INSTITUŢII POLITICE ÎN LUMEA GREACĂ

ATENA

Cetatea Atenei, fondata, potrivit traditiei, de catre eroul Tezeu, fiul lui Aigieos, s-a
format prin unirea celor 5 asezari din Attica, în  care era consacrat un cult al zeitei Athena
( Plutarh, TezeuXXV).[1]

            Traditia, în acest caz, îsi poate gasi un sprijin solid în realitatea istorica, fiind
documentate patru asezari locuite de familii (gene), la poalele muntelui Pentelic, dezvoltate în
jurul unui nucleu compus din actualul teritoriu al Atenei si Eleusis, separate de muntele
Aigaleos.

            Peninsula Attica poate fi asemanata unui triunghi, al carui vârf este îndreptat spre
Mare, iar cele trei laturi sunt formate de Muntii Parnas –la nord-vest- Himettos-la est-
Pentelicos –spre nord-est. Beneficiind de o protectie naturala, Attica a putut sa se dezvolte
unitar, populatiile care vorbeau dialecte diferite ale aceleiasi limbi, fuzionând fara sa cunoasca
ciocniri sângeroase. Invazia doriana, care a distrus civilizatia miceniana, a ocolit aceasta
peninsula protejata natural.

            Beneficiind de existenta râului Kephisos, a zacamintelor argintifere de la Laurion,

alaturi de marmura muntelui Pentelic, noua asezare, Athenai, al carei centru întarit, Akropole-
cetatea de pe înaltime- va adaposti templul unde va fi adorata zeita Athena-va putea sa se
impuna accelerând procesul de unificare a celorlalte patru asezari, proces istoric
numit synoikismos[2].

            Atenienii vor sarbatori unirea, în cadrul sarbatorii Synoikia si o vor pastra în amintire

prin intermediul unor cronologii, Atthides. Membrii noii comunitati vor deveni cetateni cu
drepturi depline, ai statului atenian si vor cunoaste o organizare unitara.

Traditia consemneaza faptul ca una dintre familiile ateniene de elita (eupatrizii), cea a
Medontizilor, a limitat puterea regala, pe la mijlocul secolului al VIII-lea a.Chr., impunând un
magistrat,arhontele, ales pe viata (primul arhonte ar fi fost Akostos), apoi pe zece ani[3]. El
ocupa un sediu numit prytaneion, unde se afla si altarul public al cetatii, în care ardea focul
sacru. Acesta a obtinut si prerogativele judecatorului suprem, regele-basileus-neavând decât
atributiile legate de cultul religios si comanda armatei[4]. Tot în secolul al VIII-lea a.Chr.,
regele a pierdut comanda armatei, ramânând exclusiv cu prerogativele de mare preot. Atunci a
fost ales un arhonte, polemarhul, care a devenit comandantul fortelor de aparare ale cetatii[5].
Începând cu anul 683/682 a.Chr., arhontatul va deveni magistratura anuala, la ea având acces
eupatrizii.[6] Arhontele care îsi punea numele pe decr 959h72j etele si actele oficiale devenea
astfel eponimul cetatii, eponymos, dând numele anului în care detinea magistratura[7].

            Corpul civic era împartit, începând din secolele IX-VIII a.Chr., în patru mari triburi-
phylai: Geleontes-„stralucitorii”, Aigikoreis- „pazitorii de capre”, Argadeis-
„mestesugarii”, Hopletes-„soldatii greu înarmati”. Fiecare phyle cuprindea trei fratii-
phratriai, acestea la rândul lor având câte 30 de familii-gene. În fruntea fiecarui trib se afla
un phylobasileus[8]. Membrii celor 12 fratrii attice o adorau pe Athena si pe Zeus, carora le-
au atasat epiclezele Phratria, respectiv, Phratrios. Membrii familiilor se considerau a fi
descendentii unui înaintas de origine divina, care era adorat ca divinitate protectoare si al
carui nume îl vor purta toti descendentii din aceasta familie. Familiile eupatrizilor se aflau în
opozitie permanenta cu acei oameni liberi din afara unitatilor gentilice, mai ales „stramutatii”-
metanastai[9].

                 Deveniti cetateni-polites, membri ai unei polis, atenienii au pus comunitatea pe

primul plan, au adorat divinitatea eponima Athena, cu epicleza Polias, protectoarea cetatii, a
comunitatii.  Monedele ateniene alaturi de simbolul bufnitei, pasarea Athenei, contineau
inscriptia Athenaioi-Athenienii, care reprezenta colectivitatea, în ansamblul ei[10].

            Principalul for conducator al Atenei era Adunarea Poporului- Ekklesia, deschisa, în

epoca arhaica, exclusiv eupatrizilor. Treptat, începând cu secolul VII a.Chr., se va impune un
principiu al separarii în functie de avere, al celor ce faceau parte din Ekklesia, un sistem
cenzitar, care va lua locul celui aristocratic[11].

O prima categorie (pentakosiomedimnoi) era formata din cei care puteau obtine de pe
pamântul lor echivalentul a 500 de medimne (o medimna era egala cu 51,84 l pentru solide)
de grâu. Grâul înca nu pierduse întâietatea în fata uleiului de masline si a vinurilor, ca
principal produs pentru comert. Pe o pozitie inferioara se gaseau cei care aveau ca venit
echivalentul a 300 de medimne, numiti hippeis, pentru ca ei participau în trupele de cavalerie,
putând sa întretina un cal si armamentul necesar luptei calare. Mult mai jos, se aflau zeugitai-
în limba greaca zygos însemna jug-cei care posedau o pereche de boi, sau îsi puteau permite,
cel putin teoretic, întretinerera acestora[12].

Daca aceste paturi sociale aveau drepturi politice, o a patra categorie, cea a thetilor-
thetai, îi cuprindea pe oamenii liberi care îsi ofereau forta de munca, pe loturile celorlalte
categorii, pe santierele navale, în cadrul atelierelor, manufacturilor. Pe masura ce navigatia si
comertul au câstigat o pondere tot mai importanta la Atena si în Attica, thetii, care navigau pe
mare sau construiau corabii, se vor grupa în asociatii numite naucrarii-naucrariai. Ei trebuiau
sa construiasca o corabie din partea fiecareia dintre asociatii la un interval
determinat. Naucrariile erau subordonate unui Consiliu, în epoca rolul lor fiind exclusiv acela
de a contribui la impunerea intereselor comerciale ale Atenei[13].

Existau si oameni liberi complet lipsiti de bunuri materiale, numiti hektemoroi, care

acceptau sa lucreze pamântul proprietarilor, cedându-le o sesime din ceea ce produceau.[14]

Initial, doar eupatrizii, care aveau ca venituri cele 500 de medimne, puteau sa detina
magistraturile cele mai importante, treptat acestea devenind accesibile tuturor cetatenilor care
îndeplineau conditia de avere.

La mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., la Atena, se vor cristaliza trei triburi, nu pe

vechiul criteriu gentilic, ci pe unul mult mai larg, al sferei de preocupari. Astfel, descendentii
celor care faceau parte din tribul Geleontes, devotati întru-totul conducerii treburilor statului
vor forma un trib numit Eupatridai, toti cetatenii care detineau proprietati mici si mijlocii vor
intra în tribul Georgoi, în timp ce proprietarii de ateliere, mestesugarii, artizanii vor forma
tribul Demiurgoi. În urma synoikismos-ului, cei mai influenti locuitori, eupatrizii se vor stabili
în oras, urmati de demiurgi, care vor constitui cartiere specializate (kerameis-
olarii, daidalidai sau pelekeis-faurarii), în apropierea centrului cetatii. Georgoi, fiind nevoiti
sa supravegheze sau sa participe direct la lucrul ogoarelor, nu puteau sa-si exercite drepturile
politice, neavând posibilitatea si nici timpul sa locuiasca în cetate. Naucrariile thetilor vor fi
în numar de 12, câte patru pentru fiecare trib din cele trei nou aparute[15].
    Un organism ale carui origini se regasesc tocmai în  organizarea gentilica
este Areopagul, în ale carui atributii intra judecarea cazurilor de crima si tradare. Razbunarea
crimelor comise, care pâna atunci era îndeplinita de familia celui ucis, fiind considerata o
datorie sacra, necesara pentru ca sufletul sa aiba liniste dupa moarte, era interzisa. Areopagul
era cel care superviza rascumpararea cu bani faptei de catre cel care a ucis, asigurând
purificarea acestuia si linistirea Erinyiilor-Furiile, initial, sufletele mortilor prin violenta.
Acestea vor fi adorate, ca divinitati, la un altar sub numele de Arai[16].Aceasta instanta
juridica fusese instituita, conform traditiei, pentru purificarea lui Oreste, acuzat ca a ucis-o pe
mama sa, Klytemnestra, cea care a luat parte la asasinarea sotului ei, eroul homeric
Agamemnon[17].

Spre sfârsitul secolului VII a.Chr., la Atena, va exista chiar o încercare de instituire a
tiraniei. În anul 632 a.Chr., eupatridul Kylon, ginere al tiranului Theagenes din Megara, în
contextul în care tirania devenise o realitate la Corint, Megara, a încercat sa se impuna la
Atena, ca tiran. Atenienii i s-au opus, pentru ca venea însotit de o garda militara formata de
megarieni. Cei mai puternici opozanti au fost naucrarii, care l-au asediat pe Acropole,
determinându-l sa-si abandoneze oamenii si sa ceara protectie sanctuarului Athenei Polias,
protectoarea orasului. Megakles, din familia Alcmeonizilor a provocat uciderea lui Kylon,
perceputa ulterior ca o ofensa adusa comunitatii, a carei viata se afla sub puterea zeilor.
Exilarea membrilor acestei familii le-a aparut contemporanilor ca un act firesc, dar convulsiile
care au urmat, au determinat forurile conducatoare ale cetatii sa aleaga sase noi
arhonti, thesmotetai, care trebuiau sa organizeze sistemul judiciar din Atena. Ei trebuiau sa
aiba evidenta tuturor sentintelor date si sa reglementeze normele juridice ale cetatii[18].

Acesta este contextul istoric al aparitiei legilor lui Drakon, ramase în memoria
posteritatii prin duritatea pedepselor în cazul furturilor, crimelor, incestului. Cea mai
importanta prevedere a fost înfiintarea unui tribunal din 51 de eupatrizi, numiti ephetai, al
carui sediu nu fusese initial fixat, în a carui competenta intra judecarea vinovatilor de crima.
Nu se stie în ce raporturi se afla cu Areopgaul, care, în principiu avea aceleasi atributii[19].

stiut fiind faptul ca în Areopag, care pe toata durata existentei sale a fost un exponent
al vechii organizari gentilice, intrau arhontii care terminau mandatul încredintat, este posibil
ca acesta sa  fi ramas un supervizor al vietii juridice a Atenei. În atentia sa intrau, prioritar,
cazurile de tradare care depaseau competentele unui tribunal în care membrii erau alesi dintre
eupatrizi.   

În secolul VI a.Chr., când tot mai multi cetateni aveau venituri care sa le asigure locul
în prima categorie cenzitara,  situatia va deveni tensionata, o încercare de reforma fiind
înregistrata, prin activitatea lui Solon, fiul lui Exekestides, înrudit cu familia
Medontizilor[20].

Acesta a fost un eupatrid, care si-a dobândit averea din comert în Marea Egee, format
sub influenta culturii oraselor ioniene, atât ca om politic, cât si ca poet.

Din propriile sale poezii, mentionate de Aristotel, în Statul atenian, din consideratiile
marelui filosof, din biografia realizata de Plutarh, putem avea o viziune destul de exacta
asupra activitatii acestuia. Principala masura luata de Solon a fost seisachteia, iertarea de
datorii a debitorilor insolvabili, rascumpararea sclavilor din datorii, interzicerea ca pe viitor,
un datornic insolvabil sa fie transformat în sclav[21].
 Solon a înteles ca Atena nu îsi va permite luxul de a exporta grâne, terenurile sale
nefiind propice unor recolte mari. Cu riscul de a provoca nemultumirea marilor detinatori de
loturi, a limitat exporturile, a prevenit crearea unor mari loturi, oferind în schimb, solutia
cultivarii maslinului, din ale carui fructe se va obtine uleiul. Acesta va deveni alaturi de
vinuri, principala marfa de export a Atenei[22]. Atena trebuia, în conceptia lui Solon, sa
reduca exporturile de grâne, marind importurile, mai ales din zona Pontului Euxin.

Pe plan administrativ, Solon, un legislator, un arhonte caruia, pe un timp limitat i s-au

acordat puteri depline, a luat act de împartirile realizate pe criteriul averii si, mai mult decât
atât, i-a inclus si pe thetai în rândul detinatorilor de drepturi politice, fara a le permite, însa,
accesul la magistraturi. Acesta continua sa fie  rezervat doar primelor trei clase cenzitare.
Thetii aveau acum posibilitatea de a-si apara mai bine interesele, putând fi si soldati usor
înarmati sau marinari motivati sa-si apere patria în fata amenintarilor externe.

Solon, (Plutarh, Solon, XIII) a initiat crearea unui Consiliu, Boule-format din

reprezentantii fiecareia din cele patru categorii cenzitare din Ekklesia, în numar de 400.
Membrii Sfatului aveau ca principala atributie pregatirea deciziilor pe care Adunarea trebuia
sa le voteze.

Alaturi de Areopag, care, treptat, va deveni o institutie golita de continut, pastrata din
cauza traditiei care interzicea desfiintarea unei institutii deja existente si de ephetai, vor fi
înfiintate tribunale ale caror membri vor proveni din toate cele patru categorii cenzitare,
numite Heliaia.  Nu exista o ierarhie între cele trei tribunale, însa trebuie sa subliniem
primatul, fie si datorat traditiei, pe care îl detinea Areopagul. Solon nu a dorit sa îngreuneze
sistemul juridic, prin existenta a trei tribunale, ci, fiind cunoscator al traditiei
judecatorilor dorofagi-mâncatori de daruri, prezenti în opera poetica a lui Hesiod, al carui
continuator pe linie poetica se considera, a încercat sa previna convulsiile cauzate de
nerespectarea de catre categoriile favorizate-în special pentakosiomedimnoi si hippeis a
drepturilor celorlalte, formate din zeughitai sithetai.

Plutarh scria despre faptul ca Solon a hotarât ca masurile sale sa fie înscrise pe tablite
de lemn-axones-plasate în Prytaneion, locul unde se afla altarul sacru al cetatii si facute
cunoscute prin gravarea lor pe stâlpi de piatra kyrbeis, expusi în „Porticul Regelui”[23].

Solon nu a intentionat, si nici nu ar fi putut sa schimbe radical situatia sociala,

reformele sale nelovindu-i pe cei din categoriile favorizate si neaducând o îmbunatatire
majora a situatiei categoriilor a doua si a treia. Vechile conflicte între triburi nu puteau sa fie
decât, cel mult, tinute sub control, în nici un caz înfrânte, ceea ce ne determina sa vedem în
opera lui Solon o încercare de compromis. El era un arhonte cu puteri speciale, care în opera
sa poetica, redactata în stilul elegiac, de certa inspiratie ioniana, afirma ca a salvat cetatea de
la tiranie. Juramântul ca timp de 100 de ani legile soloniene vor fi respectate, pe care traditia îl
consemneaza, ca fiind depus de toti cetatenii atenieni, ne arata ca Solon era un om constient
mai mult de rolul sau istoric decât de faptul ca initia cadrul unei noi forme de organizare
politica. Solon s-a autoexilat timp de 10 ani pentru a vedea în ce masura reformele sale vor da
rezultate[24].

În anii 589-588 a.Chr., un arhonte eponim, Damasias a încercat sa devina tiran, apoi
trei grupari politice au început o lupta apriga pentru preluarea controlului vietii politice
ateniene.
 Cele trei grupari puteau fi delimitate pe criterii geografice. Astfel, thetii, marinari si
constructori prin excelenta dominau asa numita grupare a paralienilor (paraloi)-locuitorii
zonei de coasta, condusa de Megakles, fiul lui Alkmeon, cel care fusese exilat dupa moartea
lui Kylon, luptând pentru pastrarea reformelor lui Solon. O a doua grupare, a pedienilor
(pedaikoi) -locuitorii câmpiei, era formata din cei mai bogati georgoi, detinatorii celor mai
fertile terenuri din câmpia Atticii, în frunte cu Lykourgos din familia Philaizilor. A treia
grupare, aparuta ceva mai târziu, îi cuprindea pe locuitorii mai saraci ai zonei colinare,
numiti diakroi, pe hecktemoroi, fiind condusi de Peisistratos din Brauron, care prin 570 a.Chr.
a fost ales polemarh[25].

Cele trei grupari erau eterogene, criteriul geografic si nu cel al averii stând la baza
acestei clasificari.

În ciuda luptelor interne care au condus chiar la anarhie, unele din masurile propuse de
Solon au dat rezultate palpabile. Unul dintre cele mai importante a fost baterea monedei
attice, drachma, etalonul eginetic fiind înlocuit cu cel euboeic, între cele doua monede fiind
un raport de 100/70. Masura era de natura sa înlature influenta principalului adversar al
Atenei, Megara, care folosea etalonul eginetic, controlând practic aceasta  moneda. Megara si
Atena se aflau într-un conflict legat de stapânirea insulei Salamina, aflata sub stapânire
megariana, dar într-o pozitie care pentru Atena era strategica în adevaratul înteles al
cuvântului.

Peisistratos a câstigat în popularitate cucerind Salamina, ajutat si de Solon, care, fiind

respectat ca o personalitate a trecutului, a compus si un poem în care le cerea atenienilor sa se
mobilizeze pentru readucerea insulei sub autoritatea Atenei. În anul 561 a.Chr., Peisistratos a
devenit arhonte eponim, dar s-a înconjurat de o garda de 50 de oameni, uzurpând puterea,
devenind tiran. Solon, adversar al tiraniei, a murit în anul urmator, nu înainte de a-si fi
manifestat intentia de a parasi Attica, pentru a doua oara, dezamagit de turnura luata de
situatia politica de la Atena.

Tirania lui Peisistratos trebuie analizata în principal pentru a vedea în ce masura a influentat
organizarea politica a Atenei. În primul rând el a uzurpat puterea, distrugând ordinea
existenta. A încercat sa promoveze o politica de atragere a categoriilor defavorizate, prin
distribuirea loturilor confiscate de la opozanti, mai ales de la Alcmeonizii exilati.

Noii împropietariti se numeau cleruhi-detinatori de loturi, în rândurile lor gasindu-se mai

ales thetii. Noii împropietariti aveau obligatia de a plati statului o cota echivalenta cu 10 %
din produsele obtinute de ei, ulterior cota fiind impusa oricarei proprietati particulare.
Peisistratos a permis cleruhilor sa se stabileasca si la Salamina, pentru a o atrage si mai mult
în cadrul vietii politico-economice a Atenei, interzicându-le sa înstraineze loturile primite.

Actionând asadar pentru întarirea bazei sociale a locuitorilor Atenei, Peisistratos a contribuit
la pastrarea cadrului politic general, initiat de Solon.

Pe Miltiade, viitorul câstigator al bataliei de la Marathon, l-a trimis în Chersonesul Tracic,

pentru a fi întemeitorul unei colonii attice.

Totusi, Peisistratos a avut de înfruntat opozitia gruparilor politice din Atena, fiind de doua ori
exilat, în 556 a.Chr., pentru 5 ani si în 546 a.Chr. pentru 10 ani. La cea de a doua revenire,
Peisistratos a folosit falsa epifanie-epifania era o procesiune sacra prin care se invocau zeii
pentru a încuviinta alegerea conducatorilor-intrând în Atena într-un car triumfal, având în
spatele sau o femeie, costumata în zeita Athena, care tinea deasupra capului sau o coroana.

Peisistratos dorea sa se identifice cu trecutul legendar nu cu ordinea democratica, pe care,

într-un fel sau altul, o rasturnase.

A acordat o atentie deosebita culturii, în timpul sau construindu-se temple pe Acropole,

stabilindu-se textul de baza al poemelor Iliada si Odiseea, care erau elementul de baza al
educatiei antice grecesti[26].

Purificarea Sanctuarului Panhellenic de la Delphi, prin îndepartarea tuturor osemintelor din

jurul acestuia, a contribuit la sporirea popularitatii sale, ca un bun conducator care multumeste
zeilor pentru binefacerile acestora.

Moartea lui în 527 a.Chr. i-a adus pe scena politica pe doi fii ai lui Peisistratos, Hippias si
Hipparchos, al treilea fiu, Thessalos neavând ambitii politice. Primiti initial cu simpatie, cei
doi nu vor conduce Atena decât pâna în anul 510 a.Chr., când Hipparchos va fi ucis de catre
Harmodios si Aristogeiton, într-un conflict amoros, pentru  favorurile unui tânar[27].

Acest act va capata o semnificatie aparte pentru Atena, cei doi asasini fiind adulati de popor
ca tiranochtoni -ucigasii tiranului- reprezentanti ai celor ce doreau revenirea la ordinea
politica aparuta în urma reformelor lui Solon.

Hippias, care a promovat o politica de represiune, a trebuit sa plece în exil la Sigeion, apoi în
Imperiul Persan, fortat fiind de interventia regelui spartan Kleomenes, în timpul arhontelui
Harpactides.

Spartanii l-au sprijinit pe Isagoras, un adversar al reformelor soloniene, în timp ce marea

majoritate a membrilor gruparilor politice îl sprijineau pe Kleistenes, descendent al
Alcmeonizilor[28].

Confruntat cu luptele dure dintre gruparile politice, care aveau avantajul ca adeptii lor locuiau
în general în zone compacte, si cu dorinta familiilor aristocratice de a-si promova interesele,
Kleisthenes a considerat ca trebuie sa întreprinda o reforma radicala. Aceasta viza o noua
împartire a populatiei, de data aceasta pe criterii pur teritoriale. El a organizat teritoriul Atticii
în trei zone distincte, corespunzând fiecare vechilor regiuni ale gruparilor rivale: zona de
coasta, de câmpie si colinara. Acestea cuprindeau, în total, 30 de formatiuni- trittyeis,
împartite în deme si numite fiecare dupa numele celui mai important demos.

Cele treizeci de trittyeis erau organizate, la rândul lor, în zece triburi-phylai, care avea fiecare
câte trei trittyeis, respectiv un trittys de câmpie, unul din zona colinara si al treilea din zona de
coasta[29].

Aceste triburi au primit numele a zece eroi desemnati de preoteasa Pythia de la

Delphi: Erechteis, Aigeis, Pandionis, Leontis, Acamantis, Oineis, Cecropis, Hippothontis,
Aiantis, Antiochis[30].

Fiecare trib avea organe de conducere proprii, o adunare deliberativa. Demarhii, conducatorii
demelor, aveau o situatie exacta a tuturor cetatenilor din subordine-tinerii barbati de peste 17
ani-înlocuind familiile arhaice, având obligatia de a organiza detasamentele de lupta ale
armatei.

Fiecare trib însarcina câte 50 de prytani, care  formau o comisie de conducere în Sfatul celor

500- Boule. Acesta înlocuia vechiul Sfat cu 400 de membri. Alegerile organizate erau cele
care decideau cine vor fi cei 50 de prytani ai fiecarui trib. Timp de un an, Sfatul controla
activitatea arhontilor, a magistratilor însarcinati cu supravegherea finantelor-apodektai, a
celor care aveau atributii în sfera activitatilor publice. De asemenea, Sfatul avea si atributii
juridice-eisangheliai. Sfatul redacta proiecte de legi-probouleumai, pe care le înainta spre
discutie si votare,Ekklesiei.

Anul politic a fost împartit în zece luni, în fiecare luna, conducerea Sfatului, revenind câte
unui trib prin cei 50 de prytani alesi. Dupa 5 ani, pentru a corecta decalajul aparut între anul
de 365 de zile si cel politic se adauga o luna intercalara de 30 de zile, reforma adoptata în anul
502 a.Chr. [31]

Un rol tot mai mare va fi detinut de sefii armatei, strategii, câte unul pentru fiecare trib, care
vor continua sa fie subordonati formal arhontelui polemarh. Ei erau alesi de catre Ekklesia, cu
majoritate simpla[32]. Arhontii vor avea mai mult atributii legate de cult si procese civile.
Procesiunile oficiale erau încuviintate de catre arhonti, care nominalizau pe cei care trebuiau
sa  suporte costurile, de obicei bogatii cu datorii. Acestia, de asemenea, propuneau onorarea
celor care organizau aceste procesiuni din proprie initiativa.

Pornind probabil de la autoexilul lui Solon pe timp de zece ani, Kleisthenes a propus, conform
traditiei, ca acel cetatean care era banuit ca ar complota la instaurarea tiraniei sa fie exilat zece
ani prin votul cu cioburi de scoica-ostraka- a 6 000 de cetateni. Ei scriau pe acestea numele
celui considerat vinovat. Exilatului nu i se confisca averea iar familia nu suferea nici o
atingere, el însusi putând fi rechemat chiar înainte de expirarea exilului de zece
ani.Ostracismul va deveni treptat, o arma îndreptata împotriva celor care deveneau foarte
populari, din dorinta de a-i îndeparta. S-au descoperit cioburi, al caror scris era identic, ceea
ce înseamna ca, de multe ori, ostracizarea se pronunta prin masluirea voturilor, întrucât, nu
toti membrii Ekklesiei stiau sa scrie.[33] Mari personalitati ca Themistokles, Aristeides,
Tukydides au fost ostracizati sub diverse pretexte[34]. Se pare însa, ca prima aplicare a
ostracismului a avut loc în anul 488 a. Chr., în timpul în care la conducerea Sfatului se afla a
sasea prytanie[35].

Întarirea isonomiei a fost principalul merit al lui Kleisthenes. Desi a crescut numarul celor
care puteau participa la viata politica, cele mai importante functii continuau sa fie apanajul
primelor doua categorii cenzitare. Aceste categorii erau deschise, în sensul ca, oricine putea sa
intre în categoria superioara daca întrunea conditiile impuse, sau sa decada, daca îsi pierdea
averea. Kleisthenes a asigurat formarea contingentelor de pedestrasi greu înarmati-hopletes,
usor înarmati-peltasti, cavaleri-hippeis, pe care fiecare trib trebuia sa le alinieze în frunte cu
strategul sau.

Razboaiele medice (490-449 a.Chr.) vor impune Atena ca hegemon al lumii grecesti, dar o
vor aduce în pragul conflictului cu Sparta, aliata din timpul luptelor anti-persane. Liga Delio-
Attica, înfiintata la initiativa Atenei, în anul 478 a.Chr. va deveni un important factor în
propagarea democratiei în cadrul cetatilor aliate, regimurile oligarhice si tiranice fiind rând pe
rând înlaturate[36]. Fiecare cetate aliata trebuia sa participe cu bani sau corabii la fondul
comun de aparare. Tezaurul Ligii va fi depus pe Insula Delos, iar din 454 a.Chr. va fi
transferat la Atena[37].

Perioada cuprinsa între 477 a.Chr-431 a.Chr., numita Pentekontaetia –Epoca de 50 de ani - va

marca desavârsirea institutiilor democratice ateniene, în cadrul activitatii lui Perikles-461-429
a.Chr.[38]

În anul 462 a. Chr., Ephialtes a propus ca Areopagului sa i se restrânga puterile, ramânând

doar cu competente în cazurile de crima.  Toate deciziile si drepturile politice trebuiau sa
apartina Sfatului, Adunarii, tribunalelor populare.

Dupa asasinarea lui Ephialtes, Perikles va continua opera reformatoare. El va propune

remunerarea pentru cei care erau membri ai Sfatului si ai tribunalelor populare, pentru a
permite si acelor care trebuiau sa munceasca pentru a se întretine sa participe activ la viata
politica a cetatii[39].

În anul 458 a.Chr. si zeugitai vor primi dreptul de a accede la functia de arhonte.

În anul 451 a.Chr., Perikles a propus si a obtinut votarea legii care restrângea dreptul de
cetatenie doar la cei care aveau tatal cetatean iar mama la rândul ei trebuia sa fie fiica de
cetatean. Între 443-429 a.Chr., Perikles va fi ales succesiv strateg, fapt care îi va asigura
pozitia de cel mai important om politic atenian, fiind supranumit Olimpianul. El va promova
extinderea coloniilor si cresterea numarului de cleruhi în zonele câstigate de Atena sau în cele
în care cetatile din Liga se revoltasera. Treptat, Liga se va transforma într-o anexa a Atenei,
care se considera îndreptatita, contrar statutului acestei aliante, sa ia singura deciziile, sa
foloseasca dupa bunul plac fondurile din tezaurul Ligii, administrat de catre hellenotamiai-
casieri generali, sa mareasca contributia, sa înnabuse, cu brutalitate, tentativele de iesire din
alianta.

A initiat constructii de amploare pe Acropole, a contribuit la aducerea la Atena a celor mai

importanti oameni de cultura, transformând-o în scoala Elladei.

Conflictul latent cu Sparta va degenera într-un razboi fratricid, Razboiul Peloponesiac (431-
404 a.Chr.). Perikles a murit în anul 429 a.Chr. în timpul celei de-a treia expeditii spartane în
Attica, din cauza ciumei care pusese stapânire pe locuitorii Atticii, refugiati în cetate[40].

Dominând autoritar Liga Peloponesiaca, care reunea întreaga Peninsula Pelopones, cu

exceptia cetatii Argos, Sparta a reusit sa se transforme în partizan al tuturor cetatilor
nemultumite de politica Atenei.Aceasta va contribui decisiv la înfrângerea Atenei în anul 404
a. Chr.[41]

Influentele Razboiului Peloponesiac asupra cadrului institutional al Atenei au fost majore.

Dupa dezastrul expeditiei din Sicilia, conduse de strategul Alkybiades în anul 411 a. Chr., se
va produce o lovitura de stat oligarhica, trei conducatori, Antiphon, Peisandros, Phrynikos,
limitând numarul de cetateni la 5000 si pe cel al membrilor Sfatului la 400. O rascoala a flotei
ateniene, care îl readuce în frunte pe Alkybiades, dupa ce acesta se întoarce de la spartani,
sprijinit de democratul Theramenes, reinstituie democratia.

Dupa înfrângerea de la Aigos Potamos, din 405 a. Chr., Sparta impune Atenei sa „revina la
rânduielile stramosesti”, adica la un regim oligarhic. Regimul „celor 30 de tirani”, cum a fost
numit în istoriografie,  va impune, între anii 404-403 a. Chr., o Adunare de 3 000 de cetateni
si un Sfat de 500 de membri. Ulterior, democratii si moderatii se vor alia si vor înlatura
regimul oligarhic, reinstaurând democratia în forma dezvoltata de Perikles.

Ca o consecinta a noilor transformari, s-au intensificat procesele politice, cel mai rasunator
fiind cel intentat lui Sokrates în 399 a.Chr., în urma caruia filosoful a fost condamnat la
moarte prin otravire cu cucuta, sub acuzatia ca a corupt prin învataturile sale tineretul atenian
si a introdus cultul unor noi zei în cetate. Perioada cuprinsa între 399 a.Chr si 322 a. Chr. este
o epoca de lupte pentru hegemonie în Grecia. Atena va crea o noua liga maritima, mult mai
restrânsa, în anul 377 a.Chr., dar nu va reusi sa redevina hegemon al lumii grecesti, având
concurenti ca Sparta, Teba, Thessalia, unificata de tiranul Iason din Pherrai si Macedonia.
Aceasta din urma, un regat semibarbar elenizat, condus de catre regele Filip II, un militar de
geniu dublat de un abil strateg, va capata statutul de hegemon al lumii grecesti dupa batalia de
la Chaironeea-338 a. Chr. Filip II a organizat Liga de la Corint, în anul 337 a. Chr., în care
intrau toate orasele grecesti cu exceptia Spartei. Consiliul Ligii si hegemonul-Filip II, garanta
autonomia fiecarui oras-stat si stabilea, ca principala misiune, lupta tuturor fortelor grecesti
împotriva dusmanului comun, Persia[42].

Institutiile politice democratice precum si magistraturile vor continua sa se mentina,

semnificativ fiind fapul ca atenienii vor lupta hotarât împotriva tiraniei, asa cum ilustreza un
decret oficial, datat dupa batalia de la Chaironeea, care viza pedepsirea celor care doreau sa
atenteze la continuitatea democratiei[43]:

„Sub arhontatul lui Phrynikos, în a noua prytanie, cea a tribului Leontis, pentru care
Chairestratos, fiul lui Ameinias, din Acharnes era secretar; dintre presedinti a supus la vot
Menestrates, din dema Aixone; Eucrates, fiul lui Aristotimos, din Pireu, a facut propunerea;
Soartei Bune a poporului Atenei; au gasit de cuviinta nomotetii; daca cineva se revolta
împotriva poporului pentru a stabili tirania, daca contribuie la stabilirea tiraniei, daca
distruge puterea poporului Atenei sau democratia Atenei, cel care va ucide pe cel care a
facut asa ceva, va fi curat;  daca poporul sau democratia la Atena ar fi rasturnate, dintre
buleutii Areopagului, nimeni sa n-aiba dreptul sa se duca la Areopag si nici sa stea în
adunarea consiliului sau sa delibereze chiar asupra unei singure chestiuni; daca unul din
consilierii Areopagului, o data poporul sau democratia rasturnata la Atena, se duce la
Areopag sau sta în adunarea consiliului sau delibereaza asupra oricarei chestiuni, va fi
decazut din toate drepturile sale civice, el si urmasii lui, averea îi va fi confiscata si dijma
data zeitei;   secretarul consiliului sa transcrie aceasta lege pe doua stele de piatra si sa le
plaseze, una la intrarea Areopagului, care se gaseste la intrarea în sala consiliului, alta la
locul de reunire a adunarii poporului; pentru transcrierea pe stele trezorierul poporului sa
plateasca douazeci de drahme luate de la capitolul sumelor prevazute de popor prin
decrete”.

Asasinarea lui Filip II si preluarea puterii de catre fiul sau Alexandru III cel Mare vor fi
urmate de o noua încercare a cetatilor grecesti de a-si dobândi independenta. Dupa expeditiile
victorioase împotriva tracilor si illyrilor, Alexandru a înabusit revolta grecilor organizata de
Teba, Atena, cetatile din Pelopones, distrugând Teba în anul 335 a. Chr. si robindu-i pe
locuitorii sai. Dupa 334, anul în care va începe campania antipersana în Asia, Alexandru îl va
desemna pe Antipater sa asigure linistea în Grecia[44].

Lykourgos, care-l va înlocui pe Demosthenes ca sef al democratilor, va reforma sistemul de

recrutare a tinerilor atenieni de 19-20 de ani, efebii, circa 450 anual, acestia fiind instruiti un
an în tabere militare pentru ca apoi sa intre în rândurile detasamentelor care aparau granitele
Atenei[45].

Antipater va înnabusi o noua revolta, numita „razboiul lamiac”, în anul 322 a.Chr., înfrângând
Atena, la Kranon, si înlocuind structurile democratice cu unele timocratice. Conditia de avere
pentru a putea fi cetatean cu drepturi depline era de minim 2000 de drachme, ceea ce însemna
ca aproape de 31 000 de cetateni si-au pierdut drepturile politice[46].

Pretextul revoltei a fost decizia lui Alexandru de a restitui proprietatile a 20 000 de exilati din
orasele grecesti, care acum trebuiau sa revina acasa. Aceasta a fost considerata de catre
atenieni, o încalcare a a statutului Ligii de la Corint. O alta decizie a lui Alexandru, aceea de a
fi zeificat de catre greci a fost acceptata de Demosthenes[47]. Trezorierul imperial Harpalos,
fugit de teama revenirii lui Alexandru în Macedonia, dupa 324 a.Chr. si refugiat la Atena,
împreuna cu o mare suma de bani-aproximativ 6 000 talanti-36 milioane de drachme-cu
îngaduinta lui Demosthenes, a fost închis si ucis, banii fiind folositi în scopuri
militare.  Demosthenes acuzat de coruptie, a fost nevoit sa fuga la Egina, unde se va sinucide
dupa înfrângerea grecilor la Kranon[48].

În concluzie, cetateanul atenian, polites avea drepturi si îndatoriri. Dintre drepturile sale, cele

mai importante erau acela de a participa la Adunarea Poporului-Ekklesia si Consiliu-Boule.
De asemenea, el putea fi membru al tribunalelor, putea accede la magistraturi. Din punct de
vedere juridic, statutul sau îi permitea sa detina o proprietate funciara în teritoriul rural al
cetatii-enktesis, sa beneficieze de protectia justitiei statului. Pentru aceasta proprietate el
trebuia sa achite taxe, eisphora precum si alte obligatii fiscale-leiturghiai[49]. Reformele lui
Perikles au largit baza de alegere a magistratilor, cei saraci fiind stimulati sa candideze, fiind
platiti de catre stat, cu suma minima care le putea asigura traiul pe perioada exercitarii
mandatului. În acelasi timp însa, au micsorat numarul cetatenilor, prin prevederile care
rezervau acest drept doar acelora care erau fiii cetatenilor  nascuti de mame ale caror tati
fusesera la rândul lor cetateni[50].

El avea dreptul de a vota prin ridicarea mâinii-heirotoneia, cu pietricele, sau cu cioburi pe

care erau scrise nume-la ostracizare. Majoritatea simpla asigura propunerii votate, statutul
de noma-lege.

Cetateanul simplu era preotul casei sale, deci întretinea cultul religios al stramosilor sai, ceea
ce îi permitea sa oficieze si cultul oficial al cetatii, în calitate de magistrat, sau un cult
institutionalizat, ca sacerdot[51]. Ansamblul comunitatii de cetateni forma o polis-termen
pentru prima data mentionat în inscriptia din Insula Dreros, în secolul VII a. Chr[52].

El trebuia sa faca parte din falanga hoplitica, dupa rangul si pozitia sociala ocupata. Orice
abatere atragea dupa sineatimia-degradarea civica sau decaderea din drepturi care putea fi
totala sau partiala în functie de gravitatea faptei comise. Atimia putea sa fie decretata chiar
pentru membrii familiei celui sanctionat, asa cum s-a întâmplat în cazul atenianului care a
venit cu un mesaj din partea regelui persan, în care atenienii erau somati sa depuna armele,
înainte de batalia de la Salamina[53].

Atimia era pronuntata în caz de dezertare, sanctionata în functie de arma unde servea

(infanterie, cavalerie, marina), încercare de modificare a ordinii constitutionale, imoralitate
dovedita, furt, instigare la nesupunere civica, încalcarea normelor religioase ale cetatii,
nerespectarea sentintei de ostracizare-revenirea în patrie înainte de termenul fixat, fara
acordul autoritatilor, sustragerea de la obligatiile fiscale etc[54].

Pe o pozitie inferioara se aflau metecii-strainii, total lipsiti de drepturi politice si, pe ultima

treapta, sclavii-douloi,instrumente însufletie, cum îi numea Aristotel, putini la numar, ei
nereprezentând o forta economica, menita a influenta în mod determinant economia cetatii.

Magistratii erau alesi prin tragere la sorti dintre cei mai destoinici cetateni, sau alesi
în Ekklesia, ca în cazul strategilor, cu majoritate simpla.

Arhontii ( Aristotel[55], Statul atenian, VII, 55) erau magistratii supremi, alesi prin tragere la
sorti de catre Ekklesia. Dupa expirarea mandatului lor anual, cei mai destoinici dintre ei,
deveneau membri ai Areopagului (Aristotel, Statul atenian, IV,25 ). Treptat, rolul lor va
deveni aproape formal, strategii ajungând sa ocupe o pozitie superioara, asa cum a fost cazul
lui Perikles[56].

La Atena, alaturi de magistratii superiori-arhontii, strategii, existau magistrati care aveau în

atributiile lor finantele (tamiai, oikonomoi), justitia (dikastai), administratia pietelor
(agoranomoi), controlul sistemului oficial de masuri si greutati, baterea monedelor,
gospodarirea apelor (epitropoi ton udaton), asigurarea linistii publice (astynomoi),
responsabili cu educatia (gymnasiarchoi), diversi functionari (Aristotel, Statul atenian, I, 7 ).
Armata, comandata de strategi, subordonati formal polemarchului, avea comandanti instruiti
pentru trupele de uscat si marina (nauarchoi)[57].

Un rol deosebit de important îl aveau ambasadorii-presbeis, însarcinati exceptionali, care

trebuiau sa rezolve chestiunile relatiilor cu cetatile vecine sau cu barbarii[58].

Cei care îsi îndeplineau misiunile conferite, fie ca este vorba de magistrati superiori, inferiori
sau însarcinati cu caracter exceptional, limitat în timp, erau onorati de Adunare si Sfat,
rasplatiti pentru faptele lor , între onoruri intrând de obicei, ocuparea sacerdotiilor
divinitatilor, viager si ereditar, pe linie masculina[59].

Adunarea Poporului-Ekklesia era institutia suprema, care vota propunerile venite din Sfat,
care deveneau apoi legi.Areopagul, veche institutie gentilica va pierde treptat cele mai
importante atributii, în favoarea Sfatului, Adunarii sau tribunalelor, ramânând cu o întâietate
onorifica, deoarece era o impietate sa fie înlocuita o lege sau o institutie întemeiata în trecut.
Chiar propunerea unei legi care contravenea traditiei era o abatere grava, din punct de vedere
institutional si politic, dreptul atenian numind-o graphe paranomon[60].

Sfatul-Boule a preluat de la Areopag atributiile în privinta judecarii crimelor, a devenit

instanta în fata careia trebuiau sa dea socoteala arhontii, care decidea în problemele financiare
si care pregatea proiectele-probouleuma-care urmau a fi dezbatute în Adunarea Poporului.
Ambasadorii erau însarcinati de catre Sfat, sa duca la îndeplinire obligatiile diplomatice.
Sfatul asigura primirea ambasadorilor straini si gazduirea acestora.

            Tribunalele-Areopag, Heliaia erau garantul pastrarii normelor de convietiuire în

cetate. Judecatorii puteau fi alesi dintre cetatenii cunoscuti pentru moralitatea lor exemplara,
dar au fost situatii când si judecatori straini erau chemati sa medieze, mai ales în litigii
externe.
            Ostracismul era folosit ca mijloc de îndepartare a unui adversar incomod, aceste
masuri afectând pe oameni ilustri precum Aristeides, Themistokles, Tukydides. Perikles,
însusi a fost pe punctul de a fi ostracizat, salvându-l ascendentul pe care l-a avut asupra
politicii ateniene timp de aproape o jumatate de secol.

Pe scurt, drumul parcurs de organizarea institutional politica a Atenei poate fi prezentat ca o

succesiune de laaristocratia gentilica, la timocratia impusa de Solon. Dupa încercari care
vizau instituirea tiraniei-o forma de uzurpare condamnata de grecii antici ca fiindu-le straina,
Kleisthenes a fundamentat isonomia-egalitatea în fata legii, care a condus la adevarata putere
a poporului, democratia, al carei arhitect a fost Perikles. 

Daca Atena nu a putut domina lumea greaca din punct de vedere politic, cum, de altfel, nu a
reusit sa o faca nici o alta cetate greaca, din punct de vedere cultural, ascendentul ei este de
necontestat.
 SPARTA

Sparta a luat fiinta ca stat în secolele IX-VIII a. Chr., prin unirea a cinci formatiuni,
din Podisul Laconiei, numite komai: Pitane, Messoa, Limnai, Konoura, Dyme. De la început,
dorienii, care au format statul spartan, si-au extins autoritatea asupra vecinilor, pe care i-au
adus într-o stare de semidependenta, numindu-i perioikoi, locuitori ai asezarilor învecinate, cu
obligatii fata de statul spartan, dar fara drepturi cetatenesti.

            Laconia era un podis înconjurat de munti, cei mai înalti dintre ei fiind Muntii Taiget.

Plutarh (Agis, V) consemna ca în comunitatea spartana erau pâna la 9 000 de membri,

sefi ai familiilor.

Sparta a cunoscut o evolutie aparte, care o va transforma treptat într-un stat militarist.
Regimul oligarhic spartan l-a avut ca reprezentant principal pe Tyrtaios. Aceasta perioada este
consemnata ca fiind o etapa de dezvoltare a valorilor culturale, de progres economic pentru
Sparta. Rascoala populatiei aservite, heilotai, urmasii messenienilor supusi imediat dupa
crearea statului spartan, a determinat o regândire a organizarii institutional-politice.

Astfel, pentru ca pe viitor sa nu se mai produca framântari politice grave, de felul

rascoalelor messenienilor, care amenintau însasi evolutia statului spartan, s-a realizat o
reforma fundamentala, pe care traditia istorica o denumeste rhetra, pastrându-ne si numele
promotorului sau, Lykourgos[61].

Biografia sa scrisa de Plutarh, în secolul I a.Chr., îl considera un personaj învaluit în legenda,

punând sub semnul întrebarii teoriile cu privire la existenta sa reala. Cunoscut fiind locul
ocupat de cultul întemeietorului în spiritualitatea greaca, reiese clar faptul ca evolutia interna
a cetatilor grecesti era complet ignorata de catre istoriografie.

Astfel, treptat, spartiatii-cetatenii cu drepturi depline, vor fi obligati prin rhetra sa nu

desfasoare nici o alta activitate, în afara de instruirea militara. Traditia spune ca Sparta nu va
avea ziduri, fiindca se considera ca daruirea si curajul în lupta ale spartiatilor erau singurele
„ziduri” de care Sparta avea nevoie[62].

Cele trei triburi traditionale doriene, Hylleis, Pamphyloi si Dymanes, îi vor cuprinde

pe spartiatii care vor face parte din Apella-referire certa la zeul Apollo - (Plutarh, Lykurg, VI,
XXVI), Adunarea ostenilor.

Pâna la 6 ani, baiatul era educat în familie, dupa care intra într-o tabara militara
(Plutarh, Lykurg, XVIII). Fetele erau si ele educate pentru a da nastere unor copii sanatosi,
diformii, bolnavii fiind aruncati în prapastiile Muntilor Taiget[63].

De la 6 la 20 de ani, baietii erau instruiti în tabere militare, dupa care erau trecuti în
rândurile cetatenilor soldati. Perioada de pregatire din tabara se termina prin participarea lor la
ritualuri initiatice-kryptia. Tinerii erau trimisi doar cu un cutit în
satele hilotilor  (Plutarh, Lykurg, XXVIII), înstiintati de acest lucru, cu scopul de a jefui si
ucide hiloti fara a fi prinsi.
 Hilotii aveau un statut de sclavi ai statului, erau proprietatea acestuia, nimeni în afara
de cei care participau la kryptia, neavând voie sa le faca rau. Ei erau repartizati cu familiile lor
pe loturi acordate cetatenilor, loturi care puteau fi redistribuite (Plutarh, Lykurg, VIII), când
spartiatul era degradat sau avansat[64].

Soldatii erau obligati sa se casatoreasca, pentru ca sotiile lor sa dea nastere unor copii
sanatosi. Erau încurajate, în schimb, relatiile extraconjugale, doar daca aveau ca scop nasterea
de copii, în cazul în care unul din soti era incapabil sa aiba copii. Celibatul era pedepsit cu
duritate.

Societatea spartiata era, într-un mod care poate parea surprinzator, mult mai mobila
decât societatea ateniana. Elita societatii spartiate era formata din 300 de „cavaleri”, hippeis,
cei mai destoinici cetateni din falanga hoplitica[65].

Cei gasiti vinovati ca nu si-au îndeplinit obligatiile militare fata de cetate erau decazuti
din drepturi, fiind numiti thressantes-cei care au tremurat si hypomeiones.Barbatii participau
la banchete comune numite syssitia (Plutarh, Lykurg, XII), singurele activitati permise în afara
pregatirii militare[66].

Atunci când Sparta, datorita politicii dure de selectie, s-a confruntat cu o scadere
dramatica a numarului de cetateni, periecii si chiar cei mai destoinici hiloti vor fi trecuti în
rândul cetatenilor, fiind numiti neodamodeis.

Cetatenii cei mai destoinici, ajunsi la 60 de ani-28 la numar-intrau într-un Sfat al

batrânilor, Gerousia (Plutarh, Lykurg, V).

Apella vota prin aclamatii: declaratii de razboi, tratate de pace, si alegea Colegiul  celor 5

efori  (Plutarh, Lykurg, VII), forul principal de judecata si control[67]. În fruntea statului erau
alesi doi basilei, raspunzatori în fata colegiului eforilor, din familiile Agiazilor (traditia
consemneaza 29 regi) si Eurypontizilor (28 regi). În caz de razboi, un basileu conducea
operatiunile militare, celalalt asigurând conducerea interna[68].

            Sparta  a jucat un rol deosebit de important în lumea greaca. Ea si-a asigurat de la

început un rol de prima importanta în Pelopones, peninsula pe care a cucerit-o cu exceptia
cetatii Argos, creând Liga Peolponesiaca[69]. Ea s-a amestecat si în politica Atenei,
intervenind de doua ori, mai întâi când Hippias a fost alungat, apoi pentru a-l sprijini pe
Isagoras, în defavoarea lui Kleisthenes. Ultima data, regele Spartei, Kleomenes a fost nevoit
sa capituleze, desi spartanii nu trebuiau niciodata sa se recunoasca înfrânti, ceea ce
Aristophanes, celebrul autor de comedii, va ridiculiza, în Lysistrata, 276: a capitulat „desi
sufletul lui era spartan ”[70].

            În timpul razboaielor medice, Sparta a fost un aliat important al Atenei, batalia de la
Termopylae, din 480 a.Chr., fiind expresia respectarii depline a „legilor Spartei” de catre
regele Leonidas si cei 300 de hippeis, care au pierit pâna la ultimul, încercând sa opreasca
invazia persana[71].

            Regele Pausanias, erou al razboaielor medice, prieten al atenianului Themistokles,

gasit fiind vinovat de tradare-sub pretextul colaborarii cu persii, refugiat în sanctuarul Atenei,
a fost zidit în interior, prin decizia colegiului eforilor, fiind lasat sa moara de inanitie[72].
            Razboiul Peloponesiac a asigurat victoria Spartei, dar adevaratul câstigator a fost
Imperiul Persan, care a reusit sa recapete multe din avantajele pierdute în 449 a.Chr., anul
pacii lui Kallias, care a pus capat razboaielor medice[73].

Totusi, Sparta a reusit sa impuna în toate cetatile înfrânte, inclusiv la Atena, regimuri
oligarhice, la fel cum procedase si în cadrul Ligii Peloponesiace, al carei hegemon a fost[74].

            Sparta va pierde doua batalii decisive în fata Tebei, la Leuctra (371 a.Chr) si
Mantineea (362 a.Chr), apoi, dupa ce Macedonia a devenit hegemon al lumii grecesti, a fost
fortata, de catre Antipatros, sa intre în Liga de la Corint, în 331 a.Chr., dupa înfrângerea de la
Megalopolis[75].

            Regele Kleomenes III va încerca sa introduca o serie de reforme: ridicarea

atributiilor Colegiului Eforilor, acceptareaperiecilor ca neodamodeis, eliberarea hilotilor, dar
care nu s-au materializat[76].

Sparta va încerca sa se impuna din nou sprijinind Liga Etoliana, împotriva Ligii

Aheene înfiintata în 280 a.Chr. de catre Sikyon, Corint, Argos, Egina[77]. Liga Etoliana si
Sparta vor fi înfrânte la Selasia, în 222 a. Chr., de catre aheeni, ceea ce a dus la disparitia de
pe scena istoriei a Spartei[78].
 LUMEA DORIANĂ

Cetatile Corint si Megara sunt cetati doriene, aceasta reiesind din prezenta celor trei
triburi traditionale doriene, Hylleis, Pamphyloi si Dymanes, în cadrul institutiilor lor.

            Corintul si Megara sunt situate în apropierea istmului Corint, ocupatia predilecta a

locuitorilor lor fiind comertul. Multa vreme Corintul a dominat piata prin atelierele de
productie a amforelor, datorita lutului foarte bun din zona.

Corintul si Megara vor fi principalele cetati care vor domina primul val de colonizare.
Cea mai importanta colonie corintica a fost Siracuza, cea care va juca un rol predominant în
zona Italiei de sud, numita chiar Magna Graecia.

La Corint s-a instaurat tirania lui Kypselos (690-627 a. Chr.). Ales magistrat ordinar,
în anul 657 a. Chr., el a uzurpat puterea, devenind tiran. Era fiul unei descendente a familiei
Bachiazilor si al unui trac elenizat. Profitând de esecul ultimului rege Bachiad, care a pierdut
colonia Korkyra, el a câstigat popularitate în rândul cetatenilor, care l-au aclamat ca rege. Cei
care i-au fost ostili îl considerau un bastard, un rod al legaturii unei nobile infirme cu un
barbar, chiar daca recunosteau ca fusese ales magistrat pentru meritele sale. Cei 30 de ani cât
s-a aflat în fruntea Corintului au constituit o perioada de progres. A încurajat crearea de rute
comerciale catre Italia si Sicilia, a promovat politica de colonizare în Acarnania, Etolia, Epir
si Illyria, a sprijinit intrarea în rândurile cetatenilor a locuitorilor care nu aveau origine
doriana, a batut primele monede de argint. Sunt cunoscute în epoca relatiile lui cu tiranii din
Milet, cu regatul Lydiei[79].

Fiul sau, Periandros (627 – 587 a.Chr.), a condus Corintul timp de 40 de ani,
pedepsind cu cruzime pe toti cei care se opuneau politicii sale. În acelasi timp, s-a remarcat ca
un demn continuator al politicii tatalui sau. A interzis aducerea de sclavi din afara cetatii, a
încurajat retribuirea muncii, a dezvoltat raporturile externe initiate de tatal sau, extinzându-le
chiar la o colaborare cu Egiptul. Admirator al faraonului Nechao, a încercat sa taie istmul
Corint printr-un canal, asa cum se întâmplase în Egipt (unde se construise canalul Nil-Marea
Rosie[80]), dar nu a reusit întrucât nu avea suficienta forta de munca la dispozitie.

I-a urmat la conducere nepotul sau Psametichos, care însa nu s-a ridicat la înaltimea
predecesorilor sai, fiind înlaturat la putin timp de catre oligarhi, care vor reinstaura regalitatea
de dinainte de Kypselos[81].

Demna de consemnat este si situatia de la Sikyon, cetate aflata la nord-vest de Corint,

unde s-a instalat tirania lui Orthagoras, un ne-dorian. El a fost blamat de catre adversari pentru
ca era fiul unui angajat al templelor, însarcinat sa taie si sa împarta publicului carnea
animalelor jertfite zeilor, numit mageiros. Uzurparea  puterii era evidenta, ca si în cazul
celorlalti tirani[82].

 Kleisthenes, urmasul sau (600-560 a.Chr.), a transformat cetatea într-un mare centru
comercial. Reusind sa înlature dominatia Argos-ului, el a impus un ritm deosebit de
dezvoltare cetatii, vestita deja prin armele de bronz, gradinile sale si atelierele mestesugaresti.
Fiica sa, Agariste, a fost casatorita cu un nobil atenian, Megakles, casatorie din care se va
naste legislatorul atenian Kleisthenes, la câteva generatii, descendenti fiind chiar Xantippos,
Perikles, Alkybiades[83].
 Kleisthenes este cel care a preluat stapânirea asupra marelui sanctuar panhellenic de
la Delphi, ceea ce i-a asigurat o popularitate deosebita în lumea greaca, exemplul sau fiind
urmat si de catre Filip II, regele Macedoniei[84].

Lui i se atribuie si abolirea sclaviei din datorii, dupa model solonian, informatie
furnizata de Xenophon, în Hellenika VII, 3, 8[85]. Reformele lui Kleisthenes au ramas multa
vreme în vigoare, datorita popularitatii lor.

La Megara traditia consemneaza tirania lui Theagenes, cel care era un adversar

declarat al nobililor, carora a ordonat sa li se ucida turmele de pe pasuni pentru a-i ruina. El
este cel care l-a ajutat pe ginerele sau, Kylon sa devina tiran la Atena în 632 a. Chr[86].

O deosebit de importanta analiza a tiraniilor din aceasta perioada este realizata de

Aristotel (Politika, 1313 a-b, V 8, 2-3, V 4,5), care nota:

„Mijlocul de a ajunge tiran este acela de a câstiga încrederea multimii, or, aceasta
încredere se câstiga declarându-te dusman al celor bogati”[87].

La Megara si coloniile sale, dintre care cele mai importante sunt: Kalchedon,
Herakleea Pontica (la rândul ei metropola a cetatii Kallatis), Mesembria, Chersonesul Tauric-
în Crimeea, sunt atestate, dupa înlaturarea tiraniei: Sfatul –Boula în dialect doric, Adunarea
Poporului-Damos, corpul civic fiind împartit în subdiviziuni de 100 de membri-hekatostues.
Prytanii atenieni aveau în cetatile megariene un corespondent în probouloi, de obicei 12
comisii, fiecare corespunzând unei luni a calendarului politic[88].

Armata era comandata de stratagoi, organizati într-un colegiu, care cuprindea sase
stategi si un secretar. Adunarea Poporului era condusa de unproaisymnon, evident ales
dintre probouloi aflati în functie la momentul respectiv.

De asemenea, sunt atestati magistrati care aveau ca atributii: baterea monedei,

administratia publica, a tezaurului cetatii, justitie, detinerea unor sacerdotii, efectuarea de
ambasade[89].

Herakleea Pontica a fost confruntata cu framântari sociale, luptele pentru putere

cunoscând momente de o violenta foarte puternica, Aristotel ( Politika V 6, 1305 b, V 6 ,
1306 a), descriind cu deosebit interes aceste lupte, în cursul carora alternau etapele de
conducere democratica si cele în care oligarhii controlau politica interna a cetatii[90].

Corintul va fi locul în care se vor reuni grecii pentru a face front comun împotriva
persilor si, tot aici, Filip II si Alexandru cel Mare îsi vor impune calitatea de hegemoni ai
lumii grecesti[91].

În Magna Graecia, tiranii si-au câstigat popularitatea datorita luptei duse de catre multi
dintre ei, împotriva încercarilor de ocupare a regiunii de catre Cartagina.

Gelon, Hieron I, Dionysios, Dion, Dionysios cel Tânar, Agathokles, toti tirani ai
Siracuzei, au dus principalele lupte împotriva Cartaginei, obligata de persi, prin intermediul
metropolei sale, Tyr, sa atace cetatile grecesti din Magna Graecia[92].
 Dionysios cel Tânar, aflat în conflict cu Hiketas a renuntat la tirania sa, Corint
intervenind si restabilind democratia prin Timoleon. Acesta se va retrage dupa 343 a.Chr.,
lasând o guvernare democratica, magistratul suprem fiind preotul lui Zeus Olimpianul, ales
anual[93]. Tirania însa, va continua sa fie o realitate în Sicilia, pâna la ocuparea acesteia de
catre romani, în 201 a.Chr[94].

Batalia de la Himera din anul 480 a.Chr., contemporana cu bataliile de la Salamina si

Thermopylai, câstigata de catre Gelon, a salvat vestul lumii grecesti de primejdia
cartagineza[95].

Ultimul mare tiran, Agathokles va încerca sa legitimeze regimul sau, adoptând în anul
304 a.Chr. titlul de rege, la fel cum procedasera diadohii lui Alexandru cel Mare. Acesta s-a
întors, în 324 a. Chr., din îndepartata Indie, tocmai pentru a organiza o expeditie în vestul
Mediteranei, moartea sa, survenita  în 323 a. Chr., împiedicându-l sa puna în aplicare acest
plan[96].

În concluzie, în lumea doriana, guvernarile democratice au alternat cu cele oligarhice

si tiranice. Tirania era o forma de uzurpare a puterii legitime, retinuta ca atare în mentalitatea
vechilor greci, dar care nu a fost o conditie necesara în evolutia politica a cetatilor grecesti.
 LUMEA IONIANĂ

Cea mai importanta cetate ioniana a fost Miletul, situat pe coasta de vest a Asiei Mici.

Deosebit de activ din punct de vedere al colonizarii, Miletul a asigurat multora din
coloniile sale si prezenta unor institutii democratice. Colonizarea a fost determinata de
activitatea comerciala a navigatorilor, care vor reusi sa slabeasca puterea aristocratilor
funciari[97].

Institutii precum Sfatul-Boule, Adunarea Poporului-Demos, comisia de synedroi,

magistratul eponim, sunt documentate în toate coloniile milesiene, ca si magistrati (numiti
generic archontes),[98] precum: strategii (strategoi), casierii (tamiai), trezorierii (oikonomoi),
aministratorii publici (agoranomoi), controlorii sistemului de masuri si greutati (agoranomoi)
[99], sacerdotii, cei care prezidau procesiunile sacre (agonothetai), solii (presbeis), cei care
asigurau linistea publica (astynomoi) etc[100].

Triburile ioniene: Argadeis, Aigikoreis, Boreis, Geleontes, Hopletes, Oinopeis, vor fi

prezente si în coloniile fondate de catre milesieni[101].

Organizarea primara a Miletului poate fi astazi reconstituita pornindu-se de la

informatiile pe care le putem descoperi în cadrul coloniilor sale, pe care Pliniu cel Batrân le
considera, ca fiind pe tarmurile Marii Negre, în numar de 90[102].

Ionia s-a aflat succesiv în atentia regilor lydieni Gyges, Alyattes, Cressus, primul
numit de Archilochos din Paros, tiran, denumire pe care o vor primi toti uzurpatorii autoritatii
legitime în lumea greaca[103].

            Intrarea Ioniei sub autoritatea persana si integrarea sa în satrapia Lydia, cu sediul la

Sardes a favorizat prezenta regimurilor tiranice, care le asigurau persilor un control direct
asupra cetatilor grecesti de aici[104].

            Cel mai important tiran a fost, în perioada independentei cetatii, tiranul Thrasyboulos
(sec. VII-VI a.Chr.), care a avut relatii prietenesti cu Periandros, tiranul Corintului,  a reusit sa
imprime o dezvoltare economica fara precedent, care a propulsat Miletul în epoca marii
colonizari, aceasta cetate ajungând sa transforme Marea Neagra într-un „lac milesian”[105].

În timpul dominatiei persane, în secolul V a. Chr., Hestiaios, tiranul Miletului, a fost

chemat ca ostatic la Sardes, lasând guvernarea ginerelui sau Aristagoras. Intrigile lui
Aristagoras i-au determinat pe persi sa porneasca o expeditie împotriva insulei Naxos, care va
esua. Aristagoras se va dedica unei politici antipersane, plecând la Atena, la Sparta, unde  a
propus o ridicare comuna împotriva persilor, nu înainte de a introduce guvernarea
democratica la Milet. Ajutorul oferit de Atena si Eretria a dus la organizarea unei revolte
declansate prin arderea sanctaurului Zeitei-Mama din Sardes, în anul 500 a.Chr. Aliatii au fost
înfrânti la Efes, Aristagoras fugind în Tracia, unde va muri în cursul unei lupte.

În anul 494 a.Chr., Miletul a fost asediat si distrus, barbatii ucisi iar batrânii, femeile si
copiii trimisi ca sclavi în Mesopotamia[106].
 Hestiaios va încerca sa efectueze actiuni de piraterie antipersane, dar va fi prins si
executat de catre Artaphernes, satrapul Lydiei, în 493 a. Chr.

Miletul elenistic, reconstruit dupa dezastrul din 494 a.Chr., va continua sa joace un rol
important în lumea greaca, putând influenta, prin statutul sau de metropola, politica externa a
coloniilor sale, cu care va încheia si tratate de isopolitie, asa cum este cel descoperit la Istros,
cetate de pe litoralul vestic al Pontului Euxin.
 CETĂŢILE DE PE LITORALUL DE VEST AL MĂRII NEGRE

Litoralul vestic al Marii Negre, este locul unde au fost întemeiate cetatile Tyras, Istros,
Tomis, Kallatis, Dionysopolis, Apollonia Pontica, Odessos, Mesembria. Trebuie spus, în
primul rând, ca institutiile si magistraturile lor sunt specifice metropolelor care au fondat
aceste cetati. Cu exceptia Kallatidei si Mesembriei, care sunt întemeiate de dorieni, celelalte
sunt cetati milesiene, având magistraturi specifice metropolei lor.

Trebuie spus ca magistraturile din cetatile grecesti vest-pontice nu erau remunerate.

Acolo unde magistratii aveau nevoie de bani în exercitarea atributiilor, ei apelau la averea
personala. Rasplata lor era onorarea prin saparea în piatra a unui decret, cinstirea cu ocazia
ceremoniilor, prin încoronare, ridicarea unei statui, trimiterea de cadouri. Informatiile
epigrafice asupra cadrului lor institutional, de care dispunem, sunt exclusiv din epoca
elenistica si romana[107].

Magistraturile grecesti nu se constituiau ca magistraturile romane, într-un “cursus honorum” strict

ordonat, ci se ocupau de catre membri destoinici ai comunitatii, bogati, care la nevoie sa-si sacrifice
propria avere. Faptul ca odata cu ei erau onorati si urmasii (care se bucurau pentru tot restul vietii de
aceste privilegii), e o dovada ca grecii erau preocupati sa întareasca permanent corpul de elita al
cetatii, sa creeze o “pepiniera” pentru viitorii magistrati.

Un alt aspect asupra caruia trebuie insistat este acela al distinctiei între diferitele
magistraturi.

Astfel o prima distinctie se face între magistraturile ordinare si însarcinarile

exceptionale.

În cadrul magistraturilor ordinare putem numi pe baza materialului epigrafic care ni s-

a pastrat, magistraturi precum: eponimul cetatii (preotul lui Apollo Ietros în cetatile
milesiene,  basi/leuj în cetatile doriene) presedintele Adunarii (epimenios-falsul eponim),
supraveghetorii pietei publice, magistratii cu rol în economie, cu atributii juridice, religioase,
militare (ordinare în cetatile doriene), culturale.

Însarcinarile exceptionale: solii, conducatorii armatei (în cazul cetatilor milesiene)

erau atribuite celor mai destoinici dintre cetateni, în situatii de criza, care impuneau chiar
salvarea cetatii de la distrugere.[108] Existau si magistraturi onorifice acordate
“binefacatorilor”. Istros ne ofera exemplul lui Dionysios, fiul lui Strouthion, care în secolul al
III-lea a.Chr. (ISM I 19), a primit pe viata preotia zeilor din Samothrake, mostenita de urmasii
sai, de fiecare data cel mai vârstnic dintre acestia. Nu se cunoaste aproape nimic despre
“constitutia originara” a cetatilor grecesti vest-pontice, dar Aristotel (Politica, 1305 b1-12)
arata ca, la Histria, oligarhia a fost înlocuita cu democratia, probabil dupa expeditia lui
Perikles în Marea Neagra, în 436 a.Chr. Ulterior inscriptiile atesta si în celelalte cetati
existenta institutiilor democratice.[109]

Magistraturile sunt colegiale si anuale (prin analogie cu lumea greaca, deoarece nu

avem informatii locale). Exceptie fac însarcinarile exceptionale si cele onorifice. Magistratii
sunt denumiti generic archontes, termen care nu trebuie înteles ca fiind tehnic, deci nu
implica existenta unui colegiu de tip atenian.[110] Referitor la alegerea magistratilor, nu
cunoastem foarte multe informatii, cu exceptia unei inscriptii (ISM II 6) de la Tomis, în care e
atestata “adunarea pentru alegerea magistratilor”, întregire sigura, unica informatie pe care o
avem în întregul spatiu vest-pontic.[111]

Informatii asemanatoare sunt furnizate si de cetatile milesiene de pe litoralul

bulgaresc, Dionysopolis, Odessos, Apollonia Pontica[112].

Ceatea Tyras, aflata la varsarea Nistrului ofera informatii despre institutii numai din
epoca imperiala, când se constata o influenta reciproca între institutiile romane si cele
grecesti[113].

Cetatile doriene Kallatis si Mesembria prezinta realitati perfect integrabile în lumea

doriana: Sfatul –Boula în dialect doric, Adunarea Poporului-Damos. Corpul civic era împartit
în subdiviziuni de 100 de membri-hekatostues. Prytanii atenieni aveau în cetatile megariene
un corespondent în probouloi, de obicei 12 comisii, fiecare corespunzând unei luni a
calendarului politic. Magistratii cei mai importanti erau: strategii, eisagogeis-introducatorii în
justitie-, gymnasiarchoi, presbeis-solii. Eponimul purta titlul de basileus. [114]
 CONCLUZII

Lumea greaca s-a extins pe arie comparabila cu o elipsa, al carei ax longitudinal e

reprezentat de Marea Mediterana (cu Marea Neagra, în prelungirea sa), a fost colonizata în
cadrul unui proces deosebit de complex-“marea colonizare greaca”-care s-a desfasurat în
epoca arhaica, în mai multe etape, între secolele VIII-VI a. Chr.

Societatea din cetatile grecesti era ierarhizata, având la baza cetateanul. În fapt, cetatea
se confunda cu ansamblul comunitatii cetatenesti. Desi vorbeau dialecte ale limbii grecesti,
aveau obiceiuri asemanatoare, grecii aveau o viata independenta. Cetatile cooperau doar în
caz de primejdiilor venite din lumea barbarilor (termen prin care erau desemnati toti cei care
nu erau greci, fara sa se tina cont de gradul de civilizatie atins de acestia).

Cetatile, care apartineau spiritual unei metropole, se grupau într-o “federatie”

(amphictyonie), având ca scop oficierea unui cult comun.

Epoca clasica marcheaza aparitia ligilor de cetati, superioare amphictyoniilor, care

aveau ca scop colaborarea în fata unor ameninatri externe, de felul celei persane (este cazul
celor doua ligi ateniene, din 478 a.Chr. si 377 a.Chr.), sau chiar asigurarea hegemoniei unei
cetati asupra celorlalte (Liga Peloponesiaca, Liga Delio-Attica –478 a.Chr.)

Alexandru cel Mare va împinge hotarele lumii grecesti pâna în India, în cursul marii
campanii desfasurate între 334-324 a. Chr., luând în stapânire Asia Mica, Egiptul, Persia,
Fenicia, Syria, Mesopotamia.

Institutiile comune (oracolele, jocurile, sanctuarele panhellenice) si-au adus

contributia la nasterea ideii de unitate etnica a lumii grecesti, care si-a manifestat importanta
în cadrul confruntarilor cu persii dar si în alte momente decisive din istoria lumii antice.