POP ANA MIHAELA

Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” Baia Mare

FACTORII COMUNICĂRII – STUDIU DE CAZ

TEXT SUPORT:
Florin scrie un roman 
Mircea Cărtărescu

După ce scăpă și din această primejdie, Florea haiducul trase la hanul Aniței care, voioasă și
zglobie, se și înființă cu cofa de vin. Florea scoase din chimir un zlot, îl dădu frumoasei crâșmărițe și
grăi cu amar:
- Alei, Anițo, crâșmărițo, ce bine e de unii pe lumea asta! [...]
Deși  amețit de somnoroasă, flăcăul îl fulgera cu privirea pe dușmanul său:
- Încă nu m-ai răpus, fiară sălbatică! Nu-i e dat unuia ca tine să-mi ia viața. [...] Cu o singură
lovitură de copită îi zdrobi capul lui Gealatu, care se prăbuși în țărână. Încordându-se, Florea rupse
frânghiile, smulse un iatagan de la un poteraș și începu să-l rotească, făcându-i pe cei patruzeci de
ticăloși să cadă ca spicele. Când nu mai fu nici unul în picioare, haiducul puse foc la han, lăsând-o pe
vicleana Anița să jelească la marginea drumului. Sări apoi pe cal și, cu pletele-n vânt, se avântă prin
văi și lunci spre alte isprăvi vitejești...
... fără să bănuiască nici o clipă adevărul: că nu trăiești în realitate, ci în niște pagini scrise cu
pixul într-un caiet făcut ferfeniță și pătat de dulceață și margarină. Florin reciti ultimele pagini ale
romanului său haiducesc și zâmbi foarte satisfăcut. Deși avea numai treisprezece ani, iată că se
dovedea în stare să imagineze aventuri palpitante, ce mai, ca un scriitor adevărat. „Marfă!”, exclamă
el când ajunse la pasajul cu năvălirea calului. Chestia asta o să le placă, la pariu, și lui George Mare,
și lui Ovidiu, care deja citiseră aproape tot romanul. Și, în general, la toată gașca lui. Acum, în
vacanță, se vedeau în fiecare zi. Ieșeau de obicei cu rolele la magazinul din colț, făceau câteva ture,
încercau figuri și apoi se așezau pe gărdulețul verde și pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le
citească și din roman. Vreo doi se apucaseră și ei de un S.F., dar nu ieșise nimic. Idioții îi vopsiseră pe
extratereștri în toate culorile, le făcuseră coarne și antene, dar la mai mult nu-i dusese mintea. Pe
când Florea al lui știa să lupte, avea mereu ceva haios de spus. Nu se compara! [...]
Când  se plictisi, își puse rolele și, cu caietul cel gros în buzunar, ieși la colțul străzii. Nu mai
apăruse, deocamdată, nimeni din gașcă. Pe trotuarul celălalt trecu încrezuta de Ana, cu celelalte
capre, Florina și Elena. Băiatul își luă vânt, încercă fluturele, dar fetele nici nu se uitară la el. De
parcă Ana și el nu fuseseră prieteni până acum o lună, când i-o suflase Călăul dintr-a opta. Îi ziceau
așa, fiindcă dădea la picioare la fotbal. „Lasă, Ano, că te aranjez eu”, își spuse Florin în sine,
regretând că în ultimele pagini n-o făcuse decât să plângă la marginea drumului după un amărât de
han. Lasă, că romanul nu s-a terminat! Ca să se răcorească își luă o înghețată pe băț și, rozând din ea
câte puțin, alunecă pe role, lejer, prin fața vitrinelor de magazine...
... fără  să bănuiască nici un moment adevărul: că, la rândul lui, el nu trăiește în realitate, că e
și el doar un personaj din povestirea mea și că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai
departe, să se oprească, să dea colțul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la școală, chiar dacă-i
vacanță, și să ia numai zece sau numai doi, și orice-mi trece mie prin minte. Pe ecranul computerului
meu, în fața căruia lucrez de o oră și jumătate, văd ultimele rânduri ale povestirii pe care tocmai o
citești, chiar în clipa asta. Povestirea am s-o duc la editură ca să fie inclusă în manualul tău. Abia
acum, când tu o citești, ea începe să existe cu adevărat. Și... [...]
INTERPRETAREA TEXTULUI

1. Emițător: narator subiectiv - Florin. Acesta apare într-o triplă ipostază: de autor al romanului
haiducesc, de narator al aventurilor haiducului Florea și de personaj al povestirii realizate de scriitorul
Florescu. Numele personajelor – Florea, Florin, Florescu – au un radical comun, sugerând legătura
strânsă dintre autor, narator și personaj.

2. Receptor: specializat și nespecializat. Cititorii avizați sunt profesorii care urmăresc introducerea în
cunoștințele elevilor a noțiunii de teorie literară „povestirea în ramă” sau criticii, iar cititorii în curs de
specializare sunt elevii sau studenții, iar cititorii nespecializați sau neavizați sunt cei care găsesc în
actul lecturii o plăcere, o relaxare. Pentru înțelegerea corectă și completă a mesajului textului, ar fi
indicat ca lectura romanului să fie dublată de cunoașterea biografiei autorului.

3. Mesaj: aflat într-o triplă ipostază, naratorul intenționează să abordeze problema creației literare, a
scrisului, punând în discuție într-o manieră originală raportul realitate-ficțiune și relația autor-narator-
personaj. Titlul reprezintă o cheie de descifrare a mesajului operei literare: substantivul propriu
„Florin” sugerează aspectul familial sugerat de autor, prin evidențierea rolului acestuia în realizarea
romanului; verbul „a scrie” marchează și tema operei literare, creația literară, „scrisul” fiind un act
creator; substantivul „roman” exprimă tenta ușor persiflantă la adresa inițiativei literare a
adolescentului, dar și raportul realitate-ficțiune.

4. Context: Mircea Cărtărescu este un poet, prozator, critic literar și publicist român. Despre copilăria
sa, scriitorul afirmă că „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o
atent”. Afirmația anterioară am putea să o considerăm ca geneză pentru opera literară abordată.
Florescu este un alter-ego al autorului Mircea Cărtărescu, iar Florea este un alter-ego al tânărului autor
Florin, privit în contextul întregii povestiri. Acțiunea operei literare este construită cu ajutorul tehnicii
„povestirii în ramă”. Astfel, identificăm un triplu context spațio-temporal, liantul între cele trei
povestiri fiind personajul Florin. Rama exterioară o constituie ultima povestire – contextul spațial fiind
camera scriitorului Florescu, iar timpul presupus ca fiind real, al zilelor noastre. Rama interioară o
constituie a doua povestire – contextul spațial fiind camera lui Florin, locul în care lucra la computer,
respectiv strada, iar timpul narării este real. Imaginea o constituie prima povestire – contextul spațial
fiind Hanul Aniței, iar timpul fiind unul medieval. „Trebuie [...] să învățăm să privim tot ce înconjoară
un fenomen de comunicare, pentru a percepe toți actorii implicați! (Alex Mucchielli, Arta de a
comunica, Iași: Polirom, 2005, p. 46). Evenimentele din „rama exterioară” sunt expuse într-un registru
cult și reflectă intenția naratorului de a finaliza opera literară, de a deveni autorul textului inclus într-un
manual. Registrul colocvial (al conversației uzuale, al comunicării familiare) permite dezvoltarea unei
apropieri, a unei legături între narator și cititor), precum și cel de argou (al conversației între grupurile
de adolescenți), respectiv cel arhaic și regional (al realizării culorii epocii medievale) au ca scop
introducerea cititorului în universului ficțional al operei literare.

5. Canal: scris

6. Cod: limba română, prin următoarele registre:

Registrul cult
1. Limbaj corect din punctul de vedere al normelor limbii literare actuale (ortografie, punctuație,
morfologie, sintaxă):
„Când se plictisi, își puse rolele și, cu caietul cel gros în buzunar, ieși la colțul străzii.”
„Pe ecranul computerului meu, în fața căruia lucrez de o oră și jumătate, văd ultimele rânduri
ale povestirii pe care tocmai o citești, chiar în clipa asta.”
2. Vocabular adaptat situației de comunicare:
- termeni din domeniul teoriei literare: pagini, roman, SF, roman, povestire, manual, a scrie;
- termeni din domeniul editorial: pix, ecran, computer, editură.
3. Utilizarea structurilor sintactice (fraze) complexe:
„... fără să bănuiască nici un moment adevărul: că, la rândul lui, el nu trăiește în realitate, că e și
el doar un personaj din povestirea mea și că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai departe, să
se oprească, să dea colțul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la școală, chiar dacă-i vacanță, și să ia
numai zece sau numai doi, și orice-mi trece mie prin minte.”

Registrul colocvial
1. Adaptarea exprimării la mediul social și cultural al interlocutorilor:
„În sine, registrul colocvial [...] creează o relație mai cordială cu receptorul mesajului; se opune
emfazei, sugerând sinceritatea” (Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, București:
Editura Universității din București, 2001, p.111.)
Comunicarea din perspectiva și experiența unui adolescent: „Florin reciti ultimele pagini ale
romanului său haiducesc și zâmbi foarte satisfăcut. Deși avea numai treisprezece ani, iată că se dovedea
în stare să imagineze aventuri palpitante, ce mai, ca un scriitor adevărat.”
2. Prezența mărcilor oralității – spontaneitate, naturalețe, expresivitate:
- verbe și pronume personale, respectiv adjective pronominale posesive la persoana I / a II-a:
- verbe: aranjez, lucrez, văd, pot;
- pronume: eu, m-, mie, tu, pe tine;
- adjective pronominale posesive: (computerul) meu, (povestirea) mea, (manualul) tău;
- enunțuri exclamative: „Lasă, că romanul nu s-a terminat!”;
„Nu se compara!”.
3. Încărcătură afectivă, expresivitate:
„Lasă, Ano, că te aranjez eu, își spuse Florin în sine, regretând că în ultimele pagini n-o făcuse
decât să plângă la marginea drumului după un amărât de han. Lasă, că romanul nu s-a terminat!”

Registrul oral arhaic și regional

1. Adaptarea exprimării la mediul social și cultural al interlocutorilor:
„Trebuie să pornim de la premisa că toate persoanele cuprinse în procesul comunicării sunt
reciproc responsabile pentru modul în care s-a produs comunicarea (eficient sau ineficient)!” (Ion-
Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă, Iași: Polirom, 2008, p. 108)
2. Prezența termenilor specifici:
- arhaisme: cofă, chimir, obidi, iatagan, isprăvi, haiduc, gealat, sâneață, răboj, samavolnicie,
gealat;
- regionalisme: grăi, ibovnică, poteră, jeli, pălăvrăgeală.
3. Încărcătură afectivă:
 „După ce scăpă și din această primejdie, Florea haiducul trase la hanul Aniței care, voioasă și
zglobie, se și înființă cu cofa de vin. Florea scoase din chimir un zlot, îl dădu frumoasei crâșmărițe și
grăi cu amar:”
4. Enunțuri exclamative: „- Alei, Anițo, crâșmărițo, ce bine e de unii pe lumea asta! [...]”
„- Încă nu m-ai răpus, fiară sălbatică!”
5. Forme substantivale în vocativ: „- Alei, Anițo, crâșmărițo, ce bine e de unii pe lumea asta! [...]”

Registrul argotic
1. Adaptarea exprimării la mediul social al interlocutorilor:
Alte tipuri de argou – mai deschise, comune unor categorii de vârsta, utilizate din fronda si
amuzament sau pentru a marca apartenenta la un grup si disocierea de altele – se reînnoiesc din ratiuni
preponderent estetice: pentru a fi mereu expresive, inventive, libere. În măsura în care cuvinte si
expresii argotice (din toate categoriile, între care interferentele sunt evidente) pătrund în limbajul
familiar, si de aici în limba comuna, „uzura“ lor e compensata prin apariția unor noi forme. (Rodica
Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, București: Editura Universității din București, 2001, p.
189)
2. Prezența termenilor specifici – din categoria socială a adolescenților:
- argou: marfă, capre, călăul, i-o suflase, la pariu, gașca.
„Unul dintre cei mai reprezentativi termeni ai vorbirii familiar-argotice actuale (mai ales a
acelui registru sociolingvistic care e numit „vorbirea tinerilor“, chiar daca nu are limite de vârsta rigide)
e marfa. Cuvântul confirma faptul ca mijlocul predilect de îmbogățire al argourilor românești este
modificarea semantica a elementelor deja existente în limba comuna; în cazul de fata, schimbarea de
sens se asociază cu o modificare de comportament gramatical.” (Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în
româna actuală, București: Editura Universității din București, 2001, p. 211)