CUPRINS

Capitolul nr.1 .....................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 .....................................................................................................pg.7
Capitolul nr.3 .....................................................................................................pg.16
Capitolul nr.4 .....................................................................................................pg.21
Capitolul nr.5 .....................................................................................................pg.32
Capitolul nr.6 .....................................................................................................pg.38
Capitolul nr.7 .....................................................................................................pg.46
Capitolul nr.8 .....................................................................................................pg.58
Capitolul nr.9 .....................................................................................................pg.65
Capitolul nr.10 ...................................................................................................pg.69

~1~
Capitolul 1
Decretul lui Cirus

1 În primul an al domniei lui Cirus a(Cirus II cel Mare (559-530 î.Cr.); textul se
referă la anul 539-538 î.Cr., primul an după cucerirea Babilonului), împăratul
Persiei, ca să se împlinească Cuvântul DOMNULUI spus prin Ieremia b(Vezi
Ieremia 25:11-12; 29:10-14), DOMNUL a trezit duhul lui Cirus, împăratul Persiei, şi
acesta a pus să se vestească prin viu grai şi prin scrisori în toată împărăţia sa
următoarele:

În primul an. Cetatea Babilon a căzut în mâinile oştirilor persane la 16 Tişri (13 oct.), 539 î.Hr.,
(vezi p. 55), iar Cir însuşi a intrat în cetate la 9 Marcheşvan (29 oct.) al aceluiaşi an. Totuşi, numai
la următoarea zi a Anului nou, 1 Nisan (24 martie), anul 538 î.Hr., a început întâiul an de domnie
babilonian. Toate documentele anterioare acestei zile au fost datate în "anul de urcare la tron" al
lui (vezi vol. II, p. 138). Iudeii, pe de altă parte, socoteau anii de domnie ai cârmuitorilor persani
după propriul lor calendar. După calendarul civil iudaic, primul an întreg de la căderea
Babilonului se întindea din toamna anului 538 până în toamna anului 537 î.Hr. Pentru informaţii
în plus privind acest subiect, vezi p. 96, 97. Cu privire la cârmuirea lui "Dariu Medul", vezi p. 95,
precum şi nota suplimentară la Daniel 6.
Decretul lui Cir de reîntoarcere a evreilor pare să fi fost emis în fosta capitală a mezilor,
Ecbatana (Ahmeta), care a devenit una dintre reşedinţele de vară ale regilor persani. O copie a
decretului găsit în arhivele de la Ecbatana câţiva ani mai târziu (Ezra 6,2) lasă să se înţeleagă că
Cir a fost acolo cândva în primul an al său de domnie. Dovezi din arhivele contemporane ale
firmei bancare "Egibi Fiii" din cetatea Babilon arată că Cir a fost în Ecbatana în sau înainte de
luna septembrie 537 î.Hr., care a fost cucerită spre sfârşitul primului an calendaristic iudaic întreg
după căderea Babilonului.
Cirus. Cir este forma grecească latinizată a ebraicului Koresh, care e apropiat de echivalentul
persan (Kurush) şi de cel babilonian (Kurash).
Ieremia. Se face aici referire la cele două profeţii ale lui Ieremia din cap. 25,11.12; 29,10, profeţii
care îl convinseseră pe Daniel că sosise vremea întoarcerii şi a refacerii (Daniel 9,2). Întrucât
captivitatea babiloniană începuse în anul 605 î.Hr. (vezi la Daniel 1,1), cei 70 de ani ai profeţiilor
lui Ieremia urmau să expire în anul 538, după calculul inclusiv (vezi vol. II p. 136). Prin urmare,
dacă decretul lui Cir a fost emis în vara sau toamna anului 537, iar iudeii s-au înapoiat în patria lor
probabil în primăvara anului următor, 536, aceasta ar fi o împlinire a profeţiilor lui Ieremia (vezi
p. 96, 97).
A trezit duhul. Aşa cum anterior Dumnezeu îi influenţase pe cârmuitorii păgâni (Genesa 20, 3;
Daniel 2,28 etc.) să aducă la îndeplinire planurile Sale, El a lucrat acum asupra inimii lui Cir
pentru a împlini profeţiile lui Isaia cu privire la acest monarh, profeţii care fuseseră făcute cu peste
150 de ani înainte (Isaia 44,28; 45,1-4.13).
Prin scrisori. Decretul a fost trimis în formă scrisă şi păstrat ca informaţie permanentă într-o
arhivă (vezi cap. 6,1.2). Probabil că scrisul fusese introdus în Persia de curând, deoarece dovezile
arheologice arată ca rapoartele persane au fost păstrate începând cu domnia lui Cir. Proclamaţia a
fost probabil emisă în limba oficială persană, în babiloniană şi în aramaică, limbă înţeleasă pe tot
cuprinsul imperiului. Inscripţia de la Bechistan a lui Dariu I (vezi vol.I, p. 98, 110, 111; vol. III,
p. 57) constă din inscripţii similare în persana veche, elamită şi babiloniană. S-a găsit şi o copie în
aramaică.
Următoarele. Decretul a fost proclamat public în diferitele satrapii ale imperiului, de la hotarele
Indiei în est la Marea Egee în vest şi de la Caucaz în nord până la hotarul Golfului Persic şi hotarul
Egiptului în sud.

~2~
2 Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Persiei: „DOMNUL, Dumnezeul cerurilor, Care mi-a
dat toate regatele pământului, m-a numit să-I zidesc o Casă la Ierusalim, în Iuda.
Aşa vorbeşte Cirus. O formulă oficială pentru prezentarea unei proclamaţii regale, similară celor
folosite în decretele regale. De pildă, inscripţia de la Bechistan (versiunea aramaică, col. III, 1. 37)
spune: "Aşa vorbeşte împăratul Darius".
Împăratul Persiei. Compară cu formula obişnuită din inscripţiile persane: "Eu sunt..., marele
împărat, împăratul împăraţilor, împăratul Persiei".
Domnul,Dumnezeul cerurilor. Exact aceleaşi cuvinte se găsesc într-o petiţie aramaică făcută de
iudeii din insula Elefantina de pe Nil unui guvernator persan (Cowley, Papyri Aramaici, nr. 30,
liniile 3, 4), în timp ce în răspunsul slujbaşului persan adresat petiţionarilor se folosesc numai
cuvintele: "Dumnezeul cerurilor" (ibid., nr. 32, rând. 3,4). Este posibil ca monoteismul iudeilor să
fi mişcat pe Cir, care era zoroastrian, şi ca acesta să fi pus semnul egal între Iehova şi propriul lor
zeu, Ahura-Mazda.
Mi-a dat. Cir credea cu tărie că era un trimis al cerului şi ca atare avea de îndeplinit o misiune
divină. În vestita inscripţie de pe cilindrul de lut al lui Cir din Muzeul Britanic, împăratul zice: "El
[dumnezeul babilonian Marduc] a cercetat cu amănuntul şi a privit [prin] toate ţările, căutând un
cârmuitor drept gata de a-l conduce (în procesiunea anuală). El a rostit numele lui Cir, regele din
Anşan, declarându-l cârmuitor al lumii". Cuvintele acestea, scrise pentru babilonieni, sunt atât de
asemănătoare cu cele folosite în declaraţia în favoarea iudeilor încât, în combinaţie cu ceilalţi
termeni tipic oficiali folosiţi, constituie o puternică dovadă a autenticităţii decretului. Singura
deosebire constă din numele divinităţii lor. În proclamaţiile babiloniene a fost folosit fireşte
numele dumnezeului babilonian Marduc, în timp ce în cea scrisă pentru iudei a fost folosit numele
Dumnezeului lor.
[El] M-a numit. Cuvântul "El" [în româneşte subînţeles] este subliniat. Accentul acesta se găseşte
şi în traducerile greacă şi latină veche ale textului. Evident că Cir se referă la Isaia 44,28. Iosif
Flavius (Antiquities, XI, 1) susţine că pasajul acesta i-a fost arătat lui Cir curând după căderea
Babilonului, şi este numai firesc să se considere că Daniel a fost cel care l-a informat pe împărat
despre profeţiile cuceririi Babiloniei de către Cir şi despre rolul lui în reconstruirea Templului de
la Ierusalim (vezi PK 557). În inscripţia de pe cilindrul de lut menţionată anterior, Cir susţine că a
repatriat mulţi dumnezei străini pe care babilonienii îi mutaseră în capitala lor şi a reconstruit
multe temple care fuseseră distruse. Având în vedere faptul că autorizarea de rezidire a Templului
din Ierusalim a fost dată în anul I al domniei lui, e probabil că înţelepciunea unei astfel de politici
(PK 571, 572) l-a îndemnat pe Cir să facă acelaşi lucru pentru alte popoare supuse şi pentru
dumnezeii lor. În felul acesta acţiunea împăratului legată de iudei şi Templul lor era în deplin
acord cu ceea ce s-a transformat într-o politică generală de a face pe placul popoarelor care
suferiseră de pe urma acţiunilor crude ale babilonienilor, ca să le câştige bunăvoinţa şi sprijinul
loial ca cetăţeni ai noului Imperiu persan.
O Casă. Ebr. bayith, "casă", folosit fie pentru o locuinţă omenească, fie pentru una destinată lui
Dumnezeu. De aceea, bayith ar putea fi tradus aici "Templu".
În Iuda. Faptul că expresia aceasta este adăugată aici şi din nou în versetul următor reflectă
caracterul oficial al documentului, care ar fi fost de aşteptat să indice amplasarea geografică exactă
a Templului care urma să fie rezidit.
Vezi diagrama următoare.

3 Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el! Lăsaţi-l să plece
la Ierusalim, în Iuda, ca să zidească Casa DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel. El este
Dumnezeul Care locuieşte la Ierusalim.
Din poporul Lui. Permisiunea de a se întoarce nu a fost acordată doar exilaţilor din Iuda şi
Beniamin, urmaşii supuşilor fostului regat al lui Iuda luaţi robi de către Nebucadneţar. Ea îi
cuprindea pe toţi cei care Îl considerau pe "Domnul, dumnezeul cerurilor" (v. 2) ca Dumnezeu al
lor, îndeosebi pe urmaşii celor 10 seminţii ale fostului regat de nord al lui Israel, mutate în diferite

~3~
provincii ale Imperiului asirian în secolul al VIII-lea î.Hr.. Potrivit cu 1 Cronici 9:3, membri ai
câtorva din seminţiile din nord trăiau pe atunci la Ierusalim.
Dumnezeul lui să fie cu el. Bunătatea lui Cir, lăudată de mulţi autori clasici (Aeschylus, Herodot,
Xenofon, Plutarch, Diodor, Cicero şi alţii), se reflectă în cuvintele acestea. Măreţia lui Cir constă
în toleranţa şi mărinimia manifestate de popoarele supuse. Fără îndoială că influenţa lui Daniel şi
profetizarea lui Isaia cu privire la el au avut un rol însemnat în alcătuirea politicii lui imperiale
(vezi PK 557).
[Este adevăratul Dumnezeu]. Comentatorii şi traducătorii Bibliei au păreri diferite în privinţa
acestei propoziţii şi a celei următoare. Unii au luat-o ca o recunoaştere a lui Cir că Iehova este
unicul Dumnezeu adevărat şi au comparat-o cu o mărturisire asemănătoare a lui Nebucadneţar
(Daniel 6,26). Alţii o leagă de propoziţia următoare şi spun: "El este Dumnezeul care e în
Ierusalim". Aceasta ar arăta că Cir Îl considera pe Iehova doar un dumnezeu local.
Tratând expresia "el este Dumnezeul" ca parantetică şi traducând 'asher prin "care" se transmite
ideea că propoziţia "care este în Ierusalim" se referă la "Templu". Cu toate acestea, ebraica spune
clar: "el este dumnezeul care este în Ierusalim", aşa cum fac şi LXX, Vulgata şi alte versiuni
antice. Dacă totuşi trebuie să se folosească paranteze, ele trebuie să cuprindă întreaga afirmaţie ca
un tot unitar. În plus, cuvântul 'asher poate fi tradus prin "ce" sau "care", aşa după cum o cere
contextul.
S-ar putea ca, asemenea lui Nebucadneţar (Daniel 2,47; 3,28; 4,37) şi Dariu (Daniel 6,26), Cir să
fi ajuns să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu (vezi PK 537), dar textul ebraic, cel puţin aşa
cum îl avem astăzi, nu permite ca expresia din Ezra 1,3 să fie construită ca o dovadă în acest sens.
S-a găsit un document în care Cir, adresându-se babilonienilor, vorbeşte despre dumnezeul lui
Marduk exact în aceleaşi cuvinte pe care le foloseşte aici cu privire la Dumnezeul iudeilor. Totuşi,
vezi PK 557.

4 Fiecare supravieţuitor, în orice loc s-ar afla, să fie ajutat de oamenii din acele
locuri cu argint, cu aur, cu diferite bunuri şi cu vite, precum şi cu daruri de bunăvoie
pentru Casa lui Dumnezeu din Ierusalim.”
În orice lor s-ar afla.[Oricine rămâne,KJV].Adică iudeii care aleg să rămână în exil(vezi PK 559).
Cei care intraseră cu succes în afaceri de vreun fel sau altul ar fi fost înclinaţi să rămână. Era
numai drept ca ei să sprijine pe fraţii lor care se întorceau, prin contribuţii financiare însemnate.
Daruri de bunăvoie. Se acorda permisiunea ca iudeii să colecteze contribuţii financiare de la
prietenii lor păgâni pentru Templul ce urma să fie construit la Ierusalim. E vrednic de observat că
felul de exprimare publică a decretului lui Cir conţine acest apel către cetăţenii imperiului fără a se
menţiona că acesta luase măsuri pentru rezidirea Templului din fonduri publice, aşa cum se afirmă
în copia decretului păstrat în arhivele cârmuirii din Ecbatana (vezi la cap. 6,2). Motivul este
evident. Dacă proclamaţia ar fi menţionat subvenţia regală, puţini oameni s-ar fi simţit îndemnaţi
să contribuie personal la lucrarea aceea. Neştiind că guvernul ţării plătea o parte din costuri, mulţi
păgâni care aveau relaţii de prietenie cu iudeii ar fi putut să fie mai dispuşi să-şi aducă aportul lor
personal.

5 Atunci căpeteniile familiilor lui Iuda şi ale lui Beniamin, preoţii, leviţii şi toţi
aceia al căror duh a fost trezit de Dumnezeu s-au pregătit şi s-au dus să rezidească
Casa DOMNULUI din Ierusalim.
Căpeteniile familiilor. [Mai marii părinţilor, KJV.]. Aceştia erau capii de familie ereditari, a căror
autoritate era recunoscută (vezi la Exod 3,16). Cu toate că permisiunea de reîntoarcere fusese
astfel alcătuită încât să-i cuprindă pe toţi credincioşii în Iehova, numai două seminţii, Iuda şi
Beniamin, sunt menţionate în mod specific. Membrii celorlalte seminţii, dacă erau vreunii, trebuie
să fi fost în minoritate.
Al căror duh a fost trezit de Dumnezeu. Numai o minoritate dintre exilaţi s-a întors. Chiar şi
multe dintre grupele de familii din Iuda şi Beniamin au ales să rămână în ţara adopţiei lor. Mulţi
ajunseseră onoraţi şi bogaţi în Babilonia, aşa cum arată rapoartele cuneiforme, şi nu erau dispuşi
~4~
să părăsească tot ce agonisiseră prin muncă grea în decursul anilor în schimbul unui viitor nesigur
într-o ţară pustie, Iudea. Pentru motivul acesta s-au făcut mai târziu eforturi din nou pentru a
readuce înapoi în Iudea pe alţii care rămăseseră pe loc cu prilejul acţiunii iniţiale de întoarcere
(vezi Ezra 7,7; Zaharia 6,10). Prima grupă dispusă să rişte totul pentru ţara şi pentru Dumnezeul
lor a fost alcătuită din patrioţi şi zeloţi şi poate din unii care nu aveau nimic de pierdut dacă se
întorceau şi care şi-ar fi putut îmbunătăţi viaţa înapoindu-se în fosta lor patrie. Cei care au rămas
pe loc poate că şi-au îndreptăţit decizia citind îndemnul lui Ieremia, dat cu mai bine de o jumătate
de secol înainte, şi anume acela de a zidi case, de a sădi grădini, de a întemeia familii şi de a
dovedi un interes activ pentru binele ţării exilului lor (Ieremia 29,4-7). Cei care au renunţat să se
întoarcă în Palestina au constituit nucleul comunităţilor puternice şi influente care au existat în
Babilonia pe tot parcursul istoriei viitoare până în timpuri foarte recente.

6 Toţi vecinii lor i-au sprijinit cu argint, cu aur, cu diferite bunuri, cu vite şi cu
lucruri scumpe, pe lângă tot felul de daruri de bunăvoie.
7 Împăratul Cirus a adus uneltele Casei DOMNULUI, cele care fuseseră luate de
Nebucadneţar c[Nebucadneţar (Nabucodonosor, cf. LXX, VUL), împărat al
Babilonului (604-561 î.Cr.)] de la Ierusalim şi puse în templul zeului d(Sau: zeilor)
său.
Uneltele. Toate uneltele [vasele, KJV] enumerate sunt de aur şi de argint. Întrucât multe dintre
uneltele Templului erau de bronz (2 Regi 25,14; vezi la Exod 25,3), este clar că Cir le-a înapoiat
doar pe acelea care fuseseră dedicate zeităţilor babiloniene şi ca atare păstrate mai mult de
jumătate de secol de la sosirea lor de la Ierusalim. Se pare că uneltele care nu fuseseră făcute din
metale preţioase nu fuseseră păstrate.
Acest act generos din partea lui Cir nu a fost un caz izolat. Împăratul menţionează în inscripţia de
pe cilindrul de lut din Muzeul Britanic amintit anterior (vezi la v. 2) că au trimis înapoi, la locul
cuvenit, mai multe obiecte de cult luate anterior de babilonieni.

8 Cirus, împăratul Persiei, le-a adus prin vistiernicul Mitredat şi le-a dat lui
Şeşbaţar, prinţul iudeilor.
Vistiernicul. [Tezaurarul, KJV]. Ebr. gizbar, "tezaurar", aflat numai aici şi în cap. 7,21. Gizbar
este un cuvânt de împrumut persan aflat şi în forma babiloniană, ganzabaru. Folosirea acestuia şi a
altor cuvinte de origine persană în cartea lui Ezra arată că documentul original a fost scris pe
vremea Imperiului persan, probabil de un contemporan al evenimentelor descrise.
Mitredat. Un nume persan care apare şi ca Mitradati într-un document cuneiform de pe timpul lui
Artaxerxe I.
Şeşbaţar,prinţul iudeilor. Şeşbaţar, numit "dregător" în cap. 5:14, este identificat de mulţi învăţaţi
cu Zorobabel (vezi cap. 3,8; 5,16; EGW, RH, 28 martie 1907). El e numit "voievodul lui Iuda", un
titlu pe care îl avea şi Zorobabel, ca nepot al regelui Ioiachin (1 Cronici 3,17-19). Nu era ceva
neobişnuit pentru nobilii iudei din exil să poarte două nume (vezi Daniel 1,7). Se consideră că
numele Şeşbaţar vine de la babilonianul Shamash-abal-uşur.

9 Iată care este numărul lor: 30 de vase de aur, 1000 de vase de argint, 29 de cuţite
e(Sensul termenului în ebraică este nesigur),
Treizeci. Este de observat că lista de obiecte a uneltelor Templului dată în v. 9 şi 10 dă un total
de 2.499 în loc de 5.400, cifra dată în v. 11. Este posibil ca lista de obiecte să fie numai parţială şi
ca Ezra să nu fi intenţionat să le adauge până la totalul dat. Totuşi, ultimul punct de pe listă pare să
cuprindă toate celelalte unelte care nu fuseseră puse pe listă şi probabil ar trebui să completeze
diferenţa dintre totalul articolelor precedente şi totalul general al tuturor acestora. Toate
manuscrisele şi versiunile vechi ebraice sunt de acord cu cifrele date în KJV. E vrednic de
observat, totuşi, că un pasaj paralel din cartea apocrifă 1 Esdras (cap. 3,13.14) evită acest conflict

~5~
aparent punând pe listă 1.000 de "pahare de aur" în loc de 30, cum sunt date aici, şi 2.410 "potire...
de argint" în loc de numai 410, ca în v. 10. În rest, cifrele sunt aceleaşi. Totalul general, aşa cum e
dat în 1 Esdras 2:14, este 5.469, suma cifrelor pentru diferitele articole care sunt redate acolo. Unii
au sugerat că cifrele din 1 Esdras au fost deliberat alterate pentru a evita conflictul aparent din
Ezra 1,9-11. Tot ce se poate spune este că dovezile sunt îndestulătoare pentru a da problemei o
soluţie clară.
Vase. Ebr. 'agarţelim, "coşuri", un cuvânt cu înţeles nesigur. LXX, Vulgata şi Siriaca redau
traducerea "lighean", care a fost adoptată de diferite versiuni moderne.
Cuţite. Ebr. machalaph, un cuvânt găsit numai aici în VT şi cu înţeles nesigur. Contextul
sugerează că este vorba de un vas oarecare.

10 30 de cupe de aur, 410 cupe de argint şlefuit, 1000 de alte vase.

Cupe. Ebr. kphor, "ceaşcă mare" sau "pahare", cum este şi în Ezra 8:27, sau "potire", ca în
1 Cronici 28,17. Cuvântul acadian înrudit kaparu înseamnă şi "ceaşcă".

11 Toate vasele de aur şi de argint erau în număr de 5400. Şeşbaţar le-a adus pe
toate acestea atunci când exilaţii au venit din Babilon la Ierusalim.

Toate vasele. [Toate vasele, KJV]. Vezi la v. 7. Probabil că multe dintre aceste "vase" au fost
printre acelea pe care Belşaţar le-a profanat la petrecerea din noaptea când a căzut Babilonul
(Daniel 5,3). Folosirea necuviincioasă a acestor unelte sacre şi spiritul sfidător care a influenţat un
astfel de act au constituit dovada vizibilă că Babilonul nu avea să mai răspundă soliilor divine de
călăuzire şi că avea să refuze să-i elibereze pe robii iudei ca aceştia să se poată întoarce în patria
lor, aşa cum plănuise Dumnezeu (Daniel 5,1-4.21-23).Ca urmare, împărăţia a fost dată altui popor
care urma să se integreze în planul divin (v. 25-31).

Comentarii Ellen G. White:

1-4 PK 558
2.3 �
TM 203
5�
�
PK 599
5-11 �
PK 559

~6~
Capitolul 2
Lista exilaţilor repatriaţi

1 Iată care sunt oamenii provinciei care au plecat din captivitatea exilului, cei pe
care îi dusese în captivitate Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi care s-au întors
la Ierusalim, în Iuda, fiecare în cetatea sa.
Oamenii provinciei. [Copiii provinciei, KJV]. În timp ce cetatea Babilon era una din capitalele
Imperiului persan, iar ţinutul său era o satrapie sub administraţia unui satrap, Iudea era o
provincie. Folosirea acestei expresii este dovada că autorul era familiarizat cu situaţia politică a
timpului.
Fiecare în cetatea sa. La întoarcerea lor exilaţii s-au aşezat nu numai în Ierusalim, ci şi în
târgurile şi satele învecinate, precum Ierihon, Tecoa, Gabaon, Miţpa şi în alte câteva localităţi
(vezi Neemia 3,2-19; 11,20-35).

2 (Ei i-au însoţit pe Zerub-Babel, pe Iosua, pe Neemia, pe Seraia, pe Reelaia, pe

Mardoheu, pe Bilşan, pe Mispar, pe Bigvai, pe Rehum şi pe Baana.) Aşadar, iată
care este numărul acestor oameni din poporul Israel:
Zerub-Babel. Conducătorul politic al exilaţilor care se întorceau. În cap. 3,2 şi în alt loc el este
numit fiul lui Şealtiel. Totuşi în 1 Cronici 3,19 el este enumerat printre fiii lui Pedaia, un frate al
lui Şealtiel. Această nepotrivire aparentă poate fi explicată admiţând o căsătorie de levirat (vezi la
Deuteronom 25,5-10) între văduva fără copii a lui Şealtiel şi fratele său Pedaia, al cărui prim copil
dintr-o astfel de căsătorie ar fi fost considerat moştenitor al lui Şealtiel (vezi la Matei 1,12).
Zorobabel, chiar dacă este fiul lui Pedaia, este numit fiul lui Şealtiel în cea mai mare parte dintre
pasajele care se referă la el. Faptul că în singurul loc unde Zorobabel este numit fiul lui Pedaia,
Şealtiel apare fără copii, deşi mai mare ca fratele său Pedaia, sprijină teoria unei căsătorii de
levirat.
Hagai (cap. 1,1) vorbeşte despre Zorobabel, un nepot al regelui Ioiachin, ca guvernator al lui
Iuda. În felul acesta, Cir l-a numit pe urmaşul unui fost rege al lui Iuda să cârmuiască în numele
împăratului persan, o alegere cu care Cir considera că i-a mulţumit pe iudei. El se aştepta ca
aceştia, în mod natural, să fie mai dispuşi să-l slujească pe unii dintre proprii lor prinţi decât pe un
străin.
Iosua. Yeshua' este forma aramaică a numelui ebraic care de obicei se traduce prin "Iosua".
Acest Iosua a fost conducătorul spiritual al exilaţilor care s-au întors, "marele preot" din
Hagai 1,1 şi Zaharia 3,1. La el se face referire şi în Ezra 3,2; Neemia 12,1 etc. Acesta era un urmaş
direct din Aaron prin tatăl său, Ioţadac, mare preot pe vremea captivităţii lui Nebucadneţar
(1 Cronici 6,3-15; Ezra 3,2). Iosua s-a născut probabil în exil, întrucât a trăit să vadă terminarea
construirii Templului, la 20 de ani după revenirea la Ierusalim.
Astfel, 2 bărbaţi din vechea nobilime iudaică au fost în fruntea reabilitării lui Iuda, unul, urmaş al
vechii casa domnitoare, în calitate de conducător politic numit şi celălalt, un fiu al ultimului mare
preot dinainte de robie, în calitate de conducător spiritual. S-ar putea ca numele lor să fi fost
sugerate lui Cir de un sfetnic de încredere, ca de pildă Daniel, şi fără îndoială că ambii au fost aleşi
datorită caracterului lor curat şi pentru că se bucurau de încrederea poporului lor.
Neemia. Slujba celorlalţi 10 conducători aici enumeraţi este necunoscută, întrucât numele lor nu
mai apare decât în lista copie din Neemia 7. Se poate ca ei să fi fost bătrânii amintiţi adesea în
pasaje ulterioare (vezi cap. 5,5.9 etc.).
Numărul acestor oameni. Lista următoare de exilaţi arată importanţa pe care iudeii o dădeau
listelor de strămoşi. Deşi transportaţi în Babilonia în cele mai mizerabile condiţii ce se puteau
imagina, se pare că mulţi au izbutit să-şi păstreze documentele genealogice. Unii, totuşi, nu au
reuşit la fel de bine şi nu şi-au putut dovedi originile (v. 59).

~7~
 Numărul persoanelor din diferitele grupe de familii indicat aici diferă uşor de acela al unei listă
duplicat pe care Neemia a folosit-o după aproximativ un secol ca să-l ajute la recolonizarea
Ierusalimului. Dintre cele 42 de cifre date de Ezra (v. 3-60) 18 diferă de cifrele corespunzătoare
din Neemia 7. Deosebirile sunt mici şi pot fi explicate dacă se admite că listele au fost alcătuite la
momente diferite şi că într-un interval de timp numărul populaţiei variază datorită morţilor şi
naşterilor sau altor cauze.

3 urmaşii lui Paroş – în număr de 2172;

Urmaşii lui Paroş. Marea familie a lui Pareoş, cu 2.172 de bărbaţi, stă pe primul loc, aşa cum face
din nou în lista corespunzătoare din Neemia 7. Numele Pareoş înseamnă "purice". Nu se ştie cum
a ajuns familia aceasta să adopte numele acesta, dar e o realitate că şefii de triburi arabe poartă
adesea nume de animale, precum şopârlă, gazelă, chiţoran. Tot astfel un conducător iudeu de
seminţie ar fi putut să ia numele de "purice", un nume pe care îl adoptase cândva David, la modul
figurat (1 Samuel 24,14; 26,20).

4 urmaşii lui Şefatia – în număr de 372;

Şefatia. O veche familie, al cărei nume înseamnă "Iehova a judecat". Numele acesta apare
deseori începând de pe vremea lui David.

5 urmaşii lui Arah – în număr de 775;

Arah. Numele acesta, care înseamnă "El a rătăcit", este atestat doar într-un singur loc în altă parte
ca acela al unui om din seminţia lui Aşer (1 Cronici 7,39). Totuşi, numele se găseşte în documente
babiloniene şi este posibil să fi fost adoptat în timpul exilului.

6 urmaşii lui Pahat-Moab, dintre urmaşii lui Iosua şi ai lui Ioab, – în număr de 2812;
Pahat-Moab. Cea mai numeroasă familie, cu 2.812 bărbaţi. Numele înseamnă "guvernator al
Moabului", fapt ce sugerează că un fost cap de familie guvernase Moabul pe vremea când ţara
aceea era supusă lui Iuda.

7 urmaşii lui Elam – în număr de 1254;

Elam. Numele acesta este atestat în 1 Cronici 8,24; 26,3.

8 urmaşii lui Zatu – în număr de 945;

Zatu. Nu se ştie nimic nici despre numele acesta şi nici despre cel următor, Zacai (v. 9).

9 urmaşii lui Zacai – în număr de 760;

10 urmaşii lui Bani – în număr de 642;
Bani. Numele acesta apare în rapoarte ebraice de pe vremea lui David (2 Samuel 23,36).

11 urmaşii lui Bebai – în număr de 623;

Bebai. Un nume babilonian. Familia aceasta fie fusese înfiinţată de curând, fie îşi schimbase
numele evreiesc într-unul babilonian în timpul exilului.

12 urmaşii lui Azgad – în număr de 1222;

Azgad. Numele acesta nu se mai regăseşte nicăieri. Este posibil ca membrii familiei să fi provenit
din transiordanianul Gad, care se unise cu multă vreme în urmă cu seminţia lui Iuda. Cea mai mare
diferenţă numerică între listele lui Ezra şi Neemia apar aici, când Ezra dă cifra 1.222 şi Neemia

~8~
(cap. 7,17) 2.322. S-ar putea ca un copist de mai târziu să poarte răspunderea acestei nepotriviri
aparente.

13 urmaşii lui Adonikam – în număr de 666;

Adonikam. Numele atestat doar aici înseamnă "Domnul meu se ridică".

14 urmaşii lui Bigvai – în număr de 2056;

Bigvai. Un nume persan; Bagoas, în rapoartele greceşti. Un guvernator persan cu numele acesta a
stăpânit peste Iudea către finele secolului al V-Lea î.Hr. Această mare familie de 2.056 de oameni
care se întorceau cu Zorobabel ar fi putea să ia numele de Bigvai în cinstea perşilor. Este posibil
ca familia aceasta să fi venit dintr-un ţinut care se învecina cu Persia şi să fi fost favorabilă
politicii persane. Iudeii au fost totdeauna foarte adaptabili.

15 urmaşii lui Adin – în număr de 454;

Adin. Toate numele din versetele 15-19 sunt ebraice, totuşi necunoscute.

16 urmaşii lui Ater, dintre urmaşii lui Ezechia, – în număr de 98;

17 urmaşii lui Beţai – în număr de 323;
18 urmaşii lui Iora – în număr de 112;
19 urmaşii lui Haşum – în număr de 223;
20 urmaşii lui Ghibar – în număr de 95;
Ghibar. După cele 17 familii de seminţii enumerate în v, 3-19, urmează 15 grupe, clasificate după
cetăţi sau sate. [În trd. Cornilescu, lista familiilor continuă până la v. 21, inclusiv]. Amplasarea lui
Ghibar e necunoscută. Lista lui Neemia are aici Gabaon (Neemia 7,25).

21 urmaşii lui Betleem – în număr de 123;

Betleem. În Iuda, la sud de Ierusalim, acum numit Beit Lahm.

22 oamenii din Netofa – în număr de 56;

Netofa. O cetate în apropiere de Betleem, a cărui amplasare exactă nu este cunoscută. De
asemenea, nu e clar motivul pentru care cei din Netofa, Anatot, Micmaş, Betel şi Ai (v. 23,27,28)
sunt numiţi "oameni", iar toţi ceilalţi sunt numiţi "fii".

23 oamenii din Anatot – în număr de 128;

Anatot. O cetate levitică în Beniamin, acum Râs eţ Kharrubeh, aproape de 'Anata, la 4,8 nord-est
de Ierusalim. Pe vremuri fusese cetatea de obârşie a profetului Ieremia (Ieremia 1,1). Cu privire la
termenul "oameni", vezi la v. 22.

24 urmaşii lui Azmavet – în număr de 42;

Azmavet. O cetate la nord de Anatot, acum numit Hizmeh.

25 urmaşii lui Chiriat-Iearim a(LXX (vezi şi Neemia 7:29); TM: Chiriat-Arim), ai

lui Chefira şi ai lui Beerot – în număr de 743;
Chiriat-Iearim. De obicei numit Chiriat-Iearim, acum Tell el-Azher, cam la 12 km vest-nord-vest
de Ierusalim.

~9~
 Chefira. Acum Tell Kefireh, la nord de Chiriat-Iearim.
Beerot. Pe drumul care duce de la Ierusalim spre nord. Beerot a fost ipotetic identificat cu
Râs eţ-Ţahuneh, aproape de Betel.

26 urmaşii lui Rama şi ai lui Gheva – în număr de 621;

Rama. Probabil er-Râm, la 8,8 km nord de Ierusalim.
Gheva. Cunoscută azi ca Jeba', la răsărit de Rama (vezi la 1 Samuel 13,3).

27 oamenii din Micmas – în număr de 122;

Micmas.Acum Mukhmâs,la nord-est de Gheba.Cu privire la termenul "oameni",vezi la v.22.

28 oamenii din Betel şi din Ai – în număr de 223;

Betel. Acum Beitîn. Cu privire la termenul "oameni", vezi la v.22.
Ai. Ai a fost identificat cu et-Tell, la est de Betel, unde s-au făcut săpături arheologice între
1933-1935. Identificarea este probabil corectă în ce priveşte cetatea Ai postexilică, cu toate că în
ceea ce priveşte localizarea cetăţii de pe vremea lui Iosua există îndoieli (vezi la Iosua 7,2).

29 urmaşii lui Nebo – în număr de 52;

Nebo. Acum Nuba, aproape de Aijalon,care se află la aproape 19 km vest-nord-vest de Ierusalim.

30 urmaşii lui Magbiş – în număr de 156;

Magbiş. O localitate necunoscută din Palestina centrală.

31 urmaşii celuilalt Elam – în număr de 1254;

Celuilalt Elam. Având în vedere că un Elam este menţionat printre familii (v.7), e nesigur dacă
aici denumeşte o localitate sau o familie.

32 urmaşii lui Harim – în număr de 320;

Harim. Şi numele acesta a fost considerat în general ca aparţinând unei cetăţi tribale şi nu unei
localităţi. Un nume de persoană, Harimma', apare în rapoarte babiloniene din sec. al V-lea,
indicând că această familie era una din cele care adoptaseră nume străine în timpul exilului.

33 urmaşii lui Lod, ai lui Hadid şi ai lui Ono – în număr de 725;

Lod,…Hadid…Ono. Aceste 3 locuri se află la 40 km nord-vest de Ierusalim. Lod este numit Lida
în NT, iar acum poartă numele Ludd. Hadid, acum el- Hadîtheh, se află cam la 5,6 km est-nord-est
de Lod, în timp ce Ono, acum Kefr'Ana, se află cam la 8 km nord de Lod.

34 urmaşii lui Ierihon – în număr de 345;

Ierihon. Cetatea aceasta se află în valea Iordanului şi a fost în general identificată cu
Tell es-Sulţân,vecin cu modernul Ierihon (vezi vol. 1, p.124; vol. II, p.42).

35 urmaşii lui Senaa – în număr de 3630;

Senaa. E interesant că la sfârşitul listei tuturor familiilor şi grupelor de cetăţi se află cea mai mare
familie - 3.630 de oameni - cu numele curios de "fiii lui Senaa". Faptul că grupa aceasta este
amintită la urmă de tot s-ar putea să arate că ea era socotită ca mai puţin însemnată decât celelalte.
Datorită terminaţiei lui feminine numele a fost socotit că reprezintă o cetate; dar ar fi fost ceva cu
totul neobişnuit să fi existat o cetate atât de mare fără să fie menţionată niciodată.Cum s-ar fi putut
ca o astfel de localitate să dispară fără să lase nici o urmă? De aceea, unii comentatori consideră că

~ 10 ~
e numele unei familii. Dar dacă e aşa, de ce să fie ea menţionată singură, la sfârşitul unui grup de
cetăţi, în ciuda marelui ei număr? De aceea pare acceptabil să se considere că cei 3.630 de "fii ai
lui Senaa" formau o categorie de oameni dintr-o castă inferioară, aşa cum au sugerat Meyer şi
Kittel. Numele Senaa apare de asemenea în diferite forme în Neemia 11,9 şi 1 Cronici 9,7.
Unii cred că este posibil ca acest nume să fi fost dat celor care nu şi-au putut demonstra obârşia şi
care nu aparţineau unei bresle meşteşugăreşti, precum spiţerii [neguţătorii de miresme, trd. G.
Gal.] sau aurarii. Se pare că nu aveau un loc stabil în societate, fără obârşie de neam sau drepturi
moştenite. O soartă comună îi unea. Este posibil să nu le fi mers bine în Babilonia şi să se fi întors
în număr mare, cu nădejdea unor oportunităţi mai bune în Palestina.
Vezi imaginea următoare.

36 preoţii, urmaşi ai lui Iedaia, din familia lui Iosua, – în număr de 973;
Preoţii. Dintre preoţi, 4 familii cu un total de 4.289 de oameni s-au întors la Ierusalim şi alte 3
familii care nu şi-au putut dovedi calitatea de preoţi (v. 61-63). Trei dintre familiile legitime de
preoţi şi-au dovedeau descendenţa din căpetenii ale cetelor preoţeşti în timpul domniei lui David,şi
anume Iedaia, Harim şi Imer(1 Cronici 24,7.8.14).Cealaltă familie îşi avea obârşia într-un anume
Paşhur, despre care nu se ştie nimic în plus. Nici o persoană biblică cu numele acesta nu poate fi
strămoşul acestei familii.
Cele 4 familii de exilaţi menţionate în lista aceasta erau reprezentanţii principali ai preoţiei pe
vremea lui Ezra şi 80 de ani mai târziu, când toate 4 sunt menţionate pe lista celor care luaseră
femei străine (Ezra 10,18-22).

37 urmaşii lui Imer – în număr de 1052;

38 urmaşii lui Paşhur – în număr de 1247;
39 urmaşii lui Harim – în număr de 1017;
40 leviţii, urmaşi ai lui Iosua şi ai lui Kadmiel, dintre urmaşii lui Hodavia, – în
număr de 74;
Leviţii. E surprinzător de observat că dintre categoriile eclesiastice inferioare s-au întors atât de
puţini, doar 74 de leviţi, 128 de cântăreţi, 139 de uşieri, 392 de alţi slujitori ai Templului, un total
de 733 de oameni în comparaţie cu peste 4.000 de preoţi care s-au întors din exil.
Din istoria regatului lui Iuda cunoaştem că slujba la Templu nu şi-a păstrat mereu caracterul
sacru şi că mulţi din slujitorii Templului aveau legături cu cultul păgân al înălţimilor (vezi la
Judecători 5,18) care fuseseră înfiinţate pretutindeni prin ţară. Toate acestea au fost nimicite de
Iosia ca parte a lucrării lui de reformă (2 Regi 23,5.8.13), iar preoţii lor, aduşi la Ierusalim. Dar li
se refuzase un loc în sanctuar şi la altarul Templului şi, pe cât se pare, li s-a permis să
îndeplinească doar cele mai de rând munci (vezi la 2 Regi 23,9).
Ezechiel se referă la purtarea rea a personalului Templului de dinainte de exil, dar preoţii din
neamul lui Ţadoc se pare că s-au păstrat relativ neatinşi de idolatrie. În serviciul la Templului care
ia fost arătat lui Ezechiel în viziune, aceştia urmau să slujească în calitate de preoţi. Fraţilor lor
levitici urma să li se îngăduie să îndeplinească doar munci de rând în Templul cel nou. Astfel,
leviţii nu se puteau aştepta la locuri de cinste. De aceea, cei mai mulţi dintre ei au preferat probabil
să rămână în exil.
Un alt motiv posibil pentru micul număr de leviţi care s-au întors ar fi faptul că relativ puţini
dintre ei fuseseră luaţi în exil. La început, Nebucadneţar a deportat doar slujbaşii superiori,
nobilimea şi forţele armate. Leviţii nu aparţineau nici uneia dintre categoriile acestea - cel puţin pe
vremea lui Iosua -şi prin urmare se poate să nu fi fost deportaţi în număr aşa de mare precum
preoţii. Dacă numai puţini leviţi erau în exil, numărul celor care se întorceau urma să fie la fel de
mic.

~ 11 ~
41 cântăreţii, urmaşi ai lui Asaf, – în număr de 128;
Cântăreţii. O categorie specială de leviţi. E reprezentată doar o familie, aceea a lui Asaf, unul
dintre cântăreţii de frunte de pe timpul lui David (1 Cronici 6,39.43; 16,5.6). Nu se ştie ce s-a
petrecut cu urmaşii celorlalţi responsabili muzicali menţionaţi în titlurile Psalmilor şi în alte pasaje
biblice.

42 urmaşii portarilor, urmaşi ai lui Şalum, ai lui Ater, ai lui Talmon, ai lui Akub, ai
lui Hatita şi ai lui Şobai, – în total, în număr de 139;
Portarilor. O altă profesie cunoscută de pe vremea lui David. Templul, cu multele lui săli, uşi şi
curţi, mai ales cu prilejul sărbătorilor anuale, avea nevoie de o forţă poliţienească specială pentru
menţinerea ordinii şi a siguranţei.

43 slujitorii de la Templu, urmaşi ai lui Ţiha, ai lui Hasufa, ai lui Tabaot,

Slujitorii de la Templu. [Netinimi, KJV]. Cuvântul tradus astfel vine din rădăcină nathan, "a da",
şi înseamnă "cei daţi", probabil cu sensul de a fi devotaţi sau dedicaţi sanctuarului. De pe timpul
lui Iosua (Iosua 9, 27), străinii fuseseră folosiţi pentru tipul cel mai umil de lucrare în slujba
Templului. Este posibil ca din când în când la grupa aceasta de slujitori ai Templului să fi fost
adăugaţi prizonieri de război (vezi Ezra 8,20). Slujitorii care s-au înapoiat aparţineau unui număr
de 35 de familii.

44 ai lui Cheros, ai lui Siaha, ai lui Padon,

45 ai lui Lebana, ai lui Hagaba, ai lui Akub,
46 ai lui Hagab, ai lui Şalmai, ai lui Hanan,
47 ai lui Ghidel, ai lui Gahar, ai lui Reaia,
48 ai lui Reţin, ai lui Nekoda, ai lui Gazam,
49 ai lui Uza, ai lui Paseah, ai lui Besai,
50 ai lui Asna, ai lui Meunim, ai lui Nefusim,
51 ai lui Bakbuk, ai lui Hakufa, ai lui Harhur,
52 ai lui Baţlut, ai lui Mehida, ai lui Harşa,
53 ai lui Barkos, ai lui Sisera, ai lui Temah,
54 ai lui Neţiah şi ai lui Hatifa;
55 urmaşii slujitorilor lui Solomon, urmaşi ai lui Sotai, ai lui Hasoferet, ai lui
Peruda,

Slujitorilor lui Solomon. Se pare că regele Solomon a înmulţit personalul de serviciu la Templu,
întrucât noile clădiri cereau mult mai multă atenţie (1 Regi 9,20.21; 2 Cronici 8,7.8). Deoarece
constituiau categoria cea mai puţin importantă de lucrători eclesiastici, ei sunt menţionaţi aici
ultimii. Ei trăiau în localităţi izolate sau în propriile lor cartiere din Ierusalim şi, deşi, nu erau
israeliţi, fuseseră de acord să ţină toată legea (vezi Neemia 10,29-31). Legea deuteronomică cerea
ca ei să fie consideraţi ca parte a adunării lui Israel (Deuteronom 29,10-13: Exod 20,10) şi erau
trataţi ca atare. Zece familii dintre "robii lui Solomon" s-au înapoiat împreună cu Zorobabel.

~ 12 ~
56 ai lui Iaala, ai lui Darkon, ai lui Ghidel,
57 ai lui Şefatia, ai lui Hatil, ai lui Pocheret-Haţebaim şi ai lui Ami;
58 toţi slujitorii de la Templu şi slujitorii lui Solomon la un loc – în număr de 392.
Toţi slujitorii de la Templu. [Toţi Netinimii, KJV]. Slujitorii (v. 43-54) şi "robii lui Solomon"
(v. 55-57) erau se pare atât de strâns înrudiţi în ce priveşte originea şi lucrarea încât numărul lor
este dat ca şi cum ar fi fost un singur grup. Se dă un total de 45 de familii, având în medie fiecare
8 oameni. Se observă că, dintr-un motiv necunoscut, familiile lor erau mult mai mici decât acelea
ale iudeilor veritabili. Mai târziu, pe vremea lui Ezra, s-au mai întors încă 220 de slujitori ai
Templului (cap. 8,20). Trebuie să fi venit veşti în Babilonia că cei care se întorseseră cu Zorobabel
găsiseră servicii bune în slujba Templului. De aceea, mulţi alţii au fost dispuşi să rupă legăturile
lor cu Mesopotamia şi să se întoarcă în Palestina.

59 Iată-i şi pe cei care au plecat din Tel-Melah, din Tel-Harşa, din Cherub, din Adan
şi din Imer, fără să fi putut dovedi dacă familia şi neamul lor erau din Israel sau nu:
Tel-Melah. Amplasarea tuturor celor 4 localităţi mesopotamiene menţionate în textul acesta este
necunoscută. Din aceste 4 locuri au venit 652 de bărbaţi (v. 60) care făceau parte din 3 familii care
nu au putut să prezinte dovada că erau urmaşi ai vechilor iudei. Dacă strămoşii lor fuseseră
locuitorii legitimi ai Iudeii pe vremea lui Nebucadneţar, poate că au avut parte de un tratament dur
special, fie în timpul călătoriei lor spre Babilonia, fie ca sclavi după sosirea lor, şi în consecinţă
şi-au pierdut toate documentele lor de identificare (vezi la v. 2).

60 urmaşii lui Delaia, ai lui Tobia şi ai lui Nekoda – în număr de 652;

61 dintre urmaşii preoţilor: urmaşii lui Hobaia, ai lui Hakoţ şi ai lui Barzilai (cel
care a luat-o de soţie pe una din fetele ghiladitului Barzilai şi care şi-a luat numele
acestuia).
Preoţilor. Trei familii care s-au întors pretindeau că aparţin clasei preoţeşti, dar nu puteau să
prezinte dovezi valide. Guvernatorul nu le-a permis să slujească în calitate de preoţi până când un
mare preot nu avea să obţină o hotărâre divină apelând la Urim şi Tumim. E ciudat că numărul
acestor preoţi nu e dat nici în lista aceasta, nici în aceea din Neemia 7.
Hakoţ. E posibil ca această familie să fi putut mai târziu să îşi dovedească drepturile preoţeşti,
deoarece găsim pe un anume "Meremot, fiul lui Urie, fiul lui Haţoc" luând parte la construirea
zidurilor cetăţii pe vremea lui Neemia (Neemia 3,4.21). Ezra (cap. 8,33) îl numeşte simplu
"Meremot, fiul lui Urie, preotul". Se pare că fie membrii acestei familii şi-au găsit documentele de
acreditare, fie au strâns alte dovezi că strămoşii lor fuseseră preoţi, fie Urim şi Tumim
descoperiseră voia lui Dumnezeu cu privire la ei.

62 Ei şi-au căutat înscrierile lor genealogice, dar nu le-au găsit, astfel că au fost
îndepărtaţi din preoţie ca fiind necuraţi.
63 Guvernatorul le-a zis să nu mănânce din lucrurile preasfinte până când preotul nu
va hotărî lucrul acesta după Urim şi Tumim b(Cuvinte cu origine şi sens nesigur,
însemnând probabil: Lumini şi Desăvârşiri; pietre cu funcţie oraculară, de căutare a
voii lui Dumnezeu, în timp de criză (Numeri 27:21; 1 Samuel 28:6; Ezra 2:63);
LXX le traduce cu Arătarea şi Adevărul; alte indicii nu avem în VT).

Guvernatorul. [Tirşata, KJV]. De la persanul tarshta, un titlu onorific pentru guvernatorul unei
provincii, echivalent cu "excelenţa sa". Sensul lui literal este "cel temut".

~ 13 ~
 Urim şi Tumim. Vezi la Exod 28,15.30. Este clar că Zorobabel anticipa că puterea de a obţine
răspunsuri directe de la Dumnezeu prin intermediul lui Urim şi Tumim, aşa cum fusese în
perioada pre-exilică, urma să fie restabilită de îndată ce noua adunarea avea să fie din nou
înfiinţată şi slujbele la Templu reluate. Nu se ştie dacă aşteptarea aceasta a fost împlinită.

64 În total, în toată adunarea, erau 42360 de oameni,

Toată adunarea. Suma totală a cifrelor date în versetele precedente este de 29.818, în timp ce
numărul total al exilaţilor care s-au întors este dat ca fiind 42.360. Astfel, este evident că, în afara
celor enumeraţi mai sus, trebuie să fi existat şi alţi 12.542. Întrucât numărul de 12.542 este prea
mare pentru cele 3 familii de preoţi ale căror număr nu este dat (vezi la v. 61), sugestia că acestea
erau femei trebuie să fie considerată ca o soluţie posibilă a problemei. Numărul lor relativ mic - în
comparaţie cu numărul bărbaţilor care s-au întors - poate fi explicat admiţând că mulţi şi-au lăsat
familiile la rudele lor din Babilonia, până când au putut avea locuinţe pentru acestea în Palestina.
Probabil că femeile urmau să vină la soţii lor într-o caravană, de îndată ce situaţia din Palestina ar
fi făcut călătoria recomandabilă. Întrucât, în versetele următoare, sunt adăugaţi roabele şi robii,
cântăreţele, precum şi cântăreţii, pare sigur că soţiile cetăţenilor liberi nu au fost trecute cu
vederea. Prin urmare, trebuie să înţelegem cele 42.360 de persoane trecute pe listă ca reprezentând
numărul total de cetăţeni care s-au întors, bărbaţi, femei şi personal eclesiastic.

65 în afară de slujitorii şi slujitoarele lor – în număr de 7337 – şi de cântăreţi şi

cântăreţe – în număr de 200.
În afară de slujitorii şi slujitoarele lor. După enumerarea tuturor iudeilor, cum şi a acelora care
pretindeau că aparţin adunării, sunt menţionaţi 7.337 de robi, bărbaţi şi femei. Faptul că ei nu erau
iudei este evident nu numai din poziţia lor socială, dar şi din locul pe care-l ocupă în lista aceasta,
după ce fusese prezentat totalul "întregii adunări". E surprinzător de descoperit că în cei 50 de ani
ai captivităţii lor unii iudei îşi îmbunătăţiseră poziţia socială atât de mult încât îşi luaseră robi, unul
la fiecare al şaselea iudeu.
Cântăreţi şi cântăreţe. Unii au considerat că aceşti artişti neiudei urmau să sporească numărul
relativ mic al cântăreţilor levitici (vezi la v. 41). Totuşi, lucrul acesta este puţin probabil. Unii
comentatori consideră că erau trupe de amuzament. Când israeliţii au părăsit Egiptul, cu
aproximativ 1000 de ani în urmă, o "mulţime de oameni de tot soiul", neisraeliţi, i-a însoţit
(Exod 12,38), iar în pustie au constituit pricina multor necazuri (Neemia 11,4). N-ar fi surprinzător
de descoperit că, părăsind Babilonia, iudeii au fost însoţiţi de astfel de oameni.

66 Aveau 736 de cai, 245 de catâri,

Cai. Un număr total de 8.136 de animale de călărit şi de povară este pus pe listă ca însoţind
expediţia. Întrucât doreau să călătorească repede, cei care s-au întors nu au luat oi, capre sau vite.
Cei care aveau animale de felul acesta în Babilonia probabil că le-au vândut şi au luat banii cu ei.

67 435 de cămile şi 6720 de măgari.

68 La sosirea lor la Casa DOMNULUI din Ierusalim, câteva din căpeteniile familiilor
au oferit Casei lui Dumnezeu daruri de bunăvoie pentru ridicarea lui pe locul său de
odinioară.
La sosirea lor. Scriitorul nu spune nimic despre călătorie (vezi la Genesa 24,7.62), cu toate că
trebuie să fi durat câteva luni. Nu este precizată ruta, deşi topografia Orientului Apropiat lasă loc
pentru puţine incertitudini în privinţa aceasta (vezi la Genesa 12,5). Caravana a urmat probabil
malurile Eufratului până la paralela 36 sau a mers prin vechea ţară a Asiei până la Arbela, apoi a
urmat cursul aproximativ al actualei graniţe turco-siriene, până a ajuns la Eufrat. De acolo a fost
străbătut pustiul dintre Eufrat şi râul Orontes, cu oaza Aleppo ca loc de oprire, la mijlocul
drumului prin deşert. Ajungând la Orontes probabil că a urmat cursul râului acestuia până la

~ 14 ~
izvoarele lui şi apoi a traversat Beqa', valea dintre munţii Liban şi Anti-Liban, până a ajuns la
cursul superior al Iordanului, după care a intrat în Palestina. Aceasta era ruta pe care o urmaseră
cândva cele mai multe armate ale asirienilor şi babilonienilor şi pe care părinţii şi bunicii captivi ai
acestei cete se pare că o parcurseseră în direcţia opusă cu o jumătate de secol în urmă (vezi
Ieremia 39,5-7; 52,9.10.26.27).
Timpul plecării a fost probabil primăvara anului 526 î.Hr. (vezi la cap. 1,1) şi s-a ajuns la
Ierusalim probabil în vara aceluiaşi an. Optzeci de ani mai târziu lui Ezra şi caravanei lui le-au
trebuit aproape patru luni ca să ajungă la Ierusalim (cap. 7,8.9; 8,31) şi pare rezonabil să se
considere că şi călătoria lui Zorobabel a durat tot atât.
Au oferit…daruri de bunăvoie. Sosind pe locul vechiului Templu, membrii expediţiei au ţinut un
serviciu de mulţumire, în care capii de familii şi poporul au adus daruri pentru plănuita rezidire a
clădirii Templului în sumă de 61.000 darici de aur şi 5.000 de mine de argint.
Aceasta era cu siguranţă o sumă impresionantă pentru o ceată de oameni care îşi recăpătaseră
libertatea de curând. Un spirit de dărnicie trebuie să-i fi luat în stăpânire, ca acela care a cuprins pe
popor la construirea cortului întâlnirii la Sinai (vezi Exod 36,5-7). Ei ştiau cum Dumnezeu Îşi
împlinise făgăduinţele prin profeţi şi erau gata să facă un sacrificiu pentru a reînfiinţa Templul şi
slujba lui.
Dumnezeu a oferit totdeauna poporului Său ocazii de a da din mijloacele încredinţate lor. Nu
există remediu mai bun pentru spiritul de egoism, care contaminează în mod firesc inima omului,
decât să răspundă cu mărinimie chemările pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu pe pământ şi
să-i ajute pe semenii lor. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu vor cultiva spiritul
dărniciei (vezi 2 Corinteni 9,6.7).

69 Au dăruit în visteria lucrării, după puterile lor, următoarele: 61000 de darici

c(TM: drahme (ebr.: darkemonim), ceea ce este puţin probabil, drahma fiind o
monedă grecească din argint; aproximativ 500 kg) de aur, 5000 de mine
d(Aproximativ 3 t) de argint şi 100 de tunici preoţeşti.

70 Aşadar, preoţii, leviţii, unii oameni din popor, cântăreţii, portarii şi slujitorii de la
Templu s-au aşezat în cetăţile lor; toţi cei din Israel erau în cetăţile lor.

Comentarii Ellen G. White:

64.65 PK 598 64-70 �

PK 560

~ 15 ~
Capitolul 3
Restaurarea închinării. Rezidirea altarului

1 În luna a şaptea, pe când israeliţii se aflau deja în cetăţile lor, poporul s-a strâns ca
un singur om la Ierusalim.
Luna a şaptea. La scurt timp după sosirea lor în Palestina, probabil în vara anului 536 î.Hr.,
exilaţii de curând întorşi s-au adunat la Ierusalim pentru a inaugura noul serviciu la Templu.
Adunarea aceasta a avut loc la sfârşitul lunii a 6-a, aşa cum arată o comparaţie a v. 1 cu v. 6. Luna
a 7-a (Tişri) era una dintre lunile cele mai sfinte ale întregului an religios iudaic. Ziua întâi a acelei
luni era ziua Anului Nou a calendarului civil (vezi vol. II, p. 110). Luna începea cu numărarea
trâmbiţelor şi cu o adunare sfântă (Levitic 23,24; vezi vol. II, p. 106). Zece zile mai târziu venea
solemna zi a Ispăşirii (Levitic 23,27), urmată aproape imediat de Sărbătoarea Corturilor, între 15 şi
22 ale aceleiaşi luni (Levitic 23,34-36).
Poporul s-a strâns. Poporul era pregătit să rămână pe loc destul timp pentru a celebra Sărbătoarea
Corturilor (v. 4), una dintre cele 3 mari sărbători pe care fiecare iudeu era obligat să le respecte la
Ierusalim (Exod 23,14; Levitic 23,2; Deuteronom 16,16).

2 Iosua, fiul lui Ioţadak, şi rudele sale dintre preoţi, împreună cu Zerub-Babel, fiul
lui Şealtiel, şi rudele sale au început să rezidească altarul Dumnezeului lui Israel, ca
să aducă pe el arderile de tot, după cum este scris în Legea lui Moise, omul lui
Dumnezeu.
Iosua. Cu privire la Iosua şi Zorobabel, vezi la cap. 2,2.
Au început să rezidească altarul. Vechiul loc al Templului trebuie să fi fost cercetat şi să se fi
determinat unde fusese amplasat la origini altarul arderilor de tot. Pe locul acela sacru s-a zidit
noul altar. Altarul era centrul cultului iudaic şi slujbele nu puteau fi făcute fără el. Altarul trebuie
să fi fost încheiat în ultima zi a lunii a şasea (vezi v. 6).
Cum este scris. Sub conducerea unor bărbaţi ca Daniel şi Ezechiel, exilaţii se hotărâseră să se
închine din nou lui Dumnezeu conform voinţei Sale exprimate şi să nu cadă iarăşi în plasa
păcatelor nepăsării şi idolatriei, din cauza cărora ei şi părinţii lor suferiseră atât de mult. Se face
aici probabil referire la Levitic 17,2-6 şi Deuteronom 12,5-7, unde Dumnezeu porunceşte
israeliţilor în mod explicit să-şi aducă jertfele numai pe locul pe care El urma să-l aleagă în scopul
acesta. Locul acela era Ierusalimul (1 Regi 9,3).

3 Au ridicat altarul pe temeliile lui, deşi s-au temut de popoarele din ţară şi au adus
pe el arderi de tot DOMNULUI, arderi de tot de dimineaţă şi de seară.
Temeliile lui. Mai degrabă "pe locul lui" (RSV), lucru care înseamnă că altarul a fost ridicat
exact pe locul unde stătuse altarul arderilor de tot al lui Solomon.
S-au temut. Cu toate că poporul se întorsese doar de curând din Babilonia, deja simţiseră
ostilitatea vecinilor lor, care erau foarte supăraţi că iudeii se înapoiaseră acum în patria lor. Este
posibil ca popoarele de primprejur să fi ocupat unele părţi din Iudea în timpul exilului şi acum li
se cerea să le înapoieze proprietarilor lor de drept. Natural, ei au privit cu neîncredere pe iudei,
care au arătat clar că de aici înainte nu vor tolera nici un alt cult în afară de cel al lui Iehova.
Poate că ostilitatea aceasta se manifestase deja prin ameninţări. De aceea, exilaţii s-au adunat la
Ierusalim stăpâniţi de teamă. Cu toate că aveau permisiunea de la Cir să construiască atât altarul,
cât şi Templul, nu era prea sigur că lucrul acesta putea fi făcut fără să întâmpine o opoziţie
serioasă din partea popoarelor învecinate. Doar de curând ajunsese Cir în posesia acestor ţinuturi,
care aparţinuseră Imperiului babilonian, şi este posibil ca el să fi exercitat asupra lor doar un
aşa-zis control.
Arderi de tot. Aşa cum cerea legea (Exod 29,38.39; Numeri 28,3.4).

~ 16 ~
4 Apoi au ţinut Sărbătoarea Corturilor, după cum este scris, şi au adus zi de zi
arderi de tot, după numărul hotărât pentru fiecare zi.
Sărbătoarea Corturilor. Cerinţele cu privire la sărbători din Levitic 23,33-42 au fost respectate cu
grijă. De data asta locuirea în corturi sau colibe avea un înţeles propriu. Sărbătoarea fusese
înfiinţată ca amintire a celor 40 de ani de pribegie în pustie. Din nou poporul lui Dumnezeu fusese
adus înapoi în patria lui dintr-o ţară străină, unde fusese în exil. Din nou copiii lui Israel locuiau în
corturi, până când aveau să-şi construiască locuinţe stabile.
Zi de zi arderi de tot. [Arderi de tot zilnice, KJV]. Jertfele acestea nu sunt cele amintite în
versetele 3 şi 5, ci aparţineau Sărbătorii corturilor. Rânduielile cu privire la ele se găsesc în
Numeri 29,12-40. Toate indicaţiile impuse acolo erau împlinite acum cu grijă, cum se poate
deduce din raportul dat aici cu privire la sărbătorire.

5 După aceea, au adus arderile de tot continue, jertfele pentru fiecare lună nouă
a(Vezi Numeri 28:11-15), jertfele pentru toate sărbătorile închinate DOMNULUI,
precum şi cele oferite ca dar de bunăvoie DOMNULUI.
Arderile de tot continue. Aceasta era fără îndoială jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară.
(Exod 29,38-42; Numeri 28,3-6).
Pentru fiecare lună nouă. [şi ale lunilor noi, KJV]. Literal "şi acelea ale lunilor noi". Expresia din
KJV dă impresia că jertfele arderii necurmate aparţineau Sărbătorii lunii noi şi celorlalte sărbători
fixate, dar nu acesta este înţelesul textului ebraic. Indicaţiile pentru sărbătoarea lunii noi se găsesc
în Numeri 28,11-15.
Sărbătorile închinate. Vezi la Levitic 23,2. Acestea erau celelalte sărbători, precum Paştele,
Sărbătoarea săptămânilor şi Ziua ispăşirii.
Dar de bunăvoie. A fost de asemenea instituită din nou deprinderea de a aduce daruri de
bunăvoie (vezi Levitic 1-3). În felul acesta s-au luat măsuri cu privire la tot ceea ce era cel mai
important în practica ritualului religios iudaic, cu toate că Templul însuşi nu era deocamdată
construit.

6 Au început să aducă DOMNULUI arderile de tot din prima zi a lunii a şaptea, pe

când Templul b[Aram.: hehal, termen diferit de cel care a fost tradus cu Casă (bait)]
DOMNULUI nu era încă construit.
Lunii a şaptea. Vezi la v. 1.

Aşezarea temeliilor Casei DOMNULUI

7 Le-au dat argint cioplitorilor în piatră şi tâmplarilor şi le-au dat mâncare, băutură
şi untdelemn sidonienilor şi tirienilor, ca să aducă lemn de cedru, să-l aducă pe
mare, din Liban până la Iafo, potrivit cu încuviinţarea pe care le-a dat-o Cirus,
împăratul Persiei.
Le-au dat argint. În cursul adunării festive au fost purtate discuţii cu privire la reclădirea
Templului şi au fost încheiate contracte cu meseriaşi pregătiţi să execute planurile făcute acolo.
Mulţi dintre exilaţi fuseseră fără îndoială folosiţi de către babilonieni la clădirea palatelor, a
templelor şi a fortificaţiilor lor. În timpul exilului, îndeosebi sub Nebucadneţar, Babilonul fusese
martorul unor activităţi uluitoare, aşa cum au arătat săpăturile făcute acolo. Iscusinţa profesională
însuşită în Babilon s-a dovedit acum de mare folos, iar Zorobabel i-a pus pe zidari şi pe dulgheri
să îndeplinească sarcinile lor, plătindu-le regulat salarii în bani.
Mâncare. [carne, KJV]. Literal "hrană".
Sidonienilor. Cumpărarea de cedri din munţii Liban a fost făcută prin contract cu sidonienii şi
tirienii, prin compensare în natură. Fenicia era o fâşie îngustă de pământ de coastă şi era nevoită să

~ 17 ~
importe alimente (vezi Fapte 12,20; vezi şi vol. II, p.68). Solomon plătise materialele primite de la
Hiram din Tir cu grâu, orz, vin şi untdelemn (2 Cronici 2,15), şi o înţelegere asemănătoare a făcut
acum Zorobabel. Din timpurile cele mai vechi, ţinuturile Libanului furnizaseră lemn de cedru
pentru construirea de palate, temple şi alte clădiri publice tuturor ţărilor civilizate ale Orientului
Apropiat.
Faptul că sidonienii sunt menţionaţi înainte de tirieni corespunde situaţiei politice de fapt sub
stăpânirea persană. Herodot (VII. 96, 98; VIII. 67) susţine că pe timpul lui Xerxe, regele Sidonului
avea un rang mai înalt decât regele Tirului. Situaţia aceasta exista probabil dinainte de timpul lui
Xerxe şi se datora asediului prelungit al Tirului de către Nebucadneţar. Rezultatul a fost o slăbire
importantă a forţei economice şi a prestigiului Tirului. Sidonul a profitat de situaţia aceasta şi
ulterior a preluat conducerea statelor-cetăţi feniciene (vezi vol. II, p. 69).
Potrivit cu încuviinţarea. Pare să fie vorba un dar special de lemn fenician făcut de Cir. Cu toate
că în afară de observaţia aceasta n-avem o altă dovadă scrisă cu privire la un astfel de dar,
prevederea făcută în decretul oficial, aşa cum a fost găsit mai târziu la Ecbatana, ca cheltuielile cu
Templul să fie achitate din fondurile împărăteşti, pare să fi inclus cumpărarea de material de
construcţie din bani publici. Alimentele, băuturile şi untdelemnul trebuie să fi fost procurate de
administraţia persană, deoarece iudeii de curând sosiţi n-ar fi avut hrană îndestulătoare nici pentru
propriile lor nevoi, în ţara pe jumătate pustie în care veniseră.

8 În al doilea an de la sosirea lor la Casa lui Dumnezeu, la Ierusalim, în luna a doua,

Zerub-Babel, fiul lui Şealtiel, Iosua, fiul lui Ioţadak, împreună cu restul fraţilor lor –
preoţii, leviţii şi toţi cei care s-au întors din captivitate la Ierusalim – s-au apucat de
lucru şi i-au numit pe leviţii de la 20 de ani în sus să supravegheze lucrarea de la
Casa DOMNULUI.

Al doilea an. Dacă anul revenirii iudeilor a fost 536 î.Hr. (vezi la cap. 1,1), luna a doua a anului
al doilea ar fi căzut în primăvara anului 535 î.Hr. Lunile erau numărate începând cu Nisan, luna
întâi a anului eclesiastic, chiar dacă lunile astfel numite se refereau la calendarul civil, care
începea toamna, cu Tişri, luna a 7-a (vezi vol. II, p. 108). Expresia "de la venirea lor la Casa lui
Dumnezeu" arată clar că se are în vedere al doilea an al întoarcerii lor şi nu al doilea an al domniei
lui Cir, cum au considerat unii comentatori.
Luna a doua. Numită Iyyar în calendarul postexilic. Unii comentatori gândesc că luna aceasta a
fost aleasă pentru începerea lucrărilor de clădire pentru a coincide cu data aleasă de Solomon
pentru începerea înălţării primului Templu (1 Regi 6,1).
Zerub-Babel. În v. 2, Iosua, marele preot, este menţionat înaintea guvernatorului Zorobabel,
deoarece referirea se face la o chestiune strict eclesiastică, în care marele preot avea în mod
natural prima răspundere. În legătură cu reclădirea Templului, Zorobabel, care reprezenta
autoritatea de stat, este menţionat primul. El era reprezentantul oficial al împăratului persan, care
dăduse decretul de reclădire a Templului; prin urmare, erau privilegiul şi datoria lui de a răspunde
de măsurile ce trebuie să fie luate pentru aducerea la îndeplinire a decretului.
I-au numit pe leviţii. Puţinii leviţi care se întorseseră (vezi la cap. 2,40) au fost numiţi de
guvernator să supravegheze pe lucrătorii folosiţi la reconstruirea Templului.
De la 20 de ani. În conformitate cu un obicei care exista cel puţin de pe vremea lui David, şi
anume că leviţii puteau sluji numai după ce împlineau vârsta de 20 ani (1 Cronici 23,24.27;
2 Cronici 31,17). Pe vremea lui Moise, nu li se îngăduia să slujească decât după ce împlineau 25
de ani (Numeri 8,24).
Să supravegheze. Adică "să supravegheze" sau "să aibă supravegherea".

~ 18 ~
9 Iosua împreună cu fiii şi cu rudele lui, Kadmiel împreună cu fiii lui (urmaşi ai lui
Hodavia c[Cf. 2:40; TM: Iehuda, probabil o variantă a lui Hodavia]), precum şi
urmaşii lui Henadad cu fiii şi cu rudele lor – leviţii – s-au unit cu toţii ca să îi
supravegheze pe cei ce lucrau la Casa lui Dumnezeu.
Iosua. Supravegherea lucrării o aveau 3 grupe, probabil aranjate în conformitate cu populaţia noii
provincii Iudea. Iosua era căpetenia preoţiei. Cadmiel era reprezentantul seminţiei lui Iuda şi
Hanadad era pe cât se pare conducătorul rangului inferior al personalului Templului.

10 Când constructorii au pus temeliile Casei DOMNULUI, preoţii, îmbrăcaţi în

veşmintele lor, erau pregătiţi să-L laude pe DOMNUL cu trâmbiţele, iar leviţii,
urmaşii lui Asaf, – cu chimvalele, potrivit îndrumărilor lui David, regele lui Israel.
Preoţii, îmbrăcaţi în veşmintele lor. Veşmintele preoţeşti pe care poporul le oferise de curând
(cap. 2, 69) erau destinate "spre cinste şi podoabă", potrivit legii mozaice (Exod 28,40).
Cu trâmbiţele. Sunatul din trâmbiţe era o prerogativă preoţească (Numeri 10,8; 31,6; Iosua 6,4;
1 Cronici 15,24; 16,6; 2 Cronici 5,12), în timp ce chimvalele erau instrumente muzicale
întrebuinţate de leviţi (1 Cronici 15,16.19; 16,5; 2 Cronici 5,12.13; 29,25).
Potrivit îndrumărilor lui David. Rânduiala aceasta este dată în 1 Cronici 15,16-24. Totuşi,
serviciul muzical al lui Zorobabel nu a fost la înălţimea "rânduielii lui David" întrucât nu
cuprindea diferite instrumente, care constituiau o parte esenţială a sistemului instituit de David. Pe
cât se pare, instruirea muzicală a leviţilor fusese neglijată pe timpul exilului (vezi Psalm 137,2-4).

11 Ei au început să-L laude şi să-I mulţumească DOMNULUI, cântând „El este bun!
Îndurarea d(Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având
o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste
statornică). Se referă atât la relaţiile dintre oameni, cât şi, într-un mod cu totul
special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea
părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă).
Termenul, aşa cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile
loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile legământului; peste tot în carte) Lui ţine
pe vecie e(Sau: Dragostea Lui este veşnică) faţă de Israel”. Şi tot poporul a scos un
mare strigăt de bucurie, lăudându-L pe DOMNUL pentru faptul că fuseseră puse
temeliile Casei DOMNULUI.
Cântând. [Cântau laolaltă după cete, KJV]. Sau "cântau răspunzând" (RSV), literal "ei
răspundeau [unul altuia]". Corul era împărţit în două cete care cântau alternativ sau antifonic.
A scos un mare strigăt. Ocaziile de bucurie şi de biruinţă erau totdeauna caracterizate prin
strigăte, dar rareori acestea sunt menţionate în legătură cu ocaziile religioase. O astfel de ocazie
excepţională a fost atunci când chivotul legământului a fost dus în tabăra israelită, aproape de
Afec (1 Samuel 4,5), o alta când David l-a adus de la Chiriat-Iearim la Ierusalim (2 Samuel 6,15).
Strigătul însoţit de pioşenie este menţionat şi în Psalm 47,5 şi Zaharia 4,7.

12 Mulţi dintre preoţi, leviţi şi căpetenii de familii mai în vârstă, care văzuseră Casa
dintâi pe temeliile ei, plângeau în hohote la vederea acestei Case, în timp ce mulţi
alţii îşi înălţau glasul, strigând de bucurie.
În vârstă. Trecuseră doar 50 de ani de când Templul lui Solomon fusese distrus (586 î.Hr.) şi 70
de ani de la prima luare de captivi, de aceea erau prezenţi "mulţi" bărbaţi în vârstă care-l văzuseră
în tinereţea sau copilăria lor şi care îşi aminteau în culori vii grandoarea şi gloria lui. Ei nu s-au
putut abţine să nu plângă atunci când s-au gândit la planurile modeste de rezidire a Templului. Era
o "zi a începuturilor [lucrurilor] slabe [mici]" (Zaharia 4,10), şi casa cea nouă, în comparaţie cu

~ 19 ~
cea veche, părea să fie "o nimica" (Hagai 2,3). Solomon fusese capabil să folosească lucrătorii cei
mai buni ai propriei sale ţări, care se întindea de la hotarul Egiptului până la Eufrat, şi iscusinţa
celor din ţările învecinate, precum cea a tirienilor. Zorobabel urma să se sprijine pe proprii săi
supuşi, puţinii cetăţeni ai micii provincii Iudea.

13 Glasul celor din popor care strigau de bucurie nu se putea deosebi de glasul celor
din popor care plângeau, căci poporul striga de bucurie atât de tare, încât glasul lui
se auzea până departe.

Glasul celor din popor care plângeau. În Orient, plânsul nu este tăcut, ci însoţit de ţipete
pătrunzătoare.

Comentarii Ellen G. White:

1-6 PK 560
11.12 �
PK 563
12 �
GC 23
12.13 �
PK 564

~ 20 ~
Capitolul 4
Opoziţie faţă de rezidirea Casei DOMNULUI şi a Ierusalimului

1 Când duşmanii lui Iuda şi ai lui Beniamin au auzit că cei care fuseseră în
captivitate zidesc un Templu a(Vezi nota de la 3:6) pentru DOMNUL, Dumnezeul lui
Israel,
Duşmanii. Cu privire la identitatea lor, vezi v. 2. Cu toate că ei veneau sub o mască prietenească,
istoricul i-a văzut aşa cum erau în realitate, "vrăjmaşi", ca şi Haman (Estera 7,6) sau Sanbalat
(Neemia 4,11).

2 s-au apropiat de Zerub-Babel şi de căpeteniile familiilor şi le-au zis: – Să zidim şi

noi cu voi! Căci, asemenea vouă, şi noi Îl întrebăm pe Dumnezeul vostru şi-I
aducem jertfe de pe vremea lui Esar-Hadon b(Împărat al Asiriei şi peste Babilon,
681-669 î.Cr.), împăratul Asiriei, cel care ne-a adus aici.
Îl întrebăm pe Dumnezeul vostru. Era adevărat că ei, într-un anumit sens, Îl căutau pe Dumnezeu,
deşi nu ca exilaţii întorşi. Samaritenii, locuitori ai teritoriului ocupat anterior de regatul lui Israel,
erau mai ales aramei din Siria şi Mesopotamia. Ei aveau o religie amestecată de păgânism şi
închinare lui Iehova (vezi 2 Regi 17,24-33).
De pe vremea lui Esar-Hadon. Nu există nici o altă informaţie în afară de afirmaţia aceasta cu
privire la o strămutare de populaţie în regiunea Samariei de către Esarhadon, care a domnit peste
Asiria între 681-669 î.Hr. Totuşi, profeţia din Isaia 7,8 - o prezicere făcută cam cu un deceniu
înainte de căderea Samariei - în sensul că Efraim urma să fie zdrobit în decursul a 65 de ani, aşa
încât "nu va mai fi un popor", s-ar putea referi la strămutarea aceasta. Împlinirea, deci, trebuie să fi
avut loc înainte de 665 î.Hr., în timpul domniei lui Esarhadon. Se pare că pe vremea aceea a avut
loc o nouă rebeliune împotriva puterii asiriene printre seminţiile fostului regat israelit, în urma
căreia asirienii i-au mutat din ţară şi i-au înlocuit cu contingente de străini, aşa cum făcuse
Sargon II după nimicirea Samariei în 723/2 î.Hr. (2 Regi 17,24). O altă strămutare de popor, şi mai
târzie, sub "Asnaper" (Asurbanipal) este menţionată în Ezra 4,10.

3 Zerub-Babel, Iosua şi căpeteniile familiilor rămase din Israel le-au răspuns: – Nu

se poate să zidiţi împreună cu noi o Casă Dumnezeului nostru, ci doar noi vom zidi
pentru DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, aşa cum ne-a poruncit împăratul Cirus,
împăratul Persiei.
Nu se poate. [Nu aveţi nimic de a face, KJV]. Din trista experienţă a exilului babilonian, un lucru
îl învăţaseră iudeii bine: să se opună unirii cu idolatrii indiferent de lucrare. Necredincioşia faţă de
Dumnezeu venise în urma legăturilor nesfinte pe care iudeii le făcuseră înainte de exil cu alte
naţiuni, iar rezultatul unei astfel de purtări fusese ruşine şi dezastru. De aceea, iudeii se hotărâseră
să nu mai cadă din nou în greşeala aceea, un legământ pe care, cu puţine excepţii, iudeii de după
exil l-au respectat cu stricteţe. Dacă au făcut ceva, este că au mers la extrema cealaltă.
Ruperea legăturilor cu samaritenii cu acea ocazie s-a dovedit definitivă. Rezultatul a fost ură,
aversiune şi dispreţ reciproc, care au continuat de-a lungul veacurilor (vezi Luca 9,52-54;
Ioan 4,9).

4 Poporul ţării a slăbit avântul celor din poporul lui Iuda, i-a descurajat c(Sau: i-a
împiedicat) să mai zidească
A slăbit avântul. [Au slăbit inimile, KJV]. Sau "au descurajat" (RSV). Încurajarea este numită
"întărirea inimilor" (Ezra 6,22; Isaia 35,3; Ieremia 23,14 etc). Expresia "slăbirea mâinilor" (vezi

~ 21 ~
Ieremia 38,4) apare şi în aşa-numitele scrisori de la Lachiş, resturi de vase inscripţionate din
vremea lui Ieremia (vezi vol. I, p. 125; vol. II, p. 97).
Descurajat. [I-a tulburat, KJV]. Întrucât tulburarea a avut ca rezultat încetarea lucrului, ea trebuie
să fi fost efectivă. Împiedicarea nu pare să se fi mărginit la ameninţări, ci probabil a fost de natură
mai serioasă. Toţi exilaţii întorşi locuiau în aşezări nefortificate, probabil în case provizorii sau
corturi. Ameninţările îndreptate împotriva lor şi atacurile ocazionale asupra proprietăţilor lor au
fost probabil de aşa natură încât lucrătorii care nu locuiau în Ierusalim au socotit că e necesar să
rămână acasă pentru a-şi ocroti familiile şi proprietatea. Oricare ar fi fost metoda aleasă de
vrăjmaşii iudeilor, rapoartele de mai târziu arată clar că acţiunile lor au avut foarte mare succes şi
că lucrarea la Templu a încetat pentru mulţi ani.

5 şi a angajat sfetnici împotriva lor, ca să le zădărnicească planul. Aşa a fost în toată

perioada domniei lui Cirus, împăratul Persiei, până în perioada domniei lui Darius
d[Darius I Hystaspes (522/521-486 î.Cr.)], împăratul Persiei.
A angajat sfetnici împotriva lor[A mituit cu preţ de argint pe sfetnici-trad. Cornilescu]. Cu toate
că v. 5 lasă un număr de întrebări fără răspuns, e clar că anumiţi sfetnici împărăteşti au fost mituiţi
de samariteni ca să-l influenţeze pe împărat împotriva iudeilor. Probabil că Daniel murise - cea din
urmă viziune a lui a fost dată în anul al treilea al lui Cir (Daniel 10,1) -şi vrăjmaşii lui (vezi
Daniel 6,4) au avut poate mai mult succes în a-l influenţa pe Cir împotriva iudeilor după moartea
lui. Totuşi, se pare Cir nici nu a revocat decretul, nici n-a emis un altul prin care să împiedice
construirea Templului, deoarece dacă s-ar fi emis un astfel de contra-decret, vrăjmaşii iudeilor l-ar
fi folosit pe vremea lui Dariu. În plus, împăraţii persani aveau o puternică aversiune faţă de
revocarea unui decret (vezi Daniel 6,8.12.15; Estera 8,8).

6 La începutul domniei lui Ahaşveroş e[Unii specialişti l-au identificat cu Cambyses

II (530-522 î.Cr.), fiul lui Cirus II cel Mare; majoritatea specialiştilor îl identifică
însă cu Xerxes I (486-465 î.Cr.)] au scris o plângere împotriva locuitorilor lui Iuda
şi ai Ierusalimului.
Ahaşveroş. Unii comentatori l-au identificat pe Asuerus din versetul acesta cu Cambise, întrucât
numele lui apare în capitolul acesta după evenimente care au avut loc pe vremea lui Cir. Alţii au
arătat că numele "Asuerus" apare doar în rapoarte vechi ca nume al împăratului cunoscut prin
numele grecesc "Xerxe", şi de aceea au plasat evenimentul incomplet raportat în versetul acesta la
începutul domniei lui Xerxe. Vezi Nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.
O plângere. Vrăjmaşii iudeilor, samaritenii, au profitat de urcares pe tron a noului împărat ca să
le facă greutăţi iudeilor. Din nefericire, nu se spune nimic cu privire la natura acestor acuzaţii sau
la rezultatele lor (vezi mai sus, la v. 5). Faptul că nu se raportează nimic cu privire la o decizie
contrară a împăratului îndreptată împotriva iudeilor s-ar putea interpreta că petiţia a primit un
răspuns nefavorabil şi că iudeii n-au avut de suferit.

7 Iar pe vremea lui Artaxerxes f[Unii specialişti l-au identificat cu uzurpatorul

Gaumata (Smerdis), magul, care şi-ar fi titlul de Artaxerxes (din persană arta,
„mare”, „mărit”, şi kshershe, „rege”); majoritatea specialiştilor îl identifică însă cu
Artaxerxes I Longimanus (465/464-425 î.Cr.)], Bişlam, Mitredat, Tabeel şi ceilalţi
camarazi ai lor i-au scris lui Artaxerxes, împăratul Persiei. Scrisoarea era scrisă cu
litere aramaice şi în limba aramaică g(Sau: Scrisoarea era scrisă în aramaică şi
tradusă; textul care urmează, Ezra 4:8-6:18, este în limba aramaică).
Artaxerxes. Comentatorii care l-au identificat pe Artaxerxe din v.6 cu Cambise au văzut în acest
Artaxerxe pe falsul Smerdis, care a domnit aproape o jumătate de an în 522 î.Hr. şi a fost ucis de
Dariu I, preluând apoi tronul. Alţii l-au identifiat pe Artaxerxe din v. 7-23 cu împăratul cunoscut
în istorie ca Artaxerxe I. Vezi Nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

~ 22 ~
 Bişlam. Numele nu este atestat în altă parte; nu este sigur dacă este un nume persan sau semitic.
Mitredat e un nume persan (vezi la cap. 1,8). Tabeel ar putea fi semitic (cf. numele asirian Tâb-ilu,
vezi şi Isaia 7,6). Cei 3 oameni enumeraţi aici erau probabil conducători samariteni. Unul cel
puţin, Mitredat, era persan, poate guvernatorul sau un trimis persan care îl asista pe guvernatorul
băştinaş, cu numele Bişlam.
În limba aramaică. [În limba siriană, KJV]. Literal, "în aramaică." Cuvintele traduse "interpretată
în limba siriană" pot fi redate fie "expusă [în] aramaică," fie "tradusă [din] aramaică". Înţelesul ar
fi că scrisoarea a fost scrisă cu litere pătrate aramaice, folosite în corespondenţa oficială în tot
Imperiul persan, şi fie a fost compusă în limba aramaică, fie a fost tradusă din aramaică în vreo
altă limbă, poate persană.

8 Dregătorul Rehum şi scribul Şimşai i-au scris împăratului Artaxerxes o scrisoare

cu privire la Ierusalim, după cum urmează:
Dregătorul Rehum. Cu v. 8 începe cea dintâi parte aramaică a lui Ezra. Documentul pe care
redactorul cărţii - poate Ezra însuşi - l-a folosit, a fost pe cât se pare scris în aramaică începând din
punctul acesta şi preluat neschimbat. Rehum e un nume semitic purtat şi de câţiva iudei din zilele
lui Zorobabel (Ezra 2,2) şi ale lui Neemia (Neemia 3,17; 10,25 etc.). Numele acesta apare şi în
papirusurile aramaice de la Elafantina. Nu e ciudat să găsim numele acesta purtat de un
samaritean, întrucât mulţi samariteni erau din neam de aramei (semiţi). Cuvântul aramaic tradus
"dregător" se găseşte şi în documente iudaice de la Elefantina şi pare să însemne "secretar
particular" sau "contabil", fiind poate titlul guvernatorului ajutor.
Şimşai. Numele acesta apare şi în textele aramaice de la Elefantina, ca şi în textele babiloniene,
în forma Shamshai, însemnând "soarele meu". Titlul de "logofăt" arată că scrisoarea era de fapt
scrisă de el şi că Rehum, amintit anterior, compusese sau dictase scrisoarea.

9 „De la dregătorul Rehum, scribul Şimşai şi ceilalţi camarazi ai lor, judecători şi

emisari, oameni din Tarpel, din Persia, din Erec, din Babilon, elamiţi din Susa
Judecători[Din-trad. Cornilescu]. Cuvântul tradus astfel, luat de traducătorii mai vechi ca fiind un
popor, apare şi în papirusurile elefantine, unde înţelesul lui cel mai important este "judecător" sau
"magistrat". Aşa e tradus şi în RSV [şi în trd. G. Gal.].
Emisari[Arfarsatac-trad. Cornilescu]. Cuvântul acesta, regăsit şi în cap. 6:6, este interpretat de
cea mai mare parte a comentatorilor moderni ca termen aramaic sau persan însemnând o anumită
categorie de slujbaşi, cu toate că un echivalent exact, în afară de aceste două cazuri, este
necunoscut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre expresia "din Tarpel".
Persia[Afaras-trad. Cornilescu]. Cuvântul acesta fie reprezintă o categorie necunoscută de
slujbaşi, fie trebuie să fie vocalizat (vezi vol. I, p. 25, 26) în ebraică, aşa încât să se citească
"persani".
Din Erec. Oameni din cetatea Erec (vezi la Genesa 10,10) acum Warka, în partea de sud a
Mesopotamiei.
[Din Deha-trad. Cornilescu]. Cuvântul tradus în felul acesta, considerat anterior că reprezintă un
popor, ar trebui să fie vocalizat aşa încât să însemne "adică" (vezi vol. I, p. 25, 26). Atunci ultima
parte a v. 9 ar suna astfel "oamenii dn Susa, adică elamiţii" (RSV).

10 şi din celelalte popoare pe care le-a luat în captivitate marele şi vestitul

Assurbanipal h[În aramaică Osnapar, o variantă a lui Assurbanipal, împărat al
Asiriei (668-626 î.Cr.)] şi le-a aşezat în cetatea Samariei şi în restul provinciei de
peste râu i(Teritoriul de la vest de Eufrat: Aram, Fenicia şi restul Canaanului; peste
tot în carte) …
Assurbanipal. O formă alterată a numelui Asurbanipal, împărat al Asiriei, 669-626 î.Hr. Cu
privire la deportarea de către el a locuitorilor din Erec, Babilon şi Susa nu se ştie nimic din nici o
altă sursă. Totuşi, războaiele sângeroase ale lui Asurbanipal împotriva Babilonului (652-648 î.Hr.)

~ 23 ~
şi Elamului (dată incertă) sunt bine atestate din rapoarte asiriene. Ca rezultat al acestor războaie
oamenii din cetăţile menţionate au fost pe cât se pare deportaţi în Samaria.
De peste râu. Aceasta este prima apariţie în cartea lui Ezra a numelui oficial al satrapiei persane
care cuprindea Siria şi Palestina. Numele ei aramaic 'Abar nahara' , "Dincolo de râu" (RSV).
["Dincolo de Eufrat", trd. G. Gal.] este găsit ca Ebirnâri în inscripţiile cuneiforme ale timpului.
Numele arată amplasarea ei geografică, şi anume cuprindea ţinuturi care se aflau dincolo de
Eufrat, considerate capitale ale Imperiului persan.
…[Şi aşa mai departe-trad. Cornilescu;Şi la un atare timp, KJV]. Vezi la v. 17.

11 (Aceasta este o copie a scrisorii pe care ei i-au trimis-o.) Către împăratul

Artaxerxes, Slujitorii tăi, oamenii provinciei de peste râu, … îţi scriu următoarele:

12 «Să ştie împăratul că iudeii plecaţi de la tine spre noi au ajuns la Ierusalim şi
rezidesc cetatea aceea răzvrătită şi rea; ei vor să-i termine de înălţat zidurile şi-i
repară temeliile.

Plecaţi de la tine. Adică din Babilonia.

Rezidesc cetatea aceea răzvrătită. Temeiul acestei acuzaţii se află în diferite comploturi şi
răzvrătiri ale iudeilor împotriva stăpânilor lor babilonieni, aşa cum sunt descrise în 2 Regi 24 şi
25. Fuseseră şi alte răzvrătiri anterioare împotriva Asiriei (2 Regi 18,7; 2 Cronici 33,11), dar e
puţin probabil ca samaritenii să fi avut cunoştinţă de ele. Totuşi, ei cunoşteau foarte bine repetatele
răzvrătiri sub ultimii 3 regi ai lui Iuda: Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia, care avuseseră ca rezultat
ocară şi dezonoare şi aduseseră nimicirea lui Iuda şi luarea în robie a locuitorilor lui. În felul
acesta, ei aveau un motiv plauzibil să acuze că Ierusalimul era o cetate răzvrătită şi rea.
Vor să-i termine de înălţat zidurile. Din aceste cuvinte reiese că acuzaţia aceasta era îndreptată
împotriva clădirii construirii zidului cetăţii, ca şi în cazul de mai târziu, de pe vremea lui Neemia.
Cuvântul aramaic tradus "ridică" înseamnă literal "termină". Acuzaţia aceasta era cu siguranţă
exagerată, întrucât expresia următoare se referă la fundaţii şi versetul următor şi mai mult. Prin
urmare, lucrarea nu putea fi atât de aproape de final, aşa cum susţineau samaritenii.

13 De aceea să ştie împăratul că, dacă cetatea aceasta va fi rezidită şi zidurile vor fi
terminate, ei nu vor mai plăti nici tributul, nici darea şi nici taxa de trecere şi, prin
urmare, visteria imperială va avea de suferit.

Nu vor mai plăti. Concluziile trase din rezidirea fortificaţiilor Ierusalimului erau plauzibile.
Istoria cunoaşte multe exemple de cetăţi care au refuzat să plătească tribut suzeranilor lor, dacă se
simţeau în siguranţă să procedeze astfel. De multe ori simpla reparare a zidurilor cetăţii trezea
bănuiala şi era interpretată ca o pregătire a revoltei. Este destul de limpede că acuzaţia era, totuşi,
cu totul neîntemeiată. Iudeii fuseseră recunoscători lui Cir pentru că li se îngăduise să se înapoieze
în vechea lor patrie. Ei primiseră favoruri împărăteşti şi nici nu se gândeau să se revolte împotriva
conducătorilor binevoitori ai Persiei, care le făcuse mult bine. Istoria iudeilor sub cârmuitorii
persani nu scoate la iveală nici o răzvrătire organizată.
Nici tributul, nici darea şi nici taxa de trecere. Cele 3 expresii alese de traducătorii KJV nu redau
clar sensul cuprins în cuvintele aramaice. Cel dintâi, un cuvânt acadian de împrumut, înseamnă
venituri care trebuie să se plătească în bani; al doilea, un cuvânt vechi persan, înseamnă tribut care
trebuie să fie plătit în natură sau produse; al treilea, luat tot din acadiană, reprezintă taxele feudale
care trebuiau să fie plătite pentru anumite subvenţii.

~ 24 ~
14 Din această cauză, ca unii care mâncăm sarea palatului, nu ne stă bine să vedem
cum este necinstit împăratul şi de aceea trimitem această scrisoare ca să-l înştiinţăm
pe împărat.

Mâncăm sarea palatului. [Suntem întreţinuţi de palatul împăratului, KJV]. Literal, "pentru că
mâncăm sarea palatului," este o expresie idiomatică. Interesele lor erau astfel legate cu acelea ale
împăratului, iar bunăstarea continuă a tronului regesc şi sănătatea financiară a vistieriei împărăteşti
erau chestiuni care îi preocupau personal.

15 Să se cerceteze deci în cartea cronicilor părinţilor tăi! În cartea cronicilor vei găsi
scris şi vei afla că cetatea aceasta a fost o cetate răzvrătită, din cauza căreia au avut
de suferit regi şi provincii şi în mijlocul căreia s-au iscat răscoale încă din vremuri
străvechi. Din acest motiv a şi fost pustiită cetatea aceasta.

Cartea cronicilor. Marile naţiuni ale antichităţii, precum asirienii, babilonienii şi perşii, păstrau
cronici politice, economice şi istorice. Multe arhive de felul aceasta au ieşit la lumină în ultimii
anii. Întrucât cetatea Babilon nu a fost distrusă când a căzut în mâinile lui Cir, arhivele lui
Nebucadneţar ajunseseră probabil intacte în mâinile perşilor şi deci puteau să fie cercetate de regii
persani de mai târziu. O astfel de cercetare, propusă acum, ar fi dovedit corectitudinea acuzaţiei
aduse.
Din acest motiv. Iată un fapt de netăgăduit pe care se sprijineau samaritenii. Era un fapt istoric,
uşor de dovedit, că Nebucadneţar nimicise Ierusalimul numai în urma unor răzvrătiri repetate.
Lanţul acesta de argumente, totuşi, nu e dovadă că iudeii urmau să se răzvrătească împotriva
suzeranilor lor persani, care se dovediseră nişte adevăraţi prieteni pentru iudei şi îi trataseră în
mod generos.

16 Facem deci cunoscut împăratului că, dacă cetatea aceasta va fi rezidită şi

zidurile-i vor fi terminate, nu vei mai avea stăpânire în provincia de peste râu.»”

Nu vei mai avea stăpânire. [Nu vei mai avea parte, KJV]. Primejdia unei răzvrătiri posibile era
atât de exagerată încât acuzaţia apare aproape ridicolă. Samaritenii pretindeau că o răzvrătire a
iudeilor urma să aibă ca rezultat pierderea de către Persia a întregii satrapii de "Dincolo de râu"
(vezi la v. 10), care cuprindea toate ţările care se aflau între Babilonia şi Egipt şi dintre care Iudea
era una dintre cele mai mici.

17 Împăratul a trimis următorul răspuns: „Dregătorului Rehum, scribului Şimşai şi

celorlalţi camarazi ai lor, care locuiesc în Samaria şi în restul provinciei de peste
râu: Pace!

Răspuns. Faptul că împăratul coresponda direct cu slujbaşii de provincie, trecând peste satrap,
atrage atenţia asupra unei situaţii politice cu totul neobişnuite. În împrejurări obişnuite împăratul
nu ar fi scris în nici un caz direct unor slujbaşi inferior de stat dintr-o provincie îndepărtată. O
astfel de solie ar fi fost transmisă pe căile diplomatice obişnuite, în cazul de faţă biroul unui satrap.
Rehum. Cu privire la Rehum şi Şimşai şi titlurile lor, vezi la v. 8.
Pace![Sănătate, şi aşa mai departe-trad. Cornilescu;Pace şi la un atare timp, KJV]. Cuvântul
aramaic shelam, tradus "pace", este salutul universal folosit în cele mai multe părţi ale Orientului
Apropiat până în momentul de faţă, fie că e pronunţat salam, şalAm sau în vreun alt fel. Cuvântul
aramaic tradus în KJV prin "şi la un atare timp" a fost găsit în scrisori aramaice scurte pe resturi de
vase din secolul al V-lea î.Hr. şi se pare că făcea parte dintr-o formulă obişnuită de salutare. Ar
trebui să fie tradus "şi acum" (RSV), care prezintă mesajul scrisorii.

~ 25 ~
18 Scrisoarea pe care ne-aţi trimis-o a fost citită şi tradusă în prezenţa mea.

Tradusă. [Lămurit, KJV].Unii comentatori au sugerat traducerea cuvântului aramaic meparash ca

"în persană", care aici ar putea să aibă sens. Totuşi, întrucât acelaşi cuvânt apare în alt document
aramaic, unde doar înţelesul "lămurit" se potriveşte cu contextul, traducerea din KJV trebuie
acceptată ca fiind corectă.

19 Am dat ordin să se facă cercetări şi s-a găsit că cetatea aceasta s-a ridicat
împotriva împăraţilor încă din vremuri străvechi, dedându-se la răzvrătire şi
răscoală.

Să se facă cercetări. [Şi s-au făcut cercetări, KJV]. Sugestia samaritenilor de a se cerceta istoria
iudeilor din arhivele babilonienilor a fost urmată. Cronicele lui Nebucadneţar erau încă la
îndemână pentru a putea fi cercetate oficial.

20 Au existat la Ierusalim regi puternici care aveau stăpânire peste tot teritoriul de
peste râu şi cărora li se plătea tribut, dare şi taxă de trecere.

Regi puternici. Dacă vorbele împăratului înseamnă ceea ce par să însemne, ele se pot referi
numai la David şi la Solomon, doar lor putându-se aplica o astfel de descriere. Pe atunci, Israel se
întindea de la hotarul Egiptului până la Eufrat (1 Regi 4,21.24) şi pretinsese tribut de la diferiţi
prinţi şi conducători (2 Samuel 8,6-12; 1 Regi 10,14.25). Dacă într-adevăr se au în vedere David şi
Solomon, cronicile Babilonului trebuie să fi fost extrem de puse la punct şi exacte. Singurul
conducător în afară de aceştia care ar mai fi putut fi considerat "împărat puternic" la Ierusalim a
fost Iosia, care s-a socotit destul de tare ca să rişte o bătălie cu oştirile Egiptului (2 Regi 13,29).
Tribut, dare şi taxă de trecere. Vezi la v.13.

21 Prin urmare, daţi ordin ca aceşti oameni să fie opriţi, iar cetatea aceasta să nu mai
fie rezidită, până când nu voi da eu o altă înştiinţare.

Daţi ordin. Însărcinarea este într-adevăr ciudată. Împăratul scrie unei provincii îndepărtate şi
ordonă slujbaşilor ei să emită un decret. De ce nu a acţionat împăratul în nume propriu şi nu şi-a
împlinit voinţa prin reprezentanţi care răspundeau în faţa lui şi care de obicei acţionau în numele
lui? Se pare că această scrisoare împărătească se potriveşte numai pentru timpul când autoritatea
împărătească din satrapia de "Dincolo de râu" era cât se poate de slabă şi depindea de orice
slujbaşi care ar fi vrut să aleagă să-i fie loial. În plus, ar trebui să se noteze că permisiunea
împărătească dată samaritenilor era limitată în scop şi timp. Scrisoarea le permitea să ordone ca
lucrarea de rezidire de la Ierusalim să se oprească, dar nu le dădea voie să distrugă ceea ce fusese
deja construit. De asemenea, împăratul îşi rezerva dreptul de a contramanda prezenta lui decizie
printr-o alta. ulterioară.
O altă înştiinţare. Pe cât se pare împăratul intenţiona să-i invite pe iudei să-şi susţină cauza, să-şi
afirme loialitatea faţă de el, aşa cum se pare că făcuseră samaritenii, şi pe baza cărora să primească
noi înlesniri imperiale. Astfel, scrisoarea constituia o poruncă imperială de suspendare temporară
sau un ordin restrictiv.

22 Aveţi grijă să nu fiţi nepăsători faţă de lucrul pe care trebuie să-l faceţi. De ce să
crească paguba în dauna împăraţilor?”

~ 26 ~
23 Imediat după ce s-a citit copia scrisorii împăratului Artaxerxes înaintea lui
Rehum, a scribului Şimşai şi a camarazilor lor, aceştia s-au dus în grabă la
Ierusalim, la iudei, şi i-au oprit din lucru prin forţă şi putere.
Rehum. Cu privire la Rehum şi Şimşai şi titlurile lor, vezi la v.8.
Prin forţă şi putere. La primirea scrisorii împăratului, vrăjmaşii iudeilor n-au pierdut timp pentru
a acţiona în virtutea ei. Ei s-au dus de îndată la Ierusalim şi, printr-o manifestare ostentativă de
forţe, i-au constrâns pe iudei să asculte de prevederile ei.

24 Atunci s-a oprit lucrarea de la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim şi a rămas oprită
până în al doilea an al domniei lui Darius, împăratul Persiei.
Atunci s-a oprit lucrarea. Se poate vedea că se realizase foarte puţin până în momentul când
lucrarea s-a oprit din faptul că a fost necesar să se pună o nouă piatră de temelie în anul al doilea al
lui Dariu, când a fost reluată construirea Templului (Hagai 2,18).
Nu era voia lui Dumnezeu ca lucrarea de reconstruire să înceteze. Credinţa activă a poporului ar
fi fost sprijinită de puterea divină exercitată ca să ţină în frâu pe vrăjmaşii poporului Său.
Darius. Dariu este forma grecească a numelui, care în ebraică era scris Dareyawesh. Forma veche
persană este Darayavaush, în timp ce numele acesta este scris Darijâwush în textele babiloniene.
În hieroglifele egiptene, în care nu apar vocalele, numele împăratului este scris Drjwsh, iar în
inscripţiile aramaice avocalice Dryhwsh, Drywhsh sau Drywsh. Nu există nici o îndoială că este
vorba de Dariu I, care a domnit între anii 522-486 î.Hr. După socoteala persană, al doilea an de
domnie al lui Dariu a început la l Nisan (3 aprilie) 520 î.Hr., şi s-a sfârşit în ultima zi a lunii Adar
(21 febr.) 519 î.Hr. (vezi p. 98, 99).

NOTA SUPLIMENTARĂ LA CAPITOLUL 4

Ezra 4:6-23 vorbeşte despre împotrivirea vrăjmaşilor iudeilor "sub domnia lui Asuerus" şi despre
o scrisoare de plângere "pe vremea lui Artaxerxe" care a adus un ordin împărătesc forţându-i pe
iudei să oprească lucrarea de construire. Versetul 24 încheie capitolul cu această afirmaţie:
"Atunci s-a oprit lucrarea Casei lui Dumnezeu la Ierusalim şi a fost oprită până în anul al doilea al
domniei lui Dariu, împăratul perşilor".
La prima vedere, referirea aceasta la Dariu din v. 24 pare să fie o continuare a pasajului anterior
(v. 5-23), şi dacă lucrurile stau astfel, "Asuerus" şi "Artaxerxe" au fost împăraţi care au domnit
între Cir şi Dariu I. În conformitate cu aceasta, v. 24, care vorbeşte despre "anul al doilea la
domniei lui Dariu", ar marca sfârşitul unei naraţiuni consecutive, cu referire la Dariu din v. 5,
afirmând doar dinainte cât au durat dificultăţile care urmează să fie povestite în v. 6-23. Prin
urmare, succesiunea împăraţilor din cap. 4 ar fi: Cir (v. 5), Asuerus (v. 6), Artaxerxe (v. 7), Dariu
(v. 5.24). Cei care înţeleg în felul acesta cap. 4 atrag atenţia asupra faptului că istoria antică
descoperă că doi împăraţi acoperă golul dintre Cir şi Dariu I, şi anume, Cambise şi falsul Smerdis
(vezi p. 56, 57). Ei atrag atenţia de asemenea asupra faptului că Smerdis se pare că a fost cunoscut
sub diferite nume, babilonienii numindu-l Bardiya, în timp ce autorii greci par să-l fi cunoscut nu
numai sub numele Smerdis, dar şi de Merdis, Mardois, şi Tanuoxarkes sau Tanaoxares. De aceea,
ei trag concluzia că Asuerus din v. 6 este Cambise şi Artaxerxe din v. 7 este falsul Smerdis.
Totuşi, astăzi se susţine în general că faptele descrise în cap. 4 nu sunt redate în ordinea lor
cronologică, şi anume, evenimentele din v. 6-23 au avut loc mai târziu decât acelea din v. 1-5,24.
În continuare, se susţine că v. 24 şi naraţiunea din cap. 5 despre lucrarea lui Hagai şi Zaharia, care
erau activi în anul al 2-lea al lui Dariu I, ar fi fost o continuare a secvenţei de evenimente
întreruptă la cap. 4,5. Cei care iau poziţia aceasta insistă că nu aruncă o umbră asupra inspiraţiei;
scriitorii biblici se abat adesea de la secvenţialitatea strictă în timp a naraţiunilor lor.
Cei care susţin că evenimentele din cap. 4 nu sunt prezentate în ordine cronologică subliniază
faptul că succesiunea reală a numelor din v. 5-7 este: Cir, Dariu, Asuerus, Artaxerxe. De
asemenea, ei subliniază faptul corolar al istoriei că cei doi împăraţi care au urmat lui Dariu I au
fost Xerxe (fiind identificat în mod autorizat cu Asuerus sau Ahaşveroş al Esterei) şi Artaxerxe I.

~ 27 ~
De aceea, ei afirmă că "pâra" din v. 6 a fost adusă la începutul domniei lui Xerxe, probabil când
acesta a trecut prin Palestina în drumul spre Egipt, şi că "scrisoarea" din v. 7 a produs un edict
nefavorabil din partea lui Artaxerxe I, acelaşi împărat care îl trimesese pe Ezra la Ierusalim printr-
un decret extrem de generos.
Tocmai scrisoarea către Artaxerxe (v. 7) e cea care creează probleme de ambele laturi ale
problemei identificării împăraţilor enumeraţi în v. 6.7. Cei care susţin că Asuerus şi Artaxerxe sunt
Cambise şi, respectiv, Smerdis descoperă că se confruntă cu problema explicării numelor
împăraţilor şi a faptului că scrisoarea de nemulţumire se ocupă doar de construirea cetăţii şi a
zidurilor şi nu se referă deloc la înălţarea Templului. Pe vremea lui Smerdis, Templul se construia,
dar nu este nici o dovadă biblică că zidurile erau construite, afară de cazul că se găseşte în Ezra 4,
7-23. Pe de altă parte, celor care privesc incidentul acesta al petiţiei ca având loc în timpul lui
Artaxerxe I, li se cere să explice totala schimbare de atitudine a împăratului faţă de iudei, de la una
favorabilă în anul al 7lea de domnie, la una defavorabilă lor într-un an necunoscut, şi iar la una
favorabilă în anul al 20lea de domnie.
Întrucât mulţi cercetători biblici de azi susţin că Asuerus (v. 6) este Xerxe şi Artaxerxe (v. 7) este
Artaxerxe I, sunt enumerate mai jos motivele care îi determină să aibă concepţia aceasta în folosul
acelor cititori care doresc să studieze mai amănunţit această problemă:
1. Stabilirea identităţii lui Asuerus. Numele Asuerus [Ahaşveros] se găseşte în trei cărţi din VT:
Daniel, Estera şi Ezra. Referirea lui Daniel la Ahaşveros ca tatăl lui Dariu Medul (cap. 9,1) poate
fi trecută cu vederea aici, întrucât identitatea lui Dariu din Daniel n-a fost încă stabilită din
rapoarte contemporane. Din această cauză stabilirea identităţii tatălui lui este la fel de nesigură.
Ahaşveroş din Estera (cap. 1,1) este în general identificat cu împăratul pe care grecii îl numesc
Xerxe. Ebraicul 'Achashwerosh este o transliterare mult mai potrivită a persanului Khshayârshâ
sau a formei babiloniene Achshiyarshu decât este grecescul Xerxes. Nu trebuie să se uite că
vocalele n-au apărut în manuscrisele Bibliei ebraice decât prin secolul al VII-lea d.Hr. De aceea,
autorul evreu al Esterei a reprodus numai consoanele lui Khshayârshâ şi a scris 'Chshrwsh. Iudeii
din Elefantina, Egipt scriau numele Chshy'rsh sau Chshyrsh în scrierea lor aramaică avocalică.
Ortografierea numelui Ahaşveros din Ezra 4,6 este aceeaşi în Estera şi din punct de vedere
lingvistic dintre toţi împăraţii persani cunoscuţi se potriveşte doar cu Xerxe. Nu există nici o bază
lingvistică pentru identificarea numelui Ahaşveros (Asuerus) cu Cambise. Numele lui Cambise
apare în forma de Kambujiya sau Kabujiya în persana veche, Kambuşiya în elamită, Kambuziya în
acadiană, Kambyţ în egipteana hieroglifică şi Kambyses în greacă. Iudeii din Elefantina
ortografiau numele în scrierea lor aramaică avocalică Knbwzy. Este prin urmare imposibil de a
pune semnul egal între forma ebraică 'Chswrwsh şi oricare transliterare a lui Cambise. Este de
asemenea nejustificat să se presupună ca el era cunoscut sub un alt nume printre iudeii
palestinieni. Numele lui apare pe numeroase tăbliţe cuneiforme babiloniene, pe inscripţii
babiloniene în piatră, pe monumente hieroglifice egiptene, în papirusuri aramaice şi în lucrări
istorice ale grecilor, dar totdeauna în forma Cambise.
2. Stabilirea identităţii lui Artaxerxe. Numele "Artaxerxe" apare în Biblie numai în cărţile lui
Ezra şi Neemia. Istoria cunoaşte trei împăraţi persani cu numele acesta, numiţi Artaxerxe I, II şi
III. Faptul că Artaxerxe din Ezra 7 (v. 1.7.11.21), Ezra 8,1 şi Neemia (cap. 2,1; 5,14; 13,6) trebuie
identificat cu Artaxerxe I este arătat în notele suplimentare de la Ezra 7 şi Neemia 2. Astfel,
discuţia de faţă se ocupă doar cu stabilirea identităţii lui Artaxerxe din Ezra 4,7.8.11.23 şi 6,14.
Ebraica ortografiază numele Artaxerxe în forma 'Artachshast', 'Artachshaśt' şi 'Artachshaśta';
persana veche, Ardakhcashca sau Artakshastrâ; babiloniana, Artakshatsu şi Artahshassu; elamita,
Irtakshasha; hieroglifele Egiptene, 'Rtchshssh; şi frecvent în papirusurile aramaice ale iudeilor din
Elefantina ortografierea este 'Rtchshssh. Aceste transliterări în diferite limbi se referă la cei trei
împăraţi cunoscuţi ca Artaxerxe I, II şi III. Cititorul ar trebui să noteze următorul fapt: consoanele
din diferite transliterări sunt fundamental aceleaşi şi numai vocalele se schimbă, o schimbare de
importanţă secundară în cele mai multe limbi.
Cei care-l identifică pe falsul Smerdis cu Artaxerxe susţin că Smerdis a fost cunoscut sub nume
extrem de diferite. Dar o cercetare atentă a numelor lui cunoscute în lumina regulilor lingvistice
arată că nu este adevărat în cazul lui. Numele lui original, potrivit lui Dariu I, era Gaumata, dar el

~ 28 ~
a pretins că e Bardiya, fratele lui Cambise, şi este numit doar cu numele acesta doar în rapoarte
contemporane cunoscute. Numele acesta apare ca Birtiya în elamită, Barziya în acadiană, iar în
papirusurile iudee de la Elefantina, Brzy (fără vocale).
Grecii l-au numit pe acest fals Bardiya "Smerdis". Dar "Bardiya" arată cu totul diferit de
"Smerdis", dar deosebirea este mai mult aparentă decât reală. S-ul iniţial din Smerdis rămâne
neexplicat. B-ul din Bardiya exprimat printr-un m în Smerdis respectă un fenomen lingvistic
obişnuit, potrivit căruia în diferite limbi b, v şi m se schimbă adesea între ele. R şi d din Bardiya
sunt păstrate neschimbate în forma greacă Smerdis, care conţine finalul grecesc is în locul
persanului iya. E clar, deci, că numele Smerdis şi variantele lui Merdis şi Mardois, sunt numai
variante transliterate ale lui Bardiya, nu nume diferite. Se spune mai departe că Tanuoxarkes al lui
Ctesias şi Tanaoxares al lui Xenofon nu trebuie să fie identificaţi cu falsul Smerdis, ci cu
adevăratul fiu al lui Cir, pe care Cambise l-a ucis şi care, potrivit cu Dariu, era adevăratul Bardiya.
Cele două nume aparent diferite, Tanuoxarkes şi Tanaoxares, au acelaşi înţeles: "Cel cu trup de
uriaş" şi sunt nume greceşti, care au fost date lui Bardiya, întrucât legendele lor îi atribuie un trup
de uriaş. De aceea cei care se opun identificării lui Artaxerxe din Ezra 4 cu Smerdis susţin că nu
există nici o dovadă că falsul Bardiya sau Smerdis a fost cunoscut ca Artaxerxe în timpul scurtei
lui domnii sau ultereior.
3. Motive pentru succesiunea aparent ciudată a evenimentelor relatării. Autorul lui Ezra trebuie
să fi avut un motiv temeinic să prezinte evenimentele din 4 în succesiunea respectivă. Capitolul, în
forma aceasta, se ocupă de împotrivirea "vrăjmaşilor" faţă de iudeii reîntorşi. Trăind pe vremea lui
Artaxerxe I, scriitorul nu s-a limitat să vorbească doar despre acţiunile ostile din timpul lui
Zorobabel, ci a adăugat experienţe asemănătoare de dată mai recentă pentru a le arăta cititorilor săi
că samaritenii, vrăjmaşii principali ai iudeilor, au lucrat împotriva lor cu întreruperi, încă de la
încheierea exilului. Întâi, "au muiat inima poporului lui Iuda; l-au înfricoşat ca să-l împiedice să
zidească" Templul în timpul domniei lui Cir şi a urmaşilor lui "până la domnia lui Dariu I"
(Ezra 4,1-5). Mai târziu, "sub domnia lui Asuerus", fiul şi urmaşul lui Dariu I, s-a făcut o altă
încercare ascunsă de a-i hărţui pe iudei (v. 6). În cele din urmă, i s-a trimis o scrisoare de învinuire
lui Artaxerxe, împăratul sub care a trăit Ezra, în urma căreia lucrarea a fost oprită temporar de un
decret imperial (v. 7-23).
Doar după ce a relatat aceste diverse acte de ostilitate săvârşite de duşmanii poporului său în
decursul unei perioade de aproape 90 de ani, Ezra a continuat relatarea sa legată la construirea
Templului sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua. Prin urmare, v. 23 reia povestirea de acolo
de unde fusese lăsată în v. 5 şi repetă unele dintre gândurile deja exprimate, pentru a-i conduce pe
cititori înapoi la istorisirea care fusese întreruptă de v. 6-23.
Este demn de a se nota, în trecere, că Ezra prezintă dovezi documentare doar pentru unul dintre
cele trei incidente ostile relatate în cap. 4. Natura acestor acte săvârşite din timpul lui Cir până la
Dariu este arătată doar în termeni generali, dintre care mituirea "cu preţ de argint" a sfetnicilor
împotriva lor este singura acuzaţie menţionată în mod clar. Cu privire la rezultatul "pârei
împotriva locuitorilor din Iuda şi din Ierusalim" pe vremea lui Asuerus (v. 6) cititorul nu primeşte
nici un fel de lumină. Incidentele acestea avuseseră loc înainte de vremea lui Ezra şi probabil nu
mai existau documente legate de ele. Totuşi, faptul că se prezintă dovezi detaliate şi documentate
despre evenimentele care avuseseră loc pe timpul lui Artaxerxe dă greutate concepţiei că Ezra
fusese implicat în ele.
4. Explicarea schimbării politicii lui Artaxerxe faţă de iudei. Unul dintre motivele oferite pentru
identificării lui Artaxerxe din Ezra 4, 7-23 cu Smerdis este acesta: Artaxerxe I al istoriei este
cunoscut din Ezra 7 şi Neemia 2 ca un împărat care a arătat bunăvoinţă de două ori faţă de iudei,
lucru care face ca purtarea sa faţă de ei să fie asemănătoare cu cea a împăraţilor persani anteriori.
De aceea pare dificil de înţeles că el ar fi putut să se manifeste nefavorabil faţă de iudei, lucru pe
care el l-ar fi făcut dacă ar fi Artaxerxe din Ezra 4. Pe de altă parte, e un fapt istoric că Smerdis a
distrus temple care fuseseră susţinute de predecesorii săi de pe scaunul de domnie persan. Cu toate
că afirmaţia lui Dariu că Smerdis, fostul mag, distrusese temple, se referă probabil în primul rând
la sanctuarele lui Zoroastru, aceasta ar putea să cuprindă şi altele. De aceea, se susţine că este just
să se tragă concluzia că Smerdis a emis un decret care a afectat defavorabil planul de construcţii al

~ 29 ~
iudeilor din zilele lui Zorobabel, deşi nu există dovezi biblice sau nebiblice contemporane care să
susţină plauzibil această idee.
Totuşi, motivele deja prezentate de identificare a lui Artaxerxe din Ezra 4 cu Smerdis nu sunt atât
de puternice cum ar părea. Artaxerxe I istoric este cunoscut ca un personaj capricios şi nestatornic,
care putea oricând să aibă o schimbare de atitudine. Un studiu istoric al vieţii lui ajută la
înţelegerea modului cum dintr-un împărat binevoitor se transforma într-unul lipsit de înţelegere.
Dintre diferitele istorisiri care relevă caracterul lui nestatornic şi imprevizibil, următoarele sunt
reprezentativ:
Rebelului egiptean Inarus i se dăduse asigurarea solemnă că viaţa îi va fi cruţată dacă se predă.
Primind garanţia aceasta, Inarus s-a predat, pentru ca totuşi mai târziu să fie omorât de Artaxerxe
I. Actul acesta de perfidie împărătească, nedemn de un domnitor persan, a mâniat aşa de tare pe
Megabizos, cumnatul lui, încât s-a răzvrătit împotriva coroanei, ca urmare imperiul a ajuns
aproape de distrugere.
Odată, când împăratul a fost atacat pe neaşteptate de un leu, Megabizos s-a aşezat între ei şi a
scăpat viaţa împăratului omorând leul. Totuşi, Artaxerxe, căruia pe cât se pare nu era deloc
încântat că avusese nevoie de ajutorul cuiva într-o situaţie de pericol, şi-a pierdut cumpătul şi a
ordonat ca Megabizos să fie omorât. În cele din urmă, a schimbat ordinul şi l-a exilat. Cu toate că,
potrivit normelor vremii sale, Artaxerxe nu era un om rău, totuşi nu era demn de încredere,
întrucât lucra sub imperiul impulsurilor capricioase, al simţămintelor şi impresiilor de moment.
Prin urmare, Artaxerxe ar fi procedat în mod firesc, dacă după ce s-a arătat binevoitor faţă de
iudei, într-o altă ocazie s-ar fi manifestat total opus.
Evenimentele relatate în Ezra 4, 7-23 corespund condiţiilor politice care existau pe timpul
revoltei lui Megabizos, guvernator al provinciei de "Dincolo de Râu", de care aparţineau atât
Samaria cât şi Iudea. Această rebeliune a început probabil pe la 448 î.Hr. şi a durat câţiva ani.
Aceia care susţin că relatarea din pasajul acesta de Scriptură a avut loc în timpul lui Artaxerxe I
atrag atenţia că se pare că numai în timpul acelei perioade împăratul persan ar fi tratat direct cu
funcţionarii locali, ar fi primit scrisori de la ei şi le-ar fi trimis deciziile sale ocolind canalele
obişnuite de comunicare ale sediului satrapului, aşa cum pare să fie cazul în aceste scrisori.
Samaritenii ar fi folosit ocazia rebeliunii lui Megabizos ca să-l asigure pe împărat de loialitatea lor
neîntreruptă şi în acelaşi timp ca să-i acuze pe iudei de rezidirea trădătoare a fortificaţiilor lor cu
scopul clar de a se revolta împotriva împăratului. În acest caz, Artaxerxe, care se agăţa de orice
mijloace i se ofereau ca să-l ajute în situaţia aceasta delicată, mai ales dacă putea concomitent să
creeze nelinişte şi probleme pe teritoriul lui Megabizos, este posibil să fi aprobat cererea
samaritenilor de a opri lucrarea iudeilor de re construire a Ierusalimului. Ca urmare, vrăjmaşii
iudeilor, nemulţumiţi de permisiunea aceasta, aveau să se ducă la Ierusalim şi să folosească "forţa
şi puterea" împotriva vecinilor lor pe care-i urau. Dacă cele spuse până acum reprezintă o
reconstituire corectă a istoriei, atunci ele s-au întâmplat atunci când au fost dărâmate părţi din
zidul parţial refăcut, iar unele din porţile terminate au fost arse de foc (Neemia 1,3).
5. Actele ostile din capitolul 4 tratează diferite subiecte. Natura "acuzaţiei" din timpul domniei
lui Asuerus este necunoscută. În zilele lui Cir (v. 1-5) opoziţia faţă de lucrarea de construcţie
provenea din faptul că ei rezideau Templul (vezi v. 1 şi 3). Motivul menţionat al vrăjmăşiei
samaritenilor de pe vremea lui Artaxerxe era că iudeii rezideau cetatea şi zidul (vezi v. 12,13,16,
21).
Unii comentatori care l-au identificat pe Artaxerxe din capitolul 4 cu Smerdis susţin că "zidul"
din versetele 12.13.16 se referă doar la zidurile exterioare de apărare din jurul Templului. Totuşi,
aceasta este o interpretare bazată nu pe fapte, ci pe ipoteze.
2. 6. Artaxerxe din cap. 6,14. În capitolul 6,14, Artaxerxe este menţionat ca unul dintre împăraţii
persani a căror "poruncă" le-a îngăduit iudeilor să zidească şi să termine Templul. Se pare că nu
nici nu poate fi vorba de a-l identifica pe acest Artaxerxe cu Smerdis, întrucât Smerdis a domnit
mai puţin de şapte luni. Dacă drept răspuns la o scrisoare de plângere, el a emis un decret care
oprea zidirea Templului, el trebuie să fi dat şi o altă "poruncă", favorabilă iudeilor, toate acestea în
cuprinsul domniei lui de şapte luni, ceva cu totul improbabil. Pentru motivul acesta mulţi dintre
comentatorii care au declarat că Artaxerxe din capitolul 4 este Smerdis, au declarat totuşi că

~ 30 ~
Artaxerxe din cap. 6,14 este Artaxerxe I. Dar dacă Artaxerxe din cap. 6 este acelaşi cu Artaxerxe
din cap. 7, şi acest fapt este în general acceptat, nu există temei biblic sau istoric pentru a-l
identifica pe Artaxerxe din cap. 4 cu oricine altcineva decât cu Artaxerxe I.
Aceste şase puncte prezintă pe scurt considerentele oferite de cei care susţin că Asuerus din Ezra
4,6 este Xerxe şi că Artaxerxe din versetele 6-23 este Artaxerxe I.
Faptele istoriei şi raportul sacru concordă întotdeauna unele cu celelalte. Orice nepotrivire
aparentă între cele două se datorează cunoştinţelor şi înţelegerii noastre mărginite în privinţa unei
sau alteia.

Comentarii Ellen G. White:

1-24 PK 567-573
1.2 �
PK 567
3�
�
PK 568
1-5 �
1T 281
4�
�
PK 594
4.5 �
PK 571
7�
�
PK 572
21-24 �
PK 573
23 �
PK 594

~ 31 ~
Captiolul 5
Reluarea lucrărilor la Casa DOMNULUI. Scrisoarea lui Tatnai

1 Profetul Hagai şi profetul Zaharia, fiul lui Ido, au profeţit iudeilor din Iuda şi din
Ierusalim în Numele Dumnezeului lui Israel.
[Proorocii-trad. Cornilescu;Atunci proorocii, KJV]. Aceasta este prima menţionare a lucrării
profeţilor printre iudei, după întoarcerea lor din exil. Se pare că profeţia nu şi-a făcut auzită vocea
timp de aproape 16 ani, din "anul al treilea al lui Cir", când Daniel a rostit ultima lui solie
(Daniel 10,1). Acum ea a reapărut. Întrucât avem chiar scrierile celor 2 profeţi menţionaţi aici,
Hagai şi Zaharia, cunoaştem foarte bine cum au contribuit ei prin încurajare şi călăuzire la reluarea
lucrului la Templu. Este evident din cuvintele lor că îndelunga amânare a împlinirii speranţelor lor
arzătoare de rezidire a Templului avusese un efect nefavorabil asupra poporului. Deoarece
stăruinţele lor evlavioase de a fi plăcuţi lui Dumnezeu şi de a reface Templul şi serviciile lui au
stârnit împotrivire, ei au îngăduit ca entuziasmul lor să se stingă. Dorinţa egoistă de a fi mângâiaţi
a luat locul zelului pentru onoarea lui Dumnezeu.
În loc să pândească un prilej de a începe din nou lucrul şi de a se folosi de el, poporul a acceptat
ideea amânării zicând: "N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului"
(Hagai 1,2). Lăsând deoparte ideea de a continua lucrul cu hotărâre, ei şi-au canalizat eforturile
urmărind scopuri practice de a-şi întemeia case confortabile (Hagai 1,4.9). Rezultatul acestei
complaceri a constat din pedepse divine: recolte slabe, dificultăţi economice (Hagai 1,6.9-11) şi o
mare nesiguranţă politică (Zaharia 1,12-2,9). Poporul n-a recunoscut în aceste stările semnele
neplăcerii lui Dumnezeu. De aceea, agenţi omeneşti au fost chemaţi de Dumnezeu ca să arate
poporului semnificaţia împrejurărilor în care se găseau şi să le inspire un nou zel.
Profetul Hagai. Despre el nu se ştie, cu excepţia numelui şi a lucrării lui în decursul a foarte
puţine luni, în timpul acesta extrem de critic. Numele, care apare ocazional în istoria israelită
timpurie, apare mult mai des în perioada de după exil. Unusprezece diferiţi iudei menţionaţi în
documente aramaice din secolul al V-lea de la Elefantina purtau numele acesta, care a fost găsit şi
în documente descoperite în urma săpăturilor în Palestina. Probabil că numele ajunsese să fie
preferat datorită faimei pe care o obţinuse profetul Hagai ca rezultat al succesului lucrării lui.
Zaharia, fiul lui Ido. Întrucât, în uzanţa ebraică, cuvântul "fiu" este folosit şi în sensul de nepot,
nu este greşit a-l numi pe Zaharia fiul lui Ido, deşi de fapt era nepotul lui (Zaharia 1,1; vezi la
1 Cronici 6, 13.14). Tatăl lui Zaharia fie fusese mai puţin important decât bunicul său, fie murise
de timpuriu, iar ca urmare Zaharia fusese probabil crescut în casa bunicului său.
Au profeţit.Profeţia nu consta mai ales în a face preziceri, aşa cum de obicei, dar necorespunzător
este înţeles cuvântul. Cele mai multe solii profetice au fost îndemnuri sau învăţături. Cei care
dădeau aceste solii erau numiţi profeţi datorită faptului că vorbeau ca răspuns la îndemnul lui
Dumnezeu şi tot ceea ce rosteau ei ca rezultat al acestei iluminări divine era numit profetizare.

2 Atunci, Zerub-Babel, fiul lui Şealtiel, şi Iosua, fiul lui Ioţadak, au început iarăşi să
rezidească Casa lui Dumnezeu din Ierusalim. Împreună cu ei erau şi profeţii lui
Dumnezeu care-i sprijineau.
Zerub-Babel. Conducătorii, politici şi spirituali, ai poporului erau aceiaşi ca pe vremea lui Cir
(vezi cap. 2,2). Prima solie a lui Hagai a fost adresată în special acestor conducători, şi alte solii
ale lui Hagai şi ale lui Zaharia, date cu diferite ocazii, i-au ajutat şi încurajat în lucrarea lor
(Hagai 1,1; 2,21-23; Zaharia 3,1-10; 4,6-10).
Au început iarăşi să rezidească. Datele oferite de Hagai descoperă stadiile succesive care au
marcat reluarea activităţii de zidire. Primul apel la acţiune a fost dat la 29 august 520 î.Hr.
(Hagai 1,1). Apelul acesta s-a dovedit reuşit, deoarece conducătorii, pe cât se pare, au început să
facă planuri imediat şi au pornit lucrarea 3 săptămâni mai târziu, pe 21 septembrie 520 î.Hr.
(Hagai 1,15). După ce terenul a fost curăţat şi şanţurile săpate pentru noua temelie, s-a observat

~ 32 ~
încă o dată că noul Templu nu avea să se ridice la nivelul măreţiei şi frumuseţii celui al lui
Solomon, şi s-au auzit unele exprimări ale dezamăgirii (Hagai 2,3.9; cf. Ezra 3,12.13). Pentru
motivul acesta Hagai a adresat o nouă solie de încurajare de astă dată poporului, la 17 octombrie
(Hagai 2,1). Două luni mai târziu totul era gata pentru punerea temeliei, şi acea mare ocazie, din
18 decembrie 520 î.Hr. (Hagai 2,10.18), a fost sărbătorită, în conformitate cu obiceiul oriental. În
ziua aceea Hagai a ţinut două cuvântări, despre ultima neexistând nici un raport. Între timp, la
două luni după ce Hagai prezentase prima solie raportată a lui, i s-a alăturat Zaharia (Zaharia 1,1).
Un studiu al cărţilor lui Hagai şi Zaharia subliniază exactitatea declaraţiei din Ezra 5,2 că
"proorocii lui Dumnezeu... îi ajutau" la rezidirea Templului. Soliile lor înviorătoare, de mobilizare,
călăuzire şi încurajare au contribuit mult la lucrare; de fapt, dacă nu ar fi fost activitatea lor
inspirată, Templul ar fi putut să rămână o ruină.

3 În aceeaşi vreme Tatnai, guvernatorul provinciei de peste râu, Şetar-Boznai,

precum şi camarazii lor au venit la ei şi i-au întrebat: „Cine v-a dat învoire să
rezidiţi această Casă şi să ridicaţi aceste ziduri?”
Tatnai. Satrapul de "Dincolo de Râu" era Uştani, în greceşte, Hystanes. El fusese numit în
primăvara anului 520 de către Dariu şi locuia la Babilon, întrucât era în acelaşi timp şi satrap al
Babiloniei. Până de curând s-a considerat că Uştani era numai un alt nume al lui Tatnai, dar un
document cuneiform de curând publicat îl menţionează pe "Tattannai, guvernator la Ebir-nâri".
Ştim acum că Tatnai era asistentul lui Uştani pentru satrapia de "Dincolo de Râu". Având
răspunderea celor două satrapii, Uştani nu putea să aloce timp suficient ambelor; satrapia
Babiloniei solicita cel mai mult din atenţia sa. E vrednic de notat că raportul biblic îl numeşte pe
Tatnai pachath "guvernator", exact acelaşi cuvânt (pahat) pe care inscripţia cuneiformă îl foloseşte
pentru a-l desemna pe Tatnai.
Şetar-Boznai. Potrivit cu Herodot (III. 128), fiecare satrap avea un secretar regal şi aceasta era
probabil slujba deţinută de Şetar-Boznai. Numele este atestat în iraniana veche ca Shethrabuzana,
iar în documente cuneiforme în forma Shatabarzana şi Ushatabuzana.
Camarazii lor. Ceilalţi adjuncţi şi slujitori care alcătuiau suita obişnuită a unui satrop.
Cine v-a dat învoire? [Cine v-a poruncit? KJV]. Motivul vizitei acesteia pare să fi fost o altă
plângere făcută de vrăşmaşii iudeilor. Totuşi, pe cât se pare un slujbaş persan credincios se
hotărâse să facă o cercetare personală înainte de a trimite plângere mai departe. Este, totuşi,
posibil ca Tatnai să fi venit la Ierusalim nu ca urmare a unei plângeri cu privire la reluarea
activităţilor de zidire la Templu, ci într-un tur obişnuit de inspecţie, poate chiar primul, după
numirea ca satrap asistent pentru regiunea de "Dincolo de Râu". Sosind la Ierusalim şi observând
desfăşurarea planului de construire, a cercetat lucrurile dorind să cunoască cine a fost cel care a
poruncit declanşarea acţiunii. Ar putea părea ciudat astăzi că el a întrebat de "porunca" pentru
rezidirea Templului şi nu de "permis", dar în limbajul oficial al vremii un "permis" era o
"poruncă".
Această Casă. Vezi la cap.1,2.
Aceste ziduri. Cuvântul aramaic tradus aici şi în v. 9 cu "ziduri" este deseori folosit şi în
documente aramaice de la Elefantina (vezi p. 79-83), dar semnificaţia lui este necunoscută. În
documentele acestea el poate avea înţelesul de "trusou", "decoraţie", "amănunt", în 3 cazuri, dar în
alt document pare să însemne "specificaţie". Totuşi, este sigur că nu înseamnă "zid", o traducere
derivată din LXX şi Vulgata. În lumina textelor de la Elefantina întrebarea lui Tatnai ar trebui
probabil să fie tradusă: "Cine v-a poruncit să zidiţi Templul acesta, şi să schiţaţi detaliile [sau
decoraţiile] acestea?"

4 Apoi au continuat: „Care sunt numele oamenilor care construiesc această clădire?”
a(LXX; TM: 4Apoi le-am spus numele oamenilor care construiesc această clădire.)
Au continuat. [Atunci le-am zis, KJV]. LXX zice: "Atunci [Tatnai şi Şetar-Boznai] le-au zis
[iudeilor]". Aramaica spune lămurit "noi" şi nu "ei", dar o astfel de expresie nu poate fi armonizată
cu contextul. Pare de preferat să se zică "ei", făcând astfel din prima parte a v. 4 o afirmaţie

~ 33 ~
introductivă a întrebării din ultima parte a versetului ca fiind pusă de Tatnai şi Şetar-Boznai (vezi
v. 6.10).

5 Dar ochiul Dumnezeului lor veghea asupra celor din sfatul bătrânilor iudeilor,
astfel că ei nu aveau să fie opriţi până când nu avea să fie trimisă o înştiinţare către
Darius, iar ei nu aveau să primească o scrisoare de la el în această privinţă.
Ochiul lui Dumnezeu. [Ochiul Dumnezeului lor, KJV]. "Ochii Domnului sunt peste cei fără
prihană" (Psalm 34,15). "Nu-Şi întoarce ochii de asupra celor fără prihană" (Iov 36,7). Bătrânii
acţionaseră ca răspuns la o poruncă directă a lui Dumnezeu prin profeţii Săi (vezi la Ezra 5,1.2), şi
Dumnezeu S-a îngrijit ca ei să nu aibă de suferit câtă vreme împlineau voia Lui.
În timp ce autorul cărţii Ezra a dat toată cinstea lui Dumnezeu pentru rezultatul vizitei lui Tatnai,
nu putem să nu apreciem imparţialitatea acestui slujbaş important, care s-a comportat potrivit celor
mai înalte tradiţii de integritate ale unui slujbaş persan.

6 Iată o copie a scrisorii trimise împăratului Darius de către Tatnai, guvernatorul

provinciei de peste râu, Şetar-Boznai şi camarazii lor emisari, care locuiau în
provincia de peste râu.
Tatnai. Cu privire la Tatnai şi Şetar-Boznai, vezi la v. 3.
Emisari[Din Afarsac-trad. Cornilescu;Afarsahiţii, KJV] Unii dintre comentatorii mai vechi au
luat cuvântul tradus astfel ca însemnând "persani", dar de curând s-a descoperit că este un cuvânt
iranian vechi care însemna o categorie inferioară de funcţionari.

7 I-au trimis un mesaj în care erau scrise următoarele: „Către împăratul Darius,
Toată pacea!
8 Să ştie împăratul că ne-am dus în provincia lui Iuda, la Casa Dumnezeului celui
Mare. Oamenii îl rezidesc din pietre cioplite, iar în zidurile lui pun bârne de lemn.
Lucrarea aceasta avansează repede şi prosperă în mâinile lor.
Casa Dumnezeului celui Mare. Aceasta este o expresie remarcabilă în gura unui păgân. Perşii
erau monoteişti, şi fără îndoială că monoteismul iudeilor a fost apreciat de ei ca fiind o religie
asemănătoare cu a lor. Aceasta ar putea explica parţial de ce împăraţii şi slujbaşii persani aveau, în
mare vorbind, o atitudine de simpatie şi bunăvoinţă faţă de iudei, în general, şi faţă de dorinţele şi
aspiraţiile lor.
Pietre cioplite. [Pietre mari, KJV] Literal, "pietre de cilindrare", indicând pietre de mărime
corespunzătoare astfel încât fie nevoie de un tăvălug pentru ca să fie mişcate din loc. Popoare
antice foloseau pietre de mărime uriaşă pentru temple şi pentru clădiri publice. Astfel de pietre pot
fi văzute în temple egiptene, ca de pildă acelea de la Karnak sau în clădiri mai târzii, ca de pildă
templul roman de la Baalbek sau suprastructura de pe mormântul lui Avraam de la Hebron.
În zidurile lui pun bârne de lemn. O referire la metoda arhitecturală antică de a pune în perete un
rând de scânduri la fiecare 3 rânduri de pietre. Decretul lui Cir a menţionat în mod expres
procedeul acesta (cap. 6,4), iar iudeii au respectat minuţios ordinul. Metoda de construire a
zidurilor alternând un rând de scânduri cu 3 rânduri de pietre este menţionată prima dată în
legătură cu Templul lui Solomon (1 Regi 7,12). În timpul săpăturilor efectuate la Megido a fost
scoasă la suprafaţă o clădire publică care prezenta amănuntul acesta arhitectural, lemnul folosit
fiind cedrul. Singurele locuri unde s-a mai observat practica aceasta sunt Carchemiş, o cetate
hitită, şi vechiul Alalakh în Siria de Nord. Poate că iudeii mai bătrâni care văzuseră Templul lui
Solomon cu rânduri de lemn în pereţi au dorit să vadă noul Templu clădit la fel şi de aceea au
făcut o cerere corespunzătoare la Cir. Aceasta pare să fie singura explicaţie plauzibilă pentru
această prevedere din decretul oficial, deoarece nu era deprinderea perşilor sau a oricărei alte
naţiuni din vremea aceea de a construi pereţii în felul acesta, atât cât se cunoaşte în prezent.

~ 34 ~
9 Noi i-am întrebat pe bătrânii aceia cu privire la cine le-a dat învoire să rezidească
această Casă şi să ridice aceste ziduri.

I-am întrebat pe bătrânii. Zorobabel, ca guvernator al Iudeii, era reprezentantul numit al

guvernului persan şi probabil că a primit pe Tatnai şi suita lui în propriul său palat oficial.
Se pare că Zorobabel nu i-a descoperit lui Tatnai rolul pe care el însuşi l-a jucat în rezidirea
Templului şi l-a îndrumat pe Tatnai cu toate întrebările lui către "bătrânii" poporului (vezi
cap. 2:2,68). Faptul că Zorobabel nu este purtătorul de cuvânt al bătrânilor cu ocazia anchetei
reiese din faptul că ei îl numesc dregător (v. 14-16) sub numele prin care el era cunoscut de
administraţia persană de pe vremea lui Cir (vezi la cap. 1,8). Când a sosit Tatnai, nici unul dintre
iudei nu a ştiut care va fi atitudinea lui, şi este posibil ca bătrânii să fi socotit că e înţelept ca
Zorobabel să rămână în umbră dacă avea să se facă o anchetă. Poate că ei s-au gândit că dacă
Tatnai ar fi oprit lucrarea şi ar fi trimis pe conducătorii responsabili în Persia ca să dea socoteală
de faptele lor, statul nu ar fi fost astfel lipsit de Zorobabel, a cărui conducere se pare că însemna
atât de mult pentru ei pe vremea aceea.

10 De asemenea, le-am cerut şi numele, ca astfel să putem scrie numele bărbaţilor

din fruntea lor şi să ţi le facem de cunoscut.

Numele. Vezi la v. 4. Tatnai a socotit important să trimită odată cu scrisoarea sa o listă a numelor
bărbaţilor de seamă care răspundeau de noul program de construcţie. Slujbaşii din capitala persană
puteau să verifice dacă vreunul din bărbaţii enumeraţi se angajase în activităţi subversive şi dacă ei
erau conducătorii recunoscuţi ai iudeilor. Din nefericire, lista numelor nu este cuprinsă în cartea
lui Ezra şi nu ştim ale cui nume le-a menţionat Tatnai. Numele marelui preot, Iosua, probabil a
fost în fruntea listei, dar poate că numele lui Zorobabel nu a fost inclus (vezi la v. 9).

11 Ei ne-au răspuns astfel: «Noi suntem slujitorii Dumnezeului cerurilor şi al

pământului şi rezidim Casa care a fost zidită cu mulţi ani în urmă. Un mare rege al
lui Israel îl zidise şi îl isprăvise.

Slujitorii. Bătrânii susţineau cu smerenie că nu sunt decât slujitori ai lui Dumnezeu şi că respectă
îndrumările Lui. În felul acesta ei erau obligaţi să asculte atunci când Dumnezeu vorbea. Titlul pe
care îl folosesc când se referă la Dumnezeu era acela pe care iudeii îl foloseau în mod obişnuit
când vorbeau despre El suzeranilor lor perşi, aşa cum ştim din papirusurile elefantine (vezi p. 79-
83).
Mare rege al lui Israel. Adică, Solomon, cel mai mare dintre toţi regii iudei, în ceea ce priveşte
întinderea şi prosperitatea regatului şi poziţia pe care acesta a ocupat-o printre celelalte regate ale
vremii.

12 Dar pentru că strămoşii noştri L-au mâniat pe Dumnezeul cerurilor, El i-a dat pe
mâna caldeeanului Nebucadneţar, împăratul Babilonului, care a distrus Casa aceasta
şi a dus poporul în captivitate, în Babilon.

Strămoşii noştri L-au mâniat. Mai ales prin idolatria lor evidentă şi prin urâciunile lor morale pe
care aceasta le aducea cu sine: sacrificarea copiilor şi ritualurile destrăbălate ale cultului lui Baal.
Timp de secole, cu excepţia unor perioade scurte şi rare, "căpeteniile preoţilor şi poporul au
înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor" şi chiar "au pângărit Casa Domnului,
pe care o sfinţise El în Ierusalim" (2 Cronici 36,14).
Nebucadneţar. Cu privire la asediul final al Ierusalimului, vezi 2 Regi 24 şi 25.

~ 35 ~
13 Totuşi în primul an al domniei lui Cirus, împăratul Babilonului, împăratul Cirus a
dat învoire ca această Casă a lui Dumnezeu să fie rezidită.
Cirus, împăratul Babilonului. Cu privire la data decretului la care se face referire, vezi la cap. 1,1.
A-l numi pe Cir "împăratul Babilonului" este la fel de corect cu a-i da titlul de "împărat al Persiei"
folosit în cap. 1,1. Cir a cucerit Babilonul în octombrie 539 î.Hr. Primăvara următoare, în absenţa
sa, fiul său Cambise a participat la sărbătoarea Anului Nou, la care fiecare împărat al Babilonului
primea statutul de împărat prin luarea mâinilor lui Bel Marduc, zeul principal. Mai târziu în acel
an şi după aceea în documente babiloniene găsim adăugat la titlul lui Cir de "împărat al
ţinuturilor" şi pe acela de "împărat al Babilonului".
Împăratul Cirus. Repetarea numelui Cir în versetul acesta este semnificativă şi pe cât se pare a
fost folosită pentru a accentua faptul că lucrările de construire nu reprezentau un semn de
răzvrătire, ci erau în acord cu un decret împărătesc.

14 Chiar şi vasele de aur şi de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care Nebucadneţar
le-a luat din Templul b(Vezi nota de la 3:6; şi în v. 15) de la Ierusalim şi le-a dus în
templul din Babilon, împăratul Cirus le-a luat din templul c(Sau: palatul) de la
Babilon şi le-a încredinţat celui numit Şeşbaţar, pe care l-a pus apoi guvernator.
Vasele. Vezi la cap. 1,7-11.
Nebucadneţar le-a luat. Vezi la 2 Regi 24,13.
Şeşbaţar. Vezi la cap. 1,8; 5,9. Din informaţia suplimentară de aici înţelegem că Şeşbaţar sau
Zorobabel, aşa cum era mai des numit, fusese făcut guvernator sau dregător al Iudeii, un fapt care
nu e menţionat în raportul mai timpuriu al împuternicirii lui Cir.

15 I-a zis să ia aceste vase, să se ducă să le pună în Templul din Ierusalim şi să

rezidească Casa pe locul ei de odinioară.
Să rezidească Casa. Locul Templului era un vechi şi sfânt loc ales de Dumnezeu Însuşi. Era locul
pe care Dumnezeu i l-a indicat lui Avraam când s-a dus să jertfească pe fiul său (Geneza 22,2),
unde a apărut îngerul şi a pus capăt urgiei pe timpul lui David (2 Samuel 24,16.17) şi unde "slava
Domnului a umplut casa" pe vremea lui Solomon (2 Cronici 7,1).

16 Atunci Şeşbaţar a venit şi a pus temeliile Casei lui Dumnezeu din Ierusalim. Şi
iată că de atunci încoace zidim şi nu am terminat încă!»
De atunci. Nu e clar dacă ultima parte a v. 16 face parte din răspunsul dat de bătrâni lui Tatnai,
pe care el îl raportează lui Dariu (vezi v. 11) sau reprezintă propria părere a lui Tatnai cu privire la
fapte. Poate că ultima este mai probabilă. Poate că Tatnai nu avea cunoştinţă că pentru un număr
de ani, înainte de cel de al doilea an al lui Dariu, lucrarea fusese întreruptă. S-ar părea că lucrarea
a înaintat repede, altfel Tatnai nu ar fi tras concluzia că situaţia prezentă a lucrării ar putea să
reprezinte în mod clar peste 15 ani de muncă. E de asemenea posibil să fi trecut destul de mult
timp de la reluarea activităţii de construcţie din al doilea an al lui Dariu.

17 De aceea, dacă împăratul încuviinţează, să se caute în arhivele imperiale de

acolo, din Babilon, ca să se vadă dacă s-a dat din partea împăratului Cirus o învoire
cu privire la rezidirea acestei Case a lui Dumnezeu din Ierusalim. Apoi împăratul să
ne trimită voia sa cu privire la această situaţie.”
Arhivele imperiale.Săpăturile au arătat că documentele de natură religioasă sau literară erau
păstrate în arhivele templului sau în palate, iar documentele economice şi politice în bibliotecile
palatelor. Numeroase arhive mari, constând din multe mii de tăbliţe cuneiforme, au fost găsite în
siturile lumii antice. Cea mai importantă dintre aceste arhive este aşa-numita bibliotecă a lui
Asurbanipal, găsită în unul dintre palatele lui de la Ninive. Alte biblioteci sau arhive de stat au fost

~ 36 ~
găsite în palate regale la Mari pe Eufrat, în cetatea de capitală hetită de la Khattushash
(Boghaz-köy), în palatul de la Ugarit (Ras Shamrah), în palatul lui Ikhnaton de la Amarna şi în
alte locuri. Nu este încă sigur dacă vistieriile împărăteşti erau ţinute în acelaşi loc, dar există toate
premizele să fi fost aşa. De aceea, este posibil ca având informaţii bune Tatnai să fi propus o
cercetare a visteriei împărăteşti pentru a găsi decretul lui Cir, ca să se determine dacă afirmaţia
iudeilor era adevărată.
Din Babilon. Gândind că decretul fusese emis la Babilon, Tatnai sugera o cercetare în arhivele
păstrate acolo. Probabil că nici iudeii care sugeraseră cercetarea, nici Tatnai însuşi nu ştiau că
decretul fusese de fapt dat la Ecbatana, vechea capitală a Mediei. Pare curios că iudeii nu au fost
capabili să prezinte o copie a documentului pentru a stabili adevărul susţinerilor lor. E posibil ca
vrăşmaşii lor, printr-un atac prin surprindere, să fi furat şi să fi distrus documentele oficiale ale
acestora. Aceasta i-ar fi lăsat pe iudei fără nici o dovadă legală prin care să fi putut dovedi dreptul
lor de a rezidi Templul.
Ar trebui să se noteze în legătură cu aceasta faptul că se pare că Tatnai şi-a format o impresie
favorabilă cu privire la sinceritatea şi buna credinţă a iudeilor. El nu a stopat lucrarea şi le-a
îngăduit să continue să construiască până când avea să fie făcută o anchetă amănunţită care să
determine temeinicia susţinerilor lor, după care împăratul actual să aibă ocazia să se pronunţe.

Comentarii Ellen G. White:

1�
PK 573
2�
�
PK 577, 579
5.6 �
PK 578

~ 37 ~
Capitolul 6
Decretul lui Darius

1 Atunci împăratul Darius a dat ordin să se caute în documentele aflate în arhivele

din Babilon.

Atunci împăratul Darius. Cererea lui Tatnai, satrapul asistent al satrapiei "Dincolo de Râu", a
intrat imediat în atenţia lui Dariu (cap. 5,17).
A dat ordin. [A făcut un decret, KJV]. De preferat, "a dat o poruncă", întrucât un "decret" nu era
necesar pentru efectuarea unei cercetări în arhivele împărăteşti cu privire la documentul acela.
Documentele aflate în arhivele. [Casa sulurilor, KJV]. Literal, "casa cărţilor" adică biblioteca sau
arhivele împărăteşti. În ce priveşte observaţia că "vistieriile" erau păstrate acolo, vezi la cap. 5,17.
Din Babilon. Se pare că Tatnai a preluat impresia de la iudei în timpul vizitei lui la Ierusalim că
documentul original ar putea să se afle în arhivele împărăteşti de la Babilon. De aceea, el a sugerat
că Babilonul era locul unde să se facă cercetarea (cap. 5,17). Dariu a urmat sugestia aceasta şi a
dispus să se facă o cercetare la Babilon care, totuşi, nu s-a dovedit rodnică.

2 El a găsit în palatul din Ahmeta a(Sau Ecbatana, capitala de vară a imperiului

persan), din provincia Mediei, un sul în care erau scrise următoarele: „Memoriu

A găsit în palatul din Ahmeta. Când documentul la care se referea scrisoarea lui Tatnai nu s-a
găsit, se pare că s-a dat ordin pentru extinderea cercetării în arhivele împărăteşti din celelalte
capitale persane, Ecbatana şi Susa. Aceasta arată un efort sincer din partea împăratului şi a
funcţionarilor lui de a fi cinstiţi şi de a face o cercetare amănunţită înainte de a ajunge la o
concluzie. Aceasta îi plasează pe perşi într-o lumină cât se poate de favorabilă. Ei ar fi putut să
întrerupă cercetarea după ce nu a fost descoperit la Babilon nici un decret al lui Cir cu privire la
iudei. Extinzând cercetarea în alte locuri unde se pare că se ştia că erau depozitate documente
oficiale ale primului an al lui Cir, aceşti slujbaşi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ajungă la o
concluzie cinstită, imparţială.
Ahmeta era vechea capitală a Mediei. În persana veche era numită Hagmatâna şi în greceşte
Ecbatana. Astăzi oraşul este numit Hamadân. Aşezată în munţii iranieni apuseni, la 1.829 m
deasupra nivelului mării, era folosită de împăraţii persani ca una din capitalele lor de vară.
Babilonul, aşezat pe valea râului, devenea inconfortabil de cald în timpul verii. Populaţia prezentă
a oraşului Hamadân, compusă din turci, armeni, perşi şi iudei, este de aproape 100.000.
Faptul că documentul s-a găsit la Ecbatana şi nu la Babilon arată că Cir locuia acolo când s-a
emis decretul. Legătura dintre aceasta şi data emiterii decretului a fost deja subliniată în cele
comentate la cap. 1,1.
Un sul. Toate documentele perioadei Imperiului persan care au fost descoperite în regiunea
Mesopotamiei şi Persiei sunt tăbliţe cuneiforme. Datorită condiţiilor climaterice din aceste ţări,
rapoarte persane scrise pe material perisabil, precum papirus sau piele, nu au supravieţuit. Totuşi,
documentele persane pe papirus sau piele din perioada aceea s-au păstrat în Egipt, dovedind
exactitatea afirmaţiei făcute aici că decretul oficial al lui Cir era scris pe un sul şi nu pe o tăbliţă de
lut. Întrucât limba oficială şi universală a Imperiului persan era aramaica, aşa cum dovedesc
documentele găsite în Egipt, poate fi de la sine înţeles că decretul lui Cir a fost scris în aramaică.

~ 38 ~
3 În primul an de domnie al împăratului Cirus, împăratul Cirus a dat următoarea
poruncă cu privire la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim: «Casa să fie rezidită, pentru
a fi un loc unde să se aducă jertfe şi să-i fie puse temeliile. Să aibă o înălţime de 60
de coţi b(Aproximativ 30 m) şi o lăţime de 60 de coţi;
Poruncă. Vezi la cap. 1,1-4. Deosebirile sumare dintre copia aceasta a decretului şi aceea
raportată în cap. 1,1-4 se datorează faptului că această copie a fost numai pentru uz oficial, în timp
ce cealaltă a fost publicată. Decretul făcut public conţinea un permis de reîntoarcere în Palestina
pentru a rezidi Templul de acolo şi de a colecta bani în scopul acesta, dar nu menţiona decizia lui
Cir de a susţine ridicarea Templului din fonduri publice (vezi la cap. 1,4). Totuşi, copia decretului
care a servit ca directivă pentru slujbaşii împărăţiei afirma clar că tezaurul imperial avea să suporte
costurile (cap. 6,4). În copia aceasta se dădeau instrucţiuni exacte cu privire la metoda de
construire.
Înălţime. Cifra dată aici pentru înălţimea noului Templu este de două ori mai mare decât cea a
Templului lui Solomon, iar lărgimea, de 3 ori mai mare (vezi 1 Regi 6,2). Lungimea noii
construcţii nu este dată; aceea a Templului lui Solomon era de 60 de coţi. Totuşi, noul edificiu se
spunea că este "ca o nimica" în comparaţie cu acela al lui Solomon (Hagai 2,3), iar aceia care
văzuseră Templul lui Solomon au plâns când au văzut temelia noi clădiri din cauza inferiorităţii
evidente a acesteia din urmă (Ezra 3,12; cf. PK 564). Nu e imposibil ca lungimea măsurii de cot a
decretului lui Cir să difere cumva de aceea a iudeilor, deşi nu e cu putinţă ca diferenţa să fie atât
de mare încât să înlăture aparenta nepotrivire dintre faptele notate. E mult mai just să se creadă că
Cir a permis construirea unui edificiu mult mai mare decât au realizat de fapt iudeii. Dar având
subvenţie împărătească (vezi la cap. 1,4), este greu de gândit că ei ar fi fost mulţumiţi cu o
construcţie cu mult mai modestă decât aceea a lui Solomon. S-ar putea ca dimensiunile date în
decretul lui Cir să fi fost numai pentru faţada Templului, care era de dimensiuni mult mai mari
decât restul clădirii.

4 să aibă 3 rânduri de piatră cioplită şi un rând de lemn nou. Cheltuielile vor fi

suportate de palatul imperial.
Un rând de lemn nou. Vezi la cap. 5,8.
Cheltuielile. Vezi la cap. 1,4 şi 6,3.

5 Mai mult, vasele de aur şi de argint ale Casei lui Dumnezeu, care au fost luate de
Nebucadneţar din Templul c(Vezi nota de la 3:6) de la Ierusalim şi aduse la
Babilon, să fie duse înapoi la locul lor, în Templul de la Ierusalim; să le puneţi în
Casa lui Dumnezeu!»
Vasele de aur şi de argint. Vezi la cap. 1,7-11.

6 Drept urmare, Tatnai, guvernator al provinciei de peste râu, Şetar-Boznai şi

camarazii voştri, emisari în provincia de peste râu, depărtaţi-vă de locul acela!
Tatnai. Cu privire la Tatnai şi la ceilalţi bărbaţi menţionaţi aici, vezi la cap. 5,3.6.
Depărtaţi-vă de locul acela. Se poate ca autorul raportului oficial încorporat în Ezra 6 să fi
prescurtat sau concentrat scrisoarea lui Dariu, şi să fi redat numai părţile esenţiale din ea - un
rezumat al decretului lui Cir -şi decretul de confirmare al lui Dariu. Primul punct important al
scrisorii lui Dariu îl constituie avertizarea slujbaşilor satrapiei de "Dincolo de Râu" de a nu se
amesteca în lucrarea de la Ierusalim. Limbajul întregii scrisori arată că statul era cârmuit de un
împărat puternic şi hotărât. Unele dintre decretele altor cârmuitori persani descoperă clar
nehotărâre din partea monarhilor care le promulgau.

~ 39 ~
7 Lăsaţi în pace lucrarea de la această Casă a lui Dumnezeu! Lăsaţi-i pe
guvernatorul iudeilor şi pe cei din sfatul bătrânilor iudeilor să rezidească această
Casă a lui Dumnezeu pe locul ei de odinioară.
8 Mai mult, dau următoarea poruncă cu privire la ceea ce trebuie să faceţi pentru
aceşti bărbaţi din sfatul bătrânilor iudeilor, ca să poată rezidi această Casă a lui
Dumnezeu: cheltuielile acestor oameni să fie imediat plătite din veniturile
împăratului provenite din tributul provinciei de peste râu, astfel încât să nu înceteze
lucrul.
Dau următoarea poruncă. Dariu nu a fost mulţumit să trimită lui Tatnai o copie a decretului lui
Cir, pentru ca să-l informeze cu privire la dreptul iudeilor de a continua să lucreze la Templu. El a
confirmat decretul anterior printr-un altul, al său personal, unul care a depăşit chiar şi prevederile
generoase ale celui anterior (vezi la cap. 1,7).
Cheltuielile. Cir decretase ca reconstruirea Templului de la Ierusalim să fie susţinută din fonduri
publice (v. 4). Poate că partea aceasta a decretului nu a fost adusă niciodată îndeplinire (vezi
cap. 4,4.5), deoarece se pare că samaritenii au reuşit să împiedice realizarea intenţiilor bune ale lui
Cir. Când Dariu a aflat din copia decretului lui Cir găsită la Ecbatana că li se făgăduise iudeilor
sprijin financiar, poate că a întrebat trezorierul imperial câţi bani au fost cheltuiţi cu Templul de
când fusese dat primul decret. Faptul că împăratul s-a supărat când a primit informaţia că nu
fusese dat decât puţin sau chiar nimic până atunci este subînţeles din limbajul hotărât al scrisorii
lui către Tatnai: "depărtaţi-vă de locul acesta" (v. 6), "lăsaţi să meargă înainte lucrările" (v. 7), "să
nu înceteze lucrul" (v. 8), "fără nici o lipsă" (v. 9) şi îndeosebi din ameninţările din versetul 11, în
cazul în care decretul acesta ar fi fost ignorat.
Cir fixase doar vag sursa ajutorului financiar ca fiind "casa împăratului" (v. 4), care ar fi putut să
însemne că fondurile urmau să vină din fonduri împărăteşti, cu toate că toţi banii publici erau
cheltuiţi după dorinţa împăratului. Dariu, însă, a ordonat ca cheltuielile legate de oamenii
întrebuinţaţi la Templu să fie plătite de satrapul de "Dincolo de Râu" din tributul împărătesc al
provinciei. În felul acesta, se presupune că n-a fost pusă nici o povară suplimentară asupra
contribuabililor.
Mulţi comentatori moderni au pus la îndoială veracitatea acestei părţi a decretului, declarând ca
este inimaginabil ca un împărat persan să poată fi atât de mult interesat de Templul unei naţiuni
depărtate şi neînsemnate. Totuşi, istoria profană ne prezintă cazuri asemănătoare. Aceasta era
politica lui Cir nu numai cu privire la Templul de la Ierusalim, dar şi cu privire la multe alte
temple (vezi la cap. 1,2). Se raportează că, după cucerirea Egiptului, Cambise, fiul lui Cir, a dispus
ca Templul lui Neith de la Sais să fie curăţat, a asigurat preoţimii lui venitul obişnuit şi i-a oferit
daruri împărăteşti, aşa cum făcuseră anterior împăraţii egipteni. Chiar şi Antioh cel Mare a dat
iudeilor mari daruri în vin, untdelemn, mirodenii, grâu şi sare pentru jertfe şi bani pentru
terminarea Templului (Antiquities xii, 3,3) ca apreciere a loialităţii lor de la începutul domniei lui.

9 Zilnic să se dea preoţilor de la Ierusalim, la cerere, tot ce au nevoie – viţei, berbeci

şi miei – pentru arderile de tot aduse Dumnezeului cerurilor, precum şi grâu, sare,
vin şi untdelemn, ca să nu ducă lipsă
La cerere. [Potrivit cu funcţia, KJV]. Era o concesiune cât se poate de rară făcută iudeilor aceea
de a permite preoţilor lor să fixeze suma de sprijin pe care ei urmau să o primească de la satrap.
Dariu trebuie să fi avut încredere că iudeii nu aveau să abuzeze de generozitatea lui. Integritatea
unor oameni ca Daniel, Mardoheu, Ezra, Neemia şi poate alţii făcuseră fără îndoială o adâncă
impresie asupra monarhilor sub care slujiseră. Este posibil ca anumiţi iudei cu influenţă să fi fost
folosiţi la departamentul de stat al Imperiului persan. Mâna unuia dintre aceşti bărbaţi a avut
probabil un rol în pregătirea acestui decret al lui Dariu.
Viţei, berbeci şi miei. Acestea erau principalele animale de jertfă ale iudeilor - un miel fiind cerut
în fiecare dimineaţă şi seară, încă 2 în Sabat, 7 la fiecare mare sărbătoare şi la începutul fiecărei

~ 40 ~
luni şi 14 în fiecare zi în cursul Sărbătorii corturilor. Aceasta ar face în total peste 1000 în cursul
unui an. La miei se mai adăugau berbeci şi viţei pentru ocaziile mai solemne. Un alt animal de
jertfă obişnuit era "un ied".
Grâu, sare, vin şi untdelemn. Aceste lucruri erau necesare pentru "jertfele de mâncare" care
însoţeau orice ardere de tot (Exod 29,40.41; vezi la Levitic 2,13).

10 şi ca astfel să poată aduce jertfe de o aromă plăcută Dumnezeului cerurilor şi să

se roage pentru viaţa împăratului şi a fiilor săi.
Să se roage. Solicitarea ca bunăvoinţa şi generozitatea împăratului să fie răsplătite prin jertfe şi
rugăciuni în favoarea lui e foarte asemănătoare cu aceea din inscripţia pe cilindrul de lut al lui Cir
deja menţionat (vezi la cap. 1,2). Acolo împăratul declară că a reînfiinţat cultul dumnezeilor
babilonieni pentru ca babilonienii să-i roage zilnic pe Bel şi pe Nahu să îi binecuvânteze pe el şi
pe fiul său, Cambise, cu viaţă lungă. Faptul că iudeii nu se opuneau îndeplinirii unei astfel de
cereri se poate deduce din practica de pe vremea Macabeilor de a aduce jertfe în favoarea regilor
seleucizi (1 Mac. 7,33).

11 De asemenea, dau următoarea poruncă cu privire la orice om care va schimba

edictul acesta: să se scoată o bârnă din casa lui şi să se ridice bârna ca să fie tras în
ţeapă d(Sau: spânzurat) pe ea, iar casa lui să fie prefăcută într-un morman de gunoi
din cauza faptei lui.
Tras în ţeapă[Spânzurat-trad. Cornilescu]. Nu spânzurarea pe care o cunoaştem noi, ci tragerea în
ţeapă, o formă crudă de executare practică pe scară largă de asirieni. Multe din basoreliefurile lor
prezintă oameni traşi în ţeapă, mai ales vrăjmaşi prinşi. Erau cunoscute două tipuri de tragere în
ţeapă. La fiecare tip, era fixat în pământ un par cu un vârf ascuţit. Victima goală era apoi trasă în
ţeapă făcând-o să treacă prin trupul lui fie de la şezut în sus, fie prin piept.
Ameninţări de felul celor pe care Dariu le ataşa decretului acesta sunt obişnuite în documentele
vechi. În lumina practicii domnitorilor absolutişti din antichitate, ameninţările din acest decret nu
par ieşite din comun. Oamenii care citeau decretele împărăteşti din Orientul antic erau obişnuiţi cu
ele şi a erau adesea martori la executarea lor. De pildă, vestitul cod al lui Hamurabi conţine vreo
250 de imprecaţii la adresa acelora care ar schimba prevederile lui. Dariu considera că decretul lui
avea nevoie de un limbaj tare. Samaritenii se dovediseră iscusiţi în arta sfidării poruncilor
împărăteşti. Decretul urmărea să îi înspăimânte, prin aceasta oprindu-i să mai facă rău.

12 Fie ca Dumnezeul Care Şi-a pus Numele să locuiască acolo să răstoarne pe orice
împărat sau popor care va încerca să schimbe ceva cu scopul de a distruge această
Casă a lui Dumnezeu din Ierusalim! Eu, Darius, am dat această poruncă! Să fie
împlinită întocmai!”

Terminarea şi dedicarea Casei DOMNULUI. Paştele

13 Tatnai, guvernatorul provinciei de peste râu, Şetar-Boznai şi camarazii lor au

făcut întocmai cum le poruncise împăratul Darius.
Tatnai. Cu privire la oamenii amintiţi aici, vezi la cap. 5,3.6.
Au făcut întocmai. [Au făcut grabnic, KJV]. Nefiind duşmanii iudeilor, aşa cum reiese din
acţiunile lor anterioare şi din scrisorile lor către Dariu, Tatnai şi ceilalţi funcţionari au îndeplinit cu
plăcere porunca împărătească. Voinţa împăratului a fost adusă la cunoştinţa lor prin cuvinte clare,
iar ei au trecut la executarea ei cu sârguinţă. Terminarea rapidă a Templului trebuie să fie atribuită
în parte şi bunăvoinţei lor. Aceasta trebuie să fi cerut din partea lui Tatnai şi a suitei lui vizite dese
la Ierusalimul şi o studiere atentă a nevoilor financiare şi a numărului de animale de jertfă
considerate necesare pentru serviciul Templului (vezi la v. 9).

~ 41 ~
14 Prin urmare, cei din sfatul bătrânilor iudeilor au continuat să zidească şi au reuşit,
aşa cum le profeţiseră profetul Hagai şi Zaharia, fiul lui Ido. Ei au zidit şi au
terminat potrivit cu porunca Dumnezeului lui Israel şi potrivit cu porunca lui Cirus,
a lui Darius şi a lui Artaxerxes, împăraţii Persiei.
Au reuşit. Iudeii, care avuseseră atâtea necazuri şi dezamăgiri în cursul ultimilor ani, n-ar fi putut
să se aştepte la o surpriză mai mare şi mai plină de bucurie ca mesajul noului decret al lui Dariu.
Astfel, dintr-odată s-au împlinit profeţiile lui Hagai, care le reamintise că Dumnezeul lor era
stăpânul argintului şi aurului şi că urma să fie uşor pentru El să procure mijloacele necesare
încheierii lucrării pe care o începuseră în credinţă (Hagai 2,8). În ziua când fusese pusă temelia
cea nouă, Domnul făgăduise: "Din ziua aceasta Îmi voi da binecuvântarea Mea (Hagai 2,19)."
Minunată a fost împlinirea! De fapt, binecuvântările primite trebuie să fi întrecut cele mai
îndrăzneţe speranţe ale lor.
Celălalt profet al acelor zile întrebase: "Cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?"
(Zaharia 4,10). Cât de vrednice de milă şi slabe păreau să fie eforturile lor când au început a doua
oară să zidească Casa Dumnezeului lor? Cu toate că ascultaseră de profeţi şi începuseră să
zidească, în inima lor era frică. Erau înconjuraţi de duşmani. Totuşi, ei se încrezuseră în cuvântul
profetului, care afirmase categoric că "mâinile lui Zorobabel", care "au întemeiat Casa aceasta," "o
vor şi sfinţi" şi că în felul acesta ei aveau să cunoască faptul că Domnul oştirilor îl trimisese la ei
(Zaharia 4,9).
Artaxerxes. Unii comentatori mai vechi care îl identifică pe Artaxerxe din cap. 4,7 cu falsul
Smerdis, fireşte că l-au identificat pe Artaxerxe din cap. 6,14 tot cu falsul Smerdis. Dar împăratul
menţionat aici e împăratul Artaxerxe I pentru două motive: (1) E greu de conceput că Smerdis ar fi
emis un decret favorabil, după ce fusese ostil - toate acestea în răstimpul a 7 luni ale domniei sale.
(2) Deoarece Artaxerxe menţionat aici este pus aici pe listă în ordine după Dariu. Pe timpul lui
Ezra, Cir, Dariu şi Artaxerxe dăduseră toţi decrete privitoare la Templu şi la slujbele lui. Pare să
existe o contradicţie între afirmaţia că decretul lui Artaxerxe a fost necesar pentru încheierea
Templului şi afirmaţia din v. 15 că Templul a fost "isprăvit" în timpul domniei lui Dariu. Această
contradicţie aparentă poate fi rezolvată printr-o presupunere logică, şi anume că înfrumuseţarea
Casei Domnului de către Artaxerxe (cap. 7,27) era într-un sens foarte real o finisare a clădirii
Templului. Prin urmare Ezra s-a simţit îndreptăţit să-l includă pe Artaxerxe ca al treilea dintre
împăraţii ale căror decrete au făcut cu putinţă restaurarea Templului şi a Ierusalimului (vezi
cap. 7,27; 9,9).
Menţionarea împăratului Artaxerxe în versetul acesta este dovada că Ezra (cartea) nu a fost scrisă
pe vremea lui Zorobabel, ci pe vremea lui Ezra, probabil în timpul domniei lui Artaxerxe.

15 Casa a fost terminată în ziua a treia a lunii Adar e(Luna a douăsprezecea în

calendarul babilonian, ce corespunde lunilor februarie-martie; 12 martie 516 î.Cr.,
la aproape 70 de ani după distrugerea lui), în al şaselea an al domniei împăratului
Darius.
Terminată. Este dată ziua exactă a încheierii Templului, probabil şi ziua dedicării descrisă în
v. 16-18. Adar 3 din al 6-lea an de domnie al lui Dariu I era aproximativ 12 martie 515 î.Hr., cu 6
săptămâni înainte de Paşte.
Rezidirea Templului, începând cu ziua când a fost pusă piatra de temelie a doua oară (24 Kislev,
anul al 2-lea al lui Dariu) şi terminând cu ziua când au fost încheiate lucrările, acoperă
aproximativ 4 ani şi 3 luni, cu aproape 2 ani şi 3 luni mai puţin decât îi luase lui Solomon să
construiască Templul său. Motivul acestei diferenţe stă probabil în faptul că Solomon a trebuit ca
întâi să pregătească o suprafaţă plană pe care să înalţe diferite clădiri care aparţineau Templului, o
sarcină de proporţii însemnate. Cu toate că infrastructurile actuale ale zonei Templului de la
Ierusalim datează din timpurile lui Irod sau de mai târziu, în măsura în care pot fi observate,
descoperă eforturile uriaşe care trebuie să fi fost făcute de către constructorii iniţiali pentru ca să
zidească o fundaţie pe care să fie înălţat Templul şi multele lui clădiri auxiliare. Când s-au întors

~ 42 ~
exilaţii, au descoperit probabil că cea mare parte a fundaţiei era încă bună de folosit, fără să
necesite lucrări de reparaţie costisitoare şi consumatoare de timp. În plus, construcţiile se pare că
au fost mai puţin elaborate şi numeroase decât pe timpului Solomon şi probabil mai puţin
împodobite (vezi cap. 3,12). De asemenea, o anumită parte din construcţie fusese făcută de când
fusese emis primul decret. Poate că acestea sunt unele sau toate motivele pentru care construirea
celui de-al doilea templu a fost făcută într-o perioadă relativ scurtă.
Nu avem nici un fel de informaţii cu privire la dimensiunile noului Templu, numărul clădirilor
auxiliare, aranjamentul şi forma lor exterioară. Se poate ca templul lui Solomon sau templul ideal
al lui Ezechiel (Ezechiel 40-42) să fi servit ca model pentru unele părţi. Reiese clar faptul că
Templul acesta, ca şi cel al lui Solomon, aveau clădiri auxiliare, din texte precum cele din
Ezra 8,29; Neemia 12,44; 13,4.5, unde sunt menţionate anumite încăperi în legătură cu Templul.
În unele dintre camerele acestea erau păstrate visteriile Templului; altele serveau ca acareturi
pentru unii preoţi. Conform 1 Mac. 4,38, Templul era înconjurat de mai multe curţi.

16 Israeliţii – preoţii, leviţii şi ceilalţi care fuseseră în captivitate – au sărbătorit cu

bucurie dedicarea acestui Templu al lui Dumnezeu.

Au sărbătorit... dedicarea. Raportul acestei serbări de sfinţire este scurt, cuprinzând doar câteva
informaţii: (1) a fost o sărbătoare de bucurie; (2) a fost adus un mare număr de jertfe şi (3)
slujitorii Templului, preoţii şi leviţii au îndeplinit slujbele prescrise de legea lui Moise începând cu
acea zi. Desigur că muzica a jucat un rol important în activităţile zilei de sfinţire, întrucât ocaziile
anterioare similare au fost însoţite de multă muzică (vezi 1 Cronici 16,4-36; 2 Cronici 29,25-29).

17 Pentru dedicarea acestei Case a lui Dumnezeu au oferit 100 de viţei, 200 de
berbeci şi 400 de miei, iar ca jertfă pentru păcatul întregului Israel au adus 12 ţapi,
câte un ţap pentru fiecare seminţie.

O sută de viţei. Numărul jertfelor aduse în cursul slujbei de sfinţire este mic în comparaţie cu
slujbe asemănătoare săvârşite în timpul domniei lui Solomon (1 Regi 8,63), a lui Ezechia
(2 Cronici 30,24) şi a lui Iosia (2 Cronici 35,7). Sutele au înlocuit acum miile oferite anterior.
Întregului Israel. [Întregului Israel, KJV]. În v. 16 se vorbeşte despre adunare ca fiind "copiii lui
Israel". Scriitorul are grijă să prezinte pe exilaţii întorşi ca fiind "Israel", nu numai "Iuda" (vezi
cap. 2,70; 3,1; 4,3; 5,1). Numărul ţapilor jertfiţi a fost de 12 (cap. 6,17), numărul seminţiilor din
împărăţia nedivizată. Putem presupune că se întorseseră cu Zorobabel reprezentanţi din fiecare
seminţie şi că prin urmare era posibil ca poporul reorganizat să fie privit ca "Israel" (vezi
Neemia 11,20; Ieremia 50,4; Ezechiel 37,15-19; Zaharia 8,13; Maleahi 1,11). Totuşi, cei mai mulţi
dintre exilaţii repatriaţi erau din seminţiile lui Iuda şi Beniamin şi ca urmare erau în mod normal
numiţi "Iuda" (Ezra 4,1.6; 5,1; Zaharia 8,15). Dornic să scoată în evidenţă privelişte mai generoasă
şi mai măreaţă şi să vadă în cei adunaţi rămăşiţa întregului popor al lui Dumnezeu, Zorobabel a
rânduit această solemnă ocazie când au fost aduşi 12 ţapi ca jertfă pentru păcat, unul pentru fiecare
seminţie. Ezra a urmat aceeaşi procedură când a sosit la Ierusalim cu a doua grupă de exilaţi, 60 de
ani mai târziu (Ezra 8,35).

18 I-au pus pe preoţi, după cetele lor, şi pe leviţi, după grupele lor, să facă lucrarea
lui Dumnezeu la Ierusalim, după cum este scris în Cartea lui Moise.

Preoţi, după cetele lor. Terminarea noului Templu a fost în mod natural urmată de aşezarea
deservenţilor de la Templu, potrivit celui făcut iniţial de David (vezi 1 Cronici 23,6-23; 24,1-19).
Această ordonare a fost întemeiată pe rânduielile legii cu privire la slujbele respective ale celor
două categorii - preoţi şi leviţi - aşa cum sunt arătate în cartea Numeri (cap. 3,6-10; 8,6-26), dar
"cetele" propriu zise n-au fost stabilite decât pe vremea lui David.

~ 43 ~
19 Cei care fuseseră în captivitate au sărbătorit Paştele în a patrusprezecea zi a lunii
întâi.

Sărbătorit Paştele. Este de observat că începând cu acest verset autorul se întoarce la folosirea
ebraicei şi continuă în ebraică până la cap. 7,11. Faptul că Ezra a scris părţi din cartea sa în ebraică
şi părţi în aramaică poate să fie explicat cel mai simplu spunând că ambele limbi erau bine
cunoscute de iudei. Aramaica era limba obişnuită în Imperiul persan. Decretele oficiale erau scrise
în ea.
Un număr de sărbători de Paşte deosebit de solemne au fost prăznuite în istoria iudaică, şi
acestora li s-a acordat a atenţie specială de către scriitorii Bibliei. Aşa sunt Paştele prăznuite de
Ezechia după ce a curăţit Templul (2 Cronici 30) şi acelea prăznuite de Iosia după terminarea
reformei sale (2 Cronici 35). Ambele sărbători de Paşte însoţeau o redeşteptare a închinării de la
Templu după o perioadă de apostazie. Ezra aşează în aceeaşi categorie Paştele care a venit după
sfinţirea noului Templu. Aceasta nu însemnă că exilaţii nu sărbătoriseră Paştele înainte de anul
515 î.Hr., întrucât Ezra 5,5 conţine informaţia că ei au ţinut "toate sărbătorile închinate Domnului"
îndată ce au sosit în patria lor. Totuşi, acest prim Paşte după încheierii construirii noului Templu
marca reinstaurarea deplină a rânduielilor religioase regulate, mai mult sau mai puţin suprimate de
la data nimicirii primului Templu.
A patrusprezecea zi. Ziua fixată de legea lui Moise (vezi Exod 12,6). Aceasta însemna
aproximativ 21 aprilie 515 î.Hr.

20 Preoţii şi leviţii se curăţiseră în acelaşi timp, astfel că toţi erau curaţi. Ei au adus
jertfa de Paşte pentru toţi cei ce fuseseră în captivitate, pentru rudele lor dintre preoţi
şi pentru ei înşişi.

Se curăţiseră în acelaşi timp. Traducerea v. 20, aşa cum apare în KJV şi RSV, este probabil
corectă, deşi următoarea a fost apărată de un număr de comentatori: "Deoarece preoţii se
curăţiseră, în timp ce leviţii erau toţi curaţi, ca un om". Aceia care adoptă această ultimă traducere
cred că leviţii sunt cei la care se face referire în a doua jumătate a v. 20 că au sacrificat Paştele atât
pentru preoţi, cât şi pentru laici, fiind mai sfinţiţi decât preoţii. O asemenea situaţie este descrisă în
2 Cronici 29:34, unde leviţii pe vremea lui Ezechia sunt descrişi ca fiind mai curaţi la inimă ca
preoţii. Totuşi, cei mai mulţi traducători adoptă traducerea din KJV. Această redare nu face nici o
deosebire între preoţi şi leviţi, susţinând că amândouă categoriile de slujitori ai Templului erau la
fel de pregătiţi pentru această solemnă ocazie şi îi prezintă pe preoţi şi pe leviţi ca lucrând
împreună la sacrificarea mieilor de Paşte.

21 Israeliţii întorşi din captivitate au mâncat jertfa de Paşte împreună cu toţi aceia
care se separaseră de necurăţia neamurilor ţării, ca să-L caute pe DOMNUL,
Dumnezeul lui Israel.

Se separaseră. După ce menţionează pe exilaţii reîntorşi, Ezra vorbeşte aici despre o a doua grupă
de israeliţi care ia parte la prăznuirea Paştelui. Aceştia ar putea fi unii dintre "cei mai săraci din
ţară" lăsaţi de Nebucadneţar în 586 î.Hr. ca să fie "vieri şi lucrători de pământ" (2 Regi 25,12). În
timpul lungilor ani de exil, când preoţii şi conducătorii religioşi erau în Babilon, aceşti oameni
săraci şi ignoranţi se pare că au acceptat obiceiurile păgâneşti. Exilaţii câştigaseră o nouă
experienţă religioasă în şcoala încercării sub influenţa sănătoasă a unor bărbaţi precum Daniel şi
Ezechiel. În consecinţă, ei au cerut celor care nu fuseseră la Babilon să îşi schimbe viaţa pentru ca
să aparţină noului stat. Unii dintre cei la care se făcea referire aici s-ar putea să fi fost străini care
au acceptat din toată inima religia iudeilor şi au fost primiţi în adunarea iudeilor ca egali. Ca şi pe
timpul exodului, se luaseră măsuri ca toţi cei care doreau să se alipească poporului lui Dumnezeu
să facă aşa.

~ 44 ~
22 Au celebrat cu bucurie Sărbătoarea Azimelor timp de 7 zile, căci DOMNUL îi
înveselise întorcând spre ei inima împăratului Asiriei f(Împăratul persan purta acest
titlu, precum şi pe cel de împărat al Babilonului), ca să-i sprijinească în lucrarea de
la Casa lui Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel.

Sărbătoarea Azimelor. Aceasta a fost ţinută timp de o săptămână, aşa cum era cerut de lege
(Exod 12,15; 13,7; Levitic 23,6). Despre însemnătatea spirituală a sărbătorii, vezi 1 Cronici 5,8.
Împăratul Asiriei. Se consideră în general că aici este vorba despre Dariu. Este surprinzător că
este numit "împărat al Asiriei". Este adevărat că împăraţii Persiei nu s-au intitulat niciodată
"împărat al Asiriei", cu toate că de la Cir până la Xerxe ei au purtat titlul de "împărat al
Babilonului", pe lângă celelalte titluri ale lor. Întrucât Babilonul fusese timp de secole parte din
Asiria, dar în cele din urmă luase locul acestui imperiu, este posibil ca numele Asiria să fie folosit
ca un sinonim al Babiloniei (vezi la 2 Regi 23,29).
Potrivit cu o altă interpretare, Asiria este aici o simplă denumire pentru marea putere a Asiei
apusene, indiferent dacă pe vremea când s-a făcut afirmaţia puterea aceasta putea fi Babilonia,
Persia sau oricare alta. În sprijinul acestei păreri vin documente de curând descoperite ale
perioadei inter-testamentare, în care împăraţii seleucizi sunt numiţi asirieni.

Comentarii Ellen G. White:

1.2 PK 579 3-5 �

PK 558
7-10.12 �
PK 579
8-12 �
PK 598; TM 283
14 �
DA 233; GC 326; PK 607, 698
14-7.19 �
PK 596

~ 45 ~
Capitolul 7
Ezra şi alţi exilaţi sosesc la Ierusalim

1 După toate acestea, iată ce s-a întâmplat în timpul domniei lui Artaxerxes
a[Artaxerxes I Longimanus (465/464-425 î.Cr.), fiul lui Xerxes I (486-465 î.Cr.)],
împăratul Persiei. Ezra era fiul lui Seraia, fiul lui Azaria, fiul lui Hilchia,
După toate acestea. Autorul face o delimitare clară între prima şi a doua parte a cărţii cu ajutorul
unei expresii care este folosită decât aici în cartea lui Ezra. Intervalul real de timp dintre
evenimentele descrise în capitolul 6 şi cele din capitolul 7 este probabil de aproape 58 de ani, din
primăvara anului 515 î.Hr. (vezi cap. 6,15) până la primele luni ale anului 457 î.Hr. (vezi cap. 7,7).
Artaxerxes. Cu privire la ortografierea numelui împăratului, vezi nota suplimentară de la
capitolul 4. Pentru majoritatea învăţaţilor conservatori, comentariul de faţă susţine că Artaxerxe
menţionat aici este Artaxerxe Longimanus, care a domnit între 465-423 î.Hr. Pentru un rezumat al
dovezilor în favoarea acestei opinii, vezi nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.
Ezra era fiul lui Seraia. Ezra era probabil stră-stră-nepotul lui Seraia. În limbajul scriitorilor
biblici, fiecare descendent este un "fiu" şi fiecare strămoş este un "tată". Hristos este "fiul lui
David", iar David, "fiul lui Abraam" (Matei 1,1). Ioram "a născut pe Ozia" (Matei 1,8),
stră-stră-nepotul lui (vezi 1 Cronici 3,11.12, unde este folosit celălalt nume al lui Ozia, Azaria).
Probabil că Ezra omite numele tatălui său, al bunicului şi al străbunicului său, care nu fuseseră
oameni deosebiţi, şi pretinde că descinde din Seraia, ultimul mare preot care a slujit în timpul lui
Solomon (2 Regi 25,18).
Azaria, tatăl lui Seraia, este amintit numai în lista genealogică din 1 Cronici 6,13.14 şi Ezra 7,1,
dar tatăl lui Azaria, Hilchia, este fără îndoială marele preot de pe timpul lui Iosia (2 Regi 22,4-14;
2 Cronici 34,14-22).

2 fiul lui Şalum, fiul lui Ţadok, fiul lui Ahitub,

3 fiul lui Amaria, fiul lui Azaria, fiul lui Meraiot,
4 fiul lui Zerahia, fiul lui Uzi, fiul lui Buchi,
5 fiul lui Abişua, fiul lui Fineas, fiul lui Elazar, fiul lui Aaron, preotul conducător.
Fiul lui Aaron. În versetele 1-5, Ezra trasează genealogia sa până la Aaron, primul mare preot. O
comparaţie cu lista genealogică oferită în 1 Cronici 6, 3-15 arată că Ezra a omis 6 nume între
Azaria şi Meraiot din v. 3, care se găsesc în 1 Cronici 6,7-10 şi un alt nume (Meraiot) dintre Ţadoc
şi Ahitub din v. 2 (vezi 1 Cronici 9,11). Prescurtarea genealogiilor prin omiterea numelor lipsite
de însemnătate era o practică obişnuită la iudei. Un exemplu notabil este omiterea câtorva nume în
genealogia lui Hristos din Matei (vezi la Matei 1,5.11.15.17).
Cu toate că Ezra era un urmaş al lui Aaron, aparţinând astfel familiei marelui preot, nu era el
însuşi mare preot, ci numai "preot" (Ezra 7,11.12; Neemia 8,2).

6 Ezra acesta a venit din Babilon. El era un cărturar b(Lit.: scrib, în sensul de erudit,
expert în Lege; şi în v. 11) priceput în Legea lui Moise, dată de DOMNUL,
Dumnezeul lui Israel. Şi, pentru că mâna DOMNULUI, Dumnezeul său, era peste el,
împăratul i-a dat tot ce ceruse.

Ezra…a venit. [S-a suit, KJV]. Vezi cap. 2:1, unde aceeaşi expresie "s-a suit" este folosită cu
privire la prima grupă de exilaţi care s-a înapoiat.
Priceput. Ebr. mahir, un cuvânt folosit şi în aramaică şi egipteană pentru a reprezenta un scriitor
rapid, înzestrat. În papirusurile de la Elfantina, Ahikar se numeşte pe sine însuşi "un scriitor

~ 46 ~
înţelept şi iscusit" şi foloseşte acelaşi cuvânt mahir. În Egipt, unde mahir devenise un titlu
profesional pentru scribi iscusiţi, un astfel de om era mai bine educat în orice ramură a învăţăturii
profane. Ezra folosea însă talentele sale în domeniul religiei, fiind un învăţat "în Legea lui Moise"
(vezi la v. 11).
Domnul, Dumnezeul. E caracteristic pentru evlavia lui Ezra de a nu uita niciodată că Legea nu
era un simplu cod omenesc dat de un legiuitor pământean, ci un dar dumnezeiesc direct - "Legea
Domnului" (v. 10), "poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel" (v. 11), "legea pe care
Domnul o poruncise prin Moise" (Neemia 8,14) [KJV].
Tot ce ceruse. Ezra făcuse o impresie favorabilă asupra împăratului şi îi câştigase încrederea. Nu
se ştie cum s-a realizat acest lucru.

7 Unii dintre israeliţi, dintre preoţi, dintre leviţi, dintre cântăreţi, dintre portari şi
dintre slujitorii de la Templu au venit şi ei la Ierusalim în al şaptelea an al domniei
împăratului Artaxerxes.

Israeliţi. Aceleaşi 6 categorii de colonişti sunt menţionate aici că s-au întors împreună cu Ezra,
care potrivit relatării anterioare (cap. 2,70) îl însoţiseră pe Zorobabel. Ordinea citării este
aproximativ dar nu exact aceeaşi.
Al şaptelea an al domniei împăratului Artaxerxes. Ezra a socotit probabil anul al 7-lea al domniei
lui Artaxerxe după obiceiul iudaic, adică în termenii anului calendaristic civil iudaic, care începea
toamna (vezi vol. II, p. 110, 112, 138, 140). Prin urmare, anul al 7-lea de domnie al lui Artaxerxe I
a început în toamna anului 458 î.Hr. şi s-a sfârşit în toamna anului 457. Pentru o explicaţie a
acestor date şi a acelor din v. 8.9, vezi p. 100-103 ale acestui volum.

8 Ezra a sosit la Ierusalim în luna a cincea, în cel de-al şaptelea an de domnie al

împăratului.

A sosit la Ierusalim. Din v. 9 reiese că ziua întâia a lunii întâia (Nisan) a anului religios fusese
aleasă pentru începutul călătoriei. Lucrul acesta nu e surprinzător, întrucât sezonul uscat era folosit
în mod obişnuit pentru o astfel de călătorie, care cerea unei caravane câteva luni pentru a o
încheia.
Tot astfel, toate campaniile militare erau începute primăvara. Ziua plecării, în termenii
calendarului iulian, a fost cel mai probabil 27 martie 457 î.Hr. Timpul necesar călătoriei a fost de
aproape 4 luni (vezi p. 108). Exilaţii au sosit la Ierusalim în ziua întâi a lunii a cincea (Ab) sau
aproximativ 23 iulie 457 î.Hr. Faptul că grupa lui Ezra a avut nevoie de 4 luni pentru a ajunge la
Ierusalim pare, la prima vedere, prea mult, dar nu trebuie uitat faptul că o caravană de felul acesta
avea un număr de popasuri prelungite, dintre care una se spune că a avut loc la Ahava (cap. 8,15).
Raportul marşului oştirii lui Cir cel tânăr de la Efes la Cunaxa, aproape de Babilon, oferă un raport
real a unei astfel de călătorii. Cu toate că la Cunaxa s-a ajuns în aproape 91 de zile de marş,
întreaga călătorie, incluzând zilele de odihnă, a luat aproape o jumătate de an (Xenofon,
Anabasis II, 1. 6). O oarecare întârziere trebuie să fi fost aproape sigur pricinuită de primejdiile
drumului (vezi cap. 8,31). Cât priveşte itinerariul probabil, vezi la cap. 2,68.

9 Ezra plecase din Babilon în prima zi a lunii întâi şi a ajuns la Ierusalim în prima zi
a lunii a cincea, căci mâna cea bună a Dumnezeului său a fost peste el.

Mâna cea bună. Favoarea divină specială la care se face aici referire include probabil răspunsul
împărătesc la cererea lui Ezra (vezi v. 6) şi faptul că au fost scăpaţi de vrăjmaşii care
intenţionaseră să atace caravana pe drum (vezi cap. 8,21-23.31).

~ 47 ~
10 Ezra se hotărâse în inima lui să cerceteze Legea DOMNULUI, să o împlinească şi
să înveţe pe Israel poruncile şi hotărârile ei.
Se hotărâse în inima lui. Ezra era un bărbat consacrat. Ţinta şi ambiţia vieţii sale erau de a
cunoaşte voia lui Dumnezeu, de a conlucra cu Dumnezeu şi de a învăţa pe alţii să facă la fel.
Acesta era omul pe care îl chema Dumnezeu acum să facă o lucrare specială.

Scrisoarea lui Artaxerxes şi însărcinarea lui Ezra

11 Iată o copie a scrisorii c(Ezra 7:12-26 este în limba aramaică) date de împăratul
Artaxerxes preotului şi cărturarului Ezra, un învăţat în ce priveşte poruncile
DOMNULUI şi reglementările Lui cu privire la Israel:
Preotului. Genealogia din v. 1-5 dă de înţeles că Ezra era preot, dar v. 11 oferă unica afirmaţie
specifică a acestui fapt. Şi Neemia îl numeşte pe Ezra (cap. 8,2.9).
Cărturarului. Aici pentru prima dată sopher e folosit în sensul N.T. de grammateus, "cărturar",
însemnând un om instruit să explice Scripturile. Ezra se afla în fruntea unui şir de învăţaţi evrei,
care pe vremea lui Hristos îi cuprindeau pe Hilel şi Gamaliel, pe care iudeii îi considerau vrednici
succesori ai lui Ezra.

12 „Artaxerxes, împăratul împăraţilor, către Ezra, preotul şi cărturarul Legii

Dumnezeului cerurilor, Sănătate!
Împăratul împăraţilor. Decretul însuşi este citat în v. 12-26 scrise în aramaică exact aşa cum a
fost emisă de cancelaria persană. El este foarte înrudit în formă şi conţinut cu documentele aflate
în cap. 4 la 6, iar acum, după descoperirea unor documente similare la Elefantina, este recunoscut
ca autentic chiar şi de oamenii de ştiinţă cei mai critici. "Împărat al împăraţilor" era un titlu
recunoscut al monarhilor persani şi se găseşte pe orice inscripţie persană de întindere mai mare.
Titlul a fost folosit prima oară de împăraţii asirieni, care exprimau prin el faptul că domneau peste
mulţi regi vasali, pe care îi păstrau pe tronurile lor în ţările cucerite. Titlul a fost mai apoi însuşit
de împăraţii Babilonului (vezi Daniel 2,37) şi apoi de împăraţii persani când au devenit stăpâni ai
lumii.
Ezra, preotul. E interesant de a nota că decretul nu foloseşte cuvântul obişnuit aramaic kumra',
"preot", ci cuvântul de împrumut kahen, luat de la ebr. kohen. În documentele aramaice de la
Elefantina, scriitorii fac de asemenea o distincţie clară între preoţii păgâni, pentru care foloseau
cuvântul aramaic obişnuit kumra', şi preoţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe care îi denumeau
folosind cuvântul kahana'. Folosirea acestui cuvânt în documentul din Ezra 7 arată deci că
decretul, cu toate că era aprobat şi emis de împărat şi în numele lui, era compus de un iudeu din
cancelaria imperială. Există în acest sens şi alte dovezi din acelaşi decret.
Cărturarul Legii Dumnezeului cerurilor. Aramaic, saphar datha' di-'elah shemayya'. O explicaţie
corectă a acestui titlu a fost numai de curând făcută de H. H. Schaeder. Pe temeiul titlurilor
analoge, el arată că acesta denumeşte un slujbaş superior din cavaleria persană responsabil cu
treburile care ţineau de "legea Dumnezeului cerurilor". Potrivit cu aceasta, Ezra era un raportor al
treburilor religioase iudaice în guvernarea persană. În mod asemănător îl descoperim mai târziu în
guvernarea partică şi sasanidă pe conducătorul populaţiei iudaice (resh galutha', "conducătorul
exilaţilor") fiind adesea egal cu cei mai înalţi funcţionari ai guvernării. Şi Neemia 11,24 dă
mărturie despre existenţa unei altfel de slujbe pe timpul lui Artaxerxe I. Nu putem spune cum a
ajuns Ezra pe un astfel de post, dar este evident că numirea lui în această slujbă a făcut din el
iudeul cel mai influent din Babilon. Faptul că el şi-a folosit influenţa în interesul poporului său e
dovedit de conţinutul decretului.
Sănătate[Aşa-trad. Cornilescu;Pace desăvârşită, KJV]. Aramaica are numai cuvântul gemir, care
înseamnă "completat" şi e considerat de cei mai mulţi cercetători că este fie o formulă prescurtată
care indică sfârşitul unui document, fie un cuvânt care înseamnă "emis". În primul caz, cuvântul

~ 48 ~
"pace" trebuie să fie adăugat, aşa cum a făcut KJV, iar a doua interpretare consideră textul
complet, aşa cum este el.
[Mai departe-trad. Cornilescu;Atare timp, KJV]. Vezi la capitolul 4,17.

13 Am dat poruncă să se dea drumul tuturor celor din poporul lui Israel aflaţi în
împărăţia mea, inclusiv preoţilor şi leviţilor, care doresc să meargă la Ierusalim
împreună cu tine.
Celor din poporul. Decretul lui Artaxerxe este tot atât de cuprinzător ca şi proclamaţia lui Cir
(cap. 1,3) şi dă permisiunea nu numai iudeilor, dar şi tuturor israeliţilor din orice seminţie să-l
însoţească pe Ezra la Ierusalim. Faptul că Israeliţii din toate seminţiile s-au dus la Ierusalim cu
prilejul acesta e subînţeles din referirea la cei "12 viţei pentru tot Israelul" pe care i-au jertfit cei
care s-au întors cu Ezra la sosirea lor "Dumnezeului lui Israel" (vezi la cap. 8,35).

14 Cu privire la cele de mai înainte, tu eşti trimis de împărat şi de cei 7 sfetnici ai săi
ca să cercetezi Iuda şi Ierusalimul în ce priveşte Legea Dumnezeului tău, Lege pe
care o ai în mână,
Şapte sfetnici. În Estera 1,14 cei 7 sfetnici apar ca 7 domnitori care "vedeau faţa împăratului" şi
"aveau locul întâi în împărăţie". Nici o inscripţie nu s-a găsit până acum care să explice mai mult
funcţiile acestui grup. S-a emis ipoteza că se referă la capii celor 7 mari familii persane, care, după
Herodot (III, 84), aveau privilegii care le depăşeau pe cele de care se bucurau alte familii, inclusiv
dreptul de acces nerestricţionat la împărat.
Legea Dumnezeului tău. Însărcinarea dată lui Ezra privea şi îndatorirea de a cerceta situaţia
religioasă din provincia Iudea. De aici, fireşte, decurge faptul că Legea lui Dumnezeu constituia
termenul de referinţă. Cuvintele cu privire la Lege au fost adesea interpretate de oamenii de ştiinţă
critici ca arătând că Ezra era autorul sau cel puţin redactorul legii la care se face referire. Faptul că
această opinie este incorectă se poate vedea din v. 25, care arată că legea aceasta era deja
binecunoscută iudeilor palestinieni înainte de sosirea lui Ezra. De aceea este evident că "Legea
Dumnezeului tău" era o carte sau cărţi, aflate deja în posesia lui Ezra, ca şi a iudeilor din Palestina.
Natura acestei legi, deja cunoscută iudeilor din Babilon şi Palestina, este revelată în Neemia 8.

15 şi să duci argintul şi aurul pe care împăratul şi sfetnicii săi l-au dăruit de

bunăvoie Dumnezeului lui Israel, Care Îşi are Lăcaşul la Ierusalim,
Argintul şi aurul. Chestiunile financiare ocupă un rol cât se poate de important în acest decret.
Darurile pe care Ezra era însărcinat să le ducă la Ierusalim veneau din 3 surse:împăratul şi sfetnicii
lui, o colectă făcută printre prieteni neiudei din satrapia Babiloniei şi daruri de bunăvoie făcută de
iudeii care locuiau în afară de Palestina (v. 16). În vremurile străvechi, transferarea sumelor mari
de bani era făcută de caravane bine păzite. Căile principale de călătorie nu erau niciodată lipsite de
tâlhari, şi cu cât era mai mare suma de transferat cu atât mai mare era primejdia să fie interceptată.
Iosif relatează (Antiquities, XVIII, 9. 1) că darurile transferate anual la Ierusalim de la Babilon pe
timpul romanilor erau escortate de un mare număr de oameni înarmaţi.
Care Îşi are Lăcaşul. Expresia aceasta este asemănătoare, dar nu identică, cu cea folosită de Cir în
capitolul 1,2.3. Aceasta nu înseamnă neapărat că Artaxerxe Îl considera pe Dumnezeul iudeilor o
divinitate locală, ci doar că amplasarea Templului Lui era la Ierusalim. Dacă un iudeu ca Ezra a
fost autorul faptic al acestui decret, care a fost apoi aprobat de Artaxerxe (vezi v. 12), el a folosit
fireşte o astfel exprimare.

16 precum şi tot argintul şi aurul pe care îl vei obţine în tot ţinutul Babilonului
împreună cu darurile de bunăvoie ale poporului şi ale preoţilor oferite pentru Casa
lui Dumnezeu de la Ierusalim.

~ 49 ~
17 Prin urmare, cu banii aceştia să cumperi de îndată viţei, berbeci, miei, daruri de
mâncare şi daruri de băutură, ca să le oferi pe altarul Casei lui Dumnezeu din
Ierusalim.
Să cumperi. [Să cumperi grabnic, KJV]. Mai bine "să cumperi cu pricepere" sau "cu toată
sârguinţa" (RSV). Artaxerxe nu era preocupat de cât de repede urmau să fie cheltuiţi banii, ci cât
de bine. Scopul principal al banilor trimişi prin Ezra era de a menţine ritualul iudaic (vezi
cap. 6,9.10).

18 Cu argintul şi aurul care va mai rămâne să faceţi, după voia lui Dumnezeu, ceea
ce tu şi rudele tale credeţi că este mai bine.
Ceea ce…credeţi că este mai bine. Restul banilor urmau să fie cheltuiţi oriunde considera Ezra,
care lucra sub călăuzire divină, că sunt necesari. Ezra era astfel liber să folosească cât de mulţi
bani ar fi socotit înţelept pentru scopuri pe care le-ar fi socotit necesare, fără a cere permisiune de
fiecare dată. Decretul îi dădea astfel dreptul să folosească banii pentru lucrări precum repararea
Templului sau reconstruirea zidului. La data când a fost scris decretul, Ezra poate că a considerat
benefică o astfel de libertate de acţiune. Mai târziu, când samaritenii şi-au arătat vrăjmăşia, este
posibil ca el să fi regretat că nu a menţionat în decret anumite scopuri precise care urmau să fie
finanţate cu aprobarea imperială.

19 Uneltele care ţi-au fost date pentru slujba de la Casa lui Dumnezeu să le prezinţi
înaintea lui Dumnezeu, la Ierusalim.
Uneltele. Nu reiese că acestea erau unelte sacre care au aparţinut primului Templu, ca acelea care
fuseseră încredinţate lui Zorobabel, ci se pare că făceau parte din darul de bunăvoie (v. 15), în care
ele erau în mod distinct cuprinse (vezi cap. 8,26-28). Poate că uneltele sau vasele trimise împreună
cu Zorobabel se dovediseră prea puţine pentru sărbătorile cele mari. Se găsesc cazuri similare în
istoria antică de regi care au trimis vase de preţ ca daruri altor regi sau templelor naţiunilor aliate.
Darul lui Artaxerxe nu era deci ceva neobişnuit.

20 Celelalte cheltuieli pe care le vei avea de făcut pentru Templul Dumnezeului tău
să le suporţi din visteria imperială.
De făcut. [Orişice altceva, KJV]. Aici flexibilitatea decretului devine vizibilă. Lui Ezra i se
acordă acces nelimitat la veniturile provinciei Iudea pentru a fi folosite pentru orice scop legat de
Templu. În limitele stabilite în v. 22, propria judecată a lui Ezra urma să hotărască ce trebuia făcut.
Vistieria imperială. Nu vistieria imperială din Susa sau Persepolis, unde se aduna tributul din
diferitele provincii, ci vistieria locală a Iudeii, la care iudeii aduceau contribuţiile lor şi din care
Ezra era acum autorizat să ia.

21 Eu, împăratul Artaxerxes, dau următoarea poruncă tuturor vistiernicilor din

provincia de peste râu: tot ce vă va cere Ezra, preotul şi cărturarul Legii
Dumnezeului cerurilor, să i se dea de îndată
Tuturor vistiernicilor. "Decretul" care includea şi autorizaţia fusese probabil trimis aparte
vistiernicului imperial care locuia în Iudea şi celor din anturajul satrapului care se ocupau cu
treburile financiare ale provinciei. Artaxerxe nu intenţiona ca Ezra să ceară venituri unor provincii
precum Samaria sau Amon, ai căror locuitori erau vrăjmaşii Iudeii. Titlul aramaic tradus
"vistiernic" apare şi pe obiecte din Persepolis.
Ezra... cărturarul. Cu privire la titlul oficial al lui Ezra, vezi la v. 12.

~ 50 ~
22 până la valoarea de 100 de talanţi d(Aproximativ 3 t) de argint, până la 100 de
cori e(Aproximativ 22 kilolitri) de grâu, până la 100 de baţi f(Aproximativ
2,2 kilolitri) de vin şi până la 100 de baţi de untdelemn, iar în ce priveşte sarea –
fără limită.
Până la valoarea de 100 de talanţi de argint. Potrivit cu greutatea talantului babilonian uşor,
acesta putea să aibă 3.013 kg sau 3,32 tone. În plus, Ezra putea să ceară 100 de cori de grâu
(22.000 litri) şi câte 100 de baţi (2.200 litri) de vin şi, respectiv, de untdelemn.
Pe tăbliţele-contract babiloniene untdelemnul şi vinul sunt de obicei evaluate în "oale", a căror
capacitate nu e cunoscută. Preţul vinului varia între 1-8 sicli "oala", potrivit cu calitatea vinului şi
cu sezon. Compară cu vol. I, p. 169.
O cerere către vistieria de grâu, vin sau untdelemn şi sare pare ciudată astăzi, dar era destul de
obişnuită în sistemul persan, în care impozitul era plătit parţial în natură, şi fiecare provincie era
obligată să trimită curţii imperiale produsele cele mai alese. Vinul, grâul, untdelemnul şi sarea
erau produse din abundenţă în Palestina, care era "o ţară cu grâu şi cu vin, o ţară cu pâine şi vii, o
ţară cu măslini de untdelemn şi miere" (2 Regi 18,32), iar regiunea din jurul Mării Moarte abunda
în sare.

23 Să se facă de îndată tot ceea ce a poruncit Dumnezeul cerurilor cu privire la

Templul Dumnezeului cerurilor, ca să nu vină mânia Lui peste împărăţia
împăratului şi a fiilor săi.
Mânia Lui peste împărăţia. În anul al şaptelea al lui Artaxerxe I era "mânie împotriva împărăţiei"
Persiei cât se poate de serioasă. Egiptul se revoltase împotriva perşilor în anul 460 î.Hr., iar în anul
următor, cu ajutorul atenienilor, alungase ultimii persani din ţară. Către finele anului 459, s-a făcut
o încercare zadarnică de a-i constrânge pe atenieni să-şi retragă trupele. În 458, Artaxerxe s-a
hotărât să facă o încercare de a recâştiga ţara răzvrătită. La scurt timp după aceasta, el a emis
decretul acesta prin care autoriza expediţia lui Ezra la Ierusalim. Istoria raportează că începând cu
anul 457 d.Hr., lucrurile au mers bine pentru perşi în Egipt. Memfis a fost recâştigat în anul acela,
iar în 456 trupele ateniene au fost în cele din urmă biruite şi provincia Egipt recâştigată.
Fiilor săi. Când Artaxerxe a ajuns pe tron era destul de tânăr şi se ştie câţi copii avea în al
şaptelea an al lui. Până în final, numărul lor a ajuns la 18 (Ctesias Excursus Persika 44).

24 De asemenea, vă mai facem cunoscut că nu aveţi voie să puneţi tribut, dare sau
taxe de trecere nici asupra preoţilor, leviţilor, cântăreţilor, portarilor sau slujitorilor
de la Templu şi nici asupra altor slujitori ai acestui Templu al lui Dumnezeu.
Facem cunoscut. [Certificăm, KJV]. Comentatorii mai vechi au văzut în pluralul folosit aici, fie
un plural de reverenţă, încă folosit în mod obişnuit pe atunci de către regalitate şi probabil
comparabil cu editorialul "noi", fie o indicaţie că Artaxerxe se referea aici şi la fiii săi. Ambele
păreri sunt însă incorecte. O înţelegere mai bună a limbii aramaice arată că subiectul participiului
activ "certificăm" sau "notificăm" este nedefinit şi că expresia ar trebui tradusă în sensul pasiv
"sunteţi notificaţi".
Nu aveţi voie să puneţi. [Nu va fi legal să impuneţi, KJV]. Cu privire la cele 3 impozite
pomenite aici, vezi la cap. 4,13. Dovezi documentare relevă faptul că preoţimea egipteană a fost
scutită de impozite în cea mai mar3 parte a istoriei (vezi la Genesa 47,22). Cu toate că nu sunt
dovezi documentare care să confirme acelaşi obicei în Persia, faptul că acest privilegiu a fost
acordat personalului Templului iudeu dă de înţeles că şi preoţimea persană era scutită de
impozite. Nu ar fi fost posibil ca Ezra să obţină o astfel de scutire pentru preoţii poporului său
dacă preoţimea persană nu s-ar fi bucurat de privilegii asemănătoare.
Faptul că politica scutirii preoţilor de la plata impozitelor îşi găseşte paralela chiar şi pe vremea
perşilor se poate vedea dintr-o inscripţie grecească în care Dariu I mustră pe un anume Gadatas

~ 51 ~
pentru ignorarea politicii împărăteşti cerând "tribut de la cultivatorii sacrii al lui Apolo". Şi
Antioh cel Mare a acordat privilegii asemănătoare preoţimii iudaice (Iosif, Antiquities XII 3. 3).

25 Iar tu, Ezra, după înţelepciunea Dumnezeului tău cu care ai fost înzestrat,
numeşte magistraţi şi judecători ca să facă dreptate întregului popor din provincia de
peste râu, şi anume tuturor acelora care cunosc legile Dumnezeului tău, iar celor
care nu le cunosc, să li le faceţi cunoscute.

Magistraţi şi judecători.Partea finală a decretului (v. 25.26) îl autorizează pe Ezra să reorganizeze

sistemul judiciar al Iudeii şi să se ocupe în viitor de numirea slujbaşilor judecătoreşti în provincia
aceea. Cuvântul shapheţin, "magistraţi", este doar echivalentul ebraic aramaicizat al cuvântului
tradus "judecători". Cuvântul nu a fost găsit în documente neiudaice scrise în aramaică, dar verbul
lui de rădăcină apare în rapoartele iudaice aflate la Elefantina. Folosirea lui în decretul din Ezra 7
este încă o probă că un iudeu care vorbea ebraică, probabil Ezra, era răspunzător de redactarea
acestui document.
De peste râu. Vezi la Ezra 4,10. Faptul că în jurisdicţia lui Ezra nu era menită să cuprindă întreg
teritoriul de "Dincolo de Râu" este evident din clauza explicativă suplimentară, "tuturor celor ce
cunosc legile Dumnezeului tău". Ea conferă lui Ezra jurisdicţie numai asupra părţii iudaice a
populaţiei, inclusiv prozeliţii iudei.
Să li le faceţi cunoscute. [Învaţă-i, KJV]. Ezra, care era probabil răspunzător de redactarea
decretului, trebuie să fi cunoscut ceva cu privire la starea spirituală dominantă în Iudea, care l-a
convins de necesitatea instruirii în Legea lui Dumnezeu a exilaţilor întorşi. Cunoscând că propria
sa convingere asupra chestiunii nu ar fi avut mare greutate înaintea conducerii din Iudea, a obţinut
o autorizaţie împărătească pentru lucrarea aceasta, astfel încât iudeii să nu fie ispitiţi să treacă cu
vederea acest aspect al programului său de reformă. Faptul că iniţiativa acestei prevederi din
decret îi aparţinea lui Ezra reiese în v. 6.28.

26 Toţi aceia care nu vor împlini Legea Dumnezeului tău şi legea împăratului să fie
judecaţi imediat şi condamnaţi la moarte, la exil, la confiscarea averii sau la
temniţă.”

Să fie judecaţi imediat şi condamnaţi. În fine, Ezra era autorizat să aplice legea, având puterea să
amendeze, să întemniţeze, să exileze sau să execute pe cei vinovaţi, aşa cum va crede el de
cuviinţă. Puterile acestea erau întotdeauna acordate de către perşi administratorilor civili ai
provinciilor, care guvernau ca autocraţi în teritoriile lor, răspunzători doar faţă de împărat.
Acordarea unor răspunderi atât de vaste lui Ezra arată că Artaxerxe nu îl considera un simplu
conducător religios. El era învestit cu autoritate civilă în oricare ramură a administraţiei provinciei
Iudeii, cu excepţia, poate, a celei financiare.

27 Binecuvântat să fie DOMNUL, Dumnezeul strămoşilor noştri, Care a pus în inima

împăratului dorinţa să onoreze Casa lui Dumnezeu din Ierusalim

Binecuvântat. După ce a citat documentul important în aramaică, limba în care era folosit la
origine, Ezra porneşte acum în ebraică, limbă care continua neîntrerupt până la sfârşitul cărţii. Ca
un adevărat om al lui Dumnezeu, el îşi exprimă recunoştinţa pentru răspunsul la rugăciune.
Să onoreze. [Să înfrumuseţeze, KJV]. Cuvântul de recunoştinţă al lui Ezra arată că Artaxerxe
dăduse autorizaţie pentru continuarea lucrărilor de construcţie în legătură cu Templul. Nu se ştie
dacă lucrarea aceasta consta numai din decorări sau cuprindea şi clădiri. Fără îndoială că textul
acesta explică motivul pentru care Ezra l-a pus pe Artaxerxe printre împăraţii a căror "poruncă" a
făcut ca Templul să fie clădit (vezi cap. 9,9 şi la cap. 6,14).

~ 52 ~
28 şi a îndreptat spre mine bunăvoinţa împăratului, a sfetnicilor săi şi a tuturor
comandanţilor săi puternici. Întărit de mâna Dumnezeului meu, care era peste mine,
am convocat căpeteniile lui Israel ca să meargă împreună cu mine.
Spre mine. Mulţi comentatori moderni au socotit că numai acele părţi ale cărţii lui Ezra care sunt
scrise la persoana întâia singular pot fi atribuite lui Ezra şi că acele părţi care se referă la Ezra la
persoana a treia singular au fost scrise de un altul (vezi cap. 7,1-11; 10,1). Totuşi, un studiu atent
al documentelor vechi arată că o schimbare a pronumelor nu este o dovadă a schimbării autorului.
Se pot da exemple din documente egiptene (istoria lui Sinuhe, vezi la Exod 2,15), asiriene (Annals
of Sargon II), aramaice (Istoria lui Ahikar), ebraice (Daniel 4) şi greceşti (Tucidide), în care apare
aceeaşi particularitate. Chiar şi în unele lucrări literare moderne scriitorii trec brusc de la persoana
întâia la a treia şi invers, aşa cum a arătat Kittal.
Bunăvoinţa împăratului. Vezi la v. 15. Aici e o nouă dovadă că Ezra s-a înfăţişat înaintea lui
Artaxerxe şi a cabinetului lui ca un petiţionar (vezi şi v. 6). Cu toate că trebuie să se admită că
tactul şi înţelepciunea lui Ezra au fost responsabile purtat într-o măsură importantă de succesul
care a încoronat eforturile lui, mai ales în obţinerea decretului, mâna Providenţei l-a condus pas cu
pas. El a recunoscut din toată inima că succesul lui se datora bunătăţii lui Dumnezeu şi că
Dumnezeu lucrase asupra inimii împăratului şi a dregătorilor în faţa cărora se înfăţişase.

NOTĂ SUPLIMENTARĂ LA CAPITOLUL 7

Până aproape de finele secolului al XIX-lea, atât iudeii cât şi creştinii considerau că Artaxerxe
din cartea lui Ezra era primul împărat persan care a purtat numele acesta. El a fost numit de greci
Artaxerxe Longimanus ("mână lungă") şi a domnit între 465-423 î.Hr. Însă, începând cu 1890,
situaţia s-a schimbat radical. În anul acela, un învăţat belgian, A. van Hoonacker, a publicat primul
său studiu asupra succesiunii cronologice din Ezra şi Neemia, aducând argumente în favoarea
răsturnării succesiunii tradiţionale şi încercând să facă din Ezra unul dintre succesorii lui Neemia.
Opinia aceasta a câştigat mulţi adepţi în lumea savanţilor. Cei care inversează succesiunea
tradiţională sunt acum în număr aproximativ egal cu cei care aderă încă la ea. Având în vedere
importanţa acestei chestiuni, îndeosebi cu privire la profeţia din Daniel 9,24-27 şi la datarea ei
exactă, avem mai jos o analiză mai detaliată a problemei.Cercetătorii care cred că Ezra a venit
după Neemia pot fi grupaţi după cum urmează: (1) cei care plasează evenimentele din Ezra 7 în
ultimii ani de domnie ai lui Artaxerxe I, de obicei în al 37-lea an al lui de domnie (427 î.Hr.) şi nu
în al-7-lea, ca în textul biblic, şi (2) cei care fixează expediţia lui Ezra în anul al 7-lea al domniei
lui Artaxerxe II (40/045-359/58 î.Hr.).
Părerile primei grupe nu au de ce să fie tratate în acest comentariu, deoarece ele nu implică nimic
altceva decât un amendament ipotetic al textului, care respinge data aşa cum este redată în Ezra 7
şi o înlocuieşte cu alta. Majoritatea cercetătorilor care cred că activitatea lui Ezra în Ierusalim a
urmat-o pe aceea a lui Neemia aparţine acest primei grupe.
Mai impresionante sunt argumentele cercetătorilor care aparţin celei de-a doua grupe. Ei atrag
atenţia asupra faptului că Biblia nu arată care dintre cei trei Artaxerxe ai istoriei este menţionat în
Ezra 7 şi că ei nu forţează raportul biblic plasând evenimentele din Ezra 7 şi 8 în anul al 7-lea al
lui Artaxerxe II şi nu în anul al 7-lea al lui Artaxerxe I. Deşi orice cercetător al Bibliei va
recunoaşte că evenimentele raportate nu sunt totdeauna prezentate în ordine cronologică, nimeni
nu e îndreptăţit, a priori, să respingă idee care fixează Ezra 7-10 undeva după evenimentele
descrise în Neemia. Un studiu atent al tuturor dovezilor este esenţial pentru o hotărâre valabilă în
privinţa aceasta.
Pentru început, e bine să cercetăm motivele pentru care învăţaţii au părăsit poziţia susţinută multă
vreme că Ezra a venit la Ierusalim în al 7-lea an al lui Artaxerxe I şi Neemia în al 20-lea al
aceluiaşi împărat. Dintre numeroasele argumente în favoarea inversării succesiunii tradiţionale
doar cinci sunt deosebit de importante. Ele susţin că:
1. 1. Neemia nu ştia nimic despre Ezra. Dacă Ezra venise la Ierusalim înarmat cu puteri
administrative, religioase şi judecătoreşti lărgite, aşa cum dă de înţeles Ezra 7, de ce nu joacă un
rol mai însemnat pe vremea lui Neemia? Este adevărat că Ezra este menţionat ca cititor al legii
~ 53 ~
(Neemia 8,1-6.9) şi ca unul dintre conducătorii celor două coruri de la sfinţirea zidului
(Neemia 12,36), dar lucrările lui sunt complet eclipsate de cele ale lui Neemia. Dacă, în shimb, el
era un preot relativ tânăr de obârşie aaronică pe vremea lui Neemia, era numai natural ca el să fie
un cititor al legii, dar fără un loc important în administraţia civilă. Mai târziu, probabil, a câştigat
atenţia împăratului persan şi a fost trimis în Iudea cu puterile extinse arătate în Ezra 7
2. 2. Neemia nu spune nimic despre exilaţii întorşi împreună cu Ezra. În efortul lui de a repopula
capitala ţării, Neemia trece în revistă recensământul diferitelor grupe care se întorseseră cu
Zorobabel în urmă cu aproape 100 de ani (Neemia 7), dar pare să ignore total pe cei care, potrivit
cu Ezra 7 şi 8, se întorseseră cu numai 13 ani în urmă, dacă reîntoarcerea lui Ezra a avut loc în
457 î.Hr. Dacă Ezra a venit însă cu 5.000 sau 6.000 de oameni pe vremea lui Artaxerxe II, Neemia
nu putea să-şi bazeze măsurile sale de repopulare decât pe unicul recensământ disponibil, acela al
lui Zorobabel.
3. 3. Ezra găseşte o comisie instituită de Neemia. Când Ezra a sosit la Ierusalim, el a înmânat
tezaurele încredinţate lui de Artaxerxe unui număr de patru leviţi, care se pare că aveau
răspunderea fondurilor Templului (Ezra 8,33). Neemia raportează că în cursul celui de al doilea
mandat de serviciu al său a numit o comisie compusă din patru persoane care răspundea de
vistierii (Neemia 13,13), dând de înţeles că o astfel de comisie n-a existat înainte de el. De unde se
trage concluzia că Ezra trebuie să fi sosit la Ierusalim după ce comisia fusese instituită, adică după
primul mandat ca guvernator al lui Neemia.
4. 4. Zidul fusese construit înainte de sosirea lui Ezra. Ezra şi-a exprimat recunoştinţa pentru că
Dumnezeu dăduse "un zid în Iuda şi la Ierusalim" (Ezra 9,9, KJV) [Un adăpost, trd. Cornilescu],
care pe cât se părea fusese terminat de curând. Însă Neemia n-a găsit decât ruine şi a trebuit să
construiască zidul în primul an al sosirii sale la Ierusalim.
5. 5. Marele preot Iohanan aparţinea unei generaţii ulterioare. Iohanan este de obicei citat ca
martor principal în favoarea opiniei că Ezra a urmat după Neemia. Iohanan, fiul lui Eliaşib, este
unul dintre ultimii demnitari, probabil mari preoţi, menţionaţi în cartea lui Neemia (Neemia
12,22.23). Întrucât Eliaşib a fost mare preot când Neemia era guvernator (Neemia 3,1; 20,21;
13,4.7), Iohanan, care era fiul sau nepotul lui (Ioiada e plasat între Eliaşib şi Iohanan în Neemia
12,22), aparţinea unei generaţii ulterioare. Concluzia aceasta e în acord cu faptul că Iohanan este
menţionat într-un document iudaic ca mare preot în 410 î.Hr. Printre papirusurile elefantine (vezi
p. 79-83), există o scrisoare scrisă la 25 noiembrie 407 î.Hr. (după calendarul persan) şi adresată
lui Bigvai, guvernatorul persan al Iudeii. Scrisoarea aceasta afirmă că scriitorii scriseseră cu trei
ani mai devreme lui "Iohanan, marele preot şi tovarăşilor lui, preoţii care sunt în Ierusalim" (ediţia
lui Cowley, nr. 30).
Mai mult, Iohanan, fiul lui Elaşib, avea o odaie în Templul de la Ierusalim când Ezra a sosit în
cetatea aceea (Ezra 10,6). Dacă Ezra a venit la Ierusalim în 457 î.Hr. şi l-a găsit pe Iohanan în
posesia unei odăi din Templu, acesta din urmă trebuie să fi fost un preot slujitor în vârstă de cel
puţin 20 de ani (vezi Ezra 3,8), probabil mult mai vârstnic. Dacă, potrivit papirusului menţionat,
Iohanan era mare preot în 410 î.Hr., pe vremea aceea trebuie să fi fost de cel puţin 67 de ani. De
asemenea întrucât succesorul său Iadua (Neemia 12,11.22) era mare preot când Alexandru cel
Mare traversa Palestina (332 î.Hr.; vezi Iosif Antiquities xi, 8, 4. 5), 78 de ani mai târziu, Iadua
trebuie să fi fost în vârstă de aprox. 100 de ani.
Cei care susţin că Neemia l-a precedat pe Ezra declară că aparenta dificultate de a presupune că
Iadua funcţiona ca mare preot la vârsta de 100 de ani poate fi rezolvată admiţând că Ezra a sosit la
Ierusalim sub Artaxerxe II (405/04-359/58 î.Hr.). Atunci se poate explica faptul că Iohanan a
devenit mare preot cu puţin timp înainte de 410 î.Hr., ca succesor al lui Ioiada, fiul lui Eliaşib,
contemporanul lui Neemia. Presupunând că Iohanan era de vreo 30 de ani în 410, el avea 43 de ani
când Ezra a sosit la Ierusalim, în anul al 7-lea de domnie al lui Artaxerxe II, şi astfel deţinea o
cameră la Templu, pe care Ezra a putut-o folosi (Ezra 10,6). Dacă presupunem în continuare că
Iadua s-a născut târziu în viaţa lui Iohanan, poate când Iohanan avea 40 de ani, el a atins vârsta de
70 de ani pe timpul vizitei lui Alexandru.

~ 54 ~
 Acestea sunt cele 5 argumente mai importante pe care savanţii le prezintă în favoarea inversării
succesiunii tradiţionale a expediţiilor lui Ezra şi Neemia. Argumentele acestea vor fi analizate
acum din punctul de vedere al succesiunii tradiţionale Ezra-Neemia.
1. Poziţia lui Ezra pe vremea lui Neemia era una normală. Ezra a sosit la Ierusalim în 457 î.Hr.,
înarmat cu mari puteri, dar nu ca guvernator precum Neemia, 13 ani mai târziu. Ezra câştigase
favoarea împăratului, care l-a autorizat să se întoarcă în Iudea şi să reorganizeze sistemul
judecătoresc potrivit legilor iudaice (vezi Ezra 7,26). De asemenea el a primit susţineri financiare
bogate şi pe cât se pare dreptul de a întări cetatea. În timpul rebeliunii lui Megabizos, satrap
"Dincolo de Râu" (vezi p. 62), de care aparţinea provincia Iudea, samaritenii au folosit poate
ocazia să comunice direct cu împăratul asigurându-l de loialitatea lor, dar în acelaşi timp
acuzându-i pe iudei de intenţia dăunătoare de a reconstrui zidul cetăţii lor. Artaxerxe, nestatornic
din fire şi oportunist, a acceptat poate cu recunoştinţa declaraţia pe care au făcut-o samaritenii,
nădăjduind că loialitatea lor urma să-i provoace neajunsuri răzvrătitului de Megabizos în propria
lui satrapie, şi le-a îngăduit samaritenilor să ceară o oprire a reconstruirii zidului Ierusalimului.
Nemulţumiţi numai cu oprirea activităţii iudeilor, totuşi samaritenii au demolat poate o parte din
acesta şi au ars anumite porţi (vezi la Neemia 1,3).
După ce Megabizos şi Artaxerxe s-au împăcat, au fost refăcut relaţiile normale cu satrapia de
"Dincolo de Râu", iar Neemia a aflat de la fratele său (vezi la Neemia 1,2) ce se petrecuse în Iudea
în perioada când legăturile cu provincia aceea fuseseră întrerupte. Atunci Neemia i-a cerut
împăratului, de a cărui bunăvoinţă se bucura, să fie trimis la Ierusalim cu autoritate deplină pentru
a reconstrui zidul (Neemia 1 şi 2).
Cu toate că Neemia primise autoritatea deplină să reconstruiască zidul, el a acţionat cu foarte
mare atenţie la sosirea lui la Ierusalim, perfect conştient de puterea şi stăruinţa vrăjmaşilor săi.
Discreţia lui iniţială (Neemia 2,12-16), alături de hotărârea care mai târziu a respins opoziţia faţă
lucrarea lui, arată cât de calificat era pentru a termina lucrarea la care se angajase Ezra, dar fusese
împiedicat de a o îndeplini.
Pentru motivul acesta Ezra a socotit poate că e înţelept să nu iasă în evidenţă până s-a terminat
construirea zidului. Se poate de asemenea ca Ezra să fi fost acuzat de vrăjmaşii săi dintre iudei că
produce nelinişte şi conflict între Iuda şi naţiunile învecinate pentru că a alungat femeile păgâne
din casele iudaice, la întoarcerea sa la Ierusalim (Ezra 9 şi 10). Poate că prudenţa a dictat un
anumit comportament care, la început, a dat aparenţa că Neemia nu avea de a face cu Ezra.
Totuşi, odată zidul terminat şi neavând de ce să se mai teamă, Neemia i-a acordat în mod firesc
lui Ezra locul îndreptăţit în treburile naţiunii. La sfinţirea zidului, el l-a invitat pe Ezra să conducă
unul dintre cele două coruri de laudă din cadrul ceremoniei, în timp ce el însuşi l-a condus pe al
doilea (Neemia 12,36.38). Era numai potrivit ca cele două procesiuni să fie conduse de cei doi
bărbaţi care avuseseră un loc atât de însemnat în lucrarea de refacere a zidului.
Mai târziu, când a sosit vremea sărbătorilor, Ezra a fost conducătorul religios necontestat şi a
îndrumat poporul în activităţile sale (Neemia 8,1-6.9.13). Aceasta arată că Neemia nu l-a ignorat
pe Ezra, ci i-a acordat locul cuvenit de îndată ce condiţiile au îngăduit-o. Nu e adevărat, aşa cum
s-a susţinut, că numele lui Ezra poate fi trecut cu vederea în cap 8-12 din Neemia, fără nici cea
mai mică consecinţă pentru naraţiune. Dacă s-ar fi procedat aşa, un dintre cele două procesiuni din
timpul zidului nu ar fi avut conducător. Explicaţia care face din Ezra întâi predecesorul şi mai
târziu colaboratorul lui Neemia e pe deplin compatibilă cu faptele cunoscute.
1. 2. Neemia a folosit cel mai vechi recensământ cunoscut. Faptul că Neemia a folosit lista
recensământului de pe timpul lui Zorobabel ca bază pentru măsurile lui de a repopula Ierusalimul
(Neemia 7) nu vrea să spună că i-a omis pe acei exilaţi care se întorseseră de curând cu Ezra sau
că aceştia nu se întorseseră încă. Noi cunoaştem evenimentele din acea vreme doar parţial. Este
posibil ca exilaţii care-l însoţiseră pe Ezra să fi fost mai dispuşi să locuiască în Ierusalim decât cei
de pe timpul lui Zorobabel, o situaţie care l-ar fi făcut pe Neemia să cerceteze lista
recensământului anterior. Un alt posibil motiv pentru consultarea listei mai vechi ar putea fi faptul
că cei 50.000 de exilaţi ai expediţiei lui Zorobabel erau mai egal distribuiţi prin ţară decât grupa
relativ mică care sosise la Ierusalim cu Ezra. Întrucât lista lui Zorobabel menţionează 45 de grupe,
excluzând pe slugile şi saltimbancii, iar lista lui Ezra numai 18 grupe, este evident că prima listă

~ 55 ~
oferea o mai bună reprezentare a contingentelor de populaţiei decât cea de a doua. Faptul că lista
lui Ezra nu e menţionată în Neemia 7 nu dovedeşte că ea nu exista pe timpul lui Neemia.
2. 3. Neemia nu a organizat un nou oficiu al trezoreriei. E falsă susţinerea că Neemia, în cursul
celui de al doilea mandat al lui ca guvernator, a instituit pentru prima dată vistiernici. Raportul din
Neemia 13,10-14 afirmă în mod clar că la sosirea lui la Ierusalim a doua oară Neemia a aflat că de
un timp poporul nu mai dăduse zecime şi că, din cauza aceasta, personalul Templului fusese
constrâns să lucreze pământul pentru ca să-şi asigure cele trebuincioase vieţii. Neemia a corectat
situaţia imediat după sosirea sa. Convingându-i pe iudei să reia plătirea de zecime, a reuşit să-i
recheme pe leviţi şi pe cântăreţi la Templu. Aşadar era nevoie de vistiernici care să mânuiască
fondurile şi de aceea au fost numiţi patru bărbaţi. Menţionarea a patru vistiernici în Ezra 8,33 nu
îndreptăţeşte concluzia că era ceva obişnuit ca toate fondurile Templului să fie administrate de o
comisie de patru. A presupune că o astfel de comisie nu a existat înainte de a doua perioadă de
serviciu a lui Neemia nu are la bază fapte reale.
3. 4. Ezra I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru permisiunea de a construi un zid. Dacă
reconstituirea istoriei activităţii lui Ezra, aşa cum e trecută în revistă pe scurt la punctul nr. 1, e în
acord cu faptele, Ezra a fost împuternicit să reconstruiască zidul Ierusalimului la data reîntoarcerii
lui, în anul 457 î.Hr. Dacă lucrurile stau aşa, nu e de mirare că-l descoperim mulţumind lui
Dumnezeu (Ezra 9,9), deoarece îi influenţase pe împăraţii Persiei să dea lui Israel "o nouă putere
de viaţă" (Cir şi Artaxerxe I), să ajute pe Israel la construirea Casei Dumnezeului lor (Cir şi
Dariu I) şi să le "facă rost de un loc de adăpost în Iuda şi în Ierusalim" [să le "dea" "un zid în Iuda
şi la Ierusalim", KJV] (Artaxerxe I). Este de observat că zidul nu era încă terminat. Cuvintele lui
ar putea fi înţelese astfel, numai dacă alte dovezi ar ieşi la iveală, dovedind că înălţarea zidului
fusese deja terminată înainte ca rugăciunea lui să fi fost rostită. Dar luată singură, afirmaţia aceasta
poate fi interpretată de asemenea că prin harul lui Dumnezeu se dăduse autorizaţia de a se
continua reconstruirea zidului. Cuvintele nu dau de înţeles că zidul era deja terminat, şi textul
acesta nu poate fi luat ca dovadă că reforma lui Ezra, descrisă în cap. 9 şi 10, a avut loc după
evenimentele raportate în cartea lui Neemia.
4. 5. Vârsta lui Iohanan nu a fost nelogică. Nu există motiv să se pună la îndoială faptul că
Iohanan, menţionat într-un document iudaic de la Elefantina ca mare preot în 410 î.Hr., este
Iohanan, fiul lui Eliaşib, din Neemia 12,22.23. Cel mai probabil el a fost şi omul în a cărei cameră
a plâns Ezra (Ezra 10,6). Chiar pe vremea reîntoarcerii lui Ezra la Ierusalim, în anul 457 î.Hr.,
Iohanan era deja un preot respectat în vârstă de aproape 30 de ani şi avea propria sa cameră
învecinată cu Templu. El putea să fie mare preot şi în 410 î.Hr., la vârsta de 70-80 de ani, când
scrisoarea amintită anterior, a iudeilor din Elefantina, i-a fost scrisă.
Singura dificultate a acestei interpretare este în legătură cu Iadua, dacă a fost succesorul lui
Iohanan ca mare preot şi dacă slujea încă pe vremea lui Alexandru, la 75 de ani după scrisoarea
elefantină către Iohanan, aşa cum ar părea să susţină Iosif (Antiquities, xi, 8. 4, 5). Totuşi, această
dificultate pare mai serioasă decât este în fapt. Chiar dacă Iosif e corect în susţinerea că marele
preot de pe timpul lui Alexandru era Iadua, nu e dovadă că acesta era acelaşi Iadua cu cel
menţionat în Neemia 12,11.22. Însăşi cartea lui Neemia mai cunoaşte un Iadua, menţionat în
calitate de cap de familie, care a semnat legământul de pe timpul lui Neemia (Neemia 10,21). Prin
urmare, Iadua din Neemia 12,11.22, care a venit după Iohanan ca mare preot, ar fi putut să fie
bunicul unui mare preot cu numele de Iadua, care a oficiat în Templu pe vremea vizitei lui
Alexandru.
Ar trebui să se ia în consideraţie că istoricul Iosif a făcut cel puţin o singură greşeală serioasă în
naraţiunea lui cu privire la istoria timpului său, făcându-l pe Sanbalat contemporan al lui
Alexandru (Antiquities, xi, 8. 2, 3). Ştim din Biblie şi din rapoarte contemporane aflate la
Elefantina că Sanbalat a trăit pe vremea lui Neemia (vezi la Neemia 2,10).
De aceea, e foarte posibil ca el să fi confundat numele marilor preoţi iudei. Cu toate acestea, nu e
necesar ca din cauza aceasta să presupunem că relatarea vizitei lui Alexandru trebuie considerată
ca fiind legendară.
Din discuţia de mai sus este evident că dovada adusă ca argument în favoarea părerii că lui Ezra
a apărut după Neemia este, în cel mai bun caz, foarte slabă. Datorită recunoaşterii acestui fapt,

~ 56 ~
mulţi cercetători au refuzat să inverseze succesiunea tradiţională. În plus, o astfel de inversare
propusă îi pune pe apărătorii teoriei inversării în situaţii dificile, asemănătoare celor pe care caută
să le evite.
1. Vârsta lui Meremot. Când a sosit la Ierusalim, în anul 457 î.Hr., Ezra a predat visteriileaduse
de la Babilon preotului Meromot, fiul lui Urie (Ezra 8,33). Acelaşi Meremot e amintit 13 ani mai
târziu, ca un activ susţinător al lui Neemia şi un entuziast conducător a două secţiuni ale zidului
(Neemia 3,4.21). Nu intervine nici o problemă de pe urma faptului că acelaşi bărbat a îndeplinit
diferitele funcţii atribuite lui în textele amintite mai sus în decursul celor 13 ani, din 457 în 444.
Dacă, însă, aşa cum se pretinde, Ezra a sosit la Ierusalim în anul 397 î.Hr., în al 7-lea an al lui
Artaxerxe II, la 47 de ani după ce zidul lui Neemia fusese construit, Meremot care a primit
vistieriile de la Ezra era un om foarte bătrân. Chiar dacă Meremot avea 25 de ani când a purtat
răspunderea zidirii a două părţi din zid, el ar fi atins vârsta de 72 de ani, când a activat ca unul
dintre vistiernici, pe vremea reîntoarcerii lui Ezra. Deşi acest ar putea fi posibil, ar fi de observat
că noua teorie îi atribuie lui Meremot o vârstă pe care adepţii acestei teorii o consideră imposibilă
pentru Iohanan.
Un alt punct demn de reamintit este că pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia orice mare preot slujea
toată viaţa, şi e numai de aşteptat ca cei care deţineau slujba să fie înaintaţi în vârstă către sfârşitul
perioadelor succesive de serviciu. Astfel Aaron a servit ca mare preot până la vârsta de 123 de ani,
Eli până la vârsta de 98 şi Iehoiada până la vârsta de 130 de ani (Numeri 33,39; 1 Samuel 4,15;
2 Cronici 24,15).
2. Vârsta lui Ezra. O dificultate şi mai mare pentru susţinătorii teoriei inversării apare în privinţa
vârstei lui Ezra, în cazul în care a sosit la Ierusalim la 47 de ani după Neemia. Adepţii acestei noii
teorii îl prezintă pe Ezra ca marele conducător religios al activităţilor descrise în Neemia 8 şi ca
unul dintre cei doi conducători la ceremonia de sfinţire a zidului. Dar cineva ales să conducă astfel
de lucrări, în locul marelui preot, trebuie să fi fost un om distins şi extrem de influent, prin urmare,
nu un tânăr. E dificil să ne imaginăm ca cineva ales pentru acest rol să fie mai tânăr de 40 de ani
sau că Neemia l-ar fi ales dacă nu era cunoscut pentru realizări speciale şi importante anterioare.
Însă admiterea că Ezra avea o vârstă respectabilă pe vremea lui Neemia conduce inevitabil la o
vârstă absurd de înaintată pentru el pe timpul presupusei lui reîntoarceri din Babilon, 47 de ani mai
târziu, în anul 397 î.Hr.
Recunoscând această serioasă dificultate, mulţi învăţaţi care inversează ordinea biblică a lui Ezra
şi Neemia, şterg numele lui Ezra din texte care-l asociază cu Neemia sau în mod arbitrar plasează
expediţia lui în al 37-lea an al lui Artaxerxe I. Pentru cititorii acestui comentariu este suficient să
arătăm că ambele propuneri sunt bazate pe modificări deliberate ale textului biblic.
Cercetătorul conservator al Bibliei nu găseşte motiv pentru inversarea succesiunii sosirii lui Ezra
şi a lui Neemia, aşa cum e dată în Biblie. O astfel de schimbare nu numai că nu rezolvă toate
dificultăţile pe care îşi propune să le înlăture, ci creează unele noi şi face cât se poate de dificilă o
reconstituire a istoriei timpului aceluia. Nu putem ignora nici afirmaţiile Inspiraţiei şi nici faptele
cunoscute ale istoriei.

Comentarii Ellen G. White: 1-28 �;PK 607-614;1 �;DA 233; PK 698;1-5 �;�;PK 608;
6 �; PK 609;9 �;DA 233; PK 611, 617, 698;10 �;�;PK 608, 623;11.12 �;�;PK 610;
12.13 �;�;PK 607;12-26 �;�;GC 326; LS 58; 1T 52;13 �;�;PK 611;14.15.20.23 �;
PK 610;24-26 �;�;PK 611;27.28 �;�;PK 612;28 �;�PK 614.

~ 57 ~
Capitolul 8
Căpeteniile clanurilor, însoţitori ai lui Ezra

1 Căpeteniile familiilor şi genealogiile celor care au plecat împreună cu mine din

Babilon, în timpul domniei împăratului Artaxerxes, au fost:

Genealogiile. Această listă de exilaţi prezentată în versetele 1-14 este paralelă cu cea din
cap. 2,3-19, repetând în cea mai mare parte aceleaşi nume de familii, deşi nu în exact aceeaşi
ordine. Aici numerele sunt în fiecare caz mult mai mici, totdeauna mai mici cu 1/3 şi uneori mai
mici de 1/12. Cel mult, 3 noi familii de colonişti sunt menţionate: cea a lui Şecania (v. 5), a lui
Ioab (v. 9) şi a lui Şelomit (v. 10), dar în două cazuri, varianta numelui nu e sigură. În ansamblu,
Ezra a fost însoţit la Ierusalim de membri ai aceloraşi familii ca cele reprezentate de cei care au
fost cu Zorobabel, deşi cu Ezra erau mai puţini membri în fiecare familie. Lista lui Ezra este
astfel mult mai scurtă decât cea a lui Zorobabel, care se întorsese cu 80 de ani înainte.
În total sunt trecuţi pe listă 1754 de bărbaţi, dar la câteva grupe nu e dat nici o cifră. Socotind 3
sau 4 femei şi copii la fiecare bărbat, numărul total al bărbaţilor, femeilor şi copiilor care s-au
întors cu Ezra a fost de aproximativ 8.000. Faptul că grupa lui Ezra era mai mică decât cea a lui
Zorobabel, cu 80 de ani în urmă, poate fi uşor explicat. Aceleaşi cauze ni care i-au reţinut pe
mulţi atunci erau acum şi mai presante. În Orient nu e uşor să desprinzi o familie de localitatea în
care a trăit o lungă perioadă de timp. Iudeii care rămăseseră în ţara exilului erau acolo de aproape
un secol şi jumătate. Săpăturile întreprinse la Nippur au scos la iveală numeroase documente care
arată că mulţi iudei bogaţi au trăit în acea regiune a Mesopotamiei în cursul domniei lui
Artaxerxe I. Astfel, trebuie să fi fost o sarcină dificilă pentru Ezra şi colegilor lui conducători să
convingă pe atâţia să se reîntoarcă în ţară. Coloniştii care se întorceau nu se puteau aştepta decât
la o viaţă grea, de pionierat, în vechea patrie, cu mult mai puţin confort decât în Babilonia.
Având în vedere aceste motive, e surprinzător să descoperim că Ezra a reuşit să convingă
aproape 2000 de familii să împărtăşească soarta fraţilor lor din vechea patrie.

2 dintre urmaşii lui Fineas – Gherşom; dintre urmaşii lui Itamar – Daniel; dintre
urmaşii lui David – Hatuş,

Dintre urmaşii. În versetul 2 sunt menţionate două familii preoţeşti şi una din casa lui David.
Numărul bărbaţilor aparţinând fiecărei din cele 3 familii nu este dat, cum nu este dat nici la prima
familie din v. 3. Este posibil ca aceste cifre să fi fost omise în vreo copie timpurie a listei. Astfel
este imposibil de redat numărul exact al exilaţilor reveniţi în ţară.
Hatuş. Punctuaţia din KJV face neclar faptul că Gherşon era fiu al lui Fineas, Daniel, al lui
Itamar etc. Pe vremea când KJV a fost realizată, semnul de punctuaţie punct şi virgulă însemnau o
pauză mai mare decât două puncte; acum contrariul este adevărat. Mai mult, deşi descendent
îndepărtat al lui David, Hatuş era un nepot al lui Şecania (v. 3), aşa cum reiese din
1 Cronici 3,22.23. Versetul 2 ar trebui să se încheie cu numele Şecania, nu cu Hatuş.

3 fiul lui Şecania a(Lit.: Hatuş, 3 dintre fiii lui Şecania); dintre urmaşii lui Paroş –
Zaharia şi alţi 150 de bărbaţi, înscrişi în genealogii împreună cu el;

Paroş. În ceea ce priveşte numele acesta şi cele din verstele următoare, menţionate şi în lista de
pe vremea lui Zorobabel, vezi la cap. 2.

4 dintre urmaşii lui Pahat-Moab – Elioenai, fiul lui Zerahia; împreună cu el mai erau
încă 200 de bărbaţi;

~ 58 ~
5 dintre urmaşii lui Zatu b(Câteva mss LXX (vezi şi 1 Esdra 8:32); TM nu conţine
Zatu) – Şecania, fiul lui Iahaziel; împreună cu el mai erau încă 300 de bărbaţi;
Zatu[Şecania-trad. Cornilescu]. Un nume s-a pierdut cu prilejul copierii, fie între cuvintele "din
fiii" şi "lui Şecania", fie între "Şecania" şi "fiul lui Iahaziel". LXX sprijină varianta: "Din fiii lui
Zatu, Şecania, fiul lui Iahaziel". Zatu este menţionat în cap. 2,8.

6 dintre urmaşii lui Adin – Ebed, fiul lui Ionatan; împreună cu el mai erau încă 50
de bărbaţi;
7 dintre urmaşii lui Elam – Ieşaia, fiul lui Atalia; împreună cu el mai erau încă 70 de
bărbaţi;
8 dintre urmaşii lui Şefatia – Zebadia, fiul lui Mihail; împreună cu el mai erau încă
80 de bărbaţi;
9 dintre urmaşii lui Ioab – Obadia, fiul lui Iehiel; împreună cu el mai erau încă
218bărbaţi;
10 dintre urmaşii lui Bani c(Câteva mss LXX (vezi şi 1 Esdra 8:36); TM nu conţine
Bani) – Şelomit, fiul lui Iosifia; împreună cu el mai erau încă 160 de bărbaţi;
Bani[Şelomit-trad. Cornilescu]. Ca şi în v. 5, pare să fie o omisiune de un nume, pe care LXX îl
suplineşte prin varianta: "Din fiii lui Bani, Şelomit, fiul lui Iosifia." Bani apare ca fiind capul unei
familii în cap. 2,10.

11 dintre urmaşii lui Bebai – Zaharia, fiul lui Bebai; împreună cu el mai erau încă 28
de bărbaţi;
12 dintre urmaşii lui Azgad – Iohanan, fiul lui Hakatan; împreună cu el mai erau
încă 110 bărbaţi;
13 dintre cei din urmă urmaşi ai lui Adonikam – Elifelet, Ieiel şi Şemaia; împreună
cu ei mai erau încă 60 de bărbaţi;
Cei din urmă. Probabil este vorba despre fiii mai tineri ai lui Adonicam. Familiile fiilor mai mari
par să se fi înapoiat încă de pe vremea lui Zorobabel (cap. 2,13). RSV spune: "cei care au venit
mai târziu".

14 dintre urmaşii lui Bigvai – Utai şi Zacur; împreună cu ei mai erau încă 70 de
bărbaţi.

Călătoria lui Ezra spre Ierusalim

15 I-am convocat la râul care curge înspre Ahava şi ne-am aşezat tabăra acolo timp
de 3 zile. Am cercetat poporul şi preoţii şi nu am găsit pe nici unul dintre leviţi
acolo.
Râul. Râul sau canalul numit Ahava în v. 21.31 este de altfel necunoscut. Raportul lui Ezra lasă
impresia că era amplasat oarecum central în Babilonia, deoarece era uşor de a lua legătura cu
leviţii, cărora le-a fost adresat un apel special din locul acela (vezi v. 15-20). Unii l-au considerat
echivalent cu talmudicul 'Ihi, pe care l-au identificat cu modernul Hît, la nord-vest de Babilon.
Leviţi. Motivul absenţei leviţilor este probabil acelaşi ca cel discutat în legătură cu cap. 2:40,
unde numărul mic al leviţilor întorşi este evident (vezi şi la cap. 8,1).
~ 59 ~
16 Atunci am trimis după căpeteniile Eliezer, Ariel, Şemaia, Elnatan, Iarib, Elnatan,
Natan, Zaharia şi Meşulam şi după învăţătorii Ioiarib şi Elnatan,
Atunci am trimis. Textul pare să arate că Ezra a fost nu numai surprins, dar şi tulburat că nici un
levit nu răspunsese chemării lui. Fără ei, caravana lui părea incompletă, mai ales având în vedere
dorinţa lui de a produce o redeşteptare (vezi cap. 7,10.14-28; cf. cap. 9 şi 10). E semnificativ
faptul că a trimis "învăţătorii" ["oameni cu pricepere" KJV] pe lângă cei 9 capi de familie
menţionaţi ca să facă un ultim şi stăruitor apel către leviţi pentru a participa la călătoria de
întoarcere. Aceşti 2 bărbaţi, cu toate că nu aveau nici un titlu sau funcţie oficială, fie erau foarte
elocvenţi şi convingători, fie erau consideraţi excepţional de calificaţi pentru însărcinarea
încredinţată.

17 pe care i-am trimis apoi la căpetenia Ido, care locuia la Casifia. Le-am zis ce
anume să-i spună lui Ido şi rudelor sale, dintre slujitorii de la Templu care locuiau la
Casifia, ca astfel să ne aducă slujitori pentru Casa Dumnezeului nostru.
Casifia. Amplasarea acestei localităţi este necunoscută. Unii au sugerat că era un centru religios
al populaţiei iudaice în Babilon, alţii că acolo era o şcoală unde tinerii leviţi erau educaţi pentru a
fi învăţători la şcolile de sinagogi. E vrednic de notat în treacăt faptul că Ido, căpetenia acestui
centru al leviţilor, aparţinea grupei inferioare din punct de vedere a slujitorilor Templului, numiţi
netiniţi (vezi la cap. 2,43).

18 Şi fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru era peste noi, ne-au adus pe
Şerebia – un om chibzuit, unul dintre urmaşii lui Mahli, fiul lui Levi, fiul lui Israel –
împreună cu încă 18 bărbaţi dintre fiii şi rudele sale,
Mâna cea bună. Acesta este modul obişnuit al lui Ezra de a recunoaşte providenţa divină (vezi
cap. 7,6.9.28; 8,31). Expresii asemănătoare apar şi în Neemia (cap. 2,8.18), dar nicăieri altundeva
în Scriptură.
Pe Şerebia [Şi Serebia, KJV]. Conjuncţia ebraică we, "şi", ar trebui tradusă prin "anume" (RSV)
sau "chiar", pentru ca textul să spună: "ei ne-au adus un bărbat cu pricepere, ... anume pe Serebia".
Om chibzuit. [Bărbat cu pricepere, KJV]. Ebr. 'ish śekel, considerat de unii comentatori drept
nume propriu, dar fără dovezi suficiente. Nu se cunoaşte să fi existat nici un nume de acest fel.
Dacă 'ish śekel e luat ca nume propriu, suntem confruntaţi cu marea dificultate de a fi obligaţi să
admitem că numele strămoşilor lui şi numărul leviţilor din grupa lui de familie s-au pierdut din
listă. Numele acestui bărbat cu minte sau cu pricepere este redat Serebia, care este menţionat de
mai multe ori pe vremea lui Neemia ca mai mare al leviţilor (Neemia 8m7; 9,4.5).

19 precum şi pe Haşabia şi pe Ieşaia, dintre urmaşii lui Merari, împreună cu încă 20

de bărbaţi dintre fiii şi rudele lor.
20 Dintre slujitorii de la Templu puşi de David şi de căpeteniile sale în slujba
leviţilor au adus 220, toţi menţionaţi pe nume.
De David şi de căpeteniile sale. Nu se raportează nici în Regi, nici în Cronici, creşterea de către
David a numărului servitorilor de la Templu, cu toate că o astfel de reglementare e în acord cu alte
reglementări pe care se ştie că le-a făcut. Netiniţii (servitorii) originali au fost probabil, gabaoniţii
(vezi la Iosua 9,21; Ezra 2,43).
Menţionaţi pe nume. Este clar că naratorul a considerat necesar să afirme că o listă cu numele
acestor netiniţi (servitori) fusese înaintată de Ido lui Ezra, probabil în sensul de scrisori de
acreditare, dar el nu consideră necesar să insereze lista.

~ 60 ~
21 Acolo, la râul Ahava, am vestit un post, smerindu-ne înaintea Dumnezeului
nostru şi cerând de la El drum bun pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru toate
averile noastre,
Am vestit un post. Postul era de obicei simbolul pocăinţei şi însoţea adesea o nenorocire care
avusese loc sau era aşteptată. În cazul acesta, însă, a fost ţinut în legătură cu rugăciunea în vederea
unei călătorii sigure.
Marea răspunderea de a duce aceste mii de oameni cu bine în Iudea apăsa greu pe inima lui Ezra,
aşa cum arată v. 21,22. Nevoia urgentă ca expediţia să aibă ocrotirea divină pe cale era îndeosebi
reală pentru membrii caravanei, deoarece Ezra, care dorea să-l convingă pe împărat de puterea
adevăratului Dumnezeu, fie nu ceruse escortă înarmată, fie refuzase să primească una (v. 22).
Totuşi, Neemia n-a şovăit să călătorească însoţit de o escortă (Neemia 2,9), care nu era un lux
nefolositor într-o călătorie atât de primejdioasă care parcurgea porţiuni de teritoriu puţin populat.
Ezra îşi dădea pe deplin seama de primejdiile existente care confruntau o grupă neînarmată de
exilaţi şi de marea lor cantitate de bunuri. Ştiind că aveau nevoie de protecţia divină mai mult
decât orice altceva, dar ştiind de asemenea că prezenţa lui Dumnezeu urma să le fie asigurată
numai dacă nici un păcat nu exista între popor şi Dumnezeul lor, le-a poruncit să postească şi să-şi
"smerească" sufletul, adică să-şi cerceteze viaţa şi să îndepărteze orice păcat cunoscut, înainte de a
porni la drum.
Copiii noştri. Aceasta arată că, pe timpul lui Ezra, toţi bărbaţii erau însoţiţi de familiile lor, în
timp ce pe vremea lui Zorobabel, cele mai multe familii au rămas pe loc pentru un timp (vezi
Ezra 2,64).

22 căci mi-a fost ruşine să-i cer împăratului oaste şi călăreţi care să ne apere de
duşmani pe drum, odată ce îi spusesem împăratului că mâna Dumnezeului nostru
este peste toţi cei ce-L caută, ca să le facă bine, dar puterea şi mânia Lui sunt peste
toţi cei ce-L părăsesc.
Duşmani pe drum. Vezi la v. 21. Versetul 31 lasă să se înţeleagă că nu se face referire la un
vrăjmaş închipuit. Se poate ca Ezra să fi ştiut că samaritenii aşteptau să oprească din drum
caravana sau că unele triburi arabe, care nu datorau supunere Persiei, aflaseră de caravană şi
plănuiau să o atace şi să o jefuiască.

23 Am postit şi ne-am rugat Dumnezeului nostru cu privire la aceasta, iar El ne-a

ascultat.
24 Apoi am ales douăsprezece dintre căpeteniile preoţilor, şi anume pe Şerebia, pe
Haşabia şi pe 10 din rudele lor,
Pe Şerebia,pe Haşabia. Bărbaţii aceştia şi cei 10 asociaţi erau leviţi, dar nu preoţi, aşa cum lasă să
se înţeleagă traducerea engleză (v. 18 şi 19). Înainte de "Şerebia" este prepoziţia le. Aceasta nu
este tradusă în KJV. LXX redă aici "şi". Tradus în felul acesta, înţelesul pasajului ar fi că Ezra a
numit 12 preoţi principali şi, pe lângă ei, 12 leviţi, anume pe Şerebia, Haşabia şi alţi 10 colegi
de-ai lor în total, 24 de bărbaţi - pentru a purta răspunderea unui transfer în regulă a bunurilor.

25 şi am cântărit înaintea lor arginul, aurul şi vasele oferite în dar pentru Casa
Dumnezeului nostru de împărat, de sfetnicii săi, de căpeteniile sale şi de întreg
Israelul prezent.

Cântărit înaintea lor. Argintul şi aurul erau sub formă de bare sau lingouri şi nu monede bătute.
Perşii foloseau pe vremea aceea monede bătute, dar tezaurul îşi păstra cantitatea cea mare a
depozitelor sale în bare (Herodot, III, 96).

~ 61 ~
26 Le-am predat 650 de talanţi d(Aproximativ 20 t) de argint, vase de argint în
valoare de 100 de talanţi e(Aproximativ 3 t) de argint, 100 de talanţi de aur,
Argint. Orice încercare de a exprima valoarea aurului, argintului şi bronzului din această listă,
în termenii valorilor moderne, nu ar reuşit să aprecieze valoarea lor reală din acea vreme ca
putere de cumpărare. O estimare brută a valorii totale, determinată conform greutăţii celor 3
metale, ar putea să fie mai mult de 3 milioane de dolari.
Chiar şi savanţii critici recunosc că această listă de bunuri şi lista de capi de familie care se
întorceau cu Ezra poartă amprenta autenticului. În cazul în care cartea lui Ezra ar fi fost o simplă
ficţiune, autorul nu ar fi consacrat atât de mult spaţiu unor liste anoste de exilaţi care se întorceau
în ţară sau nu ar fi arătat bunurile pe articole.
Cu toate că o parte considerabilă a acestui tezaur se poate să fi provenit din averea
împărătească, mare parte din ea el fusese donată de iudeii bogaţi din Persia şi Babilonia, iar parte
de la prietenii lor păgâni (vezi cap. 7,15.16). Deşi valoarea tezaurului adus înapoi în Iudea pare
să fie mare,nu trebuie să se uite că bogăţia Persiei pe vremea aceea era imensă(vezi Daniel 11,2).
După Herodot (III, 94. 95), India plătea un tribut anual de 360 de talanţi de praf de aur
(12,3 tone), Babilonia, 1000 de talanţi de argint (34,3 tone) şi cantităţi mari era plătite de alte
satrapii ale vastului imperiu. Veniturile totale ale imperiului sunt date de Herodot ca fiind de
14.560 de talanţi euboeici. În comparaţie cu această sumă uriaşă, averea dusă de Ezra în Iudea nu
apare prea mare, cum au sugerat unii comentatori.

27 20 de cupe de aur în valoare de 1000 de darici f(Aproximativ 8,5 kg) şi două vase
de bronz de calitate, lustruit, la fel de valoros precum aurul.
Vase de bronz de calitate, lustruit. Traducerea este corectă, dar nu se ştie despre ce fel de vase
este vorba sau ce făcea ca aceste vase să fie "la fel de preţioase ca aurul". Unii au socotit că erau
foarte bine poleite şi lustruite, ca aurul, alţii, că erau din oricalcum, un amalgam de aramă, extrem
de valoros.

28 Le-am zis atunci: „Voi sunteţi puşi deoparte pentru DOMNUL, iar vasele acestea
sunt lucruri sfinte; totodată argintul şi aurul sunt un dar de bunăvoie adus
DOMNULUI, Dumnezeul strămoşilor voştri.
Sunteţi puşi deoparte pentru Domnul. [Sunteţi sfinţi, KJV] Consacraţi lui Dumnezeu prin slujba
lor, preoţii şi leviţii erau custozii potriviţi ai obiectelor consacrate.

29 Vegheaţi şi păziţi-le până le veţi cântări înaintea căpeteniilor preoţilor şi leviţilor

şi înaintea căpeteniilor familiilor lui Israel, în odăile Casei DOMNULUI din
Ierusalim.”
Odăile. Odăile acestea erau de ambele laturi ale clădirii principale în curtea Templului (vezi la
1 Regi 6,5), servind ca odăi pentru preoţi şi ca magazii (vezi Neemia 13,5).

30 Preoţii şi leviţii au preluat argintul, aurul şi vasele ca să le ducă la Ierusalim, la

Casa Dumnezeului nostru.
31 Am plecat de la râul Ahava spre Ierusalim în a douăsprezecea zi a lunii întâi, iar
mâna Dumnezeului nostru a fost peste noi, păzindu-ne pe drum de atacul duşmanilor
şi al tâlharilor.

A douăsprezecea zi. În ziua întâi a lunii, călătorii au început să se adune (cap. 7,9), dar în timpul
celor 3 zile de şedere în tabără, la punctul de întâlnire stabilit (cap. 8,15), Ezra a descoperit că nici
un preot şi nici un levit nu răspunsese chemării lui. Atunci a luat măsurile descrise în cap. 8,16-20,
pentru a convinge pe anumiţi leviţi şi netiniţi [servitori] să-i însoţească. La sosirea acestor bărbaţi,
~ 62 ~
Ezra a hotărât un post pentru a cere ocrotirea divină în călătorie şi a încredinţat bunurile sfinte în
grija preoţilor şi a leviţilor. Au mai trecut 8 zile, timp în care s-au făcut aceste pregătiri pentru
plecare, iar plecarea de pe malul râului Ahava nu a avut loc decât în ziua a 12-a.
Tâlharilor. Temerile lui Ezra erau îndreptăţite şi primejdiile erau reale, dar credinţa în protecţia
divină a fost răsplătită. Nu ni se spune cum au fost scăpaţi de vrăjmaşi, dar Dumnezeu, prin
propriile Sale căi, a purtat de grijă celor care îşi puseseră încrederea în El. Mâna lui Dumnezeu a
condus cu bine pe Ezra şi pe tovarăşii săi de călătorie, prin toate primejdiile de pe drum şi i-a adus
la destinaţie fără vreo pierdere sau pagubă.

32 Când am ajuns la Ierusalim, ne-am odihnit acolo timp de 3 zile.

Am ajuns la Ierusalim. Ca şi în relatarea mai veche a întoarcerii sub Zorobabel, nu se raportează
nimic despre ruta urmată sau despre experienţele lungii călătorii de 4 luni (PK 617). Cu privire la
ruta probabilă din Babilon în Iudea, vezi la cap. 2,68.
Ne-am odihnit acolo timp de 3 zile. După călătoria obositoare, un scurt timp de odihnă totală era
necesar. Ca şi Neemia (Neemia 2,1), Ezra s-a mulţumit cu o odihnă de 3 zile.

33 În a patra zi a fost cântărit argintul, aurul şi vasele, la Casa lui Dumnezeu, de

către Meremot, fiul preotului Uria, care era însoţit de Elazar, fiul lui Fineas, şi de
leviţii Iozabad, fiul lui Iosua, şi Noadia, fiul lui Binui.
Cântărit. În ziua a patra, Ezra s-a eliberat de misiunea de a înmâna tezaurului Templului diferitele
daruri din Babilon. Când a făcut lucrul acesta, el s-a înfăţişat personal înaintea preoţilor şi
leviţilor, care aveau răspunderea Templului, şi le-a transferat toate darurile de aur şi argint,
împreună cu vasele arătate în versetele 25-27.
Meremot. El a fost una dintre căpeteniile ordinului preoţesc, atât sub Ezra, cât şi sub Neemia. El
este menţionat că a reparat două secţiuni din zidul de la Ierusalim, atunci când Neemia era
guvernator (Neemia 3,4.21) şi că a fost unul dintre cei care au semnat legământul dintre
Dumnezeu şi Israel, încheiat mai târziu, sub conducerea lui Ezra şi Neemia, în 444 î.Hr.
(Neemia10,5).
Elazar. Fiind preot, ca şi Meremot, Eleazar este probabil persoana al cărei nume este menţionat
ca luând parte la sfinţirea zidului, pe vremea lui Neemia (Neemia 12,42).
Iozabad. Iozabad şi Noadia erau Leviţi principali. Primul nume apare din nou în Ezra 10,23;
Neemia 8,7; 11,16.

34 Toate au fost preluate după număr şi după greutate şi, în ziua aceea, s-a înscris în
documente greutatea lor totală.
În ziua aceea, s-a înscris în documente greutatea. Nu numai că lingourile şi uneltele au fost
numărate şi cântărite, dar preoţii cu răspunderea Templului au făcut un inventar şi a fost notată
greutatea fiecărui vas. Atât de mare era grija custozilor de a preveni delapidarea proprietăţii
Templului. Aceste lucrări l-au eliberat pe Ezra de răspundere şi l-au scutit de posibile acuzaţii
ulterioare. În Mesopotamia, cele mai mici tranzacţii erau făcute pe bază de documente, iar lui Ezra
i s-a cerut, fără îndoială, să trimită înapoi, la arhivele imperiale, un act de predare semnat, ca
dovadă a îndeplinirii prevederilor decretului.

35 Exilaţii întorşi din captivitate au adus Dumnezeului lui Israel ca ardere de tot 12
viţei pentru întreg Israelul, 96 de berbeci, 77 de miei, iar ca jertfă pentru păcat – 12
ţapi. Toate acestea au fost aduse ca ardere de tot DOMNULUI.

Ca ardere de tot.Ca şi predecesorii lor sub Zorobabel, care aduseseră o jertfă "pentru tot Israelul",
la sfinţirea Templului (cap. 6,17), şi exilaţii de curând sosiţi şi, se pare, reprezentanţi ai întregului
Israel au adus jertfe pentru întreaga naţiune. Categoriile de animale jertfite sunt aceleaşi în ambele
ocaziile. Numărul ţapilor este identic, dar în fiecare alt caz numărul animalelor este mult mai mic

~ 63 ~
decât în ocaziile anterioare. Lucrul acesta este compatibil cu numărul relativ mic al celor care s-au
întors cu Ezra. În fiecare categorie, cu excepţia mieilor, numărul era divizibil cu 12. Cifra 77 este
greu de explicat, afară de cazul că se pune accentul pe cifra 7, aşa cum au sugerat unii
comentatori.

36 Au înmânat decretele împăratului satrapilor imperiali şi guvernatorilor provinciei

de peste râu, iar aceştia au sprijinit poporul şi Casa lui Dumnezeu.

Au înmânat. Schimbarea pronumelui, de la persoana I la persoana a III-a plural nu reprezintă o

dovadă a schimbării autorului (vezi la cap. 7,28). E posibil ca versetul să prezinte pe scurt ce
făcuse Ezra deja în călătoria lui din est la Ierusalim.
Satrapilor. Ebraicul 'achashdarpenim, echivalentul termenului persan tradus cu "satrap" (vezi la
Estera 3,12). Satrapul de "Dincolo de Râu" îşi avea reşedinţa fie la Alexandria, fie la Damasc, şi
este mai mult decât probabil că Ezra şi caravana lui se opriseră la reşedinţa satrapului,
prezentându-i autorizaţia împărătească pentru misiunea sa. După sosirea sa la Ierusalim, Ezra
trebuie să fi informat de asemenea pe guvernatorul local cu privire la însărcinarea sa, înmânând
perceptorilor decretul financiar al împăratului (cap. 7,21,22). Ezra adaugă că s-a bucurat de
colaborarea acestor dregători. Perşii sunt rareori aflaţi în opoziţie faţă de interesele iudaice.

Comentarii Ellen G. White:

15-36 PK 612-619
15�
PK 612
16 �
PK 614
17-22 �
PK 615
21.23 �
PK 616
21-23 �
PK 619; 1T 282
24.25.28.29 PK 616 31 �
PK 617
33-36 �
PK 619

~ 64 ~
Capitolul 9
Criza spirituală a iudeilor repatriaţi şi rugăciunea lui Ezra

1 După ce s-au isprăvit toate acestea, căpeteniile s-au apropiat de mine, zicându-mi:
„Poporul lui Israel, inclusiv preoţii şi leviţii, nu s-au separat de popoarele ţărilor
dimprejur, ci s-au dedat la necurăţiile canaaniţilor, hitiţilor, periziţilor, iebusiţilor,
amoniţilor, moabiţilor, egiptenilor şi amoriţilor.
După ce s-au isprăvit toate acestea. Trebuie să fi trecut ceva timp de la sosirea lui Ezra la
Ierusalim. El a ajuns în cetate în ziua întâi a lunii a 5-a (cap. 7,9), s-a odihnit 3 zile (cap. 8,32) şi în
a patra zi a aceleiaşi luni a transferat tezaurul autorităţilor Templului. Numai în ziua a 17-a a lunii
a 9-a a fost luat în discuţie subiectul căsătoriilor mixte (cap. 10,8.9). Nu putem presupune că
acţiunea a fost mult timp amânată, după ce chestiunea a ajuns la cunoştinţa lui Ezra.
Căpeteniile. E remarcabil faptul că sesizarea privind o chestiune de abatere religioasă a venit de
la autorităţile civile şi nu de la cele eclesiastice ale cetăţii. Motivul pentru această situaţie
neobişnuită este faptul că demnitarii religioşi ai naţiunii nu numai că au iertat practica, dar erau şi
vinovaţi (v. 2). Întrucât rude apropiate de-ale lui Iosua, fostul mare preot, se căsătoriseră cu femei
străine, nu e de mirare de observat că mişcarea de reformă nu a pornit de la preoţi. Când
conducătorii religioşi înşişi erau implicaţi, era de înţeles că paturile inferioare trebuiau să tacă.
Totuşi, prin providenţa plină de bunătate a lui Dumnezeu, se întâmplă adesea că atunci când
lucrurile ajung într-un astfel de impas, iar pastorii sunt corupţi, sunt ridicaţi membri laici pentru a
lua iniţiativa realizării unei reforme religioase.
Necurăţiile. [După urâciunile lor, KJV] Protestul nu susţine că iudeii adoptaseră deja practicile
idolatre ale păgânilor din jur, ci că se uneau cu aceşti vecini. Soţiile străine ale acestor iudei
apostaţi introduseseră, fără îndoială, ritualuri idolatre în familiile lor.
Canaaniţilor. Menţionarea celor 8 naţiuni din vechime, cu care avusese loc amestecarea, nu
înseamnă neapărat că, faptic, fuseseră luate soţii din fiecare dintre cele 8 grupuri amintite. E
posibil ca hetiţii, fereziţii, iebusiţii şi amoriţii nici să nu mai fi existat ca grupuri etnice distincte.
Căpeteniile au avut în minte restricţia din Pentateuc, cum ar fi cea din Deuteronom 7,1-4, unde
sunt enumerate aceste naţiuni, şi au atras atenţia lui Ezra asupra faptului că aceste restricţii
fuseseră încălcate.

2 Ei şi-au luat soţii dintre fetele acestora, atât pentru ei, cât şi pentru fiii lor. Neamul
cel sfânt s-a amestecat astfel cu popoarele ţărilor dimprejur, iar cei dintâi care au
fost necredincioşi au fost chiar căpeteniile şi dregătorii.”
Neamul cel sfânt. Compară Isaia 6,13. Oricât de mult se întinase poporul Israel prin încălcarea
legii, era încă poporul Lui, prin vestire profetică şi prin harul Lui, întrucât timpul lepădării lui nu
sosise. Iudeii fuseseră rânduiţi ca "o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Exod 33,16), ca o
"seminţie aleasă", adică a lui Dumnezeu (vezi la 1 Petru 2,9).
Cei dintâi care au fost necredincioşi. Conducătorii erau vinovaţii principali (cap. 10,18). O
neglijare asemănătoare sau chiar şi mai serioasă a datoriei din partea clasei conducătoare a avut
loc pe vremea lui Neemia (Neemia 6,17.18; 13,4.28).

3 Când am auzit vestea aceasta, mi-am sfâşiat hainele şi mantaua. Mi-am smuls păr
din cap şi din barbă şi m-am lăsat jos înmărmurit.
Mi-am sfâşiat hainele. Sfâşierea hainelor era modul oriental obişnuit de exprimare a durerii (vezi
Genesa 37,29.34; 1 Samuel 4,12; 2 Samuel 1,2; 2 Împăraţi 18,37; Iov 1,20; 2,11.12; Matei 26,65).
În Babilon, de unde venea Ezra, căsătoria cu păgânii probabil că nu devenise încă ceva obişnuit.
De aceea, Ezra a fost şocat când a aflat cât de mult pătrunsese acest păcat printre exilaţii reîntorşi.
El şi-a exprimat sentimentele în felul tipic oriental, întâi sfâşiindu-şi veşmintele exterioare şi pe

~ 65 ~
cele de dedesubt, apoi smulgându-şi perii din cap şi din barbă şi, în cele din urmă, aşezându-se jos,
înmărmurit, nemişcat şi fără grai, până în momentul jertfei de seară. O astfel de manifestare de
groază şi uimire era bine calculată ca să impresioneze pe cei al căror conducător spiritual
devenise.
Mi-am smuls păr. Această practică nu e menţionată altundeva în Scriptură, deşi se găseşte în
Apocrife (Estera apocrifă 14,2; etc.).
Înmărmurit[Mâhnit-trad. Cornilescu;Înmărmurit, KJV] Compară cu Daniel 4,19; 8,27, unde este
folosit acelaşi cuvânt având acelaşi sens.

4 S-au strâns la mine toţi aceia care tremurau de frică la auzul cuvintelor
Dumnezeului lui Israel cu privire la necredincioşia celor ce fuseseră în captivitate.
Am rămas aşa îngrozit până la jertfa de seară.
Tremurau de frică. [Tremurau, KJV] Nu atât de mult o referire la persoane temătoare de
Dumnezeu ca acestea (vezi Isaia 66,2), ci la toţi cei care erau îngrijoraţi de călcarea poruncilor lui
Dumnezeu (Ezra 10,3) şi de ameninţările legii împotriva vinovaţilor (Deuteronom 7,4).
Jertfa de seară. Întrucât în Orient, dimineaţa este timpul pentru afaceri, putem admite că mai
marii îl vizitaseră pe Ezra dimineaţa devreme, cu siguranţă înainte de miezul zilei. Jertfa de seară
era adusă în jurul orei 3 după-amiaza (vezi Iosif, Antiquities, XIV, 4.3; vezi şi la Exod 12,6).

5 Apoi, la jertfa de seară, m-am ridicat din smerirea mea, cu hainele şi cu mantaua
sfâşiate, m-am plecat pe genunchi şi, întinzând mâinile spre DOMNUL, Dumnezeul
meu,
M-am ridicat. Timpul jertfei era şi timpul rânduit pentru rugăciune, îndeosebi pentru o rugăciune
în care mărturisirea păcatului ocupa primul loc sau o rugăciune în care se manifesta preocupare
pentru naţiune ca întreg. Ezra a considerat probabil că cererile de iertare ar fi cele mai potrivite la
vremea când se aducea jertfa, care reprezenta mărturisire şi iertare.
Cu hainele şi cu mantaua sfâşiate. [Mi-am sfâşiat hainele, KJV] Această a doua sfâşiere a
hainelor [KJV] nu era numai un indiciu reînnoit al profunzimii întristării pe care o simţea, dar, fără
îndoială, avea şi scopul să impresioneze poporul care "s-a strâns" la el (v. 4) de gravitatea situaţiei
şi să-l îndemne la pocăinţă.

6 am zis: „Dumnezeul meu, sunt umilit şi mi-e ruşine, Dumnezeul meu, să-mi ridic
faţa spre Tine! Căci fărădelegile noastre au ajuns deasupra capetelor noastre şi vina
noastră a crescut până la ceruri.
Mi-e ruşine. Ieremia se plânsese că, în zilele sale, cei care "săvârşesc urâciuni ... totuşi nu roşesc
şi nu ştiu de ruşine" (Ieremia 6,15; 8,12). Poate că Ezra, având cuvintele acestea în minte, Îl
asigură pe Dumnezeu că este profund cuprins de ruşine pentru păcatele poporului.

7 Din vremea strămoşilor noştri şi până în ziua de astăzi am fost foarte vinovaţi şi,
din cauza fărădelegilor noastre, noi, regii noştri şi preoţii noştri am fost daţi pe mâna
împăraţilor străini, a sabiei, a sclaviei, a jafului şi a ruşinii, aşa cum se vede şi astăzi.
8 Acum, pentru puţină vreme, am avut iarăşi parte de bunăvoinţa DOMNULUI,
Dumnezeul nostru, Care ne-a lăsat o rămăşiţă şi ne-a dat un adăpost în Locul Său cel
Sfânt, pentru ca Dumnezeul nostru să reaprindă lumina ochilor noştri şi să ne aducă
puţină înviorare în sclavia noastră.
Un adăpost. [Cuiul, KJV] Cuiul sau cârligul menţionat aici a fost luat de unii comentatori Luther,
Keil şi alţii - ca fiind un cui în perete (vezi Isaia 22,23.25) de care se pot agăţa uneltele. Înţelesul
ar putea fi că poporul lui Dumnezeu era susţinut de cuiul acesta. Alţii au văzut în el un ţăruş
pentru cort şi, deci, simbolizând un adăpost sigur.
~ 66 ~
9 Deşi suntem sclavi, Dumnezeul nostru nu ne-a părăsit în sclavia noastră, ci Şi-a
arătat îndurarea faţă de noi înaintea împăraţilor Persiei şi astfel ei ne-au dat putere
de viaţă ca să putem înălţa Casa Dumnezeului nostru, să o ridicăm din ruine şi să
avem astfel un zid de apărare în Iuda şi în Ierusalim.

Împăraţilor Persiei. Deşi deplângea starea spirituală a poporului, Ezra este recunoscător pentru
privilegiile acordate de împăraţii perşilor. Practic, fiecare monarh de până acum dovedise
bunăvoinţă faţă de iudei. Cir acordase prima permisiune de reîntoarcere şi construire a Templului
(Ezra 1). Cambise îi favorizase pe iudeii din Egipt, după cum aflăm din papirusurile elefantine.
Dariu I reînnoise decretul lui Cir (Ezra 6), Xerxe acordase iudeilor din tot imperiul privilegii
nemaiîntâlnite (Estera 8-10) şi Artaxerxe I făcuse acum donaţii noi şi mult cuprinzătoare (Ezra 7).
Singura excepţie fusese falsul Smerdis, care în mod activ le-a pus piedici iudeilor în cursul celor
câteva luni ale domniei lui.
Să putem înălţa Casa. Vezi la cap. 6,14; 7,27.
Un zid de apărare[Un loc de adăpost-trad. Cornilescu;Să ne dea un zid, KJV] S-a arătat deja în
nota suplimentară de la cap. 7 că această afirmaţie nu înseamnă în mod necesar că, la sosirea la
Ierusalim, Ezra a găsit un zid terminat. El se referă la diferitele subvenţii făcute de împăraţii
perşilor, îndeosebi la permisiune de a reclădi zidul. Ezra, care fusese învestit cu autoritatea de a
lucra la zid, putea de aceea să spună pe bună dreptate că Dumnezeu "a îndreptat spre noi
bunăvoinţa împăraţilor perşilor ... făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost, în Iuda şi la
Ierusalim" ["ca să ne dea un zid în Iuda şi la Ierusalim", KJV]. Poate, aşa cum gândesc unii,
"zidul" simbolizează şi înseamnă ocrotire (vezi Zaharia 2,5).

10 Dumnezeul nostru, ce să mai zicem acum, după toate cele întâmplate? Căci am
părăsit poruncile Tale,

11 pe care le-ai poruncit prin robii Tăi, profeţii, spunând: «Ţara în care veţi intra ca
să o luaţi în stăpânire este o ţară stricată din cauza tuturor practicilor hidoase ale
popoarelor străine. Au umplut ţara de practicile lor hidoase şi de necurăţiile lor de la
un capăt la celălalt!

Ţara. Citatul din "profeţi" nu apare în altă parte în VT, deci trebuie să fie dintr-un scriitor
necanonic, dar inspirat, sau un citat liber, dând girul învăţăturii profetice asupra acestui subiect.
Prima parte a citatului se referă la epoca mozaică (vezi Deuteronom 7,1-3). Autorul cărţii Regi
face referiri asemănătoare la "profeţi" (2 Regi 17,23; 21,10; 24,2). Scopul unor astfel de aluzii este
de a prezenta adevărul în discuţie, ca unul des menţionat (vezi la Matei 2,23).
Este adevărat că în altă parte în Scriptură (excepţie făcând Deuteronom 7,1-3) nu apare o
interdicţie explicită în privinţa căsătoriilor cu canaaniţii ca atare, cu toate că în observaţiile făcute
în Judecători 3,6 (în Biblia ebraică, Judecători este socotită printre "Profeţii vechi", vezi vol. I,
p. 37), astfel de căsătorii sunt condamnate ca fiind prilejuri de atragere a israeliţilor în idolatrie. De
asemenea, în descrierile profetice ale desfrânărilor lui Israel cu diverşi Baali locali şi în osândirile
generale ale apostaziei, încălcarea acestei oprelişti este implicit inclusă. Aceasta justifică cu
siguranţă afirmaţia generală că Dumnezeu interzisese israeliţilor încheierea unor asemenea
căsătorii. Este evident deci că aceste cuvinte ale lui Ezra nu sprijină argumentul autorilor critici că
Deuteronomul a avut câţiva autori "profeţi".
Practicilor hidoase. Nu necurăţii literale, ale trupului, ci simbolice, morale şi religioase ale
naţiunilor Canaanului. Despre religia canaanită, vezi vol. II, p. 38-41.

~ 67 ~
12 Să nu vă daţi fetele fiilor lor şi nici să nu le luaţi fetele pentru fiii voştri! Să nu
umblaţi niciodată după fericirea sau bunăstarea lor, ca astfel să vă întăriţi şi să
ajungeţi să mâncaţi bunătăţile ţării şi să le lăsaţi de moştenire pentru totdeauna fiilor
voştri!»

Să nu vă daţi fetele. Această interdicţie este redactată după Deuteronom 7,3. Adăugarea "să nu vă
pese" este luată aproape textual din Deuteronom 23:6, cu referire la amoniţi şi moabiţi. "Veţi
ajunge tari" reaminteşte de Deuteronom 11:8, iar făgăduinţa "veţi mânca cele mai bune roade ale
ţării" face aluzie la Isaia 1:19. Cuvintele "o veţi lăsa pe veci moştenire" întruchipează idee din
diferite alte pasaje biblice (Deuteronom 11:9; Proverbe 10:27; Ezechiel 37:25).

13 După toate câte au venit asupra noastră din cauza faptelor noastre rele şi a vinii
noastre cea mare, cu toate că Tu, Dumnezeul nostru, ne-ai pedepsit mai puţin decât
am fi meritat în urma fărădelegilor noastre şi ne-ai lăsat rămăşiţa aceasta,

14 să încălcăm iarăşi poruncile Tale şi să ne înrudim cu popoarele care se ocupă cu

astfel de practici hidoase? Nu te-ai mânia iarăşi pe noi, până acolo încât ne-ai nimici
fără să ne mai laşi vreo rămăşiţă sau vreun supravieţuitor?

Să încălcăm iarăşi poruncile Tale. Ezra vede păcatul în care a căzut poporul ca fiind crescut
"până la ceruri" (v. 6). Păcatul lor era echivalent cu părăsire totală a poruncilor lui Dumnezeu,
situaţie în care nu puteau sta înaintea lui Dumnezeu (v. 15). Mărturisirea publică a lui Ezra în
favoarea poporului său (vezi Daniel 9,5-16) este întemeiată pe de o parte pe natura păcatului însuşi
şi pe de alta pe faptul că ei manifestaseră o nerecunoştinţă neruşinată, întorcându-I spatele Lui, de
îndată ce El le iertase păcatele care-i duseseră în captivitate şi revărsase îndurare asupra lor, după
ce reveniseră în Palestina. Recăderea în acelaşi păcat era, după aprecierea lui Ezra, de neiertat, iar
pedeapsa urma cu certitudine să fie nimic altceva decât nimicirea ireversibilă a naţiunii.

15 DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, Tu eşti drept, căci totuşi ne-ai scăpat o rămăşiţă,
aşa cum se vede astăzi. Iată-ne acum stând vinovaţi înaintea Ta, deşi ştim că din
această cauză nu suntem vrednici să stăm înaintea Ta.”

Tu eşti drept. În numele poporului său, Ezra recunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu, când le cere să
se supună cerinţelor Legii Lui. În contrast cu dreptatea Lui, păcătoşenia lor iese în evidenţă, în
toată ticăloşia ei.

Comentarii Ellen G. White: 1-15PK 619-621;1�;�;1T 279;1.2�;�;PK 619;3-6�;PK 620;

5�;�;GW 178; PK 48;7-15�;PK 621;13-15�;1T 279.

~ 68 ~
Capitolul 10
1 În timp ce Ezra se ruga şi se destăinuia plângând şi stând cu capul plecat înaintea
Casei lui Dumnezeu, s-a strâns la el o mare mulţime de bărbaţi, de femei şi de copii
din Israel. Şi poporul a început astfel să plângă şi el cu amar.

În timp ce Ezra…stând. Pentru restul povestirii, Ezra se retrage pe planul al doilea şi vorbeşte
despre sine la persoana a III-a. Despre schimbarea de persoană a pronumelui, vezi la cap. 7,28.
O mare mulţime. Mulţi oameni veniseră la Templu pentru a participa la jertfa de seară zilnică.
Văzându-l pe Ezra, conducătorul de curând numit, neînchipuit de mâhnit, mărturisind păcatele
poporului, bărbaţii şi femeile au fost fireşte adânc mişcaţi. Sinceritatea lui Ezra a făcut o impresie
atât de puternică asupra lor, încât au plâns cu toţii. La început, Ezra îngenunchease în rugăciune,
cu mâinile ridicate (cap. 9,5), dar curând, simţind din ce în ce mai mult grozăvia păcatului
poporului, s-a aruncat cu faţa la pământ, într-o atitudine de extremă umilinţă. Gesturile
emoţionante ca acestea nu puteau să nu impresioneze o adunare orientală în modul cel mai
puternic cu putinţă.

2 Atunci Şecania, fiul lui Iehiel, dintre urmaşii lui Elam, a luat cuvântul şi i-a zis lui
Ezra: „I-am fost necredincioşi Dumnezeului nostru, căsătorindu-ne cu femei străine,
care fac parte din popoarele ţării! Dar, în ciuda acestui lucru, încă mai există
speranţă pentru Israel!

Şecania. Probabil un om cu influenţă, deoarece apare aici ca purtător de cuvânt al poporului. Cu

toate că numele lui nu apare printre cei care aveau femei străine şi, deci, trebuie considerat
nevinovat de acest păcat, el era adânc întristat de faptul că tatăl său făcea parte dintre vinovaţi,
căci se pare că tatăl său, Iehiel, era una şi aceeaşi persoană menţionată în v. 26 ca numărându-se
printre cei care luaseră în căsătorie femei idolatre. Amândoi erau din familia Elam. Se poate ca
multă vreme Şecania să fi simţit influenţa rea a celei de-a doua soţii, străine, a tatălui său şi, prin
urmare, putea fi în mod sincer de acord cu toate spusele lui Ezra. El se pare că s-a bucurat că
problema ajunsese în atenţia lui Ezra, care era tot pe atât de frământat de situaţie, precum el însuşi
fusese.
Încă mai există speranţă. Pocăinţa poporului, manifestată prin plânsul amar, oferea speranţă că
mai puteau să-şi îndrepte căile şi să se întoarcă la Dumnezeu.

3 Să încheiem acum un legământ cu Dumnezeul nostru, angajându-ne să izgonim

toate femeile acestea şi pe cei ce li s-au născut, potrivit cu sfatul stăpânului meu şi a
celor ce se tem de porunca Dumnezeului nostru. Să se facă după Lege!

Să izgonim toate femeile acestea. Şecania s-a prezentat cu o sugestie concretă, care dă de înţeles
că situaţia aceasta a apăsat greu inima lui de ceva timp. Ezra nu oferise încă nici un sfat în această
problemă. Se pare că Şecania considera căsătoriile încheiate contrar legii nu numai greşite, dar şi
ilegale. Legea lui Moise permitea divorţul din diferite motive (vezi Deuteronom 24,1-4;
Matei 19,3).
Cei ce li s-au născut. [Cei născuţi din el, KJV]. Îndeosebi copiii mici au nevoie de ajutorul
mamei, şi ar fi fost un lucru extrem de crud să se sugereze separarea. Mai mult, tendinţele
ereditare erau de aşa natură încât să perpetueze spiritul apostaziei. Copiii mai mari poate că deja
erau atinşi de idolatrie. Părea lucrul cel mai bun, cel puţin pentru Şecania, de a-i îndepărta pe copii
odată cu mamele.
După Lege. Sugestia aceasta poate însemna fie ca: (1) legea care interzice astfel de căsătorii, să
fie satisfăcută; fie (2) să aibă loc divorţul, conform legii (vezi Deuteronom 24,1).

~ 69 ~
4 Ridică-te, căci este responsabilitatea ta, iar noi vom fi alături de tine! Fii tare şi
lucrează!”
Este responsabilitatea ta. Sau "e sarcina ta" (RSV). Întrucât misiunea lui Ezra includea
răspunderea de a îndeplini judecata asupra celor care nu ascultă de Legea lui Dumnezeu
(cap. 7,26), Ezra era obligat moral să treacă la acţiune. Asigurarea lui Şecania "noi vom fi cu tine"
trebuie să-l fi încurajat mult pe Ezra, care îşi dădea seama că orice măsură ar fi luat în această
privinţă, l-ar fi făcut inevitabil nepopular în ochii unui număr considerabil de bărbaţi vinovaţi.

5 Ezra s-a ridicat şi le-a pus pe căpeteniile preoţilor şi ale leviţilor şi pe tot poporul
lui Israel să jure că vor face ce s-a hotărât. Şi ei au jurat.
Ezra s-a ridicat. Fără ezitare, el a acţionat imediat, punându-i pe conducătorii religioşi să facă un
legământ, ca să pună în aplicare sugestia lui Şecania, cu care Ezra era în deplin acord.
Confirmarea unei astfel de hotărâri importante, printr-un jurământ, era în armonie cu practica VT
(vezi Iosua 2,12; Deuteronom 6:13 etc.).

6 Ezra s-a retras dinaintea Casei lui Dumnezeu şi s-a dus în odaia lui Iehohanan, fiul
lui Eliaşib. Când a intrat acolo, pâine nu a mâncat şi apă nu a băut, căci a continuat
să bocească necredincioşia celor ce fuseseră în captivitate.
Odaia lui Iehohanan. Despre odăile Templului, vezi la cap. 8,29. Cu privire la Iohanan, vezi nota
suplimentară de la cap. 7. Acest Iohanan pare să fi fost nepotul lui Eliaşib (Neemia 12,22.23),
mare preot pe vremea lui Neemia (Neemia 13,4.5). În anul 457 î.Hr., el avea deja o "odaie" în
Templu şi, deci, trebuia se fi avut peste 20 de ani pe vremea aceea (vezi la Ezra 3,8). Obiecţia unor
comentatori faţă de identificarea lui Iohanan din textul acesta cu cel menţionat de Neemia şi în
papirusurile elefantine nu e întemeiată.
Nu a mâncat. Posturi stricte de felul acesta au fost de două ori ţinute de către Moise (Exod 34,28;
Deuteronom 9,18) şi tot astfel de locuitorii cetăţii Ninive (Iona 3,7), dar nu erau ceva obişnuit. De
obicei se considera ca fiind suficientă abţinerea de la mâncare (1Samuel 1,7; 2 Samuel 3,35).
Uneori persoana care postea se abţinea doar de la "bucate alese", "carne" şi "vin" (Daniel 10,3).
Implicarea profundă a lui Ezra se manifesta prin severitatea postului său. Mâhnirea lui Ezra din
odaia lui Iohanan, după răspunsul poporului, arată clar că manifestările lui anterioare încărcate de
emoţie erau expresia spontană a unei groaze veritabile şi nu o reprezentaţie teatrală, bine pusă la
cale, aşa cum au exagerat unii comentatori.

7 Au răspândit în Iuda şi în Ierusalim vestea ca toţi cei întorşi din captivitate să se

strângă la Ierusalim,
Toţi cei întorşi din captivitate. O expresie preferată a lui Ezra (vezi cap. 2,1; 4,1; 6,16.19; 8,35
etc.), care îi cuprinde pe toţi, atât pe cei din Iuda, cât şi pe cei din Israel, care se înapoiaseră din
robie.

8 urmând ca, potrivit sfatului căpeteniilor şi al celor din sfatul bătrânilor, toţi aceia
care nu vor veni în 3 zile să fie deposedaţi de toată averea şi să fie separaţi de
adunarea celor întorşi din captivitate.
În 3 zile. Pe vremea aceea, punctele de hotar ale Iudeii par să fi fost Betelul, la nord, Bet-Pelet
şi Beer-Şeba, la sud, Ierihonul, la est, şi Ono, la vest. Întrucât, nicăieri frontiera nu era la mai
mult de 80 km depărtare de Ierusalim, 3 zile din ziua în care au auzit anunţul oficial ar fi
constituit timp suficient ca orice persoană sănătoasă să ajungă în capitală.
Deposedaţi. Literal, "consacra". Această pierdere de proprietate nu înseamnă nimicirea, aşa
cum se poruncea în Deuteronom 13,13-17, în cazul unei cetăţi căzute în idolatrie, ci predarea ei
pentru uz sacru la Templu (vezi Levitic 27,28; vezi la Iosua 6,17).

~ 70 ~
9 În 3 zile, toţi bărbaţii lui Iuda şi ai lui Beniamin s-au strâns la Ierusalim – era a
douăzecea zi a lunii a noua. Tot poporul stătea în piaţeta dinaintea Casei lui
Dumnezeu, tremurând din cauza veştii şi din cauza ploii.

A douăzecea zi. În anul 457 î.Hr., 20 Kislev a fost probabil 7 decembrie (vezi la p. 108).
Piaţeta. Acesta era probabil curtea din afară a complexului Templului. Aici puteau să încapă
mulţi oameni. Actualul Haram esh-Sherîf din Ierusalim, împreună cu toate clădirile auxiliare, care
corespunde aproximativ cu vechea amplasare a Templului, acoperă aproximativ 142,137 m2, iar în
curţile lui descoperite şi spaţioase pot încăpea multe mii de oameni. Probabil că situaţia era
asemănătoare când Templul era amplasat acolo.
Tremurând. Seriozitatea motivului pentru care poporul fusese convocat trebuie să fi fost evidentă
pentru toţi din asprele pedepse cu care erau ameninţaţi în caz că nu ar fi venit la adunare.
Din cauza ploii. [Ploii mari, KJV] Luna a noua, care începea în noiembrie sau decembrie din
calendarul nostru, aduce ploi puternice în Palestina. Ploile de iarnă pornesc pe la sfârşitul lui
octombrie sau începutul lui noiembrie, cu ploi uşoare, dar pe la începutul lui decembrie, cad ploi
puternice. Menţionarea întâmplătoare a "ploii mari" este unul dintre acele amănunte aparent
neînsemnate, dar care indică pe scriitor ca martor ocular şi relatarea ca fiind autentică.

10 Preotul Ezra s-a ridicat şi le-a zis: – Aţi fost necredincioşi şi v-aţi căsătorit cu
femei străine, adăugând astfel la vina lui Israel.

Preotul Ezra s-a ridicat. Până aici Ezra a părut că încredinţează autorităţilor civile conducerea în
această chestiune. Acum el a ieşit în faţă plin de curaj, denunţând păcatul săvârşit şi, în calitate de
conducător suprem, a poruncit îndepărtarea femeilor străine.

11 Daţi slavă a[O provocare solemnă la mărturisire (vezi Ios. 7:19 şi nota)] acum
DOMNULUI, Dumnezeul strămoşilor voştri, şi împliniţi voia Lui! Separaţi-vă de
popoarele din ţară şi de soţiile străine!

12 Toată adunarea a răspuns cu glas tare: – Vom face precum ne-ai spus!

13 Poporul însă este numeros, iar vremea este ploioasă şi nu putem sta afară. De
altfel, aceasta nu este o treabă de o zi sau două, căci sunt mulţi printre noi care au
păcătuit în această privinţă.

Sunt mulţi printre noi care au păcătuit. Exprimarea marginală din KJV, adoptată şi în RSV, "am
greşit mult", este o exprimare mai exactă a textului original. Fără îndoială, însă, mărimea păcatului
a constat parţial şi în numărul mare al celor care îl săvârşiseră.

14 Să rămână căpeteniile noastre în locul întregii adunări. Apoi toţi cei din cetăţile
noastre care şi-au luat soţii străine să vină la date stabilite împreună cu cei din sfatul
bătrânilor şi cu judecătorii cetăţii respective, până se va abate de la noi mânia aprigă
a Dumnezeului nostru cu privire la acest lucru.

Căpeteniile noastre. Întrucât erau atât de multe cazurile care urmau să fie cercetate şi rezolvate, a
fost făcut sugestia ca slujbaşii administrativi şi autorităţile judecătoreşti să fie autorizate să se
ocupe de chestiunea aceasta şi ca toţi cei vinovaţi să fie invitaţi să se înfăţişeze înaintea lor.
Mânia aprigă. Această propoziţie, împreună cu restul versetului este oarecum obscură, din punct
de vedere gramatical, dar exprimarea din KJV şi RVS este probabil corectă.

~ 71 ~
15 Doar Ionatan, fiul lui Asael, şi Iahzeia, fiul lui Tikva, au fost împotrivă, ei fiind
susţinuţi de Meşulam şi de levitul Şabtai.
Împotrivă. [Întrebuinţaţi la acest lucru, KJV] Literal, "s-au ridicat împotriva acestui lucru", care
înseamnă că ei s-au opus. Aceleaşi cuvinte sunt folosite cu acelaşi sens în 1 Cronici 21,1;
Daniel 8,25; 11,14.
Motivul împotrivirii lui Ionatan, Iahazia şi a susţinătorilor lor, nu este arătat. Nici unul dintre cei
patru bărbaţi nu e menţionat pe lista vinovaţilor şi nimeni nu putea să-i acuze că ar fi căuta să se
apere pe ei înşişi. Levitul Meşulam din v. 15 nu poate fi identificat cu Meşulam din v. 29, care nu
făcea parte dintre leviţi, deoarece vinovaţii levitici sunt menţionaţi în v. 23.24. Aceşti patru bărbaţi
erau fie fanatici înrăiţi, care se opuneau oricărei temporizări şi doreau ca problema să fie rezolvată
atunci şi acolo, fie fuseseră mituiţi să acţioneze în favoarea unor vinovaţi care nu îndrăzneau să-şi
exprime în mod public protestul. Indiferent de motivele pe care le aveau, aceşti oameni nu au
reuşit în demersul lor. Relatarea arată clar că măsurile pe care le-a propus Ezra au fost împlinite.

16 Prin urmare, cei întorşi din captivitate au făcut cum s-a propus. L-au ales pe
preotul Ezra şi au numit căpetenii de familii, potrivit familiilor lor. Aceştia s-au
aşezat să cerceteze problema în prima zi a lunii a zecea.
Pe preotul Ezra şi au numit. KJV redă fidel textul ebraic, care nu oferă nici un indiciu cu privire
la cei care au făcut trierea. Unii comentatori şi traducători modifică textul în aşa fel încât să spună
că Ezra a fost cel ce a numit comisia.
S-au aşezat. Şedinţele comisiei numite să ia o hotărâre în fiecare caz particular şi-au început
lucrarea pe 1 Tebet, care corespunde datei de 18 decembrie, 457 î.Hr., la 10 zile după ce adunarea
cea mare de la Ierusalim hotărâse să supună problema soţiilor păgâne unui juriu de conducători
aleşi.

17 În prima zi a lunii întâi au isprăvit de rezolvat problema în legătură cu toţi

bărbaţii care se căsătoriseră cu femei străine.
Au isprăvit. Lucrarea comisiei s-a încheiat în ziua întâi a lunii întâi, 1 Nisan 456 î.Hr., adică pe
15 aprilie. Astfel, şedinţele curţii speciale au durat aproape 4 luni, deoarece în primăvara anului
456 î.Hr., a fost probabil introdus un al doilea Adar înainte de Nisan (vezi p. 108, de asemenea
vol. II, p. 103, 116).

Cei vinovaţi de căsătorii mixte

18 Dintre urmaşii preoţilor, iată-i pe cei pe care i-au găsit căsătoriţi cu femei străine:
dintre urmaşii lui Iosua, fiul lui Ioţadak, şi dintre fraţii săi: Maaseia, Eliezer, Iarib şi
Ghedalia.
Urmaşii preoţilor. Dându-şi seama de primejdia ca naţiunea să cadă din nou în păcatul pe care el
căuta să-l dezrădăcineze, Ezra i-a pedepsit pe făcătorii de rele, înscriind numele lor în cronici,
pentru ca ceilalţi să fie avertizaţi. Pe primele locuri ale listei de vinovaţi Ezra îi plasează pe preoţi,
deoarece răspunderea lor era cea mai mare. Fiind administratori speciali ai Legii, ei erau obligaţi
să rămână cât se poate de credincioşi preceptelor ei. După preoţi, el îi menţionează pe leviţi, pe
temeiul aceluiaşi principiu. Apoi încheie cu laicii, aranjaţi pe familii. Lista de laici sugerează că
numai 9 din cele 33 de familii menţionate pe lista lui Zorobabel sunt implicate. Este o familie în
plus care nu apare pe lista lui Zorobabel. În schimb, 3 dintre cele 4 familii preoţeşti şi chiar rude
ale marelui preot se numărau printre cei vinovaţi.
Urmaşii lui Iosua. În primul rând, între preoţi stau 4 nume ale fiilor şi altor rude ale marelui preot
Iosua, care se înapoiaseră la Ierusalim odată cu Zorobabel. Ca în multe alte locuri din Biblie, "fiu"
apare în loc de "nepot" sau chiar de "strănepot" (vezi la cap. 7,1).

~ 72 ~
19 Ei s-au înţeles să le alunge pe soţiile lor şi au adus pentru vina lor un berbec din
turmă ca jertfă pentru vină.
S-au înţeles. Sau "obligându-se" (RSV). Sunt descrise aici procedurile urmate cu privire la
divorţul rudelor lui Iosua de soţiile lor străine. Întâi, ei s-au legat dând mâna, probabil cu membrii
comisiei, să le îndepărteze pe soţii şi să le despartă de adunarea lui Israel. Apoi au adus un berbec,
ca jertfă pentru vină, după Lege (Levitic 5,14-16; cf. la Levitic 4,2). În ceea ce priveşte restul
listei, sunt date numai numele persoanelor individuale şi ale familiilor din care făceau parte, fără
repetarea procedurii divorţului. Totuşi, reiese clar din context că şi acestora li s-a cerut să urmeze
aceeaşi procedură.

20 Dintre urmaşii lui Imer: Hanani şi Zebadia;

Urmaşii lui Imer. Cu privire la familiile preoţeşti, vezi cap. 2,36-39. Incluzându-i pe cei din
familia marelui preot (v. 18), sunt menţionaţi ca vinovaţi 17 preoţi în total. Comparând aceste
nume cu cele în cap. 2 descoperim faptul că nici una din grupările preoţeşti legate, care s-au întors
împreună cu Zorobabel, nu era fără vină în această privinţă. Unele dintre numele redate în v. 20-22
reapar în lista din Neemia 8,4 şi 10,2-9 şi s-ar putea să indice aceleaşi persoane.

21 dintre urmaşii lui Harim: Maaseia, Ilie, Şemaia, Iehiel şi Uzia;

22 dintre urmaşii lui Paşhur: Elionai, Maaseia, Ismael, Netanel, Iozabad şi Elasa;
23 dintre leviţi: Iozabad, Şimei, Chelaia, – numit şi Chelita –, Petahia, Iuda şi
Eliezer;
Leviţi. Dintre leviţi, sunt date numai 6 nume şi acestea fără a se menţiona casele din care făceau
parte. Chelaia, cunoscut mai bine sub numele Chelita, apare sub acest nume din urmă în
Neemia 8,7 şi 10,10. Iozabad apare din nou în Neemia 8,7.

24 dintre cântăreţi: Eliaşib; dintre portari: Şalum, Telem şi Uri.

Cântăreţi. Sunt date numele unui cântăreţ şi a 3 uşieri.

25 Dintre ceilalţi din Israel: dintre urmaşii lui Paroş: Ramia, Izia, Malchia,
Miyamin, Elazar, Malchia şi Benaia;
Dintre ceilalţi din Israel. Adică dintre laici, fiind amintite în total 86 de nume. Din cele 10 familii
prezentate, 9 sunt menţionate pe lista lui Zorobabel. Întrucât sunt date două familii Bani (v. 29,
34), iar în lista lui Zorobabel, numai una, a doua familie trebuie să se fi înapoiat mai târziu.

26 dintre urmaşii lui Elam: Matania, Zaharia, Iehiel, Abdi, Ieremot şi Ilie;
Iehiel. Probabil tatăl lui Şecania care l-a sfătuit pe Ezra (vezi la v. 2-4).

27 dintre urmaşii lui Zatu: Elioenai, Eliaşib, Matania, Ieremot, Zabad şi Aziza;
28 dintre urmaşii lui Bebai: Iehohanan, Hanania, Zabai şi Atlai;

29 dintre urmaşii lui Bani: Meşulam, Maluh, Adaia, Iaşub, Şeal şi Ieremot;

30 dintre urmaşii lui Pahat-Moab: Adna, Chelal, Benaia, Maaseia, Matania, Beţalel,
Binui şi Manase;

31 dintre urmaşii lui Harim: Eliezer, Işia, Malchia, Şemaia, Simeon,

~ 73 ~
32 Beniamin, Maluh şi Şemaria;
33 dintre urmaşii lui Haşum: Matnai, Matata, Zabad, Elifelet, Ieremai, Manase şi
Şimei;
34 dintre urmaşii lui Bani: Maadai, Amram, Uel,
35 Benaia, Bedia, Cheluhu,
36 Vania, Meremot, Eliaşib,
37 Matania, Matnai, Iaasai,
38 Bani b(TM; LXX (vezi şi 1 Esdra 9:34): dintre urmaşii lui Binui i-au găsit pe
următorii: pe Şimei), Binui, Şimei,
39 Şelemia, Natan, Adaia,
40 Mahnadebai, Şaşai, Şarai,
41 Azarel, Şelemia, Şemaria,
42 Şalum, Amaria şi Iosif;
43 dintre urmaşii lui Nebo: Ieiel, Matitia, Zabad, Zebina, Iadai, Ioel şi Benaia.
44 Toţi aceştia se căsătoriseră cu femei străine şi unii chiar avuseseră fii cu ele.
c(Sau: însă le-au alungat, împreună cu copiii lor.)
Toţi aceştia. În ebraică întregul verset este oarecum obscur. Redarea cea mai literală ar fi
următoarea (în care sunt făcute numai două mici ajustări gramaticale în textul ebraic): "Toţi
aceştia luaseră femei străine, şi printre femei erau unele care dăduseră naştere la copii". Cei mai
mulţi cercetători moderni ar vrea să schimbe textul şi să traducă astfel ultima parte a versetului: "şi
ei au îndepărtat de la ei pe femei şi pe fiii lor". Oricare ar fi înţelesul original, pare clar că autorul
intenţiona să transmită ideea că era mai dificil de aranjat un divorţ acolo unde erau copii decât
acolo unde nu erau. Toate cazurile au fost tratate la fel.
Lista dată în v. 18-43 arată că 113 bărbaţi erau vinovaţi de a fi luat în căsătorie femei păgâne. Ar
fi interesant să cunoaştem numărul populaţiei Iudeii în timpul lui Ezra pentru a avea o imagine
corectă a amplorii acestui rău în Iudea. Întrucât nu dispunem de asemenea cifre, o comparaţie se
poate face numai cu oamenii care veniseră cu Zororabel, în urmă cu aproximativ 80 de ani.
Numărul bărbaţilor care s-au întors împreună cu Zorobabel
Numărul bărbaţilor cu femei străine
Procentul
Preoţi
0,4
Leviţi
4289
17
74

~ 74 ~