p. 95).
Care ar putea fi patternul imaginaţiei corespunzător experienţei de bucurie pură? Bucuria
este exprimată prin joc şi fantezie. Natura şi condiţia acesteia sunt complet spontane. Nici un
gând nu este „de negândit”. Nimic nu este „ de neimaginat”. Şi de aceea jocul plin de bucurie şi
imaginaţia au tendinţa de a ne pune în contact cu materia care este reprimată în mod obişnuit.
Mai devreme sau mai târziu, imaginaţia arhetipală ne va conduce la centrul emoţional al
oricărui complex. În loc de, sau pe lângă experimentarea directă a emoţiei pure, imaginaţia
crează imagini simbolice şi poveşti care fac cumva insuportabilul suportabil. Natura
compensatorie a psihicului este parte din aceasta, producând imagini şi experienţe catre pot
transforma în întregime o emoţie, sentiment sau dispoziţie.
Carolyn Grant Fay, un terapeut de dans, descrie o astfel de experienţă. În naraţiunea
următoare, procesul de mişcare direcţionat spre interior, o poartă pe aceasta la sentimentele
dureroase de goliciune şi pierdere resimţite cu mulţi ani în urmă când mama ei a murit.
Am stat pentru ceea ce părea o lungă perioadă de timp, ascultându-mă fără a mă putea
auzi. Gâtul mi-a atras atenţia. Mă durea şi îl simţeam contractat şi tensionat. Am permis gâtului
meu să-mi conducă mişcarea. M-a ridicat în sus în genunchi, apoi înainte şi apoi încet de-a
lungul podelei într-un fel de poziţie ghemuită. În imaginaţia mea am devenit conştientă în timp
ce mă concentram la gât, că acesta era înroşit de sânge. Zona inimii era de asemenea, dureroasă
şi sângera. În cele din urmă gâtul m-a adus în picioare şi m-a împins mai departe. Brusc m-a
oprit şi pur şi simplu am stat acolo. În acest punct m-am prăbuşit pe podea şi am stat acolo
nemişcată. Nu era nici o mişcare...nici o imagine...nimic.
După un timp am realizat, că culoarea roşie de la sânge era acolo la gât şi piept. Încetul
cu încetul roşul sângelui prezenta mai multe nuanţe de roşu, de la roz pal la roşu intens. Un
trandafir a înceut să ia formă, ridicându-se de la gât şi inimă cu ajutorul mişcarilor în sus al
mâinilor mele. Restul corpului în josul acelei zone , părea în fantezia mea să formeze coada şi
frunzele florii. Toate tipurile de superlative îmi vin acum când încerc să exprim ce am simţit în
acel moment: căldură, fericire, desăvârşire, una cu mine însămi.”
Reflectând la înţelesul experienţei, ea a scris:
„ Prăbuşirea pe podea şi, goliciunea care a urmat părea să simbolizeze o moarte a ceea ce
era rănit. Mă gândesc la un vis pe care l-am avut...în care o femeie, sângerând la gât şi piept şi
furia de secole de ignorare a apărut. Am asociat această femeie cu mine la vârsta de 18 ani, când
mama a murit. Retrezirea la culoarea şi formarea trandafirului cu toate sentimentele
concomitente de bunăstare, eu le-am asociat cu renaşterea (Faz, 1977, p. 27).
Imaginaţia este în mare măsură energizată şi modelată de bucurie deoarece aceasta
modulează şi transformă emoţiile de criză. Aşa cum a descris Carolyn Grant Fay tema arhetipală
care a ieşit la iveală era pierderea, conducând la o experienţă simbolică a morţii şi renaşterii,
exprimată şi transformată prin mişcare. Evident, acest fel de experienţă direcţionată spre interior
nu este direcţionată de ego, mai exact, aceasta este energizată şi formată de imaginaţia arhetipală
însăşi. Un alt mod de a spune asta, fie că suntem adulţi sau copii, imaginaţia arhetipală implică
relaţia dialectică în desfăşurare dintre emoţiile de îmbunătăţire a vieţii, bucuria şi interesul
(exprimat prin joc şi curiozitate) modulat şi transformarea emoţiilor de criză şi supravieţuire.
Copiii se joacă pentru distracţia jocului, însă aşa cum ştim, conţinutul jocului priveşte adesea
experienţele dificile, supărătoare sau chiar înspăimântătoare. Pare util să facem diferenţierea aici,
între conţinutul jocului şi imaginaţie (care deseori implică o reluare a experienţelor dureroase) şi
funcţia jocului şi imaginaţiei care priveşte integrarea şi vindecarea.
Aşa cum imaginaţia arhetipală ne poate conduce de la jocul spontan plin de bucurie la
esenţa emoţională a complexului supărător, descrierea lui Carol Fay a unei experienţe moarte-
renaştere arată, că aceasta poate lucra şi în sens invers. Sunt multe exemple în acest sens: în
fiecare cultură, de-a lungul istoriei omenirii, oameni care vorbesc dspre viziuni spontane de
lumină care apar, de obicei, în mijlocul unei perioade foarte negre.

Interes – entuziasm
 Situaţia de viaţă care evocă interesul este noutatea. Expresia facială distinctivă este
caracterizată de: concentrare susţinută, sprâncenele uşor împreunate, gura uşor deschisă sau
buzele încreţite. Noi căutăm şi privim şi ascultăm. În entuziasm poate fi un moment „care îţi taie
respiraţia”, în timp ce suntem fascinaţi şi angajaţi cu fiecare detaliu al unei lumi schimbătoare.
Există o interdependenţă reciprocă între bucurie şi interes, deoarece fiecare o face
posibilă pe cealaltă. În timp ce bucuria este exprimată prin joc şi imaginaţie, interesul este
exprimat prin curiozitate şi explorare. Este parte a naturii umane să fie curioasă, când întâlneşte
ceva nou, să dorească să exploreze. Prin explorare experienţa nouă, devine într-un anumit
moment familiară şi noi începem să ne jucăm cu ea şi ţesem fantezii despre cine suntem noi în
jurul ei. Fanteziile continuă până când descoperim o altă faţetă nouă, care este apoi explorată, şi
tot aşa. În TD există o relaţie îmbinată în desfăşurare între interes şi imaginaţie: interes în corp
aşa cum este el şi fantezii a despre ceea ce corpul ar putea fi (Fay, 1996; Fleischer, 2004;
Mendez, 2005; Panhover, 2005; Stromsted, 2007).
Ca parte a discuţiei mele despre interes-entuziasm, includ funcţiile ego-ului ale lui Jung
(Senzaţia, Gândirea, Sentimentul şi Intuiţia). Funcţiile lui Jung au o mare legătură cu orientarea.
De exemplu, imaginaţi-vă mergând într-o pădure (însoţiţi sau singuri) şi găsind un curs de
apă. Vei traversa apa? Ori te vei opri şi vei reflecta? Ori cauţi altă cale? Ce decizi?
Aceste patru tipuri funcţionale corespund mijloacelor evidente prin care conştiinţa obţine
orientarea sa. Senzaţia (sau percepţia simţului) îţi spune că ceva există; gândirea iţi spune ceea
ce este; sentimentul iţi spune dacă este agreabil sau nu; şi intuiţia îţi spune de unde vine şi unde
merge.(Jung, 1961/1964, CW 18, p.219, par.503)
Funcţia sentimentului a fost confundată uneori cu emoţiile şi emoţionalitatea în general.
Totuşi, funcţia sentimentului în concepţia lui Jung este o funcţie evaluatoare. Aceasta evaluează
atmosfera emoţională.
Pe de o parte, interesul are propria relaţie dialectică cu bucuria. Pe de altă parte, aşa cum
interesul ne conectează la lume şi sine, aceasta angrenează şi îmbină oricare sau toate ale altor
emoţii sau dispoziţii. Luând în considerare idea că, că funcţile egoului (Jung, 1921, CW 6) au
evoluat în principal prin tema afectului interes-entuziasm deoarece acesta modulează şi
transformă afecte de criză specifice.
De exemplu:
 Gândirea. La supărare, noi percepem că există o problemă şi toată atenţia este îndreptată
violent spre a o identifica şi ataca problema. O persoană gânditoare este posibil să fie interesată
de acest domeniu.
Sentimentul. Pe măsură ce dezgustul (dispreţ/ruşine) ne forţează să ne luptăm cu
experienţa amară de alienare, noi dezvoltăm sensibilităţi care ne ajută să evaluăm reţeaua
complexă a relaţiilor umane. Interesul pentru atmosfera emoţională pare să fie o etapă timpurie a
funcţiei sentimentului.
Senzaţia. Când suntem cuprinşi de tristeţe, noi tânjim constant după prezenţa întrupată a
celui căruia îi simţim absenţa. Interesul pentru lumea psihică, tangibilă este esenţial pentru
funcţia senzaţiei.
Intuiţia. Când ne este teamă noi simţim prezenţa unui imens număr intangibil de
posibilităţi. O persoană intuivă este probabil să fie interesată de acest domeniu.
Îmi voi îndrepta atenţia acum, de la dublul curent al îmbogăţirii vieţii (plăcere-bucurie-
entuziasm şi interes-entuziasm) la tema afectului de centrare şi orientare nouă, surpriză-spaimă.

Surpriza-Sperietură (startle)

Atunci când se întâmplă ceva complet neaşteptat, suntem surprinşi, uluiţi, uimiţi.
Expresia facială este caracterizată de: sprâncenele ridicate ochii larg deschişi, gura deschisă.
Tema afectului surpriză-sperietură este expresia primă a dezorientări. Aceasta are rolul de a
centra conştiinţa şi să conducă la reorientare. Conform lui Stewart, sperietura duce la centrarea
întregului organism, care impune o imediată şi totală încetare a oricărei mişcări sau sunet;
respiraţia se opreşte şi chiar bătăile inimii pot fi momentan întrerupte. În acel moment toate
celelalte afecte, funcţionează ca opozanţi ai lor în sens foarte real. Aceasta înseamnă că, energia
lor este complet suspendată, deşi într-o stare de pregătire pentru pentru a fi sigură, deorece noi
ştim că imediat după răspunsul de sperietură, conştiinţa ego-ului este rapid restaurată la o funcţie
particulară, şi mai mult decât atât, un afect arhetipal specific poate prelua controlul ca reacţie la
orice ar fi condus la reacţia de sperietură. Deci funcţia de supravieţuire a sperieturii estea aceea
de a preveni, dacă este posibil, apariţia unui răspuns inadecvat înainte ca ameninţarea să fi fost
evaluată. (1987, pp. 41-42).
Terapeutul inovator de dans, Mary Whitehouse, descrie mişcarea care vine dintr-un
impuls interior: „ Experienţa... totdeauna atrage după sine un element de surpriză - acesta este
neaşteptat şi pare să aibă loc aproape de la sine” (1963, Pallaro, 2000, p.54). Simpla, dar
profunda ei observaţie aduce o perspectivă introvertă la surpriză-uimire: noi putem fi surprinşi
sau speriaţi ca răspuns la un eveniment interior neaşteptat. Generată din interior mişcarea poate
să apară, cu rezultate surprinzătoare. O fantezie neaşteptată poate apărea, sau un gând sau un
insight. Ar putea fi observarea naturii surprinzătoare a evenimentelor lăuntrice, începutul
conştientizării auto-reflexive?
Aspectul umbrit al sperieturii este că atunci cînd este prea mult, poate deveni o
obişnuinţă, ca şi cum ar fi îngheţată în musculatură (îmi vine în minte exemplul extrem al unei
persoane catatonice). Dar în mod normal, surpriza-tresărirea de spaimă este un afect remarcabil
şi minunat. Exprimat în mod obişnuit, într-o fracţiune de secundă, acesta marchează un moment
palpabil de reorientare, care este esenţial pentru dezvoltarea psihologică.
La nivel primar, senzaţia corporală simţită este şocul, variind de la moderat la intens.
Imaginea poate fi comparată cu aceea a unei căprioare care încremeneşte, până când ceva se
schimbă şi este eliberată. Când putem fi conştienţi de, şi prezenţi la o stare de dezorientare, este
posibil ca psihicul să producă exact imaginile şi experienţele care sunt necesare pentru a merge
mai departe. Unul din studiile lui Jung, fac vizibil acest proces printr-o uimitoare serie de picturi
create de o femeie, cu o educaţie înaltă şi cultivată, în vârstă de 55 de ani. Discutând a doua
pictură a ei, el descrie un fulger care eliberează o piatră neagră şi aprinde o lumină în centrul său.
„Fulgerul semnifică o schimbare bruscă, neașteptată, și copleșitoare a stării psihice” (Jung,
1993,p.295, par.533). Acesta are o funcţie „de iluminare, dătătoare de viaţă, de transformare şi
vindecare (Jung, 1933,p.314, par 558). Într-un text alchimic, fulgerul produce revenirea la viaţă a
perechii; în tradiţia ebraică „Mesia apare ca un fulger” (Jung, 1933, p.295, par.533, note 7). În
dans terapie, surpriza-sperietura ar putea fi la fel de subtilă ca şi trecerea unei expresii faciale sau
ar putea fi o acţiune fizică spontană care pare să-l zdruncine pe cel care se mişcă, sau ar putea fi
un vis sau o fantezie despre fulger. Toate acestea precum şi nenumărate alte experienţe simbolice
sunt legate de surpriza-speriere şi de evoluţia conştiinţei auto-reflexive.
 Acum vom trece la temele afectului existenţial de bază, acelea de criză şi supravieţuire
(durere, frică, furie şi dezgust), abordându-le pe fiecare din două perspective de suprapunere:
expresia şi transformarea.

Suferinţă(întristare profundă) – Tristeţe - Mâhnire – Angoasă

Atunci când experimentăm pierderea cuiva, colţurile interioare ale sprîncenelor sunt
ridicate într-un unghi oblic şi colţurile gurii sunt lăsate în jos. Mâhnirea şi durerea intensă sunt
însoţite de plâns şi suspine. Pleopele închise strâns, muşchii din jurul globilor oculari se
contractă, deseori trăgând gura deschisă într-o formă pătrată sau rectangulară.
În situaţia de pierdere, senzaţia corporală poate fi un sentiment de gol, greutate moartă
(dead weight) sau ambele. Dacă cel căruia îi ducem dorul nu este acolo, persoana care jeleşte
trece de la identificarea cu cel drag pierdut (greutate moartă) la experimentarea deşărtăciunii
lumii, care s-a transformat într-un deşert arid. Inima este grea, doare şi tânjeşte. Câteodată
aceasta este percepută ca şi cum ar fi ruptă sau sfâşiată. Experienţele de sfâşiere a inimii sunt
oglindite cultural în tradiţii de jelire, care presupun ruperea unui costum sau a unei piese de
îmbrăcăminte când o persoană iubită moare.
În abordarea studiului tristeţii şi mâhnirii, Louis Stewart s-a întrebat care ar putea fi
folosul unui asemenea afect de pedepsire? La nivel de supravieţuire, temele afectului de teamă,
furie şi dezgust sunt de înţeles ca răspunsuri autoprotectoare faţă de diferite feluri de pericol. Dar
cum putem înţelege funcţia de supravieţuire a tristeţii şi durerii? Cum ar fi lumea fără întristare?
Se poate doar imagina calitatea insipidă, indiferentă a vieţii, în cazul în care răspunsul tipic la
pierderea unei persoane iubite ar fi fost ceva ca: „Ei bine, prea rău. Azi eşti aici, mâine dispari.”
Tristeţea ne conectează nu doar la importanţa pentru noi a celor pe care îi iubim, ci şi frumuseţea
naturii, elementul pământ şi lumea tangibilă.
Oriunde oamenii trăiesc impactul deplin de pierdere, poate fi văzută expresia balansată de
jelire. Mâhnirea este universală şi poate fi recunoscută, indiferent de cultură. Pe lângă mişcările
ritmice ale corpului, oamenii sunt făcuţi în mod natural să creeze şi recreeze persoana iubită care
a murit cu minunate flori proaspete şi sanctuare şi imagini idealizate. Quilt-urile (pânzele
comemorative) create de familiile şi prietenii victimelor SIDA, pentru comemorarea celor dragi
răpuşi de acest sindrom, sau cele create de elevi pentru comemorarea celor răpuşi de violenţe
prin împuşcare, la întâmplare şi multe alte memoriale arată foarte clar acest proces. Fiecare este
în acelaşi timp o expresie a durerii şi un memorial al frumuseţii.
Dacă luăm în considerare forma sau categoria imaginaţiei care a evoluat din tristeţe şi
mâhnire, suntem conduşi la imaginarea frumuseţii exprimată prin armonie ritmică. Aşa cum
expresiile ritmice, de legănare ale mâhnirii interacţionează cu amintiri vesele şi alte experienţe,
lamentările s-au manifestat prin cântece, muzică, poezie, dansuri picturi şi sculpturi. Încă de la
început, amestecul de bucurie şi tristeţe au evoluat şi continuă să evolueze prin imaginaţia
frumuseţii exprimată prin arte.

Anxietate-Frică-Teroare

În contrast cu ochii strânşi în cazul tristeţii şi mâhnirii, ochii în cazul fricii sunt larg
deschişi. Tristeţea, durerea şi angoasa pot dura mult timp şi plânsul poate aduce uşurare şi
eliberare. Însă, nu este la fel de simplu să ne eliberăm de frică, chiar dacă tremurăm. La bază,
frica este o întâlnire cu necunoscutul. Expresia facială este: ochii larg deschişi, sprâncenele
ridicate, ploapele inferioare sunt tensionate şi buzele sunt întinse orizontal.
În gama inferioară a intensităţii, funcţia de supraviţuire a fricii poate fi aceea de
asigurare, că abordăm o situaţie necunoscută cu precauţie. În anxietate, poate avea loc o
contractare nervoasă a mâinilor, picioarelor, ca şi cum ar fi pregătite pentru o situaţie de urgenţă.
În cazul unei situaţii de panică şi teroare extrem de intense, o persoană poate să se confrunte cu
moartea, sau să trăiască moartea produsă de un traumatism dramatic. Moartea este ultima
necunoscută. Într-o situaţie de ameninţare a vieţii, acţiunea de supravieţuire a fricii este
„îngheţul”, pierderea cunoştinţei sau fuga. Acţiuni repetitive necontrolabile includ tremurul,
nervozitatea, sufocarea, retragere, ghemuirea, nemişcarea. Senzaţiile corporale resimţite includ
bătăi puternice ale inimii, transpiraţii reci, scaune moi, genunchi moi şi uscăciune a gurii.
Cu mulţi ani în urmă, pe când studiam cu Trudi Schoop, ea a pus întrebarea: Cum ne
mişcăm când ne este frică? Fiecare dintre noi s-a mişcat pe rând de-a lungul camerei ,
imaginându-şi şi amintindu-şi o experienţă de frică şi răspunsul la aceasta. Cei mai mulţi dintre
noi au exprimat intensităţile inferioare ale fricii; în principal noi am exprimat anxietatea şi
nervozitatea, alternând tensiunea şi freamătul. Apoi Trudi a dezvoltat imaginea mai departe
invitându-ne să ne imaginăm frica în istoria omenirii de pe această planetă: „ Suntem cu mulţi
ani în urmă”, a zis ea. „Voi sunteţi primii oameni de pe pământ. Vă puteţi imagina cum v-aţi
simţi şi ce a-ţi face, dacă pentru prima dată, fără nici o avertizare, auziţi sunetul unui tunet?”
Toba lui Trudi a reprodus pocnetul tunetului şi când l-am auzit, nu am planificat nimic, dar
corpul meu a căzut la pământ. În acel moment, am experimentat pentru prima oară legătura
dintre frică şi vocea lui Dumnezeu.
Frica are atât o funcţie de supravieţuire cât şi o dimensiune spirituală. Imaginaţia
Misterelor este o formă particulară sau o categorie a imaginaţiei arhetipale. Când întâlnim
necunoscutul înspăimântător, expresia primară este acţiunea repetitivă incontrolabilă.
Comportamentul de exprimare al fricii este ritualul, fie prin ritualuri obsesive de alungare a
demonilor sau acţiuni ceremoniale de rugăciune şi adorare.
Punerea în scenă a ceremonialului poate include tremuratul, zgâlţâiala, şoptitul, bîiguitul,
psalmodierea. De asemenea poate include acţiuni repetitive de calm liniştit, de exemplu,
aprinderea de lumânări, oferirea de jertfe. Dar fie că acţiune repetitivă este înspăimântătoare sau
contemplativă, procesul ne permite să ne concentrăm pe acţiuni fizice bine cunoscute care ne pot
proteja de o întâlnire directă cu groaznicul Necunoscut. În Ideea Divinului, Rudolf Otto (1923)
arată cum toate marile tradiţii religioase ale lumii au evoluat de la experienţa arhaică la spaima
demonică. Îmi imaginez că Otto ar putea fi de acord că evoluţia pe care el o descrie ar putea să
nu vină numai din frică, ci mai degrabă dintr-un amestec subtil, în special teamă şi bucurie.
O întrebare se ridică în privinţa similarităţilor şi diferenţelor dintre calitatea repetitivă a
ritualului şi calitatea ritmică a dansului. Fiecare este legat de sursa proprie afectivă, însă există o
relaţie specială între ritual şi ritm, sacru şi frumuseţe. Fiecare pare să curgă natural unul în
cealalt.

Frustrare – Mânie – Furie

Situaţia de viaţă care evocă mânia este restricţia, restricţia de autonomie.

Expresia facială a mâniei este caracterizată de încruntarea sprâncenelor, pleoape ridicate,
ochi ficşi, nări dilatate. Gura este deschisă şi lasă să se vadă dinţii sau închisă cu fălcile
încleştate. Bătăile inimii cresc; pielea este fierbinte şi sângele se scurge spre mâini.
Comportamentul expresiv al mâniei este ameninţarea şi atacul, o formă de raţionare extrem de
primitivă. Dacă considerăm categoria imaginaţiei care a evoluat din mânie, suntem conduşi de la
haos spre o imagine/experienţă compensatorie de ordine. Odată cu dezvoltarea conştiinţei,
învăţăm să atacăm o problemă în mod simbolic, identificând cauza frustrării şi dezvoltând
strategii pentru a rezolva problema. De exemplu, multe jocuri au drept scop dezvoltarea gândirii
strategice şi a atacului simbolic. Alt exemplu îl constituie gesturile empatice care punctează
discursul scolastic. Un pasaj foarte frumos din romanul lui Chaim Potok, Alesul (The chosen),
descrie un argument academic pasional între un Rabin ortodox şi inteligentul său fiu în vârstă de
15 ani.
Danny şi tatăl său se ceartă argumentându-şi punctele de vedere cu vocea ridicată şi
gesturi violente ale mâinilor până la punctul la care am crezut că vor degenera. Tatăl lui Danny a
citat greşit şi acesta a luat Talmud-ul dintr-un raft pentru a-i arăta acestuia unde a greşit. Tatăl
său a verificat nişte adnotări de pe marginea paginii ....şi i-a arătat fiului său că a el a citat din
textul corectat. După ce au trecut la următorul subiect şi au avut o dispută în privinţa altui pasaj,
Reb Saunder a admis, cu faţa strălucitoare, că fiul său avea dreptate. Am stat tăcut pentru mult
timp, privind cearta lor. (1967/1982, p.155).
Cu gesturi violente şi concentrare a atenţiei, mânia combinată cu bucurie (imaginaţia) şi
interes (curiozitate) reprezintă sursa afectivă a imaginaţiei scolastice şi filozofice. Idealul
compensator al ordinii cosmosului a evoluat de la haosul frustrării, furie şi mânie.
Următorul citat descrie procesul de mişcare direcţionat spre interior al unei tinere femei
talentate, inteligentă, muncitoare şi profesionistă. Sosind pentru una din şedinţele individuale,
săptămânale, de terapie prin dans, părea oarecum agitată şi mi-a spus că se simţea hiperactivă şi
inconfortabil. I-am cerut să-şi folosească corpul pentru a exprima ceea ce simţea. Ea era dornică
să se deschidă lumii, senzaţiilor simţite, impulsurilor şi imaginilor. În acea zi ea a decis să nu
utilizeze muzica. Mişcări spontane au apărut pe măsură ce îşi urma ritmurile interne.
Ea a început să se mişte în multe moduri diferite, însă mişcarea era fragmentată şi
haotică. Ceva începea şi apoi părea să se întrerupă. Apoi altceva începea. Dar nimic nu se lega –
ea părea doar din ce în ce mai iritată şi în contradicţie cu ea însăşi. Dar, treptat, pe măsură ce
devenea conştientă de presiunea sentimentelor şi a frustrării, o formă a început să apară. Ea a
început să se mişte cu claritate şi scop, creând spaţiu pentru ea însăşi. Mişcarea a început spontan
să se integreze cu repiraţia ei şi a început să ia parte la procesul a ceea ce corpul ei făcea. La
sfârşit stătea pe podea, cu picioarele îndoite, coloana uşor întinsă în sus, în timp ce partea de sus
a capul ei se rotea în cercuri din ce în ce mai mici, folosind baza coloanei ca centru al rotaţiei.
Aceste ultime mişcări erau foarte subtile şi centrate; Ea respira cu uşurinţă şi părea liniştită şi
conectată. Când a deschis ochii, ea a avut o serie de insight-uri, care includeau înţelegerea
faptului că starea ei hiperactivă era o mască a evitării. Pornind de la experienţa mişcării ea a
realizat că se simţea presată de sentimente şi restricţionată de anumite persoane din viaţa ei.
Când a fost pregătită să simtă teribila frustrare, ea a putut identifica problema şi a început să facă
ceva în legătură cu aceasta. Soluţia ei imaginară era aceea de a deveni mult mai clară şi asertivă
cu ea şi ceilalţi – metaforic, să ceară spaţiul personal. Haosul a purtat-o la o nouă ordine
(Chodorow, 1991, p.35).
Această povestire este inclusă pentru a ilustra o temă pe care am văzut-o de multe ori în
TDM, implicând expresia, modularea şi transformarea frustrării şi mâniei. Aşa cum această
tânără femeie, competentă şi auto-reflexivă a exprimat o dispoziţie frântă, haotică, în prezenţa
unui terapeut de dans de încredere ceva s-a schimbat. Era ca şi cum natura autoreglatoare a
corpului viu a purtat-o spre descoperirea unui nou centru, urmat de insight-uri spontane şi o nouă
experienţă a ordinii şi sensului.
De multe ori se întâmplă invers; de exemplu, când o persoană este frustrată dar nu este
capabilă să-şi exprime iritarea, frustrarea sau mânia, uneori aceasta este simţită precum starea de
calm dinaintea furtunii. Dozarea expresiei afectului intens este o parte naturală a terapiei prin
dans. Rena Kornblum, de exemplu, un terapeut de dans care lucrează cu copiii, lansează dansuri
lente, ca o briză uşoară, care treptat sporesc în intensitate spre haosul unui uragan , ca apoi când
furtuna s-a oprit, să reducă treptat intensitatea, întorcându-se la brizele uşoare şi poate la
nemişcare.

Dezgust (Dispreţ/Ruşine)

Situaţia de viaţă care evocă dezgustul este respingerea. Expresia facială este caracterizată
de buze „ondulate”, nas şi ochii încreţiţi. În caz de aversiune sau dezgust, întoarcem nasul şi
coborâm pleoapele, ca şi cum ne-am depărta de un obiect murdar şi urât mirositor. În situaţia de
jenă sau ruşine, noi putem roşi şi răsuci, lăsăm capul în jos, întoarcem privirea şi ne-am dori ca
pământul să se deschidă şi să ne înghită.
Ca funcţie de supravieţuire, dezgustul foloseşte simţul mirosului şi al gustului pentru a
identifica o substanţă potenţial toxică şi otrăvitoare. Noi ne îndepărtăm de un miros urât, sau
respingem mâncarea râncedă scupând-o. În copilăria timpurie, această acută funcţie de evaluare
este îndeplinită doar cu un spasm emoţional moderat. Dacă dezgustul ar fi fost limitat la
respingerea mâncării stricate, acesta ar rămîne un reflex afectiv necomplicat, însă nu este aşa
simplu. Pe măsură ce copii se dezvoltă, expresia de dezgust se diferenţiază de la „reacţia faţă de
străini” între şapte şi nouă luni spre dezvoltarea afectului binar (două părţi) dispreţ/ruşine, în care
obictul dezgustului nu mai este limitat la mirosurile şi gusturile ofensive. Ne îndreptăm acum de
la evaluarea mâncării la evaluare fiinţelor umane.
Întrebarea dacă o experienţă reprezintă dispreţ sau ruşine depinde dacă respingerea este
îndreptată spre ceilalţi sau spre sine. Oricum una dintre ele este îndepărtată. La nivel de ogradă,
antecedentul de dispreţ/ruşine este exprimat prin „ciugulitul la ordin” („pecking order”).
Comportamentul de dominare sau supunere al multor animale este similar legat de menţinerea
unei structuri sociale ierarhice. Fiecare copil trebuie să se lupte cu sentimentele privind
includerea sau excluderea şi are fantezii despre cum să se înţeleagă cu ceilalţi.
Obiceiurile sociale diferă de la o cultură la alta, dar toate sunt preocupate de statut,
respectul şi medierea relaţiilor umane.
Dispreţul/Ruşinea forţează atenţia deplină a locului nostru în comunitatea umană. Acest
afect de pedepsire este totdeauna exprimat în contextul unei relaţii, fie o interacţiune în prezent,
sau reflecţii intrapsihice privind trecutul.
În ruşine, sinele poate fi „împărţit în două, cu o parte a sinelui, judecător şi cealaltă,
apărător” (Tomkins, 1963, p.152). În funcţie de natura şi dezvoltarea unei persoane, conflictul
interior poate fi conţinut şi în cele din urmă integrat. Când o persoană nu poate suporta tensiunea,
scindarea tinde să fie exprimată prin proiectarea umbrei – imaginea arhetipală a străinului din
interior - asupra unei alte persoane, grup sau naţie. O dezvoltare de la îndepartarea
dispreţului/ruşinii spre idealul de jusţiţie socială poate fi văzută într-o gamă largă de obiceiuri
care mediază relaţiile umane. Există o lume a diferenţelor dintre un obicei care supune o
persoană la o umilinţă dureroasă şi un obicei care presupune respect reciproc între oameni.
Datorită naturii sale binare, dezgustul/ruşinea pot fi emoţiile cele mai complicate. Aşa
cum bucuria (imaginaţia) şi interesul (curiozitatea) sunt îndreptate spre o varietate de experienţe
umane implicând respingerea, noi putem experimenta „imaginarea relaţiei”, cuprinzând
conştientizarea a ceea ce este corect şi greşit, bun şi rău, ducând în cele din urmă spre
capacitatea imaginaţiei empatice sociale, morale şi etice.
 Concluzie

Am încercat să prezint o viziune a Sinelui aşa cum evoluează de la adâncimile

primordiale ale inconştientului spre cele mai înalte valori ale culturii umane. Recapitulând cele
şapte teme ale afectelor arhetipale, noi am privit bucuria şi interesul, exprimate prin
joc/imaginaţie şi curiozitatea/explorarea. În timp ce fiecare emoţie de bază este importantă,
dezvoltarea psihologică depinde, în mod special de două afecte de îmbunătăţire a vieţii deoarece
ele se potenţează una pe cealaltă şi se îmbină, modulează şi transformă totul la celelalte afecte.
După bucurie şi interes, am luat în considerare surpriza-uimirea, afectul centrării şi a noi
orientări. În cele din urmă am prezentat fiecare din cele patru afecte ale crizei: mâhnire, frică,
furie, dezgust. Pe lîngă simţirea senzaţiilor corporale şi acţiunilor psihice, emoţiile au propriul
pattern potenţial al dezvoltării imaginative.
Pentru cei interesaţi de mai multe detalii ale acestui material, Charles Stewart a continuat
să dezvolte sistemul afectului arhetipal, pe măsură ce cercetează afectele, simbolurile, şi
condiţiile care dau formă(şi blochează) dezvoltarea şi vindecarea (Stewat, C. T.,2001;2008).
În calitatea noastră de terapeuţi de dans şi mişcare, suntem angrenaţi în toate categoriile
intrinseci ale imaginaţiei. Diferite forme de imaginaţie vor fi proeminente în lucrările diferitelor
persoane, în parte, în funcţie de gusturile, talentele, inclinaţiile şi tipologia. Chiar şi aşa, datorită
naturii muncii noastre, pare inevitabil că fiecare terapeut de dans este conectat cu imaginaţia
estetică, imaginaţia frumuseţii exprimate prin artă, în special dansul. În mod similar, fiecare
terapeut de dans este angrenat de imaginaţia misterelor exprimate ca o reproducere a ritualurilor,
riturilor de intrare şi ieşire, aspectele ceremoniale şi meditative ale TD care pot duce spre un
dialog continuu cu Dumnezeul interior.
De asemenea, suntem responsabili de imaginaţia filozofică, ştiinţifică şi scolastică, pe
măsură ce urmărim legăturile de la experienţa mişcării la o amintire timpurie, sau ne punem
întrebări despre semnificaţia unei imagini simbolice care pluteşte în mijlocul unei mişcări. Şi
imaginaţia scolastică motivează cercetarea pe măsură ce urmărim o înţelegere mai bună a
terapiei prin dans – de ce lucrăm în modul în care o facem (Cruz & Berrol, 2004; Fischman,
2006; Goodill, 2005). TD este complet îmbinată cu imaginaţia socială, imaginaţia relaţiei,
experienţele interactive, lucrul cu dinamicile proiectării umbrei şi alte proiecţii în transferul
reciproc. Acesta este domeniul imaginaţiei empatice şi a întregii lumi de fantezii pe care oamenii
le au unii despre alţii. În cele din urmă, TD ne conduce inevitabil spre imaginaţia centrală şi
auto-reflexivă psihologică, care este o chintesenţă a altor patru, formate din valoarea străveche
inscripţionată la Oracolul din Delphi: Cunoaşte-te pe tine însuţi.