ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

BULETIN ŞTIINŢIFIC
AL TINERILOR ISTORICI

Materialele
Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale
a tinerilor cercetători

SERIE NOUĂ

II (VII)

Chişinău
2013
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

RELAŢIILE ROMÂNO-SOVIETICE
(SEPTEMBRIE 1936-IUNIE 1940)

Mihai ŢURCANU

Summary
This study refers to the deterioration of the Soviet-Romanian relations in the context of a more general Euro-
pean political crisis marked by the assertion of fascist supremacy in international affairs amid a pronounced weak-
ness of the Versailles system. Our intention was to highlight the efforts of the Romanian diplomats to maintain good
neighborly relations with the Soviet Union while preserving Romania’s traditional alliances; alas, these efforts had to
face a increasingly revisionist Germany (with large economic interests in Romania ) that was putting huge pressure
on the Romanian state in order to attract it on the Axis side and to make the Romanians give up any prospect of an
alliance with the USSR. An important segment of this study is being dedicated to analyze the way in which the Ri-
bbentrop-Molotov Pact influenced Romanian-Soviet relations on the eve of Second World War, and to its direct con-
sequences: the ultimatums of 26 and 28 June, after which the USSR occupied Bessarabia, Northern Bukovina and Hertza.

Introducere. Acest studiu se referă la deteriorarea relaţiilor româno-sovietice în contextul crizei po-
litice europene şi al afirmării supremaţiei fasciste în afacerile internaţionale pe fondul slăbiciunii tot mai
pronunţate a sistemului de la Versailles. Am insistat asupra încercărilor diplomaţilor români de a păstra
relaţiile de bună vecinătate cu statul sovietic şi de a-şi menţine ţara în cadrul vechilor alianţe, asta în con-
diţiile în care Germania revizionistă (care avea mari interese economice în România) facea presiuni din ce
în ce mai mari asupra statului român pentru a-l atrage de partea sa şi a-l determina să renunţe la perspe-
ctiva unei alianţe cu URSS. Un segment important al acestui studiu l-am rezervat analizei modului în
care Pactul Ribbentrop-Molotov a influenţat relaţiile româno-sovietice în preajma celui de-al Doilea Răz-
boi Mondial, precum şi consecinţelor directe ale acestuia, notelor ultimative din 26 şi respectiv 28 iunie, în
urma cărora URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.
Evoluția relațiilor româno-sovietice între anii 1936-1940 trebuie analizată în strânsă legătură cu eve-
nimente ce au influenţat mersul relaţiilor internaţionale începând cu a doua jumătate a anilor ’30. Iar aici
ne referim, desigur, la începutul afirmării supremaţiei fasciste în afacerile europene. Fenomenul respectiv
s-a concretizat într-o serie de fapte cum ar fi „sfărâmarea lanţurilor de la Versailles” de către naţional-so-
cialiştii germani prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu, în martie 1935, remilitarizarea zonei
renane, în martie 1936, sau apropierea dintre Germania şi Italia, etc. Aceste acţiuni, în faţa cărora sistemul
de la Versailles s-a dovedit a fi neputincios, au alimentat atitudinile revizioniste ale altor state europene.
Este vorba, bineînţeles, de Bulgaria şi Ungaria. Astfel încât Europa interbelică din anii 1936-1937 nu mai
semăna decât foarte puţin cu cea a anilor ’20. Două mari tabere – în fond deja conturate - se pregăteau
pentru confruntarea ce avea să izbucnească câţiva ani mai târziu. Pe de o parte se afla tabăra statelor re-
vizioniste, hotărâte să schimbe în favoarea lor ordinea europeană, stabilită conform principiilor de la Ver-
sailles şi care erau Germania, Italia, Bulgaria şi Ungaria. De cealaltă parte erau Franţa, Marea Britanie,
Cehoslovacia, precum şi URSS care formal se afla în tabăra antirevizionistă, dar care, de fapt, aşa cum se
va confirma mai târziu, nu urmărea altceva decât să pregătească un teren favorabil pentru înfăptuirea
planurilor sale expansioniste. Această afirmaţie ar putea fi calificată drept o speculaţie întrucât nu există
documente care să o confirme, însă confirmarea ei se găseşte în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi
mai ales în atitudinea Uniunii Sovietice faţă de vecinii săi. În acest sens, istoricul rus Oleg Ken menţionea-
ză că fuziunea dintre imperialismul tradiţional rus şi cruzimea bolşevică „a marcat agresivitatea sovieti-
că. Odată cu năruirea în anii ’20 a speranţelor la o revoluţie bolşevică mondială, această agresivitate s-a
ascuns anticipând cu bucurie catastrofa mondială din 1939 pentru a se manifesta din nou”1.

1 Олег Кен, System Error? Москва и западные соседи в 1920-е — 1930-е годы, în „Неприкосновенный запас”, Москва, 2002. № 4
(24), c. 29. Această remarcă echilibrată este de fapt o excepţie în contextul general al istoriografiei ruse contemporane, deci nu doar

124
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

Alte trei state europene care erau interesate de păstrarea ordinii stabilite la Versailles erau Polonia,
Iugoslavia şi România. Aceste ţări, dat fiind statutul lor de puteri de rang inferior, au încercat să promo-
veze o politică echidistantă faţă de ambele tabere. Polonia, bazându-se pe tratatele de neagresiune semna-
te cu URSS şi Germania, a preferat să nu se angajeze în vreun sistem de securitate colectivă, iar Iugosla-
via, deşi stat-membru al Micii Înţelegeri şi aliată a Franţei, a întreţinut totuşi legături economice şi politice
cu Germania nazistă. La rândul ei, România a trebuit să se adapteze şi ea noilor realităţi europene şi să-şi
orienteze politica externă în conformitate cu evoluţia intereselor marilor puteri.
Adaptarea politicii externe a României la noul context internaţional european. După înlocuirea
lui Titulescu cu Victor Antonescu, politica externă a României nu a fost modificată substanţial. S-a încer-
cat în schimb o adaptare a acesteia la noile realităţi europene. În acest sens, noul ministru de externe al
României făcut la 4 septembrie o declaraţie în care a specificat principiile de orientare a politicii româ-
neşti2. V. Antonescu reconfirma ataşamentul României faţă de valorile şi convingerile care au stat la baza
Înţelegerii Balcanice şi a Micii Înţelegeri, la fel ca şi principiul prieteniei franco-române, al alianţei cu Polo-
nia, precum şi dorinţa românilor pentru relaţii paşnice şi prieteneşti cu Uniunea Sovietică. Aceleaşi asigu-
rări, la 19 septembrie 1936, i le-a dat Antonescu lui Litvinov în persoană în timpul unei întrevederi cu
acesta la Geneva3. În telegrama expediată de la Geneva, ministrul de externe român spunea, între altele,
următoarele: „Azi, la ora 11, am avut o lungă întrevedere cu dl Litvinov, căruia i-am explicat motivele
polticii interne care au determinat formarea cabinetului fără Titulescu, asigurându-l că politica externă a
României va rămâne aceeaşi faţă de marile puteri aliate şi amice şi în particular faţă de Rusia, marele nos-
tru vecin, cu care, pe parcursul istoriei, n-am avut decât relaţii de bună prietenie şi fără de care nici un
ministru român cu o conştiinţă clară a intereselor noastre geografice nu va putea practica o altă politică
decât de bună vecinătate şi de prietenie”4. Sovieticii însă s-au arătat foarte sceptici faţă de aceste declaraţii,
iar motivele unei astfel de atitudini le exprimă N. Krestinski în telegrama pe care i-o trimite lui M.S. Os-
trovski la 13 ocrombrie 1936. Făcând trimitere la declaraţiile lui Antonescu pe care le trataează cu neîncre-
dere, Krestinski constată anumite „simptome” ale reorientării politicii externe române. Aici diplomatul
sovietic face referire la înţelegerea comercială româno-germană, care, deşi avea un caracter economic, va
duce, în urma lărgirii relaţiilor economice dintre cele două state, la aservirea clasei politice române la inte-
resele Germaniei. După această observaţie, al adaugă că atât „cât a fost Titulescu, el a reuşit să prevină
chiar şi încheierea unor acorduri cu caracter comercial...El înţelegea că o dezvoltare sporită a comerţului
cu Germania, îi va înlesni acesteia, în mod inevitabil, căpătarea unei influenţe politice hotărâtoare în Ro-
mânia. Acest lucru este în mod cert înţeles şi de actualul guvern, iar faptul semnării unui acord comercial
cu Germania vorbeşte despre disponibilitatea (românilor – M.Ţ.) pentru o mare apropiere de Germa-
nia”5. Celelalte două „simptome” erau vizibila îmbunătăţire a relaţiilor României cu Polonia (fapt, iarăşi
evitat de Titulescu, dat fiind cunoscuta apropiere polono-germană) şi cu Italia. Ultimile state sovieticii le
considerau potenţiali aliaţi ai Germaniei şi din această cauză le priveau cu ostilitate, după cum priveau şi
apropierea României cu acestea.
Aceeaşi atitudine o confirmă şi comisarul poporului pentru afacerile externe, M. Litvinov. Acesta
nu i-a comunicat lui V. Antonescu textul pactului semnat la Montreux cu Titulescu, întrucât nu considera
posibilă reluarea discuţiilor pe marginea acestui subiect până la o eventuală revenire a acestuia în funcţia
de ministru de externe6. După întâlnirea cu omologul său român la Geneva, Litvinov avea să observe că
asigurările de pritenie pe care le primise de la acesta nu l-au încântat deloc şi că stăruinţele României de a
avea relaţii bune cu Germania şi Polonia „nu pot fi folositoare nici nouă şi nici României”7. Totodată Lit-
vinov îl instruieşte pe Ostrovski să denunţe pactul de alianţă polono-român ca fiind unul cu caracter „ex-

sovietice de pînă la 1990. Astfel, M. Meltiuhov, într-o monografie de altfel foarte bine documentată, susţine că atacurile asupra Ba-
sarabiei în 1919, trupele bolşevice nu făceau decît să apere interesele legitime ale Rusiei sovietice. Autorul vorbeşte chiar de un
„Front nistrean” (Днестровский фронт) dintre această putere şi România: Михаил Мелтюхов, Бессарабский вопрос между миро-
выми войнами, 1917-1940, изд. Вече, Москва, 2010, c. 72-85.
2 Dimineaţa din 4 septembrie 1936.
3 Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II: 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 84-86.
4 Alexandru Cretzianu, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică, în „Patrimoniu”, 1992, nr, 1, p. 143-144.
5 Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Госполитздат, Mосква, c. 478.
6 Ibidem, c. 565.
7 Ibidem, c. 432-433. Vezi şi М. Мелтюхов, op. cit., p. 174.

125
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

clusiv antisovietic” şi să accentueze faptul că după semnarea Convenţiei pentru definirea agresiunii şi
agresorului de la Londra, a pactului sovieto-francez şi sovieto-cehoslovac, precum şi după apropierea
semnificativă din România şi URSS, Kremlinul nu consideră necesară consolidarea alianţei româno-polo-
neze şi nu doreşte acest lucru8.
Efoturile diplomaţiei române de păstrare a bunelor relaţii cu URSS în contextul afirmării supre-
maţiei fasciste în afacerile europene. În aceeaşi perioadă diplomaţia română înaintează un nou proiect
de securitate europeană. De fapt proiectul în sine însemna reiterarea unor încercări mai vechi de a crea un
bloc care sa fie format din membrii Înţelegerii Balcanice, a Micii Înţelegeri şi Polonia. Acest bloc trebuia sa
aibă rolul unui „cordon sanitar” care să împiedice un eventual conflict între Germania şi URSS, dar în
acelaşi timp să păstreze relaţii bune cu ambele state. Proiectul a fost comunicat lui Ostrovski, care la rân-
dul său i l-a trimis lui Litvinov. Acesta din urmă a catalogat planul drept „prostesc” (нелеп), sugerându-i
lui Ostrovski faptul că acestuia nu-i va fi foarte greu să-l ridiculizeze9. De fapt, după cum o spune el în-
suşi, comisarul sovietic considera că nici un stat din Europa de Est nu era capabil să facă faţă cu succes
unei ofensive militare germane.
La 25 octombrie 1936, Hitler şi contele Ciano, ministrul de externe al Italiei, semnează acordul de
prietenie italo-german pe care Mussolini îl va numi ceva mai târziu „axa Roma-Berlin”. Prin acest act, Ita-
lia şi Germania consimţeau să promoveze o politică externă care să corespundă intereselor ambelor state
şi să-şi împartă sferele de influenţă în Europa Centrală şi cea de sud-est. În acest scop ei au hotărât să apli-
ce o tactică diplomatică, dublată de stratageme economice, care să destabilizeze relaţiile dintre statele Mi-
cii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice şi să ducă, în final, la destrămarea acestora10. O lună mai târziu, la în-
ţelegerea italo-germană adera şi Japonia semnând cu Germania Pactul Anticomintern, iar Axa Roma-Ber-
lin devenea astfel Axa Roma-Berlin-Tokio. În condiţiile în care ordinea stabilită la Versailles devenea din
ce în ce mai fragilă, iar marile puteri occidentale păreau incapabile să opună acţiuni concrete provocărilor
revizioniste, situaţia României devine din ce în ce mai precară, mai ales că aceasta era suspusă constant
presiunilor din partea Germaniei. Un exemplu elocvent în acest sens este întrevederea pe care ambasado-
rul României la Berlin, N. Petrescu-Comnen, a avut-o cu Hermann Goering, pe atunci ministru responsa-
bil cu reînarmarea Germaniei. Acesta din urmă i-a comunicat diplomatului român că Germania este dis-
pusă să garanteze integritatea României cu condiţia ca aceasta „să nu se lege prin vreun tratat de alianţă
sau de tranzit de trupe cu URSS, România să nu mai contracteze noi angajamente împotriva Germaniei
sau România să nu ia parte la vreo combinaţie împotriva Germaniei”11.
În pofida presiunii din ce în ce mai evidente a puterilor revizioniste, România s-a menţinut totuşi
destul de ferm pe poziţii. În acest sens, Victor Antonescu a efectuat două vizite în capitalele celor mai im-
portanţi aliaţi ai României. În lunile noiembrie şi respectiv decembrie 1936, ministrul român a vizitat Var-
şovia şi la Parisul şi a reconfirmat, cu aceste ocazii, faptul că România rămâne fidelă Alianţei sale cu Fran-
ţa, Marea Britanie şi Polonia, precum şi alianţelor regionale din care făcea parte12. În acelaşi timp el a
atenţionat aliaţii săi polonezi asupra pericolului divizării Europei în blocuri militare, menţionând tot-
odată că România nu intenţionează să facă parte din vreun bloc militar ostil Uniunii Sovietice, după cum
nu doreşte să adere nici la vreun bloc sovietic13.
Vizita la Varşovia, precum şi declaraţiile lui Antonescu, au nemulţumit Moscova care considera
acţiunea diplomatului român drept una antisovietică. Ostrovski i-a reproşat lui Antonescu faptul că vizi-
ta sa în Polonia în sopul „reînvierii unui pact antisovietic” nu făcea altceva decât să dăuneze relaţiilor
sovieto-române. În discuţia pe care cei doi au purtat-o pe data de 1 martie 1937, diplomatul român i-a
replicat ambasadorului sovietic că vizita sa la Varşovia a fost efectuată în înţelegere cu Franţa, al cărei
scop este de a împiedica Polonia „să cadă în îmbrăţişarea Germaniei”14. Un alt punct al discuţiei asupra
căru-ia a insistat Ostrovski era criza prin care trecea Mica Antantă şi care se datora în special atitudinii

8 Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Госполитздат, Mосква, c. 565.

9 Ibidem, c. 566.
10 M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988,

p. 1411.
11 Ibidem, p.1413.
12 Ibidem, p. 1412.
13 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 95.
14 Ibidem, p. 99.

126
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

mai noi a Iugoslaviei în relaţiile sale cu statele revizioniste. Semnarea unui acord cu Bulgaria însemna,
după părerea sa, începutul sfârşitului acestei structuri (o lovitură şi mai puternică Micii Înţelegeri avea să-
i fie adusă la 25 martie 1937, când, în timpul unei vizite la Belgrad a lui Ciano, a fost semnat tratatul de
prietenie italo-iugoslav15). Antonescu a respins aceste afirmaţii dând asigurări diplomatului sovietic că
„România preferă să-şi păstreze alianţele. Preferăm acest lucru decât să împingem Polonia în braţele Ger-
maniei. Noi dorim o relaţie de prietenie cu republicile sovietice. Doar un nebun ar putea crede că vrem
să-i avem ca duşmani pe sovietici”16. Aceste declaraţii nu erau însă suficiente pentru a-l convinge pe Lit-
vinov care se îndoia de sinceritatea României şi considera că „...ea singură (România – M.Ţ.) trebuie să
facă ceva care să înlăture suspiciunile noastre, însă nu sub forma unei declaraţii între patru ochi”17.
Confruntându-se cu lipsa de încredere din partea URSS, dar şi cu criza acută pe care o traversa
Mica Antantă şi în acelaşi timp izolat de Franţa, guvernul român s-a văzut nevoit să accepte propunerea
lui Goering menţionată mai devreme, şi anume că în schimbul garantării categorice şi precise a integrită-
rţii sale teritoriale de către Germania, România accepta să nu încheie cu Rusia sovietică vreun tratat de
alianţă sau unul care să reglementeze posibilitatea tranzitării teritoriului României de către trupele sovie-
tice, după cum îşi lua şi angajamentul de a nu intra în vreo „combinaţie îndreptată împotriva Germa-
niei”18. În acelaşi timp însă, el îi informa pe nemţi că statul român nu era dispus să renunţe la alianţele şi relaţi-
ile de prietenie pe care le avea cu alte state la acea vreme, dar şi la obligaţiile sale de a acţiona conform statutu-
lui de membru al Ligii Naţiunilor19. O astfel de garanţie din partea Germaniei nu a venit însă niciodată.
La mai bine de jumătate de an de la demiterea lui Nicolae Titulescu, cercurile politice de la Bucu-
reşti s-au convins de necesitatea semnării unui tratat cu vecinii de la răsărit. Numai că de data aceasta gu-
vernul român dorea garanţii ferme din partea Uniunii Sovietice privind recunoaşterea formală de către
aceasta a apartenenţei Basarabiei la România20. Însă sovieticii erau mult mai puţin dispuşi acum să sem-
neze o astfel de înţelegere. Într-o discuţie pe care M. S. Ostrovski a avut-o cu V. Antonescu la 28 aprilie
1937, ambasadorul sovietic îşi exprima scepticismul în legătură cu iniţiativa diplomatului român. La în-
trebarea lui Antonescu dacă Litvinov ar fi fost dispus să accepte semnarea unui pact de prietenie după
modelul iugoslavo-italian, Ostrovski i-a răspuns că nu cunoaşte intenţiile comisarului sovietic, dar că el
era de părere că semnarea unui pact cu România care să reglementeze şi diferendul basarabean era inutil
şi dăunător sovieticilor. Poziţia sovietică pe care el o exprima astfel era că apartenenţa ambelor state la
Liga Naţiunilor, precum şi tratatele pe care URSS le avea semnate cu România (i.e. Convenţia pentru de-
finirea agresiunii şi agresorului, Protocolul de la Moscova, schimbul de note diplomatice oficiale) erau su-
ficiente pentru ca relaţiile bune dintre cele două state să fie menţinute şi însemnau mult mai mult decât
un tratat de prietenie după modelul italo-iugoslav. Semnarea unui astfel de tratat ar fi însemnat, la 1937,
alimentarea tendinţelor revizioniste în Europa21. Asupra aceloraşi probleme a insistat V. Antonecu la Ge-
neva, când la 25 mai 1937 s-a întâlnit cu M. Litvinov. Acolo, ministrul român a încercat să-l convingă pe
Litvinov de necesitatea încheierii unui acord ce ar fi reglementat diferendul în problema Basarabiei, dar a
trebuit să audă o replică directă şi foarte puţin diplomatică din partea acestuia: „...(Basarabia – M.Ţ.) este
ocupată de România, noi nu ridicăm pretenţii, cu atât mai mult trebuie să tacă România, mai ales ca acea-
sta este în propriul ei interes”22. În acelaşi timp el i-a amintit lui Antonescu faptul ca Titulescu evita să ri-
dice problema Basarabiei în timpul negocierilor cu ei. Totuşi Litvinov s-a manifestat favorabil relativ la
posibilitatea semnării unui tratat de asistenţă mutuală cu România, propunând ca model pactul sovieto-
cehoslovac. V. Antonescu a manifestat rezerve în privinţa posibilităţii semnării unui tratat de asistenţă
mutuală cu sovieticii, faţă de care, credea el, opinia publică nu putea fi favorabilă23. Ceea ce-şi dorea
Antonescu era semnarea unui tratat cu sovieticii după modelul celui italiano-iugoslav. Discuţiile dintre
cei doi nu au avut nici o finalitate. Tot în Elveţia, numai că de data aceasta în alt loc şi anume la Talloires,

15 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1414.

16 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 99.
17 Ibidem, p. 94.
18 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1413.
19 Ibidem, p. 1415.
20 Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917-1938), Editura Junimea, Iaşi, 1992, p. 170.
21 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 210-211.
22 Ibidem, p. 270.
23 Relaţiile româno-sovietice, Documente, vol. II: 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 143-144.

127
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

Litvinov a avut o întrevedere cu Nicolae Titulescu la 29 mai 1937. Cercurile diplomatice franceze au opi-
nat că aceasta a dăunat bunui mers al tratativelor româno-sovietice24 şi chiar Litvinov îi relata lui Ostrov-
ski într-o scrisoare din 13 iunie 1937 că Titulescu îi ceruse ca un eventual pact româno-sovietic de asisten-
ţă mutuală să nu fie semnat până el nu ar fi revenit în funcţia de ministru al afacerilor externe al Româ-
niei. Diplomatul sovietic a refuzat să-i facă o asemenea promisiune lui Titulescu. În continuare Litvinov
mai menţiona şi faptul că întrevederea avută cu Titulescu a urmat la patru zile după negocierile purtate
cu V. Antonescu şi, prin urmare, nu a avut cum să le influenţeze, infirmând astfel concluziile trase de dip-
lomaţii francezi25. Сu totul altfel este însă evocată întâlnirea dintre cei doi de către Titulescu. În cadrul în-
trevederii lor, relatează ministrul demisionat român, Litvinov i-ar fi declarat că a cere Moscovei recunoa-
şterea de jure a unirii Basarabiei, înseamnă de fapt recunoaşterea din partea României a lipsei sale de dre-
pturi asupra Basarabiei. El i-ar fi declarat lui Antonescu: „Reţin faptul că nu consideraţi Basarabia
românească şi reţineţi faptul că nici nu va fi vreodată...România şi-a schimbat politica externă. Trebuie să
ne apărăm împotriva actelor pe care Titulescu ne-a făcut să le semnăm. Voi v-aţi aruncat în braţele Polo-
niei, iar Germania este în spatele ei. Nu intenţionez să ridic chestiunea basarabeană atâta timp cât Româ-
nia nu se situează împotriva URSS. Dar acum când constat că vă îndreptaţi contra noastră, nu putem lăsa
în mâinile voastre atu-ul pe care-l reprezintă Basarabia în eventualitatea unui război. România, repet – în
zădar spuneţi contrariul -, şi-a schimbat politica externă. Vrem ca potenţialul pe care îl reprezintă Basara-
bia să devină rus şi nu german. De aceea ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate
mijloacele juridice şi militare posibile”26. Astfel, din memoriile lui Titulescu rezultă aceeaşi concluzie, şi
anume că în pofida tratatelor care legau cumva România de Rusia şi a schimbului de note diplomatice
prin care acestea îşi garantau reciproc suveranitatea şi neamestecul în afacerile interne, pentru Moscova,
aşa cum era şi de aşteptat, problema Basarabiei a rămas mereu deschisă, iar pentru soluţionarea acesteia
în favoarea lor, sovieticii nu aşteptau decât sosirea momentului potrivit.
Interpetările la care a fost supusă întâlnirea lui Antonescu cu Litvinov la Geneva l-au descurajat pe
ministrul român care se simţea trădat atât de comisarul sovietic cât şi de Titulescu şi de aceea a cerut, prin
intermediul lui Ostrovski, întreruperea negocierilor până în luna septembrie. M. S. Ostrovski, care apre-
cia efortul depus de diplomaţia română în vederea menţinerii relaţiilor prieteneşti cu statul său, a cerut
Moscovei să nu rupă negocierile cu România, subliniind încrederea sa în intenţiile pozitive ale guvernu-
lui României27. Diplomatul rus avea să se întâlnească la Bucureşti, pe 15 şi 16 iulie, cu Milan Hodža, pre-
şedintele Consiliului de Miniştri al Cehoslovaciei. Din discuţia pe care cei doi o poartă la 16 iulie rezultă
că sovieticii erau favorabili semnării unui pact de asistenţă mutuală cu România. La întrebarea lui Hodža
referitor la stadiul în care se aflau relaţiile dintre România şi URSS, Ostrovski i-a răspuns că Moscova era
dispusă să accepte continuarea tratativelor pe care le-a dus cu Titulescu, numai că, menţiona diplomatul
sovietic, „...orice text, în care se va găsi recunoaşterea formală a [anexării] Basarabiei, pentru noi este apri-
ori inacceptabil. Cu o recunoaştere formală a [anexării] Basarabiei noi nu vom fi de acord, luând în consi-
derare nivelul de stabilitate al politicii externe române, mai ales că o recunoaştere formală nu va contribui
cu nimic la sporirea securităţii României dinspre est, având în vedere documentele care reglementează
relaţiile noastre, asta bineîneţeles în cazul în care românii n-au pus la cale nişte planuri secrete împotriva
noastră”28. Totuşi, el îşi exprimă oarecare rezerve faţă de diplomaţia lui Antonescu, a cărui „francofilie” –
după spusele ambasadorului sovietic – nu avea alt rol decât de a sluji drept camuflaj un timp pentru ade-
văratele intenţii româneşti. El considera neacceptarea de către V. Antonescu a pactului sovieto-cehoslo-
vac ca model pentru un eventual tratat româno-sovietic precum şi insistenţa acestuia de a obţine recu-
noaşterea formală din partea URSS a apartenenţei Basarabiei la România drept dovezi ale lipsei de inten-
ţii serioase a românilor de a se apropia cu URSS29. În pofida scepticismului manifestat de sovietici, cea
mai mare parte a cercurilor politice din România era favorabilă semnării unui pact de asistenţă mutuală
cu URSS. Aceasta rezultă şi din vizita pe care a făcut-o Ostrovski la reşedinţa lui Gheorghe Tătărescu de

24 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p, 1416.

25 Советско-румынские отношения, том. 2, 1917-1941, МИД РФ, Международные отношения, Москва, 2000, c. 146-147.
26 N. Titulescu, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 125.
27 M. Muşat, I. Ardeleanu, op.cit., p. 1416.
28 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 314.
29 Ibidem, p. 315.

128
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

la Poiana Braşov la 29 iulie 1937. Într-o discuţie de peste şapte ore ce demonstrează impasul în care se
aflau la acea dată raporturile româno-sovietice, Tătărescu a căutat să-l convingă pe Ostrovski că lucrurile
stăteau cu totul altfel decât insinua acesta când afirma că „românii s-au înhămat definitiv la carul anti-
sovietic al lui Beck”, aducând în sprijinul afirmaţiilor sale argumente destul de convingătoare de altfel.
Politicianul român a subliniat faptul că actualul guvern al României continua aceeaşi linie a politicii exter-
ne ca şi cel în care fusese prezent Titulescu, iar faptul că România a refuzat înnoirea tratatului de prietenie
semnat cu Italia în 1926, ca şi propunerile tentante pe care le-au făcut şi continuau să le facă nemţii în
legătură cu reînarmarea armatei române. În continuare, Tătărescu a adăugat că va semna în 1938 un
acord cu sovieticii care să fie convenabil ambelor părţi şi că orice guvern al României „va căuta prietenia
cu Rusia”, desfăşurarea evenimentelor după un alt scenariu însemnând o „nebunie” şi un „nonsens” care
se poate termina cu „dezmembrarea statului românesc şi nicicând un aventurier care să dorească acest
lucru nu va fi admis la guvernarea României”30.
Următorul eveniment care a influenţat evoluţia relaţiilor româno-sovietice a fost schimbarea guver-
nării de la Bucureşti. În urma rezultatelor alegerilor din decembrie 1937, regele Carol II invită la guver-
nare Partidul Naţional-Creştin al lui Octavian Goga şi A. C. Cuza. Această formaţiune politică cunoscută
în ţară, dar şi în străinătate, prin discursul său virulent antisemit şi pro-german, a stârnit îngrijorarea alia-
ţilor tradiţionali ai României. Londra, de exemplu, aprecia într-un sens negativ evoluţia evenimentelor de
la Bucureşti, considerându-le un eşec al diplomaţiei franceze31. La fel de îngrijorat s-a arătat şi Litvinov
care, dorind să cunoască poziţia guvernului român vizavi de perspectivele evoluţiei relaţiilor dintre cele
două state, l-a trimis în recunoaştere pe Ostrovski. Acesta s-a întâlnit la 5 ianuarie 1938 cu primul mini-
stru, Octavian Goga. În timpul acestei întrevederi, Goga i-a comunicat lui Ostrovski că România va acţi-
ona pe plan extern reieşind din obligaţiile pe care le avea ca membru al Micii Înţelegeri şi Înţelegerii
Balcanice şi aliat tradiţional al Franţei, Marii Britanii şi Poloniei cu care, mai adăuga el, nu intenţiona să
schimbe nimic în relaţiile pe care le avea. În legătură cu Uniunea Republicelor Sovietice, politicianul ro-
mân şi-a manifestat dorinţa de a păstra relaţii de bună vecinătate, menţionând că „trebuie să fii nebun
pentru ca, român fiind, să-ţi doreşti relaţii proaste cu URSS”. Ambasadorul sovietic şi-a manifestat neîncre-
derea faţă de aceste declaraţii ale lui Goga, făcând trimitere la prezenţa lui A. C. Cuza la conducerea parti-
dului şi în guvern, dar şi la numeroasele declaraţii antisovietice pe care membrii formaţiunii aflate la guver-
nare le făcuseră în numeroase rânduri cât timp se aflau în opoziţie. Toate acestea îl făceau să concluzioneze
că guvernul de atunci al României avea o imagine defavorabilă în URSS, dar că atitudinea celei din urmă
faţă de statul român va depinde doar de politica externă pe care o va duce guvernul Goga32.
La 10 februarie 1938 guvernul Goga, care nu se bucura de simpatie în cercurile politice de la Bucu-
reşti şi nici de un sprijin larg în rândul maselor, a fost înlăturat. Imediat a fost trimisă o telegramă a lega-
ţiei române din Paris care avea rolul, pe care de altfel l-a îndeplinit, să liniştească temerile pe care aliaţii
României le aveau privind o nouă orientare externă a acesteia. În textul acestei telegrame se menţionează
că, „credinţa imediată care şi-a făcut drum este că România rămâne neclintită în ale politicii externe, ală-
turi de Franţa şi Anglia”33.
Anul 1938 şi prima jumătate a anului 1939 au rămas în istorie ca fructuoasă perioadă pentru
revizio-nismul german. Fără a întâmpina vreo piedică, între 11 şi 13 martie 1938, Germania ocupă Aus-
tria, înfăptuind astfel actul ce va intra în istorie sub numele de Anschluss. Astfel, Germania se apropie
considerabil de Balcani şi de România, devinind totodată vecin direct cu aliatul ei cel mai credincios – Ita-
lia. Această consolidare a poziţiilor Germaniei în Europa Centrală şi de Est, a atras după sine şi o slăbire
considerabilă a poziţiilor franceze şi engleze în acea parte a lumii. Slăbirea influenţei anglo-franceze în
Europa de Est a atras după sine şi o slăbire a poziţiilor României în raport cu Germania, dar şi cu Unga-
ria, ale cărei tendinţe revanşarde erau alimentate de nemţi, dar mai ales de italieni. Carol II, care mereu şi-
a manifestat încrederea sa în forţa Angliei şi în convingerea că aceasta va ieşi învingătoare din orice con-
flict european, s-a văzut pus în situaţia să constate că deşi necesară, păstrarea legăturilor strânse cu Franţa
şi Anglia era adeseori foarte complicată. Iar în ceea ce privea Rusia, Carol considera că orice legătură

30 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 419-425.
31 Докумеиты внешней политики СССР, том 21, Политиздат, Москва, 1977, c.17.
32 Ibidem, p. 22-24.
33 M. Muşat, I. Ardeleanu, op.cit., p. 1435,

129
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

strânsă cu aceasta trebuia evitată pentru a nu atrage mânia Germaniei34. Aceeaşi atitudine o manifesta
Carol şi în raport cu iminenta dezmembrare a statului cehoslovac. În Însemnările sale, el menţiona că „situaţia
noastră este cea mai urâtă, din cauza Rusiei. De altfel, această nenorocită alianţă ceho-sovietică este una din
cauzele situaţiei de astăzi....Spre a veni în ajutorul aliatei sale, [URSS] nu are decât două căi de trecut, prin
Polonia, sau pe la noi, prin nordul Bucovinei. Noi ce putem face? Sau să-i lăsăm să treacă, şi atunci însemnea-
ză că suntem antrenaţi imediat în contra Germaniei, căci ea niciodată nu va admite ca noi să ne facem complici
cu U.S.S.R., şi, indirect, chiar să dăm o mână de ajutor duşmanilor ei....Dacă ne opunem... suntem în stare de
ostilitate faţă de ruşi şi cehi şi iată-ne aruncaţi fără voia noastră de partea Germaniei”35.
Despre evoluţia relaţiilor românsovietice în contextul evenimentelor premergătoare pactului
„Hitler-Stalin”. Nu numai că situaţia internaţională s-a deteriorat peste măsură de mult, dar nici M. S.
Ostrovski nu mai era ascultat la Moscova. Mai mult decât atât, se pare că în condiţiile în care la putere a
ajuns partidul lui Goga, catalogat de ruşi drept deschis anti-sovietic, Kremlinul nu a mai considerat ne-
cesară prezenţa la Bucureşti a ambasadorului sovietic, şi în ianuarie 1938 acesta a fost rechemat acasă.
Deşi conştient de pericolul la care se expune, la 4 februarie Ostrovski pleacă spre Moscova. Odată ajuns
acolo, a fost acuzat de legături cu opoziţia troţkistă şi a dispărut la fel ca şi mulţi alţi diplomaţi sovietici de
marcă (Karahan, Krestinski, Rozenberg etc.) în epurările staliniste din 1937-193836; un alt diplomat în
locul lui nu a mai fost trimis.
Astfel, în absenţa unui reprezentant sovietic la Bucureşti, în aprilie 1938,la Bucureşti soseşte
Alksandrovski, ministrul sovietic în Cehoslovacia, pentru a sonda poziţia României în legătură cu
posibilitatea unei agresiuni germane asupra Cehoslovaciei. În acest scop, el a avut două între-vederi.
Prima a fost cu N. Petrescu-Comnen, noul ministru de externe al României într-un guvern-mario-netă
adus la putere după ce Carol şi-a impus dictatura la 10 februarie 1938. De altfel, numirea lui Petre-scu-
Comnen în funcţia de subsecretar de Stat în Ministerul Afacerilor Străine la 17 februarie şi apoi în cea de
ministru la 30 martie au putut fi interpretate cu uşurinţă de către sovietici drept un mare pas al Româ-niei
în direcţia Germaniei, întrucât până atunci, vreme de şase ani, diplomatul român fusese ambasador la
Berlin. În cadrul acestei întrevederi, ministrul român a manifestat rezerve faţă de posibilitatea aderării
explicite a României la una din tabere. El a făcut trimitere în acest sens la tratatele pe care Franţa şi Anglia
se semnaseră recent cu Italia, şi a concluzionat că pentru România, ca ţară mică, era indicat ca în această
situaţie să adopte o poziţie de expectativă37. Aceleaşi probleme le-a discutat Aleksandrovski şi cu regele
Carol II. Despre rezultatele audienţei sale la rege, Aleksandrovski i-a comunicat lui Stalin în persoană,
subliniind că acestuia îi era frică de Germania şi că nu dorea, aşa cum de altfel declarase chiar el însuşi în
câteva rânduri, un acord care să stabilească o modalitate de trecere a trupelor sovietice prin România.
După ce Aleksandrovski şi-a încheiat raportul în această privinţă, mareşalul Voroşilov a declarat că Ar-
mata Roşie era în stare să asigure asistenţă Cehoslovaciei şi că, totodată, s-a convenit a se găsi o modali-
tate pentru ca aceasta să poată tranzita teritoriul Poloniei în vederea sprijinirii militare a cehoslovacilor.
Numai că, dat fiind bine cunoscutul anatagonism polono-cehoslovac ce pronea de la un diferend terito-
rial, Polonia a refuzat să admită tranzitarea teritoriului său de către armatele sovietice. De fapt polonezii
căutau să profite şi ei de pe urma slăbiciunii Cehoslovaciei, ceea ce vor face mai târziu când vot participa
la dezmembrarea acesteia prin ocuparea regiunii Teschen. În această situaţie, când refuzul polonez era
cât se poate de categoric, francezii au ridicat în faţa sovieticilor posibilitatea recunoaşterii de către aceştia
din urmă a unirii Basarabiei cu România, dacă aceasta va consimţi, la rândul ei, să permită trecerea trupe-
lor sovietice prin nordul Bucovinei. Sovieticii au consimţit să ia în considerare această posibilitate, dar i-
au transmis ministrului de externe al Cehoslovaciei, Kamil Krofta, faptul că Moscova era decisă ca arma-
tele sale să tranziteze pământurile României indiferent dacă aceasta îşi dădea consimţământul sau nu38.
Cum însă ultima variantă ar fi aruncat România în braţele Germaniei, era necesară stabilirea unui înţele-
geri în acest sens. Pentru aceasta, ministrul de externe al Franţei, Georges Bonnet şi cel al României,

34 Ibidem, p. 1452.
35 Carol II, Însemnări zilnice, vol. I, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 144.
36 Кен, М. С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.), în „Россия в XX веке.Сб. статей к 70-летию со дня

рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина”, Cт. Петербург, 2005, c. 358-360.
37 Докумеиты...., c. 196-197.
38 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., 1455.

130
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

N.Petrescu-Comnen, au avut o întâlnire la 12 mai 1938, în timpul unei sesiuni de la Geneva a Ligii Naţiu-
nilor. Acolo, ministrul francez a încercat să-l convingă pe diplomatul român să-şi dea acordul în privinţa
tranzitării României de către trupele sovietice. Ministrul român însă nu putea accepta ideea omologului
său francez. El şi-a motivat refuzul prin faptul că în cazul intrării pe teritoriul României a Armatei Roşii,
aceasta ar fi fost imediat invadată şi de Germania39. Motivaţia nu era o eschivă, întrucât era cât se poate
de clar că Germania într-adevăr nu ar fi permis lezarea intereselor sale economice în România, fiind vor-
ba de accesul german la resursele natuarale ale statului român şi în primul rând cele petroliere. De altfel,
chiar şi fără aceste piedici, ministrul român nu putea angaja România într-un astfel de proiect, căci, după
cum am văzut mai devreme, regele se opunea ferm unei astfel de iniţiative. Documentele diplomatice so-
vietice fac însă trimitere la faptul că România, spre deosebire de Polonia, nu excludea această posibilitate.
În acest sens, Alexandrovski menţiona într-un raport în legătură cu o întrevedere ce o avusese cu Kamil
Krofta, ministrul de externe al Cehoslovaciei, faptul că acesta din urmă se înţelesese verbal cu Petrescu-
Comnen să păstreze deschisă această problemă (a tranzitului armatei sovietice pe teritoriul României)
până în momentul necesităţii soluţionării ei, care, de altfel, putea veni în contextul unor realităţi europene
mai favorabile României40.
S-au făcut multe speculaţii în ce priveşte rolul pe care l-a jucat URSS în timpul crizei sudete şi în
evenimentele premergătoare ocupării germane a Cehoslovaciei. Unii istorici şi-au exprimat părerea, con-
form căreia sovieticii de fapt nu aveau de gând să intervină în ajutorul cehilor, ci căutau mai curând să
atragă Franţa şi Marea Britanie într-un conflict cu nemţii, iar ei să se descotorosească de obligaţia de a in-
terveni în ajutorul Cehoslovaciiei, făcând trimitere la refuzul României şi Poloniei de a permite trecerea
Armatei Roşii pe teritoriul lor41. Această supoziţie însă nu ni se pare întemeiată în condiţiile în care cehii
aveau încheiate două tratate separate cu francezii şi cu sovieticii. Cel dintâi, semnat la 16 octombrie 1925,
îi obliga pe francezi să intervină în cazul unei agresiuni din exterior, iar al doilea, datând din 16 mai 1935,
impunea sovieticilor acordarea ajutorului militar, care însă era condiţionat de cel francez. Cele două tra-
tate nu erau legate însă formal în nici un fel. Tocmai din această cauză Franţa era obligată să asigure aju-
tor cehilor indiferent dacă sovieticii o făceau sau nu. O intervenţie a Franţei ar fi atras în război şi Marea Brita-
nie al cărei prim-ministru, Neville Chamberlain, recunoscut pentru politica sa conciliatoristă faţă de fascişti şi na-
zişti, dorea cu orice preţ evitarea acestui lucru. El l-a convins pe omologul său francez, Édouard Daladier să neso-
cotească prevederile tratatului ce legau Franţa de Cehoslovacia42. Cert este însă că aceste concesii făcute de occi-
dentali nu au fost de natură să-l satisfacă pe Hitler şi că, având concursul anume acestor puteri occidentale, Hitler
a ocupat mai întâi regiunea sudetă, iar apoi, sub pretextul preîntâmpinării tulburărilor politice – întreaga Ceho-
slovacie, iar asta în ciuda faptului că cehii - care erau hotărâţi să-şi apere integritatea teritorială şi independenţa cu
arma în mână43, nici măcar nu au fost invitaţi la 29 septembrie 1938 la München.
„Cârdăşia de la München” a însemnat sfârşitul oricării influenţe a Ligii Naţiunilor în Europa. În
acest sens, Grigore Gafencu menţionează că „...după München, sentimentul de legitimitate asociat politicii
de securitate colectivă dispăruse”, din care cauză „ţările mici erau obligate să se adreseze direct Germani-
ei pentru a obţine din partea ei anumite garanţii, pe care sistemul internaţional nu mai era în măsură să le
acorde”44. Printre aceste ţări mici se număra şi România. Pericolul pe care nazismul îl reprezenta pentru
statul român crescuse enorm, mai ales că la mijlocul lui martie 1939 nemţii ocupă întreaga Cehoslovacie şi
Wehrmacht-ul obţine astfel accesul direct în România. În aceste circumstanţe, în noiembrie 1938, regele
Carol II întreprinde o serie de vizite la Paris, Londra şi Bruxelles, însă doar pentru a se convinge că Franţa
şi Marea Britanie nu mai erau în stare să-şi apere tradiţionalele interese în Europa de est şi de sud-est. Ne-
ville Chamberlain i-a declarat regelui că prin forţa împrejurărilor fireşti, Germania se bucura de o poziţie
„preponderentă în domeniul economiei” în acea parte a Europei45. Vizita pe care a întreprins-o Carol la
Berlin în aceeaşi perioadă a avut rezultate şi mai puţin liniştitoare întrucât Führerul refuza să garanteze

39 O. Ţâcu, op.cit., p. 178.

40 Докумеиты внешней политики СССР, c. 294-295.
41 O. Ţâcu, op.cit., p. 179.
42 John Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 435-436.
43 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 313.
44 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întrepinsă în anul 1939, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 95.
45 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1477.

131
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

României că nu va sprijini tendinţele revanşarde ale Ungariei, asta în pofida faptului că regele se arătase
favorabil semnării unor acorduri largi cu Germania. Intenţia lui Hitler era probabil, ca şi cea a lui Stalin
de peste câţiva ani, de a folosi Ardealul ca instrument de şantaj în relaţiile sale cu ungurii şi românii.
Imediat după ocuparea ocuparea Cehoslovaciei, presiunile Germaniei asupra României s-au inten-
sificat. La 18 martie, ambasadorul britanic la Moscova, Sir William Seeds, îl informa pe Litvinov că trimi-
sul României la Londra, Viorel Tilea a anunţat Foreign Office-ul despre un ultimatum al Germaniei adre-
sat României, în care nemţii pretindeau monopolul asupra întregului comerţ al României şi consimţeau,
în acelaşi timp, să garanteze acesteia integritatea hotarelor sale46. Litvinov s-a eschivat de la un răspuns
concret, exprimându-şi nedumerirea în legătură cu faptul că românii s-au adresat britanicilor şi nu sovie-
ticilor în mod direct47. Totodată el a declarat că URSS este interesată şi ea în păstrarea independenţei Ro-
mâniei şi Poloniei întrucât aceasta însemna izolarea terestră a Germaniei de Uniunea Sovietică. De fapt,
„incidentul Tilea” a fost, după cât se pare, o manevră pusă la cale de diplomaţia română pentru a sonda
poziţia Angliei în vederea unei posibile agresiuni germane asupra României şi în care diplomatul român
a fost pionul sacrificat. Aproape imediat, Ministerul de Externe al României a emis un comunicat în care
infirma existenţa unui ultimatum german la adresa statului român. Totuşi acest incident a fost de natură
să stârnească îngrijorarea sovieticilor, a britanicilor şi a francezilor faţă de agresivitatea cu care nemţii îşi
făceau loc în drumul lor către Balcani. În acest sens, Litvinov a propus convocarea unei conferinţe cu par-
ticiparea României, Poloniei, Franţei, Marii Britanii şi URSS. Considerând prematură realizarea acestei
idei, lordul Halifax, ministrul de externe al Marii Britanii, a propus emiterea unei rezoluţii comune în care
să fie subliniat interesul celor cinci state pentru independenţa statelor est-europene. Refuzul Poloniei de a
semna un astfel de document alături de URSS a îngropat această iniţiativă48.
În atare condiţii, a lipsei totale de sprijin din partea aliaţilor, România semnează cu Germania la 23
martie 1939 un acord economic româno-german, asupra căruia nu vom insista aici întrucât nu face obi-
ectul cercetării de faţă.
Această perioadă a însemnat şi sfârşitul politicii conciliatoriste a Franţei şi Marii Britanii. La 13 apri-
lie 1939 cele două puteri occidentale au oferit garanţii Poloniei şi României privind independenţa acesto-
ra49, subliniindu-şi astfel interesul pentru menţinerea statu quo-ului în Europa de Sud-Est. De notat însă
este faptul că englezii şi francezii se angajau să apere independenţa, dar nu şi integritatea României. De
altfel, aceste garanţii nu însemnau mare lucru, de vreme ce ambele puteri occidentale erau izolate terito-
rial de Polonia sau România şi se aflau la o mare distanţă de aceste două state. Garanţiile lor se puteau
materializa doar în condiţiile în care îi convingeau şi pe sovietici să adopte aceeaşi atitudine. URSS pare
să nu fi fost ostilă faţă de această atitudine, numai că ea manifesta reticenţe în anumite privinţe50. Sovietici
au pretins ca Polonia şi România să ceară chiar ele astfel de garanţii din partea lor. Ministrul român de ex-
terne, Grigore Gafencu, a declarat însă că o înţelegere anglo-franco-sovietică pentru garantarea indepen-
denţei României nu o ajuta nicidecum pe aceasta, întrucât putea fi interpretată de Germania drept o în-
cercare de „încercuire” a sa, iar nemţii puteau proceda la ocuparea imediată a României. Aceeşi poziţie a
exprimat-o şi Alexandru Cretzianu, secretar de stat în Ministerului de Externe român, într-o întâlnire pe
care a avut-o la Viena cu lordul Halifax şi în cadrul căreia a subliniat că România nu va duce tratative cu
URSS51. Însă aceasta nu însemna, bineînţeles, că România adoptase o linie antisovietică. În acest sens Gri-
gore Gafencu a avut în data de 8 mai o întâlnire la Bucureşti cu Vladimir Potemkin, adjunct al comisarului
poporului pentru afacerile străine, care se întorcea dintr-o vizită efectuată la Ankara. În cursul acestei întâ-
lniri, diplomatul român a încercat să-i demonstreze lui Potemkin că alianţa polono-română era un tratat
menit să confere securitate ambelor state şi nicidecum un instrument anti-sovietic în mâna Germaniei52.
La mijlocul lunii iunie încep negocierile tripartite între Franţa, URSS şi Marea Britanie, negocieri
care însă s-au împotmolit foarte repede, mai ales din cauza insistenţei URSS ca în cazul izbucnirii unui

46 David Funderburk, Politica Marii Britanii faţă de România (1938-1940), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 95-102; v.
şi V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 6.
47 Докумеиты внешней политики СССР, том 22, Москва, 1992, c. 201-202.
48 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1488.
49 D. B. Funderburk, op. cit., p. 111-126.
50 Gr. Gafencu, op. cit., p. 154-155.
51 O. Ţâcu, op. cit., p. 181, v. şi Докумеиты внешней политики СССР, том 22, Международные отношения, Москва, 1992, c. 349.
52 Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei (1938-1940), Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 114.

132
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

conflict, trupelor sovietice să li se permita tranzitarea teritoriului României şi al Poloniei, dar şi a dorinţei
sovieticilor ca înţelegerea tripartită să viezeze şi Ţările Baltice, fapt refuzat de aceastea din urmă. La 14 au-
gust şeful delegaţiei sovietice, mareşalul Klement Voroşilov subliniază că pentru ca negocierile să se încu-
nuneze cu succes, condiţia preliminară este ca trupelor sovietice să li se permită tranzitarea sudului Polo-
niei şi nord-estului României53. În paralel, dar cu un interes mult mai mare, sovieticii purtau negocieri cu
Germania nazistă. Apropierea în spiritul Realpolitik-ului dintre cele două state totalitare are loc încă în pri-
măvara anului 1939. Un simptom al acestei apropieri a fost înlocuirea lui Litvinov (care era evreu) cu
Veaceslav Molotov, la 3 mai 1939, dar şi întreruperea, din ordinul lui Hitler, a campaniei de presă deni-
gratoare la adresa statului sovietic. Stalin probabil bănuia că, prin politica lor conciliatoristă, puterile occi-
dentale urmăreau să tempereze agresivitatea Germaniei şi să o dirijeze împotriva Uniunii Sovietice. De
altfel, întrucât o confruntare sovieto-germană părea de neevitat într-un viitor mai mult sau mai puţin ap-
ropiat, dictatorul sovietic voia, se pare, să câştige cât mai mult timp în vederea pregătirii pentru conflictul
militar. Acţiunile sovieticilor îl făceau pe Winston Churchill să remarce faptul că „din toate luările de ati-
tudine ale lui Molotov, s-a văzut că guvernul sovietic este în fapt dispus mai mult să îmbunătăţească rela-
ţiile germano-sovietice...”54. Un prim acord comercial sovieto-german a fost semnat la data de 19 august
1939. La 21 august, sovieticii cereau întreruperea negocierilor tripartite, iar în aceeaşi zi Adolf Hitler îi tri-
mitea lui Stalin o scrisoare în care îl informa că este de acord cu „proiectul lui Molotov” în privinţa pactu-
lui de neagresiune şi că „întrebarările legate de acesta trebuiau lămurite cât mai repede cu putinţă”55. De
asemenea el menţiona că era de acord şi cu iniţiativa sovietică de semnare a protocolului adiţional, iar în
acest scop îi cerea lui Stalin să-l primească pe Joachim von Ribbentrop la Moscova, cel târziu pe data de
23 august. În aceeaşi scrisoare îl avertiza pe Stalin în privinţa iminenţei conflictului germano-polonez,
subliniind că „tensiunea dintre Germania şi Polonia a devenit de nesuportat. Atitudinea Poloniei faţă de
marea putere este de aşa natură încât o criză poate izbucni de la o zi la alta. Germania, în orice caz, este
plină de hotărâre ca de acum înainte să-şi apere cu orice mijloace interesele în faţa acestor aspiraţii”56.
Este de reţinut faptul că Hitler menţionează că atât pactul, cât şi protocolul adiţional secret al acestuia
sunt iniţiativa nemijlocită a Moscovei. Este important să reţinem că dictatorul nazist îl preîntâmpină, deşi
voalat, în legătură cu faptul că urma să atace Polonia. Acest ultim aspect trebuia să apară la Moscova
drept un act de bunăvoinţă şi amiciţie. În răspunsul său din aceeaşi zi, Stalin îşi dă acordul ca Ribbentrop
să vină la Moscova şi îşi exprimă speranţa pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state în urma
semnării pactului de neagresiune57. Consecinţa directă a acestei înţelegeri dintre Stalin şi Hitler a fost
semnarea la 23 august la Moscova a pactului Ribbentrop-Molotov. Textul în sine al pactului de neagresi-
une, banal de altfel, nu ne interesează. Mai important este acel protocol adiţional secret, semnat la iniţia-
tiva sovieticilor, prin care cele două puteri totalitare îşi împart sferele de influenţă în Europa de Est, dar
mai cu seamă articolul 3 al acestui protocol care spune că:
„În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Par-
tea germană îşi manifestă totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”58.
Astfel, URSS capătă şansa de a obţine ceea ce Rusia bolşevică pierduse cu 20 de ani în urmă, inclu-
siv Basarabia. De altfel formularea acestui punct este foarte ambiguă, mai ales când ne referim la sinta-
gma aceste teritorii (эти области) care nu este clar dacă vizează doar Basarabia sau face trimitere la dez-
interesul Germaniei pentru sud-estul Europei în general. Părerea cea mai convingătoare este că expresia
viza de fapt întregul sud-est al Europei şi că a fost folosită pentru a evita, în situaţia internaţională extrem
de tensionată din acel moment, să atingă chestiunea, foarte sensibilă pentru ambele părţi, a Europei de
Sud-Est59. Tocmai această formulare a permis sovieticilor să pretindă mai târziu nu doar Basarabia, ci şi
Bucovina. Dacă istoriografia rusă din ultima vreme nu mai poate nega existenţa protocolului adiţionbal

53 Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente , coord. I. Scurtu, Editura Europa Nova & Tempus, Bucureşti, 1982, p. 199.
54 Winston Churchill, The Second World War, vol. I, The Gathering Storm, Reprint Society, London, 1950, p. 178.
55 Год кризиса, 1938-1939, Составитель МИД СССР, Москва, 1990, док. 582.
56 Ibidem.
57 Ibidem, док. 582.
58 Diplomaţia cotropitorilor. Culegere de documente, coord. I. Ţurcanu, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 48. Nu este deloc lipsit de interes

faptul că textul protocolului adiţional secret, pe care istoriografia sovietică, în cea mai mare parte a ei, nici astăzi nu-l recunoaşte, în scrierile
istorice occidentale a figurat adesea după război, ba chiar şi în traduceri în limba română: v. de ex. D. B. Fundernurk, op. cit., p. 150.
59 Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 64-66.

133
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

secret al pactului sovieto-german din 23 augus 1939, ea în schimb a găsit modalitatea de a-l interpreta în
sensul că această înţelegere ar fi rezolvat paşnic şi cu dreptate problema teritoriilor ce prezentau mare in-
teres pentru statul sovietic. Astfel, M, Meltiuhov susţine: „Datorită acestui acord, Uniunea Sovietică pen-
tru prima dată în istoria sa a reuşit să obţină recunoaşterea intereselor sale în Europa de Est din partea
unei mari puteri europene”60.
Repercusiunile pactului Hitler-Stalin asupra evoluţiei relaţiilor româno-sovietice. 26-28 iunie
1940. Înţelegerea sovieto-germană a fost condamnată aproape în unanimitate în Europa şi cu toate că la
25 august Anglia şi Franţa şi-au reînnoit asigurările date Poloniei, acest fapt nu l-a împiedicat pe Hitler,
care acum îşi asigurase de facto şi concursul sovieticilor, să atace la 1 septembrie 1939 Polonia, declanşând
astfel al doilea Război Mondial. Hitler şi Stalin au început să pună astfel în practică prevederile protoco-
lului adiţional secret, Uniunea Sovietică ocupând şi ea, la rândul ei, aproximativ jumătate din teritoriul
polonez, Ţările Baltice, şi în urma unui dificil război de iarnă cu Finlanda (care a atras după sine exclude-
rea URSS din Liga Naţiunilor, la 14 decembrie 1939), istmul Kareliei şi Karelia Orientală. De notat este şi
faptul că în aceeaşi zi în care URSS a purces la deschiderea operaţiunilor militare de „eliberare a Ucrainei
şi Belorusiei de Vest (a se citi ocuparea părţii de est a Poloniei – M. Ţ.), guvernul sovietic a înaintat o notă
ambasadorului român de la Moscova, prin care îşi motiva acţiunile şi informa totodată România despre
faptul că URSS intenţionează să adopte o poziţie de neutralitate faţă de statul român”61.
În România aceste evenimente au provocat mari îngrijorări, şi nu fără temei. Aproape imediat după
încheierea Războiului de Iarnă (sovieto-finlandez), Molotov, într-un raport din 29 martie 1940 declara că
„printre ţările meridionale vecine, pe care le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune,
România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei
anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, care însă nu a pus nicio-
dată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”62. Această declaraţie a preşedintelui Comisarilor Po-
porului a fost dublată de o serie de manevre militare la graniţa cu România a armatelor 5, 9 şi 12 sovietice
aflate sub comanda generalului Jukov precum şi a activizării la ordinul Internaţionalei a III-a a Partidului
Comunist Român în vederea tensionării situaţiei interne din Basarabia63. La 28 mai 1940 are loc întrunirea
Consiliului de Coroană care hotărăşte ca Rmânia să se pronunţe în favoarea unei mai strânse colaborări cu
Germania. În acest sens Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul României, îi comunică lui Fabricius, trimisul
german la Bucureşti temerile sale în legătură cu manevrele militare sovietice de la graniţa de est a ţării64. La
aceasta, ministrul german nu a răspuns direct, interesându-se în schimb dacă România ar fi de acord cu o
revizuire a hotarelor sale la propunerea Uniunii Sovietice.
Înfrângerea Franţei în confruntarea cu Germania, la 22 iunie 1940, a lăsat România singură în faţa
hrăpăreţilor ei vecini. Chiar a doua zi, trimisul german la Mocova, Friedrich Werner von Schulenburg ra-
porta superiorilor săi că Molotov îi atrăsese atenţia asupra faptului că problema Basarabiei nu mai poate
fi amânată şi că o rezolvare în forţă a acesteia nu era exlusă la Moscova, dacă Bucureştiul refuza o „soluţi-
onare paşnică”. În acelaşi timp, Molotov transmitea Berlinului că pretenţiile sovieticilor nu se opresc doar
la Basarabia, ci vizează şi Bucovina „locuită de ucraineni”. Diplomatul german s-a arătat surprins de pre-
tenţiile sovieticilor asupra Bucovinei şi i-a cerut lui Molotov să nu întreprindă vreo acţiune în acest sens
până când guvernul sovietic nu-şi va fi coordonat acţiunile cu cel german. Molotov s-a declarat de
acord65. Afirmarea pretenţiilor sovietice asupra acestor teritorii la 23 iunie 1940 trebuie pusă în strânsă le-
gătură cu capitularea Franţei ce avusese loc în ziua precedentă. Blitzkriegul năucitor al nemţilor în Polo-
nia, dar mai ales în Vest se pare că l-a speriat pe Stalin care îşi dădea seama de faptul că următoarea ţintă
a naziştilor era Uniunea Sovietică, hotărând astfel să-şi consolideze poziţiile în sud-estul Europei în ra-
port cu statul german prin anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. La 25 iunie, Schulenberg i-a comun-
icat lui Molotov că dacă în privinţa Basarabiei pretenţiile sovietice erau cunoscute germanilor, atunci cele

60 М. Мельтюхов, op. cit., c. 204.

61 Б.И. Колкер, И.Э. Левит, Внешняя политика Румынии и румыно-советские отношения (сентябрь 1939-июнь 1941), издатель-
ство Наука, Москва, 1971, c. 28.
62 Pactul Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, alcătuitori Vitalie Văratic, Ion Şişcanu), Editura Univer-

sitatea, Chişinău, 1991, p. 7.

63 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României, 1939-1947, Editura Academiei de înalte studii militare, Bucureşti, 1994, p. 8.
64 E. Campus, Din politica externă a României, 1913-1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 527.
65 I. Scurtu, C. Hlihor, op. cit., p. 9.

134
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

care ridicau problema Bucovinei, fostă provincie a Imperiului Habsburgic, constituiau o noutate pentru
Reich. În acelaşi context Ribbentrop îl informa pe Molotov, prin intermediul ambasadorului său de la
Moscova, în legătură cu faptul că guvernul german era interesat de soarta etnicilor nemţi din Basarabia şi
Bucovina şi că dorea strămutarea lor pe teritoriul Germaniei. De asemenea, ministrul german a insistat ca
problema sa fie soluţionată paşnic, întrucât Germania, care avea mari interese în sectorul petrolier român,
nu putea admite ca teritoriul României să devină teatru al operaţiunilor militare. În acest sens, Schulen-
burg a menţionat că Reichul este gata să intervină pe lângă guvernul României pentru ca problema Basa-
rabiei să fie soluţionată paşnic66. La răspunsul german în ce priveşte chestiunea Bucovinei, Molotov nu a
cedat iniţial, argumentând că din punct de vedere al componenţei sale etnice, Bucovina era o parte natu-
rală a Ucrainei, însă în cele din urmă la 26 august a declarat că guvernul sovietic a hotărât să-şi limiteze
cererea sa la partea de nord a Bucovinei în care să intre şi Cernăuţii, însă nu a fost de acord cu propune-
rea nemţilor de a restitui României tezaurul, invocând faptul că aceasta exploatase vreme de mai bine de
20 de ani Basarabia. Totodată preşedintele Comisarilor Poporului a insistat ca guvernul german să facă
presiuni asupra României pentru a o obliga să cedeze, ameninţând cu războiul în caz contrar67.
Odată având asigurat consimţământul nemţilor în această privinţă, sovieticii nu au mai întârziat să
pună în aplicare şi această prevedere a pactului pe care l-au încheiat cu nemţii, şi în aceeaşi zi, la ora
22:00, V. Molotov l-a convocat la el pe Gheorghe Davidescu şi i-a înmânat ultimatumul sovietic adresat
României prin care i se cerea „să înapoieze” Basarabia şi „să transmită” Uniunii Sovietice partea de nord
a Bucovinei, menţionându-se în acelaşi timp că un răspuns afirmativ era aşteptat în ziua de 27 iunie şi că
acum „slăbiciunea militară a URSS e de domeniul trecutului” şi că cedarea Bucovinei „ar putea prezenta,
e drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost
pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominarea de 22 de ani a României în Basarabia”68. La
încercările ambasadorului român de a-l convinge pe Molotov că, în virtutea principiului etnic, lingvistic
şi istoric Basarabia era pământ românesc, acesta i-a replicat că Basarabia şi Bucovina de Nord erau locuite
de ucraineni. Pe o hartă la scara de 1 : 1.800.000, care era anexată la notă, comisarul sovietic a trasat cu un
creion roşu noul hotar dintre URSS şi Regatul Român. În urma acestei „reconfigurări” cinice a hotarului,
România a pierdut şi ţinutul Herţa, care nu era menţionat în nota ultimativă, dar care apărea pe hartă de
partea sovietică, fapt care ulterior avea să ducă la numeroase incidente armate de pe urma cărora au fost
morţi şi răniţi între grănicierii sovietici şi cei români69.
Trimisul român la Moscova nu a reuşit să transmită ultimatumul la Bucureşti decât la ora 6 dimi-
neaţa a doua zi din cauza faptului că legătura telefonică fusese întreruptă70, după toate aparenţele, din
iniţiativa sovieticilor. Guvernul român a primit cu consternare vestea ultimatumului şi a luat imediat mă-
suri, informând pe nemţi şi italieni că România nu poate consimţi la o cedare teritorială sub ameninţarea
cu forţa şi a cerut în acelaşi timp ajutorul aliaţilor săi din cadrul Înţelegerii Balcanice – Iugoslavia, Turcia
şi Grecia – în vederea descurajării unui atac bulgar sau maghiar asupra hotarelor sudic şi respectiv vestic
al României71. Tuspatru membri ai acestei înţelegeri aveau asigurări din partea Angliei, însă, în situaţia în
care ea a refuzat să acorde ajutor României72, guvernul român a primit un răspuns negativ şi din partea
aliaţilor săi, mai puţin a Turciei care s-a declarat gata să-şi ofere sprijinul. Miniştrii Germaniei şi Italiei la
Bucureşti l-au sfătuit pe regele Carol să accepte ultimatumul73. Cele două Consilii de Coroană întrunite în
aceeaşi zi au demonstrat incapacitatea României de a face faţă pretenţiilor sovietice, cu toate că regele s-a
pronunţat pentru rezistenţă. La al doilea Consiliu, convocat la ora 21:00, care a hotărât soarta celor două
provincii româneşti, doar şase din cei 26 de membri prezenţi au votat pentru rezistenţă. Aceştia, care me-
rită să fie menţionaţi cei dinâti, au fost: Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga,
Traian Pop, Ernest Urdăreanu. Împotriva rezistenţei s-au pronunţat Petre Andrei, Constantin Anghe-
lescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiţă Con-

66 Pactul Ribbentrop-Molotov..., p. 11.

67 Florin Constantiniu, op. cit., p. 84-85.
68 Diplomaţia cotropitorilor..., p. 135-136.
69 I. Scurtu, C. Hlihor., op. cit., p. 17.
70 Carol II, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, (1939-1940), vol. II, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, p. 198.
71 Vezi asupra acestei chestiuni şi V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, op. cit., p. 61 şi urm.
72 Florin Dobrinescu, Emigraţia română din lumea anglo-saxonă, 1939-1945, Editura Institutul European, Iaşi, 1993, p. 61.
73 Carol II, op. cit., p. 199.

135
 Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947

stantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuş
(Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea şi Victor Slăvescu.
V. Antonescu nu s-a pronunţat în privinţa acestei probleme, iar Tătărescu şi Florea Ţenescu, şeful marelui
Stat Major al Armatei, s-au declarat şi ei împotriva rezistenţei. Atfel, nota Carol, “...am ieşit din el (din
Consiliu – M. Ţ.) amărât şi dezgustat, toţi acei cari făceau pe eroii până la prânz s-au dezumflat”74. Ur-
marea acestei decizii a fost că guvernul român a transmis celui sovietic, prin lui G. Davidescu, faptul că
este „însufleţit de aceeaşi dorinţă ca şi guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate
chestiunile care ar putea să producă neînţelegere între U.R.S.S. şi România” şi că „este gata să procedeze
imediat şi in spiritul cel mai larg la discuţia amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând
de la guvernul sovietic”, iar în acest scop guvernul român cere în aceeaşi notă celui sovietic să indice locul
şi data pentru a putea purcede la dicuţiile în acest sens (anexa 5).
Sovieticii răspund cu o a doua doua notă ultimativă, din noaptea de 27 spre 28 iunie, în care declară
că, deoarece în răspunsul guvernului roman „nu se spune direct că acceptă propunerile guvernului so-
vietic”75, partea sovietică cere evacuarea Basarabiei în decurs de 4 zile, începând cu data de 28 iunie, ora
14:00, ora Moscovei, menţionând totodată că trupele sovietice trebuiau să ocupe Chişinăul, Cernăuţii şi
Cetatea Albă în decursul aceleiaşi zile. Fără să mai aştepte răspunsul guvernului român în care se speci-
fica faptul că acesta „se vede nevoit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”,
în noaptea dinspre 27 spre 28 iunie, armata sovietică, sub comanda generalului Jukov, începe ofensiva care
a dus la ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa. Pe 2 iulie noua graniţă româno-so-
vietică a fost închisă definitiv. Astfel, la 28 iunie 1940, îndelungatele eforturi ale diplomaţiei române şi ale
statului roman în general de a găsi, în contactele cu statul sovietic, o soluţie paşnică şi echitabilă a problemei
Basarabiei au fost compromise de refuzul permanent şi categoric al sovieticilor, refuz care a degenerat în
ocuparea sovietică prin forţă a acestor teritorii. Anume aşa este tratat acest fenomen în istoriografia euro-
peană76, deci nu doar în cea română, pe când literatură istorică din Rusia de astăzi, la fel ca cea din fosta
Uniune Sovietică77, susţine că în 1940 Basarabia a fost eliberată de armata sovietică78.

© ŢURCANU Mihai

74 Carol II, op. cit., p. 203-204.

75 М. Мельтюхов, op. cit., p. 295.
76 Duncan Townson, Dictionary of modern history, 1789-1945, Penguin Books, London, 1994, p. 76; Keth Hitchins, România (1866-

1947), Ed. Humanitas, 2013, p. 475-476.

77 А. М. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопроc, с. 475-476.
78 М. Мельтюхов, op. cit., c. 205, 296-297, 351, 363 ş.a.

136