Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1934)
După Revoluţie
Revoluţia rusă din 1917 din Rusia îi aduce la putere pe Lenin şi bolşevici, deşi va mai trece
timp pînă cînd aceştia se vor fi instaurat definitiv la conducerea primului stat comunist. Schimbarea
politică de la Petrograd a influenţat decisiv prăbuşirea Frontului de Est, care şi aşa nu mai putea fi
susţinut de armatele ruseşti cuprinse de anarhie sau transformate în bande bolşevizate. Prin apelul
lor către „popoarele ţărilor beligerante”, V.I. Lenin şi Leon D. Troţki adresau foştilor aliaţi ai Rusiei,
printre care şi România, un îndemn la încetare a ostilităţilor în scopul „încheierii unei păci
democratice – fără anexiuni şi tributuri, cu garantarea dreptului la autodeterminare naţională”1.
România se afla într-o situaţie extrem de grea, fiind în mare parte ocupată de trupe ale Puterilor
Centrale. În această situaţie, viitorul ţării fiind imprevizibil, guvernul român a decis trimiterea, în
două tranşe, a tezaurului românesc la Moscova. Iaşul, pe atunci capitală a ţării, era în mod serios
ameninţat de acele elemente care periclitau ordinea socială şi cea politică a statului. Armata română,
pentru a preîntîmpina o nouă revoluţie, de data aceasta în România, şi pentru a asigura paza
depozitelor de hrană şi armament, a decis dezarmarea bandelor anarhizate ruseşti şi anihilarea
complotiştilor şi provocatorilor, ceea ce a provocat o reacţie dură a comisarului poporului pentru
Afaceri Străine al Rusiei Sovietice, L.Troţki în nota pe care o adresa trimisului extraordinar şi
plenipotenţiar al României la Petrograd, în legătură cu incidentele de la Leova2. A urmat apoi, prin
voinţa poporului basarabean reprezentat în forul legislativ al Republicii Democratice Moldoveneşti
– Sfatul Ţării, chemarea armatelor române pentru restaurarea ordinii periclitate de bolşevici,
fenomen care atît în istoriografia sovietică cît şi în cea rus postsovietică este calificat drept
„intervenţie” (вторжение)3. În această perioadă, relaţiile româno-sovietice erau deja foarte proaste,
autorităţile sovietice arestîndu-l pe ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandi, şi pe
membrii Legaţiei române „în virtutea unor circumstanţe excepţionale care nu sînt prevăzute în nici
un fel de tratate diplomatice şi de nici un fel de cutume diplomatice”, după cum s-a exprimat Lenin,
motivînd că gestul a fost provocat de dezarmarea de către autorităţile române a unei divizii ruse.
1
Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 1.
2
Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917-1934), Editura Prut Internaţional, Iaşi, 1923, p. 21.
3
Михаил Мелтюхов, Бессарабский вопрос между мировыми войнами, 1917-1940, изд. Вече, Москва, 2010, с.29-
38.
9
Legaţia română nu a putut fi eliberată decît prin intervenţia energică a diplomaţilor europeni şi
americani, acreditaţi la Petrograd4. În urma intervenţiei, în ianuarie 1918, a cîtorva divizii româneşti
în Basarabia, la cererea autorităţilor oficiale ale Republicii Moldoveneşti, Sovietul Comisarilor
Poporului al R.S.F.R. Ruse a rupt legăturile diplomatice cu Regatul Român, bolşevicii acuzînd
„oligarhia română că a deschis operaţiile militare împotriva Republicii Ruse” şi că încearcă să se
salveze prin „răpirea Basarabiei şi transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic
al revoluţiei ruse”; bolşevicii hotărăsc expulzarea diplomaţilor români şi confiscarea tezaurului
românesc spre al „ocroti” de oligarhia română şi al preda, într-o bună zi, „în mîinile poporului
român”5. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a proclamat unirea Basarabiei cu România, unire ce avea să
fie recunoscută, după depăşirea multor dificultăţi cauzate în mare parte de interesele marilor puteri,
la 28 octombrie 1920, de către Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace. Dar atît caracterul
democratic al actului din 27 martie 1918 cît şi recunoaşterea în plan internaţional a valabilităţii
acestui act au fost respinse categoric de către guvernul sovietic, şi această atitudine se va regăsi
permanent în istoriografia sovietică6 şi în cea rusă de după 19907. Cele două chestiuni spinoase, cea
a nerecunoaşterii de către sovietici a unirii Basarabiei cu Regatul Român, precum şi cea a tezaurului
confiscat de autorităţile bolşevice, au stat la baza negocierilor româno-sovietice în perioada
interbelică, mai ales pînă la stabilirea raporturilor diplomatice oficiale.
În primii ani ai perioadei interbelice, pentru bolşevicii ruşi, atît situaţia internă a ţării lor, cît
şi poziţia pe care o aveau pe plan extern nu-i puteau încuraja să acţioneze dur împotriva României
pentru a soluţiona problemele litigioase dintre cele două ţări în folosul lor. Acţiunile acestora s-au
concretizat, în principal, pe două direcţii: a) instrumentarea acţiunilor subversive sau de propagandă
revoluţionară în Basarabia, fie sprijinindu-se pe elemente locale din rîndul alogenilor, fie mai
degrabă organizate şi trimise de peste Nistru şi b) reiterarea, cu orice ocazie, a „dreptului” lor la
Basarabia în corespondenţa diplomatică, în note de protest şi în general sub orice formă care făcea
publicitate acestei pretenţii. Astfel, la 1 mai 1919 guvernele R.S.F.S. Ruse şi R.S.S. Ucrainene
4
Relaţiile româno-sovietice..., p. 13.
5
Ibidem., p. 15.
6
А. М. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос, Картя Молдовеняскэ,
Кишинев, 1974, с. 136; Предательская роль «Сфатул Цэрий», Картя Молдовеняскэ,, Кишинев, 1969, с. 25 şi urm.
7
Бессарабия на перекрестке европейской дипломатии. Документы и материалы, составитель, автор: Лидия
Семенова, В. Виноградов, М. Ерещенко, изд. «Индрик», Москва, 1966, с. 222-223.
10
înaintau o notă ultimativă guvernului român în care cereau evacuarea imediată a Basarabiei, acuzînd
România că, susţinută fiind în secret de Puterile Antantei, a sprijinit elementele reacţionare ruseşti,
că pune la cale prăbuşirea regimului comunist al lui Bela Kun din Ungaria, că ar fi terorizat
populaţia basarabeană şi că nu a evacuat Basarabia conform acordului încheiat între generalul Al.
Averescu şi Hristo Rakovsky, reprezentantul Rumcerod-ului. Într-o altă telegramă, din 25 mai,
aceleaşi guverne bolşevice înştiinţează guvernul României că „îşi declină orice răspundere faţă de
soarta viitoare” a tezaurului român, repetînd ameninţarea ce fusese formulatî în nota precedentă că
îşi rezervă dreptul de a preda „tribunalului revoluţionar” pe „vinovaţii direcţi şi indirecţi de
fărădelegile” comise în Basarabia şi faţă de revoluţia rusă8.
8
Ibidem, p. 39-43.
9
Ibidem, p. 62-68.
11
înaintată de sovietici, era cea a minorităţilor basarabene, adică a drepturilor acestora, inclusiv
atitudinea lor în privinţa aflării Basarabiei în componenţa României, ceea ce, în fond, readucea în
discuţie acelaşi subiect al apartenenţei Basarabiei. Deci, delegaţia română era forţată din nou să nu
poată accepta punctul de vedere sovietic, ceea ce a fost folosit de diplomaţii ruşi drept pretext pentru
respingerea dezbaterilor asupra subiectelor propuse de partea română pentru agenda convorbirilor:
restabilirea legăturilor diplomatice, reglementarea frontierei româno-sovietice, reluarea raporturilor
comerciale, neintervenţia reciprocă în afacerile interne ale celor două state, curmarea trecerii
Nistrului în scopuri subversive. Un punct aparte în aceste discuţii l-a constituit soarta tezaurului
românesc, multe din piesele căruia au fost observate pe piaţa europeană şi despre care Karahan a
recunoscut că nu ştie prea multe, dar care, credea el, nu putea fi intact. Cu toate acestea,
reprezentantul sovietic a emis următoarea propunere părţii române: renunţarea din partea sovieticilor
la pretenţiile asupra Basarabiei în schimbul cedării către bolşevici a tezaurului românesc şi obţinerea
unor garanţi de neutralitate din partea României10. Propunerea a fost calificată drept inacceptabilă şi
respinsă de Gh. Filality11, întrucît, pînă la urmă, era vorba de o tranzacţie în care sovieticii nu puteau
oferi de fapt nimic, iar în afară de aceasta, acceptarea unei propuneri în care Basarabia trebuia să fie
tratată ca monedă de schimb ar fi stîrnit pe viitor nedumeriri şi contradicţii şi, în final, ar fi ridicat
semne de întrebare în legătură cu legitimitatea stăpînirii româneşti în spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Totuşi în această privinţă nu toate părerile au coincis: se pare că Al. Averescu, pe atunci prim-
ministru, ar fi fost dispus să ia în considerare propunerea sovieticilor, însă Take Ionescu, ministrul
afacerilor externe, a considerat că semnarea unui tratat cu sovieticii contravenea politicii franceze de
izolare a Rusiei bolşevice, pînă cînd aceasta nu îşi va fi asumat datoriile fostului regim. Pînă la
urmă, opinia lui Ionescu, susţinută şi de rege, a avut cîştig de cauză asupra punctului de vedere a lui
Averescu12. În legătură cu această problemă, opinia publică a fost şi ea împărţită. În numărul din 21
mai 1922, ziarul „Adevărul” critica lipsa de hotătîre a diplomaţilor români subliniind că „s-a găsit o
scuză în etica morală care nu ne permitea nouă, stat civilizat, să tratăm cu Rusia sovietică...Din acest
motiv ne-am pomenit că n-am dobîndit nici tezaurul de la Moscova nici recunoaşterea realipirii
Basarabiei de către Rusia sovietică...”13. Dar o astfel de părere, tocmai pentru că nu era conformă cu
realitatea (nu se putea cere diplomaţilor români, în acea situaţie, să fie foarte belicoşi), coincidea cu
părerea sovieticilor, care îi învinuiau pe români că trăgeau de timp ca să nu se poată ajunge la o
10
Frederic Nanu, Politica externă a României (1919-1933), Editra Institutul European, Iaşi, p. 120.
11
Relaţiile româno-sovietice, p. 140-142.
12
Frederic Nanu, op.cit., p. 122.
13
Adevărul din 21 mai 1922.
12
înţelegere amiabilă14. În realitate, negocierie au fost rupte la insistenţele părţii sovietice, interesată să
iasă din izolarea internaţională în care se afla în acel moment. Problema Basarabiei a fost atacată de
sovietici şi cu prilejul conferinţei de la Genova, din aprilie 1922, convocată pentru a reglementa
chestiunea reparaţiilor de război pe care trebuia să le plătească Germania, precum şi cea a datoriilor
Rusiei ţariste, datorii pe care bolşevicii nu intenţionau să şi le asume. La Genova, în cadrul şedinţei
inaugurale, delegaţia sovietică condusă de Cicerin a protestat contra prezenţei delegaţiei române, în
fruntea căreia se afla Ionel I. C. Brătianu, afirmînd că armatele române ar fi ocupat cu forţa
Basarabia15. Afirmaţia diplomatului sovietic l-a obligat pe Brătianu să riposteze, explicînd în faţa
delegaţilor prezenţi la conferinţă starea reală a evenimentelor din Basarabia, referindi-se totodată şi
la problema tezaurului românesc, cerînd, în faţa plenului conferinţei, restituirea acestuia. Acolo, la
Genova, Cicerin a revenit cu propunerea sovietică mai veche, aceea de a renunţa la pretenţiile asupra
Basarabiei în schimbul cedării de către statul român a tezaurului. Propunerea a fost din nou respinsă,
din aeleaşi motive.
14
М. Мелтюхов, op. cit., p. 125.
15
Emilian Bold, Răzvan Locovei, Relaţii româno-sovietice (1918-1941), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p. 93.
16
John Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 430.
17
Документы внешней политики СССР, том 5, Политиздат, Москва, 1961, с. 755.
18
Relaţiile româno-sovietice, p.190.
13
doar în acord cu principiile internaţionale.19 Sovieticii au propus la Lausanne semnarea unui pact de
neagresiune cu România, precum şi recunoaşterea unirii Basarabiei contra tezaur şi bijuteriile
coroanei. Delegaţia română dorea însă un acord total care să soluţioneze toate problemele relaţiilor
dintre cele două state. Deşi discuţiile au avut loc într-o atmosferă suficient de relaxată, totuşi un
acord nu a putut fi semnat din aceleaşi motive ca şi în trecut: incompatibilitatea poziţiilor ambelor
părţi în ce priveşte chestiunile fundamentale – Basarabia şi tezaurul românesc, mai ales că sovieticii
negociau acum de pe o poziţie mult mai puternică decît în trecut ca urmare a consolidării poziţiei lor
pe plan intern şi extren. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, Cicerin se plînge de
neîncrederea pe care opinia publică din România o arată vizavi de politica sovietelor şi acuză
totodată statul român că nu ar fi altceva decît un istrument în mîinile Angliei20
Guvernul român a efectuat o anchetă în urma căreia s-a constatat că de fapt aceste provocări
veneau dinspre URSS; a fost înaintată părţii sovietice o propunere de creare a unei comisii mixte
care să analizeze aceste acte şi să ia măsuri pentru prevenirea lor, propunere cu care M. Litvinov,
comisar adjunct pentru afacerile externe, s-a declarat de acord23, comisia întrunind-se la 5 august
1923 la Tiraspol. Delegaţia rusă a primit din partea Moscovei instrucţiuni precise, în care se sublinia
19
Emilian Bold, Ioan Ciupercă, Europa în derivă, Editura Demiurg, Iaşi, 2001, p. 45.
20
Adevărul din 13 ianurarie 1923.
21
Relaţiile româno-sovietice, p. 199.
22
Adevărul din 4 ianuarie 1922.
23
Relaţiile româno-sovietice, p. 201.
14
faptul că vor trebui evitate „orice formulări care ar putea duce indirect la recunoaşterea de către noi
a cursului Nistrului drept frontieră între URSS şi România”24. Prin această abordare, pusă în practică
atît în trecut cît şi în cadrul negocierilor viitoare, se dorea evitarea recunoaşterii sub orice formă a
Basarabiei drept parte componentă a regatului român. Acolo, la Tiraspol, se semna la 20 noiembrie
1923 primul acord între România şi URSS, acord care prevedea mijloacele şi procedeele ce trebuiau
urmate în vederea soluţionării conflictelor de pe Nistru25. Tot la Tiraspol s-a convenit asupra
necesităţii purtării unor discuţii care să pună bazele unor relaţii comerciale bilaterale; după părerea
noastră, partea cea mai interesată de stabilirea acestor legături era România, nevoita să acţioneze
astfel pentru a nu se autoizola, de vreme ce majoritatea statelor europene aveau deja relaţii
economice normale cu URSS, iar în prima jumătate a anilor ’20 era larg răspîndită părerea, conform
căreia redresarea economică a Europei depindea foarte mult de readucerea Rusiei în sistemul politic
şi economic mondial26. Negocierile au avut loc la Odesa în perioada 22 noimebrie – 31 decembrie şi
s-au purtat între Nikolai Klişko, şef al delegaţiei sovietice, şi Hristoderescu, cel al delegaţiei române.
Negocierile au eşuat şi de această dată, întrucît partea română nu putea accepta propunerile
sovieticilor de prezenţă a agenţiilor comerciale sovietice pe teritoriul României pentru că acestea ar
fi putut reprezenta un pericol pentru siguranţa statului român prin propaganda comunistă ce o puteau
efectua. De asemenea, guvernul român a respins propunea de înfiinţare la Bucureşti a unui birou
comercial sovietic, de vreme ce URSS nu recunoştea existenţa statului român în graniţele sale de
atunci.
24
Ibidem, p. 202.
25
Ibidem, p. 207-212.
26
И. М. Майский, Внешняя политика РСФСР. 1917-1922, Mосква, 1923, c. 115.
27
Relaţiile româno-sovietice, p. 257.
15
cît şi în cea pro-comunistă din străinătate28. Într-o telegramă catalogată strict secret, Cicerin îl
instruia pe Krestinski să ceară organizarea în Basarabia a unui plebiscit pe tema alipirii acesteia la
România şi îl sfătuia ca încă din prima sa frază să menţioneze acest termen, mizînd pe faptul că
diplomaţii români vor pleca de la negocieri29. La rîndul său, I. I. C. Brătianu instruia delegaţia
română de la Viena să refuze eventuala propunere a unui plebiscit în principal pentru că a) aceasta ar
însemna o imixtiune sovietică în afacerile interne ale României, b) „ar redeschide rana, ar întărîta
spiritele între majoritate şi minorităţile politice şi naţionale” şi c) pentru că acceptarea plebiscitului
ar însemna contrazicerea deciziei aliaţilor de război de recunoaştere a unirii Basarabiei cu Vechiul
Regat30. În fapt, tema principală a conferinţei a constituit-o tocmai propunerea sovietică de
organizare a unui referendum în Basarabia. În sprijinul acestei propuneri, partea sovietică nu s-a sfiit
să aducă argumente politice, istorice sau etnice trunchiate, care au fost demontate de către Langa-
Răşcanu, pornind de la instrucţiunile lui Brătianu şi adăugînd numeroase dovezi istorice care
demonstrau apartenenţa naturală a Basarabiei la România, argumentînd, între altele, că din punct de
vedere politic un asemenea plebiscit ar fi inutil, de vreme ce acelaşi popor îşi exprimase fără echivoc
voinţa la 27 martie 1918, prin adunarea reprezentativă a Sfatului Ţării. Ultima şedinţă a conferinţei
s-a ţinut la 2 aprilie, cînd, după cum se menţionează şi în comunicatul de presă privind încheierea
lucrărilor reuniunii, s-a constat că nu există „posibilitatea concilierii pricipalelor poziţii ale celor
două delegaţii”, Krestinki declarînd, ca urmare a refuzului părţii române de a lua în considerare
ideea unui referendum în Basarabia, că guvernul sovietic priveşte Basarabia ca fiind parte
componentă a URSS31. Poziţia sovietică a fost rezumată de Rakovski într-un interviu publicat de
ziarul „Adevărul”: „Rusia n-a renunţat niciodată să considere teritoriul Basarabiei drept parte
componentă a URSS. Cu guvernul sovietic, România poate soluţiona această problemă doar în
maniera în care va decide poporul basarabean. A fost o perioadă în care guvernele României nu au
dorit să discute problema Basarabiei, cu speranţa că regimul sovietic nu va dura. Cred că românii au
abandonat acum aceste iluzii”32. Conferinţa, care atunci a fost privită de către mulţi oameni politici
ai vremii ca fiind una fără rost, de vreme ce unirea fusese recunoscută de Marile Puteri, iar în ajunul
Conferinţei Franţa ratificase tratatul de recunoaştere, a demonstrat încă o dată disponibilitatea
României spre negociere şi relaţii paşnice cu URSS. Pe de altă parte, statul sovietic s-a folosit de
prilejul oferit de Conferinţă pentru a acuza România de faptul că duce o politică imperialistă şi că
28
Lidia Pădureac, op. cit., p. 48.
29
Relaţiile româno-sovietice, p. 218-219.
30
Ibidem, p. 222.
31
Ibidem, p. 252, 254.
32
Adevărul din 6 martie 1924.
16
prin tergiversarea negocierilor lucrează împotriva instaurării păcii în Europa de Est, dar şi pentru a
menţine vie în faţa opiniei publice europene „problema Basarabiei”. În mod paradoxal, deşi
guvernul român nu putuse admite plebiscitul în Basarabia tocmai pentru că era o formă de şantaj din
partea sovieticilor, istoriografia rusă învinuieşte anume România pentru eşecul tratativelor de la
Viena33.
Anul 1924 a însemnat pentru România nu doar eşecul Conferinţei de la Viena, ci şi alte două
evenimente, unul de ordin intern, iar celălalt de ordin extern, şi anume rebeliunea de la Tatarbunar şi
crearea, din iniţiativa lui I. V. Stalin, a RASS Moldovenească. În pregătirea rebeliunii, un rol
important l-au jucat provocatorii trimişi de peste Nistru, mulţi dintre ei membri ai Kominternului,
precum şi o parte din elementele alogene comuniste din Basarabia, aşa cum o demonstrează
declaraţia în parlament a lui Gheorghe Tătărăscu, subsecretar de stat în ministerul de interne şi care
spunea: „Din 287 de acuzaţi nu sunt decît 9 moldoveni, iar din 85 de condamnaţi, nu există nici un
moldovean; ceea ce dovedeşte că comunismul revoluţionar este o maladie asiatică care nu prinde în
sufletul ţăranului moldovean”34. Moscova, care se afla în spatele acestei acţiuni abortive, nu a ezitat
să o prezinte într-o manieră falsă şi disproporţionată în scopuri propagandistice. Cît despre apariţia
pe harta Uniunii Sovietice a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, acest act a
fost perceput corect încă din start de către români. În numărul din februarie 1934 al revistei „Viaţa
Basarabiei”, M. Florin subliniază faptul că această „republică” creată din iniţiativa lui Stalin nu avea
alt scop decît unul propagandisc pentru a submina autoritatea statului roman atît în Basarabia, cît şi
pe plan extern. Tot aici autorul relatează despre calvarul prin care treceau românii transnistrieni în
timpul foametei din 1932-1933, foamete organizată şi dirijată de Kremlin şi care va intra în istorie
cu numele de Golodomor35.
Acelaşi an, 1924, a însemnat pentru Kremlin recunoaşterea internaţională a statului sovietic.
Ţara care a făcut primul pas în acest sens a fost Marea Britanie. În situaţia în care Italia, SUA şi
Franţa erau şi ele pe cale să recunoască URSS, Cehoslovacia şi Iugoslavia ar fi dorit să acţioneze şi
ele în această direcţie. Însă statutul de membru al Micii Înţelegeri nu permitea celor două state să
33
М. Мелтюхов, op. cit., p. 147-148.
34
Relaţiile româno-sovietie, p. 262.
35
Viaţa Basarabiei, 1934, nr.1, p. 49.
17
acţioneze complet independent din punct de vedere internaţional, ci trebuiau să-şi coordoneze
acţiunile cu celelalte state semnatare, inclusiv România. Astfel, Edvard Beneš, ministrul de externe
al Cehoslovaciei, a încercat să medieze o înţelegere între partea română şi cea sovietică, acţiune
rămasă însă fără rezultat. Politica României a rămas, prin urmare, neschimbată în aceast sens deşi
statul român se confrunta cu riscul unei izolări internaţionale. Pe de altă parte, statul sovietic a
depus eforturi serioase în aceşti ani în vederea preîntîmpinării ratificării Tratatului de recunoaştere
internaţională a unirii Basarabiei cu România, semnat la 28 octombrie 1920. Cum Marea Britanie şi
Franţa ratificaseră acest document, sovieticii au încercat să-i convingă pe italieni şi pe japonezi să
renunţe la această idee. Au eşuat în cazul Italiei care, în urma semnării unui pact de amiciţie cu
România, a ratificat protocolul, însă japonezii intenţionau să profite în urma acestui litigiu exclusiv
european, după cum îl catalogau ei36. Astfel, implicată fiind în lupta pentru supremaţie în Asia, şi
urmărind să profite de slăbiciunea internă a Chinei, Japonia nu dorea să-şi atragă ostilitatea
sovieticilor. A preferat, în schimb, o abordare pragmatică a problemei: în schimbul unor concesiuni
economice în extremul orient rus, japonezii au decis în 1925 neratificarea Tratatului din 28
octombrie 1920. Din această cauză, ratificarea documentului respectiv nu a fost dusă pînă la capăt,
ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, Tratatul a rămas nerealizat.
Între timp, la iniţiativa ministrului francez Aristide Briand şi a omologului său american
Frank Kellog, este semnat la Paris pactul care le poartă numele şi a cărui teză fundamentală constă
în renunţarea la război ca mijloc de soluţionare a conflictelor internaţionale. La pact au aderat atît
URSS cît şi România37. În Europa de Est, Moscova a preluat iniţiativa în acest sens propunînd
Lituaniei şi Poloniei semnarea unui protocol cu conţinut identic Pactului Briand-Kellog şi care să
intre în vigoare independent de cel de la Paris. Varşovia a informat Bucureştiul în legătură cu
această propunere, iar răspunsul român a fost acela că era în interesul alianţei româno-poloneze ca
toţi vecinii Rusiei din estul Europei să semneze acest pact. Polonezii au fost de acord, trimiţînd
această sugestie guvernului sovietic. Moscova nu a obiectat, deşi menţiona în răspunsul adresat
guvernului polonez că prin aderarea României la viitorul Protocol Litvinov, „nu se lichidează
chestiunile litigioase existente38”. Protocolul a fost semnat de URSS, România, Polonia, Letonia,
Estonia, iar mai tîrziu la el au aderat Turcia şi Lituania39. Deşi documentul erau un pas înainte în
evoluţia către normalitate a relaţiilor dintre România şi URSS, prin renunţarea reciprocă la război
36
Документы внешней политики СССР, том 3, Полиздат, Москва, 1959, с. 80.
37
Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 457.
38
Relaţiile româno-sovietice, p. 277.
39
Emilian Bold, Răzvan Locovei, op. cit., p. 121.
18
drept mijloc de soluţionare a diferendelor, totuşi el a fost privit cu neîncredere, mai ales că nu oferea
o soluţie pentru conflictele de fond dintre cele două state. În unul din discursurile sale ţinute în
timpul negocierilor, Litvinov, referindu-se la România, semnala următorul lcuru: „faptul că printre
noi se găseşte, în calitate de semnatar al Protocolului, reprezentantul unui stat cu care Uniunea
Sovietică nu are relaţii diplomatice şi cu care există vechi şi serioase diferende care n-au fost
soluţionate şi pe care prezentul protocol nu le soluţionează, nu este decît proba complementară a
spiritului de pace de care este animată Uniunea Sovietcă40.” Astfel, reprezentantul sovietic reia
aceeaşi teză mai veche a părţii nedreptăţite în cadrul diferendelor sovieto-române. Tot cu prilejul
acestei reuniuni reprezentantul sovietic a mai înaintat o dată României propunerea organizării unui
referendum în Basarabia, aşa cum rezultă din jurnalul lui Litvinov41 dar şi din raportul diplomatului
român Carol Davila adresat ministrului de externe G. G. Mironescu42. Davilla, l-a informat, la rîndul
său, pe Litvinov că este imposibil ca statul român să-şi reconsidere poziţia în ce preiveşte chestiunea
Basarabiei.
40
Relaţiile româno-sovietice, p. 281.
41
Ibidem, p. 282-284
42
Ibidem, p. 287.
43
Документы внешней политики СССР, том 8, Политиздат, Москва, 1963, с. 101; том 9, Политиздат, Mосква,
1965, с. 246.
44
Советско-румынские отношения. Сборник документов: 1917–1934, том. 1, Международные отношения,
Москва, 2000, с. 325, 383, 404; O. Ţîcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică
(1919-1939), Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2004, p. 128.
45
Gr. Gafencu, Însemnări politice, 1929-1939, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 302.
19
să fi fost criticat chiar şi de unii oameni politici de la Bucureşti46, ca N. Titulescu, care era de părere
că chestiunea nu putea fi examinată separat de luarea în calcul a mersului tratativelor, pe aceeaşi
linie, ale URSS cu Franţa şi Polonia, aliaţii României în aceste eforturi. Semnînd în acelaşi an pacte
de neagresiune cu cele două ţări, sovieticii au slăbit mult poziţia României în raport cu vecinul ei din
răsărit. Aceeaşi atitudine sceptică o exprimă şi istoricul basarabean Al. Boldur care într-un articol al
său din „Viaţa Basarabiei” explică de ce, după părerea sa, un pact de neagresiune cu sovieticii în
asemenea circumstanţe nu ar fi fost bine venit: în primul rînd ambele state erau semnatare ale
Protocolului Litvinov şi ale Pactului Briand-Kellog cu validitate veşnică prin care se renunţa la
război şi care erau superioare oricărui tratat de neagresiune; 2) apropierea Sovietelor de Franţa deja
însemna o garanţie în plus a recunoaşterii tacite de către sovietici a status quo-ului de pe Nistru şi 3)
însăşi noţiunea de neagresiune, spune autorul, este extrem de ambiguă în cazul sovieticilor,
deoarece la ei „noţiunea de neagresiune poate fi uşor lărgită pînă la noţiunea actului de violenţă”47.
Un nou imbold, şi mult mai puternic, pentru rediscutarea chestiunii basarabene de către cele
două părţi, română şi sovietică, a constituit-o semnarea convenţiei de definire a agresorului, în 1933.
Aparent paradoxal, iniţiativa aparţinuse, după mărturisirile ulterioare ale lui N. Titulescu, lui M.
Litvinov48, comisarul sovietic pentru afaceri externe, şi tot el susţine că fusese primul care a
susţinut-o, cerînd ca motivarea lui Litvinov să cuprindă şi formula „prin teritoriu trebuie să se
înţeleagă teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt autoritatea”49. Convenţia a fost semnată
la 4 iulie 1933 la Londra de împuterniciţii României, Cehoslovaciei, Turciei, Iugoslaviei şi URSS.
„Tratatul ce am semnat astăzi, spunea Titulescu, are o importanţă considerabilă. La un moment cînd
pe urma atîtor evenimente situaţia internaţională este mai curînd confuză într-o vastă regiune a lumii
şi anume tocmai în aceea în care se credea că pacea este mai fragilă, s-a stabilit în chipul cel mai
armonios obligaţiunea abslută şi perpetuă de neagresiune”50 Prin convenţia care avea caracterul unui
tratat de neagresiune, era recunoscut drept agresor statul ce declara cel dintîi război, invada cu
forţele sale armate – chiar fără declaraţie de război – teritoriul altui stat, sprijinea elementele
subversive de pe teritoriului altui stat, efectua blocade navale a coastelor şi porturilor, etc51. În
documentele vremii, s-a păstrat o remarcă a lui Litvinov, după care acesta i-ar fi spus lui Titulescu:
46
O.Ţâcu, op. cit., p. 130-131.
47
Viaţa Basarabiei, 1933, nr. 1, p. 15.
48
N. Titulescu, Discursuri, Editura Ltiinţifică, Bucureşti, 1987, p. 393.
49
Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1994, coord. I. Scurtu, Bucureşti, Editura Europa Nova & Tempus,
Bucureşti, 1994, p. 260.
50
N. Titulescu, op. cit., p. 395.
51
Idem, Documente diplomatice, Editura Politică,Bucureşti, 1967, p. 512-514.
20
„Eu ştiu că, semnînd acest acord, v-am dăruit Basarabia”52. În decembrie, acelaşi an, URSS anunţa
că adera la sistemul european de securitate colectivă. Aceste acţiuni au dat oamenilor politici români
speranţa că Rusia, într-adevăr, dorea pacea şi că, pînă la urmă, va renunţa la atitudinea sa
revizionistă în chestiunea Basarabiei. Se va vedea însă foarte curînd că adevăratele intenţii ale
Kremlinului erau cu totul altele, şi anume sabotarea sistemului de securitate colectivă, astfel ca
marile democraţii europene şi statele mai mici din Europa Centrală şi de Est să nu poată constitui un
obstacol serios în calea realizării planurilor sale expansioniste. În acest scop, din cînd în cînd se
arăta îngrijorat de politica agresivă a Germaniei hitleriste, a Italiei şi mai ales a Japoniei, dar mai
degrabă pentru a le face să ţină cont de interesele URSS, decît de a le îndemna să renunţe la această
politică.
52
Советско-румынские отношения, c. 413. De regulă, istoriografia rusă preferă să nu vorbească de această declaraţie;
dimpotrivă, susţine că semnarea Convenţiei nu avea nici o legătură cu chestiunea Basarabiei şi că Litvinov ţinea să
sublinieze că disputa teritorială româno-sovietică rămăsese nesoluţionată: М. Мелтюхов, op. cit., p. 164.
21