Universitatea Politehnica Timișoara

Etică și integritate academică

– Note de curs –

Cosmin Băiaș, Caius Luminosu și Sorin Suciu

1
Cuprins
1. Delimitări conceptuale / 4
1.1. Morală, etică, deontologie. Agentul moral / 4
1.2. Valori, principii, norme etice / 5
1.3. Specificul eticii academice / 6
2. Teorii etice / 9
2.1. Etica virtuții / 9
2.2. Utilitarismul / 9
2.3. Kantianismul etic / 10
2.4. Relativismul etic / 11
2.5. Realismul etic / 12
2.6. Non-cognitivismul etic / 13
3. Scrierea academică / 15
3.1. Modelul „ei spun / eu spun” / 15
3.2. Ei spun: rezumatul și citatul / 16
3.3. Eu spun: acordul, dezacordul și poziția complexă / 18
4. Plagiatul și formele sale / 20
4.1. Specificul pagiatului și autoplagiatul / 20
4.2. Tipuri de plagiat / 22
4.3. Atenționări și recomandări / 27
5. Integritatea academică / 30
5.1. Specificul integrității academice / 30
5.2. Forme corupte ale integrității academice / 30
5.3. Comportamente lipsite de onestitate / 33
6. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică. Proprietatea
intelectuală / 36
6.1. Introducere – noțiuni despre Drept / 36
6.1.1. Norma juridică / 36
6.1.2. Sistemul de drept și ramurile sale / 37
6.2. Proprietatea intelectuală / 37

2
 6.2.1. Ramura dreptului proprietății intelectuale / 37
6.2.2. Despre dreptul de proprietate / 38
6.2.3. Conceptul de proprietate intelectuală / 39
6.2.4. Forme ale proprietății intelectuale / 40
6.3. Concluzii / 44
7. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică. Disciplina
academică (ca parte a disciplinei de muncă) / 45
7.1. Dreptul muncii / 45
7.2. Disciplina academică – buna conduită academică / 46
7.3. Concluzii / 47
Bibliografie / 48
Surse electronice / 48

3
 1. Delimitări conceptuale

1.1. Morală, etică, deontologie. Agentul moral

Din punct de vedere etimologic, termenul etică provine din grecescul ethos care
înseamnă obicei, datină, tradiție. Termenul morală provine din latinescul mores care
înseamnă comportament adecvat în societate, maniere, obicei. Deși uneori aceste
concepte se folosesc indistinct, ca sinonime, ele vizează niveluri diferite.
Morala se referă la totalitatea normelor, comportamentelor și convingerilor
oamenilor care cad sub incidența cuplului de termeni opuși bine-rău. Morala vizează
astfel modul în care sunt obiectivate și reglementate comportamentele dintre indivizi
precum și dintre aceștia și societate (familie, grup, comunitate, națiune). Moralitatea
unei societăți sau comunități este reprezentată de ceea ce este considerat ca fiind
pozitiv sau negativ în grupul respectiv. Ea reflectă valorile pe care membrii grupului le
consideră importante (DeGeorge în Denhardt, 1999, pp. 116-117).
Etica reprezintă știința care investighează normele, pricipiile morale, sistemele
teoretice care propun o modalitate sau alta de reglementare a relațiilor și de realizare a
binelui în societățile umane. Facem precizarea că discuțiile etice nu se restrâng doar la
relațiile interumane ci ele vizează toate acele sfere care au legătură cu omul, cum ar fi
raportul cu natura (etica mediului), raportul cu celelalte viețuitoare (dreptul animalelor)
etc.
Etica generală cuprinde trei domenii sau nivele (Crăciun, Morar, Macoviciuc,
2005, p. 7):
1. Eticile de gradul I sau etica valoric-normativă (studiul marilor teorii și
doctrine etice);
2. Eticile de gradul II sau meta-etica (studiul limbajului moral, atât al celui
utilizat de eticile de gradul I cât și de limbajul comun);
3. Eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare, cum
ar fi: avortul, eutanasia, clonarea, domeniul afacerilor etc., prin intermediul
criteriilor și teoriilor propuse de eticile de gradul I și II).
Etica aplicată este formată dintr-un ansamblu de subdomenii care își propun să
analizeze filosofic situații problematice, dileme semnificative care constituie provocări
ale lumii contemporane. Printre aceste subdomenii pot fi enumerate etica în afaceri,
etica medicală, bioetica, etologia, etica relațiilor internaționale, etica ingineriei, etica
cercetării științifice, etica academică.
Deontologia (de la temenul grecesc deon, care înseamnă obligație, ceea ce
trebuie făcut) reprezintă o parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei
profesii anumite. Ea se referă la acele reguli obligatorii pentru practicarea unei profesii.
Există astfel o deontologie a profesiei de jurnalist, o deontologie a profesiei medicale, o
deontologie a profesiei de avocat, de psiholog etc. Deontologia este așadar etica
îndatoririlor profesionale iar agenții morali sunt membrii profesiei respective.

4
 Necesitatea deontologiei rezidă în specificul profesional al situațiilor dilematice
de care se lovesc lucrătorii din acel domeniu. În acest sens, diferitele deontologii pot fi
înțelese ca forme de etică aplicată, de această dată, unei anumite profesii. Spre
exemplu, deontologia medicală stabilește ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului
în exercitarea profesiei sale, în relațiile sale cu bolnavii, cu colegii săi, cu personalul
medical auxiliar. Astfel, principiul fundamental al profesiei medicale este primum non
nocere, adică „înainte de toate să nu faci rău”. De mare folos sunt codurile etice
profesionale elaborate de către specialiști ai acelor domenii în colaborare cu eticieni.
Termenul de agent moral desemnează o persoană capabilă să distingă binele de
rău și care poate fi considerată responsabilă pentru acțiunile sale. Agenții morali au
obligația morală de a nu face rău și a pricinui suferință sau daune. Calitatea de agent
moral este legată de cea de ființă rațională. Acesta este motivul pentru care, spre
exemplu, animalele nu pot fi învinovățite pentru acțiunile lor. Doar ființele care pot
raționa și realiza judecăți morale sunt socotite agenți morali. Copiii au un potențial mai
scăzut de a fi considerați agenți morali iar persoanelor cu dizabilități mentale severe pot
să le lipsească capacitatea de a fi agenți morali. Adulții care dețin capacități mentale
depline pot să decline calitatea de agent moral doar în situații extreme, precum cea în
care sunt ținuți ostatici. Tocmai această calitate este cea care ne îndreptățește să-i
considerăm pe oameni responsabili pentru acțiunile lor.
Unii autori precum Jeremy Bentham și Peter Singer, susțin că deși celelalte
viețuitoare în afară de om nu sunt agenți morali, ele trebuiesc incluse în comunitatea
morală și devin astfel subiect îndreptățit al dezbaterilor morale. Conform acestor autori
utilitariști, criteriul pentru această includere nu este dat de capacitatea de a raționa, ci
de capacitatea de a suferi, de a resimți durerea. Dacă nu ar fi așa, atunci ar trebui să-i
excludem din sfera moralității pe copiii mici, pe cei cu deficiențe mentale și ar trebui de
asemenea să distingem grade de raționalitate pentru adulții sănătoși.
Legat de calitatea de agent moral, în literatura etică sunt adresate mai multe
întrebări, precum: corporațiile (care nu sunt persoane fizice, ci ficțiuni, adică persoane
juridice) pot fi considerate agenți morali? Roboții dotați cu inteligență artificială pot fi
considerați astfel?

1.2. Valori, principii, norme etice

Valorile etice sunt acele lucruri considerate importante pentru o persoană sau o
comunitate. Ele îi motiveză pe oameni să dobândească sau să realizeze lucrurile
respective. În general, prin valori înțelegem acele însușiri care sunt considerate pozitive
de către comunitatea mai largă, iar prin nonvalori sau valori negative lucrurile care sunt
repudiate, respinse. Acest aspect al raportării valorilor la grup și cultura acestuia
(relativismul moral) este important pentru a înțelege noțiunea de valoare morală.
Aceasta deoarece, din cauza diferențelor culturale, spirituale, religoase, comunități
diferite se raportează și interpretează diferit aspectele etice. Spre exemplu, unele dintre
lucrurile pe care societățile occidentale le consideră morale, firești, normale, pot fi
5
socotite ca fiind opusul în societăți din lumea orientală (egalitatea dintre sexe,
căsătoriile interrasiale, divorțul, toleranța religioasă etc.). Este drept că, în același timp,
anumite valori tind să fie absolute, adică respectate în toate culturile. Acesta se explică
prin faptul că nerespectarea acelor valori ar atenta la însăși existența societăților
respective (crima, furtul, înșelăciunea etc.).
Principiile etice reprezintă ideile și judecățile fundamentale care fac trimitere la
valorile etice și astfel reglementează comportamentul oamenilor. Ele furnizează un
cadru general în care dilemele etice particulare pot fi analizate și soluționate. Principiile
ne sunt de ajutor în rezolvarea problemelor etice chiar atunci (și mai ales) când situațiile
nu sunt reglementate în interiorul codurilor etice. Principiile servesc ca fundament
pentru un sistem de credințe etice, ele joacă un rol important în judecățile pe care le
realizăm în privința situațiilor disputabile și ne reglează propriul comportament etic.
Ca exemple de principii etice pot fi considerate:
 Principiul respectării autonomiei celorlalți sau principiul demnității umane
(respectarea deciziilor pe care ceilalți oameni le iau cu privire la viața lor și
neinterferarea cu aceste decizii).
 Principiul realizării binelui (obligația de a face binele și de a preveni răul).
 Principiul abținerii de la a face rău (obligația de a nu produce rău,
suferință, de a nu ne angaja în activități care pot dăuna altora).
 Principiul echității (obligația de a-i trata pe ceilalți în mod egal, corect și
imparțial, de a le oferi ceea ce merită).
Normele etice reprezintă acele reguli considerate obligatorii într-o societate, după
care membrii acesteia trebuie să se conducă. Normele reglementează ceea ce este
considerat normal, firesc, comportamentul așteptat al oamenilor. Cu alte cuvinte,
normele codifică normalitatea într-o comunitate. Ele nu au doar caracter orientativ, de
ghid de conduită, ci au și caracter constrângător. Abaterea de la norme este pedepsită
prin blamare, marginalizare, excludere. Cu toate acestea, le lipsește caracterul punitiv
specific legilor juridice în sensul că ele nu sunt prevăzute cu pedepse stabilite.
Normele etice constituie izvor de drept, adică sursă pentru legile juridice ale unei
țări. Normele de comportament și conviețuire (bunele moravuri) pot fi încorporate, prin
intermediul voinței politice, în legile statului în măsura existenței unui consens și în
măsura în care nerespectarea lor are consecințe sociale semnificative.

1.3. Specificul eticii academice

Etica academică reprezintă un tip specializat de reflecție etică aplicat unui
domeniu de importanță crucială pentru sănătatea morală a unei țări, anume domeniul
academic. Este dificil de argumentat suficient cât de vitală este asigurarea integrității ca
valoare cardinală pentru lumea academică. Sfera universitară și academică este acea
zonă privilegiată de instruire specializată și cercetare la nivel înalt de la care și
așteptările societății sunt mari. Ea constituie mediul de formare a viitorilor specialiști din

6
diferite domenii, a liderilor de opinie, a politcienilor și a managerilor din administrație.
Universitățile reprezintă instituțiile principale în care cunoașterea este creată și
diseminată.
Pe de altă parte, acest domeniu este supus și el unei presiuni de natură
financiară din partea partenerilor academici, a mediului de afaceri, din partea nevoii de
a-și dezvolta infrastructura și a face investiții, a celei de a școlariza mai mulți studenți
etc. În ceea ce privește lipsa de onestitate a studenților, o evaluare realizată în anii 90
în SUA și Europa a dezvăluit că între 40 și 70 dintre studenții evaluați au recunoscut că
la un moment sau altul au copiat la examen sau au prezentat lucrări copiate ca fiind ale
lor (Davis, 1993, p. 23).
Pentru a satisface cerințele de integritate academică, astfel încât ele să nu
rămână simple deziderate, pentru a face față realității din amfiteatre, săli de clasă și
laboratoare, universitățile au dezvoltat coduri proprii de etică și conduită instituțională,
au implementat instrumente anti-plagiat și au introdus în planul de învățământ discipline
obligatorii precum cea de față.
Așa cum arată Emanuel Socaciu, etica academică este un domeniu aflat la
intersecția dintre etica cercetării, managementul eticii în organizațiile de natură
academică și deontologia profesională a cercetătorului sau profesorului. Domeniul a
cunoscut o autonomizare semnificativă în ultimii 20-25 de ani ca urmare în special a
nevoii de a răspunde unor cerințe venite de la organismele de finanțare ale cercetării și
educației, precum și dinspre opinia publică (Socaciu în Papadima, p. 9).
În ceea ce privește integritatea academică, părintele acestui domeniu, cel care a
creat această sintagmă și a popularizat-o a fost Don McCabe. Prin integritate
academică el înțelege acel cod moral al sferei academice care include valori precum
evitarea plagiatului și a copiatului, asigurarea rigorii și onestității în cercetarea și
publicarea academică, stabilirea unor standarde academice înalte.
În ceea ce privește principiile și valorile morale specifice lumii academice putem
enumera libertatea academică, autonomia intelectuală a cercetătorului, acceptarea
diversității de opinii, meritul academic etc. Codul de Etică și Deontologie al Universității
Politehnica din Timișoara acordă întâietate următoarelor valori: supremația Constituției
și a legii, prioritatea interesului public, dreptatea și echitatea, profesionalismul,
imparțialitatea și independența, loialitatea, integritatea, cinstea și corectitudinea,
transparența, libertatea gândirii și exprimării, exercitarea autonomiei personale,
respectul, colegialitatea, generozitatea, omenia, decența și eleganța.
Emanuel Socaciu arată că fiecare valoare sau principiu este însoțită de o
interpretare și de condiții limitative. De exemplu, libertatea academică nu poate fi
invocată pentru a justifica fabricarea sau falsificarea rezultatelor de cercetare. Sau
acceptarea diversității de opinii presupune o condiție limitativă care exclude opiniile
intolerante, rasiste etc. Idealul academic al discuției libere, al argumentării raționale, al
gândirii critice este folosit și în analiza propriilor valori și standarde morale astfel încât
reevaluarea lor continuă să le mențină ca repere vii ale vieții academice.
7
 Pentru fiecare principiu sau valoare academică poate fi oferită o justificare
plecând de la pricipii etice generale. De altfel, acest lucru este firesc deoarece marile
teorii etice, dar și moralitatea comună constituie repere morale fundamentale și puncte
de plecare pentru dezbaterile specifice ale eticii academice.

„Ar fi straniu dacă am descoperi că datoriile etice pe care le avem ca profesori,

cercetători sau studenți intră constant în contradicție cu datoriile mai generale pe care le avem
ca ființe umane. Sigur, pot să apară așa-numitele <<conflicte între datorii, în cazul unor dileme
ireductibile. Dar dacă astfel de tensiuni sunt ubicue mai curând decât locale, atunci probabil ar fi
indicat să purcedem la o reevaluare critică a întregului sistem de datorii morale pe care ni le-am
asumat. Etica academică, la fel ca alte domenii ale eticii aplicate, trebuie să includă și o
specificare sau particularizare a princpiilor etice generale pentru un decupaj particular al
realității” (Socaciu, în Papadima, p. 12).

Valorile și principiile eticii academice reprezintă un tip de cunoaștere și acțiune

morală care face trimitere și dincolo de lumea academică. Odată însușită și
interiorizată, această constelație axiologică se instituie într-un reper pentru viața
profesională și cea personală. Etica academică reprezintă astfel un creuzet al formării și
definitivării caracterului tinerilor cu impact puternic asupra moravurilor unei societăți.
Misiunea unei universități nu este doar cea de a crea specialiști în diferitele domenii ale
științei, tehnicii, artelor sau umanismului, ci și de a forma personalități și a propune
modele umane. Asta face ca, dincolo de coduri de etică, discipline de profil, softuri
antiplagiat și instrumente specifice, profilul uman al profesorului sau cercetătorului și
actul pedagogic să fie ele însele o transpunere a valorilor morale ale universității și ale
societății în ansamblu. Educația devine în acest fel un model paideic al formării și
devenirii. Acest model a fost cel mai bine ilustrat în cultura noastră de către Constantin
Noica, filosof care concepea profesorul în manieră socratică, drept un mijlocitor între
elev și el însuși. Misiunea sa (în planul educației morale, am particulariza noi) nu era
atât cea de a transmite conținuturi, sfaturi, învățături, ci stări de spirit.

Bibliografie
1. Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V., (2005), Etica afacerilor, București: Editura
Paideia.
2. Davis, B. G., (1993), Tools for Teaching, Jossey-Bass, San Francisco, CA.
3. Denhardt, R. B., (1999), Public Administration. An Action Orientation, Belmont:
Wadsworth, pp. 116-117.
4. Papadima, L., (coord.), Deontologie Academică. Curriculum-cadru, Universitatea
București, disponibil la http://mepopa.com/Pdfs/papadima_2017.pdf, [accesată în
august 2018].

2. Teorii etice

8
 2.1. Etica virtuții
O virtute este o trăsătură pozitivă de caracter (dreptate, integritate, onestitate,
generozitate, curaj, obiectivitate, compasiune, altruism, loialitate ș.a.m.d.) a cărei
posesie îl transformă pe posesor într-o ființă bună. Așa cum arată  Rosalind
Hursthouse, ea nu reprezintă doar un obicei, un automatism sau o tendință de a face
ceea ce este onest sau generos, ci este o trasătură bine înrădăcinată a personalității
subiectului moral.
Etica virtuții își are originea la Aristotel care, în lucrarea sa Etica nicomahică,
susține că omul este prin natura sa îndemnat să caute eudaimonia, adică fericirea,
înflorirea, dezvoltarea. Această stare se obține de către oameni atunci când aceștia
sunt sau devin virtuoși. Virtutea nu este o plăcere și nu poate fi obținută de acei oameni
limitați care iau drept scop (banii, puterea, faima) ceea ce poate fi cel mult un mijloc în
vederea atingerii scopului final, anume fericirea. Oamenii nu posedă virtuțile în mod
natural, ele nu sunt înnăscute, ci ei beneficiază din naștere doar de aptitudinea de a le
deprinde, prin practicare sau exercițiu. Așa cum cântatul la liră se învață prin exercițiu,
rezultând interpreți mai buni sau mai răi, la fel oamenii au capacitatea de a învăța
virtuțile prin interacțiunile cu semenii lor și prin exersarea înțelepciunii morale
(phronesis).
Etica virtuții constituie o pledoarie pentru virtuți ca repere în funcție de care să ne
trăim viața și să ne orientăm alegerile morale. O etică bazată pe reguli nu este
suficientă pentru acest scop. Orice ghid sau îndreptar etic, oricât de cuprinzător s-ar
dori, nu poate fi acoperitor pentru situațiile complexe ale vieții care scapă de multe ori
încercărilor de sistematizare normativă. Etica nu este codificabilă astfel încât să
servească drept ghid pentru acțiuni specifice. De aceea, etica trebuie să fie mai
degrabă interesată de calitatea individului decât de acțiunile pe care acesta ar trebui să
le întreprindă. Întrebarea fundamentală ar fi „ce persoană ar trebui să devin, nu ce
acțiuni ar trebui să întreprind” (Hursthouse, 1999, p. 17).

2.2. Utilitarismul
Una dintre cele mai relevante formulări ale utilitarismului îi aparține lui John
Stuart Mill care afirmă că acțiunile sunt moralmente corecte în măsura în care ele tind
să promoveze fericirea, și greșite în măsura în care tind să producă contrarul fericirii. La
baza moralei stă utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri. Conform acestui principiu,
faptele oamenilor sunt bune dacă aduc fericirea și rele dacă determină nefericirea.
Fericirea constă în plăcere sau absența suferinței, iar nefericirea în durere sau absența
plăcerii. Utilitarismul nu se dorește a fi un simplu hedonism (o morală a plăcerilor)
deoarece el proclamă primatul plăcerilor spirituale care sunt mai puternice decât
plăcerile corpului prin durată, intensitate și certitudine. Moralitatea unei fapte constă în
utilitatea ei, în măsura în care e folositoare, cu alte cuvinte, în cantitatea de fericire pe
care o produce în lume. Etica devine astfel o știință practică a vieții omenești iar norma

9
de conducere a societății trebuie să fie: „cea mai mare fericire pentru cât mai mulți”
(Jeremy Bentham).
Utilitarismul este un consecinționism, în sensul că acțiunile sunt judecate în
funcție de consecințele lor. Etica utilitaristă respinge orice criterii a priori de judecare a
unei acțiuni. Prin aceasta ea se opune eticii deontologice kantiene care susține că
acțiunea este morală dacă ea este rezultatul aplicării unor principii morale independente
de acțiunea în cauză, precum imperativul categoric (Hărănguș, 2007, p. 31).
Există două forme de utilitarism. Utilitarismul acțiunilor afirmă că faptele
individuale sunt cele care trebuie evaluate moral după rezultatele pe care acestea le
produc, fiecare în parte. Spre exemplu, dacă este vorba despre spunerea adevărului
sau recompensarea corectă a unei munci, este estimat câștigul în termeni de fericire
adus de fiecare faptă. Utilitarismul regulilor este interesat nu de evaluarea acțiunilor
individuale, ci de utilitatea unei reguli referitoare la categorii de acțiuni, cum ar fi „Orice
persoană trebuie să spună adevărul” sau „Orice muncă trebuie recompensată corect”.
Un adept al utilitarismului regulilor procedează așa cum prescrie regulile
corespunzătoare, chiar dacă într-o situație anumită ar rezulta o mai mică fericire totală.
Astfel, acolo unde utilitaristul acțiunilor întrebă „Care are fi rezultatul dacă aș face
asta?”, utilitaristul regulilor și-ar adresa întrebarea: „Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea
ar face așa?”.
De-a lungul timpului, au fost formulate mai multe critici la adresa utilitarismului.
Una dintre cele mai des întâlnite viza caracterul impersonal al acestei etici și faptul că
se poate întâmpla ca fericirea majorității să poată fi obținută doar prin sacrificarea unei
minorități nevinovate. Utilitarismului i s-a mai imputat și faptul că abordează morala doar
prin prisma acțiunilor, a consecințelor acestora și nu prin prisma intențiilor sau motivelor
actorilor morali.

2.3. Kantianismul etic

Etica lui Immanuel Kant sau deontologismul kantian pune la baza acțiunii morale
conceptul de datorie. În concepția lui Kant, a acționa moral înseamnă a acționa conform
datoriei. Temeiul sau motivul faptelor noastre morale nu poate fi furnizat de
sentimentele sau înclinațiile pe care le avem pentru că aceastea sunt particulare,
diferite de la om la om și nu pot fi supuse voinței (nu ne putem impune să iubim sau
simpatizăm pe cineva, nu poate fi de datoria noastră să facem ceva de care nu suntem
în stare). Temeiul nu se poate baza nici pe tradiție, intuiție sau compasiune. Doar
datoria poate constitui un asemenea temei.
Cum se explică acest rol cheie acordat datoriei în etica kantiană? Răspunsul îl
vom găsi în valoarea absolută de scop în sine acordată omului (și oricărei alte ființe
raționale). Pentru Kant omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu
numai ca mijloc, de care cineva să se folosească după bunul ei plac (Kant, 1995, p.
246). Un exemplu ar fi situația în care o persoană are nevoie de bani și solicită acești
bani prietenului său ca un împrumut. El își folosește prietenul ca mijloc pentru a-și
10
rezolva problemele financiare. În măsura în care își plătește la timp datoriile, nu e nimic
rău în asta. Comportamentul său devine imoral numai atunci când nu are de gând să-și
returneze datoriile deoarece, în acest caz, el își folosește prietenul doar ca mijloc, fără a
ține cont de interesele acelui om. Kant consideră că ființele raționale nu sunt doar
scopuri subiective, ci scopuri obiective, cărora nu li se poate substitui niciun alt scop, și
formulează următorul imperativ practic: „acționează astfel ca să folosești umanitatea
atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia întotdeauna în același timp ca scop,
iar niciodată numai ca mijloc”.
Kant identifică o serie de reguli a căror respectare este imperativă. Ele nu sunt
dependente de context sau de scopurile particulare pe care le urmărim, ci au o valoare
universală, trebuind să fie adoptate de toate ființele raționale. Pe această cale el ajunge
să formuleze celebrul imperativ categoric: „acţionează astfel ca și când maxima ta
trebuie să servească în același timp ca lege universală a tuturor ființelor raționale”
(Kant, 1995, p. 247). Acest imperativ nu trebuie văzut atât ca o sursă de principii
morale, cât ca un test pentru principiile pe care deja le avem. Deci nu trebuie să
înșelăm pentru că nu am dori ca aceasta să devină o lege universală de comportament,
nu dorim să fim înșelați de cineva.
Deontologismul kantian se delimitează de orice fel de consecinționism. Valoarea
morală a unei acțiuni nu se întemeiază pe rezultatele sau consecințele acesteia
deoarece oricât de bune rezultate ar putea avea o faptă, după criteriul deontologic al lui
Kant s-ar putea ca aceasta să fie imorală în măsura în care nu s-a conformat datoriei.
Astfel, de exemplu, în legătură cu datoria de a spune mereu adevărul în orice situație,
„ar fi o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaș care ne întreabă dacă nu cumva
sa ascuns la noi în casă un prieten al nostru urmărit de el”. Este moral să spunem
adevărul și trebuie să o facem indiferent de consecințele acestui lucru.

2.4. Relativismul etic

Relativismul etic este concepția conform căreia oamenii din grupuri, comunități
sau culturi diferite îmbrățișează păreri diferite cu privire la ceea ce este moral și ce nu.
Opusul său este absolutismul etic care susține că la baza moralității stau principii sau
standarde absolute indiscutabile (precum Dumnezeu, conștiința, rațiunea,
compasiunea, demnitatea umană etc.). Relativismul etic pretinde că nu există niciun
asemenea standard absolut cu referire la ceea ce este bine și ceea ce este rău, drept și
nedrept care să poată constitui o lege morală universală pentru toți oamenii, dincolo de
orice deosebiri evidente dintre ei. Toate perspectivele morale sunt în mod egal valide iar
indivizii sunt cei care decid ce este adevărat pentru ei. Relativiștii susțin că nu există
principii și reguli morale care să fie valabile pentru toți oamenii, în toate timpurile și toate
locurile. Morala evoluează o dată cu evoluția societății, a culturii, obiceiurilor,
cunoașterii, științei și tehnicii.

11
 „Relativiștii morali consideră că multe dintre aceste diferențe (de opinii, n.n.) sunt
nerezolvabile în termeni morali. Ei cred că nu există standarde morale universale cărora să
trebuiască să le subordonăm toate moralele și toate sistemele juridice tribale. Absolutiștii morali
susțin că există unele principii morale universale, care sunt în mod obligatoriu independente de
dorințele ființelor umane și care trebuie să constituie fundamentul tuturor sistemelor normative
ce pretind a se numi morale” (Harre, R., Krancz, M., în Mureșan, Montefiore, 1998, p. 152).

Există două tipuri de relativism etic:

 Relativismul etic subiectiv susține concepția că adevărul principiilor morale
este relativ la indivizi. Este la latitudinea fiecărei persoane să decidă ce
este corect pentru ea. Individul este cel care stabilește principiile morale
care îi guvernează viața;
 Relativismul etic convențional susține ideea că adevărul principiilor morale
este relativ la culturi. Ceea ce este bine sau rău pentru un anumit individ
depinde de principiile morale ale culturii căreia îi aparține. Astfel, cultura
reprezintă autoritatea morală care stabilește ce este bine sau rău pentru
indivizii care se subsumează ei.
Relativismul etic are avantajul de a permite posibilitatea evoluției eticii, a
reconfigurării normelor morale în funcție de circumstanțele socio-culturale. Însă criticile
la adresa sa sunt mult mai numeroase decât virtuțile sale recunoscute. Una dintre cele
mai puternice se referă la faptul că, dacă relativismul etic ar fi corect, atunci practici
dintre cele mai blamabile, precum sclavia, abuzul sexual sau epurarea etnică ar putea fi
justificate prin recurs la acceptarea lor de către o societate sau alta. Standardele morale
ale unei societăți sau alta ar constitui un motiv suficient pentru înlăturarea oricărei
obiecții împotriva celor mai reprobabile cutume.
Dezvoltări ale relativismului etic și ale absolutismului etic le putem întâlni în
antropologie, biologie și religie.

2.5. Realismul etic

Această concepție face o presupunere foarte îndrăzneață din punct de vedere
ontologic referitoare la statutul propozițiilor și valorilor etice. Realiștii etici (cum ar fi G.
E. Moore, Thomas Nagel, Derek Parfit) susțin că afirmațiile etice exprimă propoziții
cărora le corespund trăsături obiective ale lumii, ele putând astfel să dețină valori de
adevăr. Realismul etic devine astfel o formă de cognitivism etic care pretinde că
enunțurile morale exprimă propoziții și pot fi evaluate ca adevărate sau false. Binele și
răul sunt realități obiective, independente de subiect. Ele nu reprezintă păreri subiective
și nu sunt relative la opiniile indivizilor sau la moravurile grupurilor și comunităților
sociale.
G. E. Moore consider binele ca pe o proprietate simplă, non-naturală și
neanalizabilă, deci indefinibilă. Enunțurile morale sunt enunțuri sui-generis, adică
specifice și nereductibile la judecăți științifice sau metafizice. Cunoașterea adevărurilor
morale este intuitivă, nederivabilă prin inferență din adevăruri non-morale. Intuiția

12
morală, acea modalitate prin care oamenii pot cunoaște adevărul moral și deosebi astfel
binele de rău, reprezintă nu mai puțin decât recunoașterea unor enunțuri morale ca fiind
auto-evidente. Cu alte cuvinte, prin intermediul intuiției morale noi putem ajunge la
axiomele morale.
După Moore, egoismul etic, concepția conform căreia fiecare persoană ar trebui
să urmărească doar binele său propriu, este auto-contradictorie. În același fel el
respinge și altruismul autoreferențial al lui Broad, după care orice persoană ar trebui să
fie preocupată mai mult de binele celor apropiați, precum familia și prietenii. Moore
subliniază faptul că binele nu poate fi conceput ca fiind relativ la agentul moral. O astfel
de idee ar fi neinteligibilă deoarece binele este o proprietate simplă și neanalizabilă.
Pe de altă parte, în lucrarea sa Principia Ethica, el acceptă o anumită formă de
consecinționalism impersonal și dezvoltă teza perfecționistă după care „de departe, cele
mai valoroase lucruri sunt anumite stări ale conștiinței care pot fi sumar descrise ca fiind
plăceri ale interrelaționării umane și satisfacția contemplării lucrurilor frumoase” (Moore,
1997, p. 202).

2.6. Non-cognitivismul etic

Poziției cognitiviste a lui G. E. Moore i se opune concepția non-cognitivistă
conform căreia enunțurile morale nu ne oferă o cunoaștere a lumii și a valorilor morale
ale acesteia. Cu alte cuvinte, enunțurile morale nu sunt enunțuri cognitive.

„Non-cognitiviștii susțin că atribuirile de valoare nu trebuie formulate sub forma unor

propoziții de tipul acelora a căror corectitudine sau acceptabilitate constă în faptul de a fi
descrieri adevărate ale lumii și în mod corelat, că valorile nu pot fi găsite în lucruri, ca proprietăți
autentice ale lucrurilor” (Steward, H., în Mureșan, Montefiore, 1998, p. 106).

Enunțurile etice nu sunt nici adevărate și nici false, ele nu au valoare de adevăr.
Printre cei mai importanți exponenți ai non-cognitivismului etic se numără Hare, C. L.
Stevenson, S. Blackburn și A. J. Ayer. Conform acestora, atunci când oamenii rostesc
enunțuri morale (judecăți de tipul: „Nu este bine să înșeli” sau „ar trebui să-ți plătești
datoriile”) ei nu exprimă opinii adevărate sau false referitoare la proprietăți ale lumii, ci
exprimă atitudini cu referire la stările de lucruri, similare dorințelor sau preferințelor.
Una dintre variațiunile non-cognitivismului este emotivismul etic cel mai bine
reprezentat de către A. J Ayer. Potrivit lui, judecățile morale pe care le facem reprezintă
reacțiile noastre emoționale față de anumite acțiuni, persoane sau situații. Aceste
judecăți sunt aprobări sau dezaprobări care exprimă răspunsul nostru emoțional și care
pot fi înlocuite cu interjecții de tipul: „ura!” sau „bleah!”. Propozițiile de tipul „A fura este
un lucru rău” nu sunt propoziții prin care cunoaștem „răul”, ci propoziții prin care ne
manifestăm atitudinea emoțională față de actul furtului.

„Fundamentând orice evaluare morală și orice propoziție morală pe preferințe

subiective, individuale, emotivismul exclude criteriile impersonale, transindividuale de evaluare

13
și judecare. Și întrucât cunoașterea este transindividuală, înseamnă că el exclude și caracterul
cognitiv al acestora. Emotivismul este, în consecință, un non-cognitivism” (Hărănguș, 2007, pp.
28-29).

Bibliografie
1. Hărănguș, C., (2007), Etica în afaceri, Editura Eurostampa, Timișoara.
2. Hursthouse, R., (1999), On Virtue Ethics, Oxford: Oxford University Press.
3. Kant, I., (1995), Critica rațiunii practice, Editura Iri, București.
4. Moore, G., E., (1997), Principia Ethica, CEU Press, București.
5. Mureșan, V., Montefiore, A., (ed.),(1998), Filosofia morală britanică, Editura
Alternative, București.

14
 3. Scrierea academică

„Scrierea este o luptă împotriva tăcerii”

(Carlos Fuentes).

Scrierea academică privește atât studenții, masteranzii și doctoranzii, cât și

profesorii sau cercetătorii, care sunt implicați în procesul redactării unei lucrări în mediul
universitar. Indiferent de jargonul de specialitate, domeniul cunoașterii, teoriile
dezvoltate, metodele de cercetare folosite sau de aparatele și tehnologiile utilizate
există anumite caracteristici prin care o scriere academică se poate deosebi de alte
genuri de scriitură. Există două aspecte relevante: a rezuma sau a cita punctul de
vedere al celorlalți autori relevanți și a propune propriul tău argument referitor la o temă
anume. De cele mai multe ori intrăm în contact cu ideile celorlați prin intermediul lecturii.
De aceea, lucrarea Cum se citește o carte: ghidul clasic pentru o lectură inteligentă de
Mortimer Adler și Charles Van Doren subliniază importanța nivelurilor diferite de lectură
– elementar, inspecțional, analitic și sintopic – ca pași de bază, dar necesari pentru a
intra în dialogul ideilor și argumentelor specifice mediului universitar. Fiecare ar trebui
să citească, să judece și să scrie despre subiectele de interes public. La facultate unii
profesori le cer studenților doar să scrie: referate, proiecte, eseuri etc. Pentru a scrie e
necesar să citești ce au spus alții despre subiect și apoi să intri în dialog cu aceștia.
Tinerii nu mai citesc lucrări academice pentru că acest lucru e dificil, pentru că au alte
distrageri și pentru că nu înțeleg miza. De multe ori profesorii sunt vinovați, întrucât
oferă prea multe răspunsuri și prea puține întrebări. Cunoașterea și mediul academic în
care se mișcă intelectualii sunt un teren de luptă a ideilor. Este meritul lui Gerald Graff,
care în cartea sa Năuc în Academie: cum obscurizează educația viața minții (Cluelless
in Academe: How Schooling Obscures the Life of the Mind, 2003), aduce în centrul
demersului academic teza unei educații în care „să se predea conflictul” (Graff, 2003,
13), dezbaterea ideilor și propune căi de demistificare a scrisului academic. Cu alte
cuvinte, a citi înseamnă un dialog între tine și autor(i), iar a scrie o dezbatere între ideile
celorlalți autori și propriile tale idei.

3.1. Modelul „ei spun / eu spun”

Cum poate fi demistificat scrisul academic și care ar fi pașii de urmat? În Manual
pentru scrierea academică: Ei spun / Eu spun cei doi autori americani, Gerald Graff și
Cathy Birkenstein de la Universitatea din Chicago, Illinois încearcă să răspundă printr-o
organizare ideatică în trei părți: 1. „Ei spun”, 2. „Eu spun” și 3. Legând părțile între ele.
Din perspectiva autorilor șablonul „ei spun / eu spun” reprezintă structura centrală a
oricărui argument eficient, care poate fi regăsită în orice text academic valoros.
Șabloanele nu doar organizează ideile, ci pot genera sau stimula gândirea: Ce „spun ei”
despre tema mea? Ce „spun eu” despre temă? Care sunt dovezile sau probele mele?

15
Ce ar spune un sceptic despre argumentul meu? Cui îi pasă? Această perspectivă
generală se apropie de retorica clasică și accentul pus pe topoi sau locurile comune ca
modele de urmat în practica discursivă. Deși unii oameni cred că șabloanele sau
modelele lingvistice distrug creativitatea, Graff și Birkenstein insistă că șabloanele nu
dictează conținutul lucrării, care poate fi cât se poate de original, ci forma sau felul
exprimării. Pe scurt, punctul lor de vedere este că șabloanele sunt instrumente retorice
care ajută organizarea gândirii și scrisului academic. De exemplu, un șablon simplu
pentru o cercetare originală la nivel de masterat, doctorat sau studii postdoctorale se
bazează pe următoarele două propoziții: „Cei mai mulți dintre cercetătorii din domeniu
consideră că ___ . Însă, ca rezultat al studiului meu ___ .”

3.2. Ei spun: rezumatul și citatul

Pot fi evidențiați cel puțin trei pași retorici majori, care pot fi identificați în lucrările
academice ca loc al „jocului” de idei și argumente: „ei spun”, „eu spun” și legarea
părților între ele. Primul pas, „ei spun”: ordinea firească a gândirii și scrierii cere ca la
începutul lucrării să se precizeze ce au spus alții, care e contextul mai larg al dezbaterii.
Acest lucru se poate face în practică prin diferite metode: rezumarea ideilor, citatul
reprezentativ, folosirea statisticii, a unui fapt revelator ori a unei anecdote relevante.
Rezumatul și citatul sunt principalele instrumente prin care un scriitor intră în dialog cu
alți autori.
A rezuma e o condiție necesară pentru a intra în dialog cu ideile celorlalți. În sens
larg, termenul „rezumare” este sinonim cu cel de „parafrazare”, adică orice informație
sau idee care aparține unui autor sau mai multora și pe care scriitorul o prezintă în
textul său fără a cita exact, cu ghilimele, un fragment de text, dar indică autorul, anul
publicării și pagina de unde s-a inspirat (Graff & Birkenstein, 2015, 42). Una dintre cele
mai întâlnite maniere, alături de altele legitime recomandate de profesorul coordinator
sau de metodologia programului de studiu, face trimitere în paranteză la autor sau
autori, anul publicarii și pagina sau paginile rezumate ori citate. Astfel, acest model
autor-an face rapid și sintetic trimitere în corpul textului la ideile pe care le cităm,
rezumăm sau parafrazăm.Totuși, ar trebui să ne ferim de următoarea strategie
neonestă: „Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o
nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care
vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge
ce e de prisos” (Henning, 2009, 51). Neprecizarea cu onestitate a autorului, a sursei
informațiilor direct în text sau în paranteză conduce la plagiat sau furt intelectual și este
o încălcare extrem de gravă a muncii academice ce poate conduce la exmatriculare sau
la sancțiuni juridice.
Orice rezumat de calitate trebuie să asigure un echilibru între ceea ce au spus
alții și propriul interes: „Pe de o parte, conform cu ceea ce a spus scriitorul original, dar,
în același timp, să scoată în evidență acele aspecte din ceea ce a spus autorul care te
interesează pe tine, scriitorul” (Graff & Birkenstein, 2015, 43). Cu alte cuvinte, orice
16
rezumat are o dimensiune exterioară: parafrazarea ideilor altora și o dimensiune
interioară: focalizarea pe argumentul textului tău. Pe de parte, în științele sociale și cele
naturale rezumarea lucrărilor altora se face deseori rapid într-o propoziție sau frază. De
exemplu, în literatura română și internațională mai mulți autori au tratat subiectul
normelor de redactare ale unui text științific (Chelcea, 2007; Eco, 2014; Rad, 2017;
Zinsser, 2013). În schimb, dacă răspundem unui autor atunci ar trebui să oferim
cititorilor suficiente detalii despre opiniile acestuia în câteva paragrafe ample. Altfel
spus, fidelitatea pentru poziția autorului rezumat trebuie folosită în funcție de propriului
plan și de construcția argumentului.
Pe lângă rezumare sau parafrazare scriitorul unui text academic mai poate
formula un argument propriu raportându-se la argumentele altora prin citarea exactă a
ceea ce „ei spun”, care este marcată de către ghilimele („”). Avantajele folosirii citatelor
în text sunt multiple: oferă credibilitate, asigură cititorii de corectitudinea și acuratețea
rezumatului, precum și confirmă lectura sursei originale. Alături de greșeala citării în
exces sau de absența totală a folosirii ghilimelelor se mai întâlnesc des în texte și
citatele „atârnate în gol” sau citate „lovește și fugi”, adică cele fără o introducere și o
interpretare asumată. Soluția unor astfel de erori este apelul la tehnica încadrării
citatelor. Din punctul de vedere al autorilor Graff și Birkenstein (2015, 55): „Pentru a
încadra adecvat un citat, este necesar să îl inserați în ceea ce noi numim sandvici cu
citat / quotation sandwich, afirmația care îl introduce servind drept felia de pâine de
deasupra, iar explicațiile care urmează servind drept felia de dedesubt.” Cu alte cuvinte,
cele două părți ale încadrării fac referire pe de o parte, afirmațiile introductive citatului,
care au scopul de: a preciza cine este autorul citatului, contextul și să se formuleze
explicit înțelesul mesajului; pe de altă parte, afirmațiile ulterioare citatului au scopul de:
a explica cu propriile cuvinte importanța sau relevanța citatului și de a interpreta cu grijă
ce anume considerați că spune citatul ales, încercând să fiți cât mai exacți și aproape
de semnificația cuvintelor folosite între ghilimele.
În practica scrisului Graff și Birkenstein (2015, 49-50) recomandă folosirea
următoarelor șabloane pentru introducerea rezumatelor și a citărilor: „Ea recomandă
___ .”, „Ei laudă faptul că ___ .”, „El admite că ___ .”, „Din punctul de vedere a lui X ___
.”, „În cartea ei, ___, X pretinde că ___ .” În plus, prin folosirea verbelor-semnal se evită
formule fade în rezumatele introductive: „X a spus”, „ea spune”, „el a discutat”, „ei
consideră” etc. Fiecare clasă de verbe ar trebui să fie folosită cât mai precis posibil în
contexte specifice. Astfel, verbele recomandate pentru introducerea rezumatelor și a
citatelor sunt: afirmă, argumentează, crede, evidențiază, insistă, observă, susține,
sugerează, reamintește etc. Verbe pentru a exprima un acord: acceptă, admiră, admite,
celebrează, glorifică, laudă, reafirmă, sprijină, verifică etc. Verbe pentru îndoială sau
dezacord: califică, contrazice, complică, deplânge, infirmă, pretinde, pune la îndoială, se
plânge, respinge, repudiază etc. Verbe pentru a face recomandări: avertizează, impune,
încurajează, pledează, roagă, recomandă, solicită, sfătuiește, susține etc.

17
 3.3. Eu spun: acordul, dezacordul și poziția complexă
Al doilea pas major este reprezentat de către „eu spun”, adică partea în care
oferiți propriul argument la ceea ce au spus „ei”. Există trei modele retorice simple
pentru a răspunde și a intra în dialog cu ideile celorlalți: acordul („Sunt de acord”),
dezacordul („Nu sunt de acord”) și o combinație între a fi și a nu fi de acord („Ezit între.
Sunt de acord că ___, dar nu pot fi de acord cu ___ ”). În primul rând, acordul nu
presupune doar repetarea papagalicească, ci implică afirmarea unei anumite diferențe
față de ceea ce „ei spun”. În al doilea rând, nu e suficient doar simpla exprimare a
dezacordului pentru a scrie un argument valoros; e necesar să se precizeze motivele
sau temeiurile pe care ne bazăm ideile noastre diferite. În al treilea rând, o poziție
complexă: să fii și să nu fii de acord simultan , răspuns ce se poate reduce la formula
„Da și nu” („Pe de o parte sunt de acord, pe de altă parte nu sunt de acord”) are
avantajul de a privilegia un anumit aspect, înclinând balanța spre un acord parțial („Da,
dar... ”) sau spre un dezacord parțial („Nu, dar ...”) după cum dorește scriitorul.
În practică pot fi folosite diverse șabloane pentru a ajuta cititorii să vă înțeleagă
punctul de vedere: acord cu motivații („Sunt de acord că ___, deoarece experiența
mea ___ a confirmat acest lucru”, „Teoria lui X despre ___ este extrem de utilă, pentru
că aruncă o lumină asupra chestiunii dificile a ___ ”, „Cei care nu sunt familiarizați cu
acest curent de gândire ar putea fi interesați să știe că el se reduce, în principal, la ___
”), dezacord cu motivații („Nu sunt de acord cu punctul de vedere a lui X că ___,
deoarece, după cum arată cercetările recente ___ ”, „Afirmațiile lui X că ___ se bazează
pe presupunerea discutabilă că ___ ”, „Concentrându-se pe ___, X trece cu vederea
problema mai profundă a ___ ”) sau acord și dezacord simultan („Deși admit că ___,
totuși insist că ___ ”, „X are dreptate că ___, dar pare să fie pe un teren mai îndoielnic
atunci când afirmă că ___ ”, „În timp ce X greșește, probabil, când afirmă că ___, are
dreptate că ___ ”, „În timp ce X oferă ample dovezi că ___, cercetările lui Y și Z despre
___ mă conving, în schimb, că ___ ”), care pot fi utilizate în diferite momente ale scrierii
academice (Graff & Birkenstein, 2015, 63-71).
Un text poate deveni valoros dacă ține cont și încearcă să răspundă la trei
întrebări: „Ești sigur de argumentul tău?”, „Ei și ce?” și „Cui îi pasă?” Prima întrebare
face trimitere la introducerea în corpul lucrării a vocii unui sceptic („Deși unii ar putea
obiecta ___ . Eu aș răspunde că ___ .”). Un opozant este un gânditor sceptic sau critic.
În limba română l-am putea echivala cu un „Toma necredinciosul” sau cu un „avocat al
diavolului”, care are rolul de a chestiona și de căuta punctele slabe în argumentare.
Graff și Birkenstein (2015, 82) susțin cu tărie că „niciun alt procedeu nu îmbunătățește
mai rapid un fragment de lucrare ca plantarea în text a unui sceptic.” Altfel spius, prin
anticiparea obiecțiilor crește credibilitatea voastră și dezarmați criticii dacă răspundeți
convingător obiecțiilor lor. Există o varietate de șabloane prin care obiecțiile unui sceptic
pot fi introduse în text: „Totuși, unii specialiști ar putea să contrazică punctul meu de
vedere, insistând că ___ ”, „Cu toate acestea, adepții teoriei X vor sugera, probabil,
18
altceva și vor argumenta că ___ ”, „Însă, dovezile pe care le-am prezentat chiar
dovedesc concludent că ___?”. Pentru a vă atinge ținta, redactarea convingătoare a
obiecțiilor în propriul text trebuie să le răspundeți pe măsură: printr-o argumentare
riguroasă și cât mai persuasivă.
Răspunsul la întrebările „Cui îi pasă?” și „Ei și ce?” subliniază consecințele mai
largi ale afirmațiilor voastre și scot în relief importanța propriului raționament. Pe de o
parte, „Cui îi pasă?” este o primă întrebare relevantă în măsura în care „vă cere în mod
concret să identificați o persoană sau un grup căruia îi pasă de ceea ce spuneți” (Graff
& Birkenstein, 2015, 94). De exemplu, individul sau grupul interesat poate fi: un
cercetător, un client, experții dintr-un domeniu, comunitatea oamenilor de știință, tinerii,
doctorii etc. În caz contrar, dacă în calitate de scriitori nu le explicați cititorilor de ce ar
trebui să fie interesați, ei nu vor înțelege miza și nu se pot identifica cu publicul vizat,
considerând textul vostru ca fiind irelevant. Pe de altă parte, „Ei și ce?” este a doua
întrebare relevantă, care cere scriitorul să accentueze „aplicațiile și consecințele
practice ale acestor afirmații – ce diferență ar face ele dacă ar fi acceptate” (Graff &
Birkenstein, 2015, 94). În spiritul culturii americane, aceasta cerință satisface normele
unei filosofii pragmatiste conform căreia o idee este adevărată dacă are succes în
realitate. Altfel, dacă nu explicați motivele discuția se păstrează doar la un nivel teoretic,
abstract și de multe ori prea general și lipsit de importanță. Mai exact, este necesar să
se justifice importanța celor afirmate, de ce sunt ele relevante într-o anumită chestiune.
Răspunsul vostru la aceste întrebări ar trebui să-l preocupe pe cititor și să-l facă să-i
pese de ceea ce voi spuneți.
În sfârșit, un al treilea pas retoric important într-o lucrare științifică este legarea
părților între ele („drept urmare”). Graff și Birkenstein (2015, 104) susțin ideea că fiecare
propoziție ar trebui să dezvolte sau să extindă propoziția anterioară: „conversați, în
scrisul vostru, nu doar cu ceilalți, ci și cu voi înșivă: stabiliți legături clare între o
afirmație și următoarea, conectând aceste afirmații între ele.” Cu alte cuvinte, textul ar
trebui să susțină coerent propriul argument și nu să sară de la o idee la alta. Acest lucru
îl ajută atât pe scriitor cât și pe cititor să înțeleagă cu ușurință mesajul textului. Strategii
eficiente de legare a părților între ultima propoziție și următoarea pot fi următoarele
(Graff și Birkenstein, 2015, 104-114):
 Folosirea conectorilor: expresii de legătură (de asemenea, de exemplu, deci,
totuși, în concluzie);
 Adăugarea de termeni deictici: indicatori care întăresc un sens (acest, aceasta,
acestea, el, ea, lor);
 Dezvoltarea unui set de termeni, expresii sau fraze-cheie;
 Repetarea celor afirmate, dar într-o manieră ușor diferită (cu alte cuvinte, altfel
spus, în plus).

19
 4. Plagiatul și formele sale

„În plagiat, ultima mână încearcă s-o ascundă pe prima”

(Mario Postizzi).

Așa cum am văzut scrisul academic autentic presupune raportarea la alții, la

munca și scrierile celorlalți participanți la procesul cunoașterii. Pentru a putea avansa
propriul argument, pentru a susține o idee originală sau pentru a propune o inovație în
domeniu este necesară cercetarea și citarea sau rezumarea punctelor de vedere ale
autorităților sau specialiștilor, adică acel „ei spun”. Astfel, este legitim și etic ca atunci
când ne folosim de munca unei alte persoane să marcam prin ghilimele atunci când
cităm sau să precizăm când rezumăm un fragment de text și să menționăm explicit
autorul, anul apariției cărții sau articolului și pagina sau paginile exacte de unde ne-am
inspirat folosind sistemul autor-an, trimiterile în subsolul paginii sau un alt model
academic acceptat.

4.1. Specificul plagiatului și autoplagiatului

Există autori, printre care trebuie amintit Jean-Luc Henning (2009, 57), care în
cartea Apologia plagiatului aduce argumente în sprijinul ideii că plagiatul este cel mai
răspândit lucru din lume și că în absența plagiatelor originale nu ar exista literatură:
„Plagiatul, să nu uităm, se naște din lectură. Ca și când între carte și cititor s-ar instaura
o prea mare apropiere sau o influență prea puternică. Cititorul nu doar că nu se poate
desprinde de aceasta, dar nu poate schimba o iotă, n-ar ști să reformuleze altfel, este
cuprins de farmecul ei. Actul de a scrie începe cu admirația și tentația furtului.” Pentru
alții, precum William Ralph Inge, originalitatea nu este nimic altceva decât un plagiat
nedescoperit. În Dicționarul diavolului Ambrose Bierce definește plagiatul drept „o
coincidenţă literară compusă dintr-o întâietate compromiţătoare şi o urmare onorabilă”
(http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=plagiat, accesat la 02.09.2018).
Fără a exista o definiție unanim acceptată putem considera că plagiatul se poate
defini, în mod simplu, drept furt intelectual. Astfel, se consideră a fi plagiat orice furt de
cuvinte, idei sau informații. De pildă, în articolul „Spre o diagnoză integrată a
plagiatului”, profesorul Dumitru Sandu (2017), membru în Consiliului Național de Etică
(CNE) propune următoarea definiție cu aplicabilitate în mediu academic: „Plagierea este
preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui
autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere proprii.
Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea
ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic.” Conform acestei
definiții, chiar dacă se distinge, în cadrul cercetării științifice, între un plagiat

20
neintenționat – mai puțin grav (din ignoranță, necunoașterea normelor, neatenție sau
din cauza unor erori de redactare) – și un plagiat intenționat, conștient, cu bună-știință
ambele forme se supun acelorași sancțiuni. Astfel, din perspectivă juridică Legea nr.
206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și
inovare la art. 4, alin. (1), lit. d) prevede că plagiatul este „expunerea într-o operă scrisă
sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a
face trimitere la sursele originale”
(http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.p
df, accesat la 03.09.2018). Cu alte cuvinte, plagiatul cuprinde nu doar formele de furt
intelectual din realitate, ci și pe cele din spațiul virtual.
Din punct de vedere etic autoplagiatul este blamabil la fel ca și plagiatul,
contrafacea sau uzurparea cărților ori a autorilor. Prin noțiunea de autoplagiat se
înțelege, de obicei, „preluarea unui text, a unui fragment sau a unei contribuții
personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă fără a se menționa
faptul că acea creație nu este prezentată public pentru prima oară” (Șercan, 2007a, 23-
24). Atât studenții cât și ceilalți participanți la cercetarea științifică din mediul academic
pot fi acuzați de autoplagiat și sancționați în consecință dacă în scopul unor avantaje
reiau integral sau parțial articole, studii, capitole de carte sau experimente anterior
publicate. Nu doar comunitatea academică sancționează autoplagiatul, ci și Legea nr.
206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și
inovare, care la art. 4, alin. (1), lit. e) menționează că intră sub incidența autoplagiatului
„expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a
unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice
extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori,
fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”
(http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.p
df, accesat la 03.09.2018). Evident, trimiterea la sursele originale presupune folosirea
ghilimelelor pentru fragmentele citate sau precizarea celor parafrazate și trimiterea la
autor, titlul lucrării, anul apariției și pagină, precum și trecea sursei în secțiunea finală.
Doar simpla menționare a surselor în secțiunea finală („Bibliografie”, „Surse
electronice”. sau „Webografie”) nu este suficientă pentru a scăpa de acuzația de plagiat
dacă nu s-au făcut trimiteri în corpul textului la acele surse. Scriitorul nu ar trebui să-și
înșele cititorii asupra ideilor care nu îi aparțin, ci ar trebui să le scoată în evidență cu
onestitate, rigurozitate și precizie în text.
Dacă din perspectiva scrierii academice trimiterea la munca celorlalți participanți
la procesul cercetării se face onest prin raportarea la ce spun „ei”, în cazul plagiatului
avem de-a face cu o raportare neonestă: „eu spun” se transformă total în „ei spun”.
Cititorii sunt înșelați cu scopul de a nu putea distinge și identifica cu exactitate cât din
„vocea mea” este, de fapt, „vocea altora”, cât este contribuția mea originală și cât
21
aparține celorlalți. Această lipsă de onestitate atinge atât persoane individuale (autorul
plagiat, cititorii textului etc.), cât și întreaga comunitate științifică, care poate fi indusă în
eroare prin aceste practici incorecte.

4.2. Tipuri de plagiat

Pentru conștientizarea, înțelegerea și limitarea plagiatului prezentăm o
ierarhizare a tipurilor de plagiat. Această clasificare a variatelor forme de plagiat a
plecat de la criteriile oferite de platforma electronică a software-ului sau programului de
detectare a plagiatului, care poartă numele Turnitin
(https://www.turnitin.com/static/plagiarism-spectrum/?
_ga=2.215361631.%20994571350.1512570748-1133776615.1507661569; Șercan,
2017a, 29-36). Alte criterii de clasificare interesante sunt oferite de către un alt soft
antiplagiat iThenticate (http://www.ithenticate.com/resources/infographics/types-of-
plagiarism-research). Pentru exemplificarea tipurilor de plagiat oferite de către Turnitin
ne folosim de un fragment adaptat și modificat din cartea Irezistibil: Dependența de
tehnologie și afacerile din spatele ei a psihologului american Adam Alter (2017, 40) și
de modelul autor-an.
1. Plagiatul clonă sau „copy-paste” (italice) este cel mai des întâlnit tip de plagiat și
presupune preluarea cuvânt cu cuvânt, ad litteram, a muncii unei alte persoane
fără folosirea ghilimelelor și atribuirea sursei.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să În afara dependenței de internet, 46%
trăiască fără telefoanele lor (unii ar dintre oameni spun că nu ar suporta să
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să trăiască fără telefoanele lor (unii ar
le pățească ceva telefoanele) și 80% prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
dintre adolescenți își verifică telefonul cel le pățească ceva telefoanele) și 80%
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își dintre adolescenți își verifică telefonul cel
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își
minute pe zi; în 2015 își petreceau două petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de
ore și 48 de minute pe zi. Această minute pe zi; în 2015 își petreceau două
întoarcere spre dispozitive mobile este ore și 48 de minute pe zi. Această
periculoasă, pentru că un dispozitiv care întoarcere spre dispozitive mobile este
călătorește cu tine este întotdeauna un periculoasă, pentru că un dispozitiv care
instrument mai favorabil dependenței” călătorește cu tine este întotdeauna un
(Alter, 2017, 40). instrument mai favorabil dependenței.
Alter, Adam, 2017, Irezistibil: Dependența de tehnologie și
afacerile din spatele ei, Editura Publica, București.

22
 2. Plagiatul prin citare parțială înseamnă modificarea minimală a textului (bold)
dintr-o singură sursă, cu trimitere la autor (prin folosirea parantezei / a notelelor
de subsol etc.), dar fără trecerea ghilimelelor.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Cu excepția dependenței de internet,
dintre oameni spun că nu ar suporta să 46% dintre oameni spun că nu ar suporta
trăiască fără telefoanele lor (unii ar să trăiască fără telefoanele lor (unii ar
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
le pățească ceva telefoanele) și 80% le pățească ceva telefoanele) și 80%
dintre adolescenți își verifică telefonul cel dintre adolescenți își verifică telefonul cel
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își puțin o dată la 60 de minute. În 2008,
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de adulții își petreceau cu mobilele, în
minute pe zi; în 2015 își petreceau două medie, 18 de minute pe zi; în 2015 își
ore și 48 de minute pe zi. Această petreceau două ore și 48 de minute pe zi.
întoarcere spre dispozitive mobile este Această întoarcere spre dispozitive
periculoasă, pentru că un dispozitiv care mobile este riscantă, pentru că un
călătorește cu tine este întotdeauna un dispozitiv care călătorește cu tine este de
instrument mai favorabil dependenței” obicei un instrument mai favorabil
(Alter, 2017, 40). dependenței (Alter, 2017, 40).

3. Plagiatul prin parafrazare se întâlnește atunci când se înlocuiesc cuvinte cheie

cu sinonime sau părți din propoziții cu expresii similare (bold), dar fără să se
modifice în mod esențial substanța mesajului, iar sursa originală nu este
precizată.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Cu excepția dependenței de internet,
dintre oameni spun că nu ar suporta să patruzeci și șase la sută dintre oameni
trăiască fără telefoanele lor (unii ar spun că nu ar suporta să trăiască fără
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să aparatelele lor telefonice lor (unii ar
le pățească ceva telefoanele) și 80% prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
dintre adolescenți își verifică telefonul cel le pățească ceva telefoanele) și 4 din 5
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își tineri își verifică telefonul cel puțin o dată
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de pe oră. Dacă în anul 2008, adulții își
minute pe zi; în 2015 își petreceau două petreceau cu mobilele, în medie, 18 de
ore și 48 de minute pe zi. Această minute pe zi, în schimb în 2015 își
întoarcere spre dispozitive mobile este petreceau 2 ore și 48 de minute pe zi.
periculoasă, pentru că un dispozitiv care Această întoarcere spre aparate mobile
călătorește cu tine este întotdeauna un este periculoasă, pentru că un dispozitiv
instrument mai favorabil dependenței” care călătorește cu tine este întotdeauna
(Alter, 2017, 40). un mijloc propice dependenței.

23
 4. Plagiatul prin mixare sau juxtapunere face trimitere la folosirea mai multor surse
prin utilizarea de propoziții sau fraze într-o îmbinare „muncită” cu scopul de a le
face să se potrivească, fără precizarea autorilor și fără folosirea ghilimelelor.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Nu doar internetul provoacă
dintre oameni spun că nu ar suporta să dependență, ci și interacțiunea noastră
trăiască fără telefoanele lor (unii ar cu telefoanele poate conduce la efecte
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să nefaste. Astfel, 80% dintre adolescenți
le pățească ceva telefoanele) și 80% își verifică telefonul cel puțin o dată pe
dintre adolescenți își verifică telefonul cel oră. Dacă acum un deceniu cetățenii
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își statelor își petreceu doar puțin peste
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de un sfert de oră, în 2015 își petreceau
minute pe zi; în 2015 își petreceau două două ore și 48 de minute pe zi. Suntem
ore și 48 de minute pe zi. Această convinși că, în prezent, oamenii stau și
întoarcere spre dispozitive mobile este mai mult conectați în față aparatelor
periculoasă, pentru că un dispozitiv care lor inteligente.
călătorește cu tine este întotdeauna un
instrument mai favorabil dependenței”
(Alter, 2017, 40).

5. Plagiatul prin reciclare este sinonim cu autoplagiatul, adică folosirea muncii și a

unei lucrări a autorului anterior publicată, cu modificări minimale (bold), dar fără a
se preciza sursa și fără folosirea ghilimelelor.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de net, 46% dintre
dintre oameni spun că nu ar suporta să oameni spun că nu ar suporta să trăiască
trăiască fără telefoanele lor (unii ar fără telefoanele lor (unii ar prefera să fie
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să ei înșiși răniți fizic decât să le pățească
le pățească ceva telefoanele) și 80% ceva telefoanele) și 80% dintre
dintre adolescenți își verifică telefonul cel adolescenți își verifică telefonul cel puțin
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își o dată pe oră. În 2008, adulții își
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de petreceau cu telefoanele, în medie,
minute pe zi; în 2015 își petreceau două optsprezece de minute pe zi; în 2015 își
ore și 48 de minute pe zi. Această petreceau două ore și patruzeci și opt
întoarcere spre dispozitive mobile este de minute pe zi. Întoarcerea spre
periculoasă, pentru că un dispozitiv care dispozitive mobile este periculoasă,
călătorește cu tine este întotdeauna un pentru că un dispozitiv care călătorește
instrument mai favorabil dependenței” cu tine este întotdeauna [ ] mai favorabil

24
(Alter, 2017, 40). dependenței.

6. Plagiatul hibrid este un tip de plagiat perfid, întrucât reaua-intenția este evidentă,
deoarece se combină unele părți de text citate cât se poate de adecvat cu
fragmente copiate (bold) fără folosirea ghilimelelor și a sursei autentice.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să dintre oameni spun că nu ar suporta
trăiască fără telefoanele lor (unii ar să trăiască fără telefoanele lor (unii ar
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât
le pățească ceva telefoanele) și 80% să le pățească ceva telefoanele) și 80%
dintre adolescenți își verifică telefonul cel dintre adolescenți își verifică telefonul
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își cel puțin o dată pe oră. În 2008, adulții
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de își petreceau cu telefoanele, în medie, 18
minute pe zi; în 2015 își petreceau două de minute pe zi; în 2015 își petreceau
ore și 48 de minute pe zi. Această două ore și 48 de minute pe zi. (Alter,
întoarcere spre dispozitive mobile este 2017, 40). Această întoarcere spre
periculoasă, pentru că un dispozitiv care dispozitive mobile este periculoasă,
călătorește cu tine este întotdeauna un pentru că un dispozitiv care
instrument mai favorabil dependenței” călătorește cu tine este întotdeauna un
(Alter, 2017, 40). instrument mai favorabil dependenței.

7. Plagiatul prin confuzie este o modalitate care combină diverse cuvinte, propoziții
sau fraze din multiple surse fară a respecta formele de citare; au fost puse în
bold părțile din textul-sursă, iar prpozițiile intermediare au fost plagiate după alte
două surse: http://www.sfatulmedicului.ro/Educatie-pentru-sanatate/dependenta-
de-smartphone_10954 și http://www.sfatulmedicului.ro/Educatie-pentru-
sanatate/dependenta-de-smartphone_10954.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să dintre oameni spun că nu ar suporta
trăiască fără telefoanele lor (unii ar să trăiască fără telefoanele lor (unii ar
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât
le pățească ceva telefoanele) și 80% să le pățească ceva telefoanele) și 80%
dintre adolescenți își verifică telefonul cel dintre adolescenți își verifică telefonul
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își cel puțin o dată pe oră. Multe persoane
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de spun în glumă că sunt dependente de
minute pe zi; în 2015 își petreceau două telefonul mobil, dar sunt puţine cele care
ore și 48 de minute pe zi. Această conştientizează cu adevărat că au

25
întoarcere spre dispozitive mobile este această problemă. Această întoarcere
periculoasă, pentru că un dispozitiv care spre dispozitive mobile este
călătorește cu tine este întotdeauna un periculoasă, pentru că oamenii
instrument mai favorabil dependenței” păstreaza smartphone-urile lânga ei, de
(Alter, 2017, 40). când se trezesc până merg la culcare, iar
aceste dispozitive oferă un flux aproape
continuu de mesaje și alerte.

8. Plagiatul mascat este o formă de plagiat la „a doua mână”, care se referă la

folosirea unor informații inexistente sau eronate despre autori sau materiale; în
cazul textului nostru sursă am trecut și notele originale, care cu bună-știință au
fost omise, iar în varianta plagiată surse fictive (în bold).
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să dintre oameni spun că nu ar suporta să
trăiască fără telefoanele lor (unii ar trăiască fără telefoanele lor (unii ar
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
le pățească ceva telefoanele [22]) și 80% le pățească ceva telefoanele, după
dintre adolescenți își verifică telefonul cel Scott, 2013) și 80% dintre adolescenți își
puțin o dată pe oră [23]. În 2008, adulții verifică telefonul cel puțin o dată pe oră
își petreceau cu telefoanele, în medie, 18 (Sussman, 2018, 345). În 2008, adulții își
de minute pe zi; în 2015 își petreceau petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de
două ore și 48 de minute pe zi [24]. minute pe zi; în 2015 își petreceau două
Această întoarcere spre dispozitive ore și 48 de minute pe zi. Această
mobile este periculoasă, pentru că un întoarcere spre dispozitive mobile este
dispozitiv care călătorește cu tine este periculoasă, pentru că un dispozitiv care
întotdeauna un instrument mai favorabil călătorește cu tine este întotdeauna un
dependenței” (Alter, 2017, 40). instrument mai favorabil dependenței
22. Toate statisticile de aici pot fi găsite în Rosenberg și Feder, (Musto, 2016, 30).
Behavioral Addictions. Vedeți și Aaron Smith, „U.S.
Smartphone Use in 2015”, PewResearchCenter, 1 aprilie
2015, www.pewInternet.org/2015/04/01/us-smartphone-use-in-
2015/; Ericsson Consumer Lab, „TV and Media 2015: The
Empowered TV and Media Consumer’s Influence”, septembrie
2015.
23. Kelly Wallace, „Half of Teens Think They’re Addicted to
their Smartphones”, CNN, 3 mai 2016,
www.cnn.com/2016/05/03/health/teeens-cell-phone-addiction-
parents/index.html.
24. Kleiner Perkins Caulfield & Byers, „Internet Trends Report
2016”, SlideShare, 26 mai 2015,
www.slideshare.net/kleinerperkins/internet-trends-v1/14-
14Internet_Usage_Engagement_Growth_Solid11.

26
 9. Plagiatul agregat este un tip de plagiat care nu aduce nici un plus cunoașterii,
întrucât nu adaugă nicio contribuție originală cu toate că respectă normele de
citare a surselor în corpul textului (bold).
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Adam (2017, 40) susține că „În afara
dintre oameni spun că nu ar suporta să dependenței de internet, 46% dintre
trăiască fără telefoanele lor (unii ar oameni spun că nu ar suporta să trăiască
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să fără telefoanele lor (unii ar prefera să fie
le pățească ceva telefoanele) și 80% ei înșiși răniți fizic decât să le pățească
dintre adolescenți își verifică telefonul cel ceva telefoanele) și 80% dintre
puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își adolescenți își verifică telefonul cel puțin
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de o dată pe oră. În 2008, adulții își
minute pe zi; în 2015 își petreceau două petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de
ore și 48 de minute pe zi. Această minute pe zi; în 2015 își petreceau două
întoarcere spre dispozitive mobile este ore și 48 de minute pe zi.” Același autor
periculoasă, pentru că un dispozitiv care e de părere că „Această întoarcere spre
călătorește cu tine este întotdeauna un dispozitive mobile este periculoasă,
instrument mai favorabil dependenței” pentru că un dispozitiv care călătorește
(Alter, 2017, 40). cu tine este întotdeauna un instrument
mai favorabil dependenței” (Adam, 2017,
40).

O altă taxonomie a procedeelor de plagiat a fost creată de către cercetătoarea

de origine germană Debora Weber-Wulff (apud Șercan, 2017a, 36-38): plagiatul prin
traducere (fără precizarea sursei), plagiatul peticit sau mozaic (forma a plagiatului prin
parafrazare prin înlocuirea unor cuvinte sau expresii similare cu sau fară precizarea
sursei originale), plagiatul structural (copierea structurii ideatice a unei lucrări, plecând
de la obiective, teorii, până la surse note de subsol sau metode de cercetare) și
plagiatul prin manipularea surselor (doar o parte din textul copiat este corect citat între
ghilimele cu precizarea sursei în paranteza sau în notele de subsol ori autorul apare
doar în bibliografie fără să fie citat exact și în corpul textului).

4.3. Atenționări și recomandări

Profesorul Dorin Isoc, autorul unei cărți cu titlul Prevenitor de plagiat (2014), este
și inițiatorul unui proiect de demascare a tezelor de doctorat plagiate pe site-ul
www.plagiate.ro. Se pleacă de la următoarea definiție sintetizată și se explică situațiile
în care putem vorbi de o astfel de acuză în orice operă academică (temă de seminar,
proiect scris, teză de licență sau disertație la masterat): „În esenţă, plagiatul reprezintă
fapta prin care cititorul este indus în eroare cu privire la autorul autentic al operei care i
se prezintă prin publicare. Forma de manifestare a plagiatului este o operă sau părţi ale
acesteia despre care cititorul nu poate decide cine este autorul şi este lăsat să creadă

27
că cel care se intitulează autor este cel care a creat opera. Pentru evitarea plagiatului
prin preluare (prin citare, rezumare sau parafrazare) este necesar ca în mod explicit să
se identifice volumul preluării, prin ghilimele sau alte forme specifice, şi să se facă
atribuirea, adică să se indice în mod explicit cine este autorul şi care este opera din
care s-a efectuat preluarea. Ca analiză:
a) Dacă «se preiau pagini întregi fără a se folosi ghilimele şi fără să se facă trimitere
către autor» plagiatul este argumentat prin lipsa delimitării volumului preluării.
b) Dacă «se preiau paragrafe ad litteram fără a fi folosite ghilimele, dar la final se pune
nota de subsol. Precizez că aceste paragrafe nu sunt însoţite şi de o analiză critică»
plagiatul este argumentat în mod multiplu. Cum delimitarea explicită a preluării repre-
zintă o condiţie esenţială pentru identificarea contribuţiei reale a oricărui autor, absenţa
delimitării nu este o simplă scăpare ci în contextul preluării dintr-o anumită operă, a unui
anumit autor, a unui anumit volum, se prezumă o intenţie bine motivată. Chiar dacă se
fac preluării Legea dreptului de autor precizează că volumul preluării este cât se poate
de redus şi textul preluat trebuie tratat în mod explicit de cel care face preluarea.
c) Dacă «se preiau pagini întregi fără a se folosi ghilimele, însă din loc în loc, anumite
paragrafe au trimitere prin nota de subsol către autor» se constată că: c1) plagiatul
apare fiindcă se preiau pagini adică volume semnificative din opera autentică; c2)
fiecare preluare, fiecare paragraf preluat este o contribuţie a autorului operei autentice.
Cel care preia trebuie să semnaleze cititorului ce a preluat (volumul, paragraful, textul
cuprins între ghilimele) şi de la cine a preluat. Precizarea întâmplătoare a numelui
autorului autentic sau cuprinderea numelui acestuia într-o listă de bibliografie nu este
suficientă pentru a identifica în mod explicit contribuţia fiecăruia dintre autori” (apud
Șercan, 2015). De pildă, precizarea numelui autorului, ar trebui să apară, de fiecare
dată când este citat sau parafrazat, precum și trecerea lui în lista bibliografică de la
sfârșitul lucrării. Aceste aspecte tehnice ar trebui cunoscute, conștientizate și
interiorizate de fiecare dintre membri comunității științifice.
În final, există înformații care țin de sfera cunoașterii comune, care pot fi folosite
fără a exista riscul de plagiat. Cu toate că nu are contururile clar delimitate cunoașterea
comună sau universală se referă la acele informații cunoscute de către majoritatea
oamenilor: evenimente istorice (”Proclamația de la Alba Iulia a avut loc la 1 decembrie
1918”), date geografice („Județul Timiș este cel mai întins județ al României”) sau alte
forme de cunoaștere „populară”. În restul cazurilor se impune citarea adecvată.
Septimiu Chelcea (2007, 46), în secțiunea „Să nu plagiezi!” din lucrarea Cum să
redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul
științelor socioumane, recomandă pentru evitarea plagiatul involuntar:
 „Să închidem între ghilimele orice text care aparține altora.
 Să menționăm autorul, titlul lucrării, locul de apariție, editura, anul, pagina.
 Să fim atenți la distincția dintre cunoștințe comune, care au intrat în patrimoniul
științei, și informațiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală.

28
  Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text, menționând
corect autorul și opera care ne-au inspirat.
 Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie ideile de bază din
opera citată.
 Să învățăm să luăm «notițe inteligente», nu copiind propoziții și fraze din
prelegerile profesorilor.
 Să ne obișnuim să lucrăm cu fișe de lectură, în care să sintetizăm ideile autorilor,
nu doar să le reproducem între ghilimele.”
Altfel spus, studentul-masterand poate evita plagiatul prin cunoașterea normelor
de redactarea ale unei lucrări științifice în funcție de cerințele și metodologia fiecărui
program universitar, dar o autentică evitare a căilor neoneste presupune o asiduă
muncă individuală și o gândire critică vigilentă cu privire la ideile și argumentele citite.

29
 5. Integritatea academică

„Lipsa de integritate este ca un struţ cu capul în nisip:

nu vede pe nimeni în timp ce toţi îi văd urâciunea!”
(Ioan Hapca).

5.1. Specificul integrității academice

Universitatea Politehnica Timișoara promovează integritatea academică,
proprietatea intelectuală și drepturile de autor. În Codul de etică și deontologie
universitară al Universității Politehnica Timișoara (https://www.upt.ro/img/files/2014-
2015/etica/Codul_de_etica_CartaUPT-Anexa1.pdf, accesat la 04.09.2018) integritatea
profesională este văzută ca parte a integrității personale, iar trăsăturile definitorii ale
unei conduite integre sunt considerate a fi următoarele:
 „cinstea, onestitatea, sinceritatea;
 tratarea celorlalți după aceeași bază, fără prejudecăți sau idei
preconcepute;  respectarea prevederilor legale și instituționale;
 considerarea interesului public și instituțional ca fiind mai presus de
interesul personal subiectiv;
 consecvența”.
Conduita integră este asociată cu moralitatea membrilor comunității UPT atât în
cadrul vieții profesionale, cât și în cadrul vieții personale, întrucât o conduită personală
„scandaloasă” afectează imaginea și discreditează profesia.

5.2. Forme corupte ale integrității academice

Cu siguranță plagiatul, despre care am vorbit în secțiunea precedentă, este
forma principală și cea mai des întâlnită a lipsei de onestitate în mediul academic. Cu
toate acestea, plagiatul, la fel ca și celelalte forme corupte ale integrității academice
despre care vom discuta în această parte nu afectează doar studentul, masterandul sau
doctorandul, ci și cadrul didactic sau cercetătorul. Autorul acestor acte reprobabile își
propune în mod conștient și intenționat ca printr-o modalitate facilă, dar imorală, ilegală

30
și lipsită de respect față de ceilalți participanți la actul cunoașterii să înșele și să încalce
normele etice de conduită academică.
Ne vom folosi în continuare de clasificarea oferită de către cercetătoarea Debora
Weber-Wulff (2014, 14-18), care în lucrarea False Feathers. A perspective on
Academic Plagiarism prezintă patru tipuri corupte ale integrității academice: scriitura
fantomei, contractul pentru înșelătorie, autoratul de onoare și falsificarea de date.
Aceste forme neoneste nu ar putea fi detectate de către programele tehnologice de
detectare a plagiatului și doar cu mare greutate și multe eforturi ar putea fi scoase la
lumină de către specialiști. Cunoașterea lor are rolul de a atrage atenția asupra acestor
practici și de a sublinia lipsa de onestitate, precum și faptul că în cazul lor toleranța ar
trebui să fie zero.
Scriitura fantomei este o traducere aproximativă a termenului din limba engleză
„ghostwriting”. Scriitorul fantomă sau stafie este, de fapt, un autor real angajat de către
o altă persoană pentru a scrie o lucrare. Această persoană „viclenă” își arogă meritele
fără ca publicul și comunitatea academică să știe că autorul este altcineva. Altfel spus,
scriitorul-fantomă este un individ care scrie texte pentru alte persoane renunțând la
drepturile sale de autor. Poate că această „stafie” atunci când eram mici era mama,
tatăl, bunica sau unchiul care ne făceau temele. Poate era un coleg din clasa
gimnazială sau o colegă de liceu. Poate fi vorba despre un coleg de grupă sau un
student mai mare de la facultate. Poate fi o persoană cu care am negociat virtual fără
ca măcar să o vedem și să-i cunoaștem identitatea. Evident că această practică este
inacceptabilă în mediul universitar din moment ce încalcă principiile eticii și principiile
meritocrației, care ar trebui să guverneze în universitate și într-un stat democratic. Cu
toate acestea scriitura fantomei este o realitate curentă în scrierea memoriilor sau
episoadelor remarcabile din viețile oamenilor politici, a vedetelor de muzică sau a
starurilor de cinema.
Pot exista trei tipuri de scriere, care se bazează pe un autor fantomă: cele din
bibliotecile universităților, din „fabricile de referate” sau așa-zisele lucrări personalizate.
În primul rând, în bibliotecile universităților sau în locuri speciale din diferite facultăți pot
fi găsite tezele foștilor studenți pe suport analogic și/sau digital. Un student poate aduce
modificări minore textului, prin eliminarea unor date și adăugarea unor referințe
actualizate și poate transforma un autor inițial onest într-un scriitor fantomă. În al doilea
rând, există „fabrici” sau „bănci” cu lucrări (precum, referate.ro la noi în țară) în care în
mod explicit autorii încarcă aceste documente sau ele ajung acolo prin căi mai puțin
ortodoxe fără ca autorul să își dea acordul. În aceste mari baze de date clienții își pot
găsi un text pe care să și-l însușească ad litteram cu toate că administratorii pot scrie
mesaje care descurajează această practică neonestă. În al treile rând, studentul sau o
altă personă pot cere unei „stafii” o lucrare personalizată cu a o anumită tematică,
metodologie, bibliografie etc. Acest tip de scriere poate fi cât se poate de variat: de la
simple referate sau eseuri de câteva pagini la lucrări de licență, disertație sau teze de
doctorat complete. Poate fi folosită o cale directă de contact sau se pot folosi firme sau
31
companii din mediul virtual pentru a face mai facilă dispariția „fantomei”. Prin urmare,
autorul-fantomă poate fi de bună credință (sau rea-credință în funcție de situație) și
poate redacta o anumită lucrare în schimbul unui folos material ori dezinteresat. Totuși,
responsabilitatea și vina îi aparțin persoanei care își însușește această muncă
intelectuală și cu bună știință se trece drept autor al unui text, care în realitate nu-i
aparține. Cu toate că este dificil de detectat o astfel de formă coruptă a integrității
academice, totuși, profesorii pot urmări redactarea părților din lucrare la intervale
regulate de timp, pot discuta și chestina studenții despre conținut, precum pot culege
informații valoroase din proprietățile documentului în format Word sau PDF.
Contractul pentru înșelătorie este traducerea expresiei „contract cheating”
propusă de către Robert Clarke and Thomas Lancaster pentru acea formă de scriitură a
fantomei care poate fi definită drept „prezentarea unei lucrări de către un student care a
plătit o persoană să o scrie în numele său” (apud Weber-Wulff, 2014, 15). Specificul
acestui tip de lipsit de onestitate e că studentul sau persoana interesată deschide în
mediul virtual, pe un site de specialitate (precum freelancer.com), o licitație în care
precizează exact tema și cerințele „postului”: numărul de pagini, structura, bibliografia
etc. În continuare, o serie de scriitori-fantomă licitează suma pentru care ar scrie
respectiva lucrare. În final, de cele mai multe ori, solicitantul alege „fantoma”, care a
solicitat cel mai mic preț conform unei veritabile economii de piață. Pentru mulți tineri
din țările mai puțin dezvoltate, dar și pentru persoane capabile intelectual care doresc
să își sporească veniturile aceste licitații și banii câștigați le asigură supraviețuirea sau
un anumit nivel de bunăstare. De cele mai multe ori banii sunt tranzacționați prin
intermediul serviciilor de specialitate, ca de exemplu PayPall. Acordul pentru înșelătorie
este un termen „prea puțin cunoscut în mediul academic românesc, deși practica pe
care o acoperă este una în creștere în ultimii ani” (Șercan, 2017a, 40). În general,
profesorii pentru a detecta acest tip de corupție în mediul academic ar trebui ca în mod
regulat să se întâlnească cu studenții, să discute și să chestioneze rezultatele muncii lor
de cercetare. Altfel, dacă studentul vine cu lucrarea completă există riscul ca profesorul
să evalueze munca originală, dar a unui alt individ.
O a treia categorie din clasa formelor corupte se referă la autoratul de onoare
sau din oficiu („honorary author” în limba engleză), care înseamnă că o persoană sau
mai multe sunt trecute drept autori ai unei lucrări științifice (articol sau carte) sau a unui
proiect de cercetare fără ca aceștia să fi avut vreo contribuție efectivă, originală. Autorii
din oficiu pot fi studenți, dar și profesori. De pildă, în cazul studenților se întâlnește
destul de frecvent, mai ales în primul an de facultate, ca în cazul unui proiect colectiv un
coleg să fie trecut drept co-autor al lucrării deși acesta nu și-a adus deloc aportul la
niciuna dintre etapele respectivului proiect. La o altă scară, este o practică des întâlnită,
să fie trecuți drept autori autorități în domeniu sau profesori cu o anumită putere
academică. Motivele pot fi diverse: reputația sporită, probabilitatea mai mare a unei
publicări, obținerea unor fonduri, un index al citărilor personale crescut sau dorința de a
obține diferite foloase. Evident că dezvoltarea academică actuală încurajează munca în
32
echipe de cercetare ai căror membri își pot împărți sarcinile de lucru (concepere,
documentare teoretică, parte aplicativă, analiză și interpretare sau redactare). Cu toate
acestea, ar trebui ca din punct de vedere etic să fie considerați autori ai lucrării „doar
acele persoane care au avut o contribuție la cercetare acesteia, atât la partea de
cercetare, cât și la scrierea textului” (Weber-Wulff, 2014, 17). Persoanele care au avut o
contribuție marginală, prin oferirea de sfaturi, observații sau critici constructive pot fi
menționați în rublica de mulțumiri sau în notele de subsol aferente. Au existat cazuri de
lucrări plagiate în care anumite persoane au fost trecute drept autori fără a-și da
acordul. Persoane care au fost finanțate de diferite corporații sau organizații, care au
pus în pericol independența cercetării științifice. Pentru a se evita trecerea unui autor
din oficiu unele jurnale cer autorilor să completeze o anumită declarație de autenticitate
în care să se specifice explicit faptul că sunt autori sau să specifice contribuția pe care
au adus-o cercetării. Altfel spus, doar persoanele care au avut contribuții substanțiale
trebuie menționate drept autori ai unei lucrări colective. Persoanele care pot facilita
publicarea manuscrisului sau obținerea unor fonduri, dar care nu au avut nicio
contribuție relevantă nu ar trebui menționate drept autori.
Falsificarea de date sau alterarea de date în studiile știintifice este o formă
coruptă întâlnită încă din secolul al XIX-lea, când inventatorul englez Charles Babbage
a clasificat fabricarea de date în patru categorii: a) falsificarea ca procedură elaborată
de alterare a datelor; b) contrafacerea ca fabricare completă a datelor și informațiilor; c)
decuparea totală sau parțială ca eliminare a datelor care nu corespund și verifică
ipoteza de lucru; și d) prepararea ca efectuare a mai multor măsurători sau analize și
raportarea exclusivă a datelor considerate convenabile (Weber-Wulff, 2014, 17). Pentru
limitarea denaturării datelor și pentru o muncă etica în cercetarea științifică poate fi
studiat Manualul european privind etica în cercetare elaborat de Comisia Europeană
(https://ec.europa.eu/research/science-society/document_library/pdf_06/textbook-on-
ethics-report_en.pdf), care cuprinde proceduri concrete de management a datelor
referitoare la: „supravegherea modalității de colectare a datelor; asigurarea
confidențialității subiecților care au participat la studiu; stocarea în siguranță a datelor
astfel încât baza de date să poată fi pusă la dispoziția altor cercetători interesați de
replicare; analizarea și utilizarea datelor într-o manieră responsabilă; prezentarea
veridică a datelor” (Șercan, 2017a, 43). De exemplu, studenții pot falsifica datele atunci
când la orele de laborator copiază măsurătorile și rezultatele unor alți colegi, în loc să
muncească independent și corect.

5.3. Comportamente lipsite de onestitate

Onestitatea și corectitudinea sunt reguli generale de conduită în activitatea de
cercetare-dezvoltare pe care Universitatea Politehnica din Timișoara le apreciază,
susține și promovează. Codul de etică și deontologie al Universității Politehnica
Timișoara (https://www.upt.ro/img/files/2014-2015/etica/Codul_de_etica_CartaUPT-
Anexa1.pdf, accesat la 04.09.2018) menționează la art. 34 că: „Respectul pentru
33
proprietatea intelectuală şi respectarea drepturilor de autor reprezintă o obligaţie
profesională. Încălcarea ei reprezintă o abatere etică gravă şi va fi sancţionată”, iar art.
35 adaugă că: „Se interzice orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul sau
autoplagiatul, copiatul la examene sau alte forme de verificare a cunoştinţelor,
substituirea lucrărilor sau a persoanelor examinate, distorsionarea voită a rezultatelor
unor cercetări, însuşirea nemeritată a unor realizări ştiinţifice/tehnice etc.” Prin urmare,
mediul academic în general și UPT în special sancționeză și nu încurajează
comportamentul neonest: fabricarea de date, înșelăciunea academică și spijinirea ei,
plagiatul și încălcarea proprietății intelectuale. Mai mult, la art. 36. se detaliază abaterile
de la normele de bună conduită în activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare
tehnologică şi inovare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206/2004:
„1. confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date
experimentale, ca date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca
date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;
2. falsificarea de date experimentale, de date obţinute prin calcule sau simulări
numerice pe calculator ori de date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori
raţionamente deductive;
3. îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare-
dezvoltare a altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de
cercetare-dezvoltare, prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii
experimentale, a echipamentului, a documentelor, a programelor de calculator, a
datelor în format electronic, a substanţelor organice sau anorganice ori a materiei vii
necesare altor persoane pentru derularea, realizarea sau finalizarea activităţilor de
cercetare-dezvoltare.
4. plagiatul;
5. autoplagiatul;
6. includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor
coautori care nu au contribuit semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care
au contribuit semnificativ la publicaţie;
7. includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără
acordul acesteia;
8. publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate,
ipoteze, teorii ori metode ştiinţifice nepublicate;
9. introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în
dosarele de candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru
posturi de cercetare-dezvoltare;
10. abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al
publicaţiilor persoanelor din subordine;
11. abuzul de autoritate pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii
materiale din proiectele de cercetare-dezvoltare conduse ori coordonate de persoane
din subordine;
34
 12. abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al
publicaţiilor persoanelor din subordine ori pentru a obţine salarizare, remunerare sau
alte beneficii materiale pentru soţi, afini ori rude până la gradul al III-lea inclusiv;
13. abuzul de autoritate pentru a impune nejustificat propriile teorii, concepte sau
rezultate asupra persoanelor din subordine;
14. obstrucţionarea activităţii unei comisii de etică, a unei comisii de analiză în
cursul unei analize a unor abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-
dezvoltare din subordine;
15. nerespectarea prevederilor şi procedurilor legale destinate respectării
normelor de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare prevăzute în Legea
206/2004, în Legea nr. 1/2011, în Codul de etică, în codurile de etică pe domenii, în
regulamentele de organizare, în Carta UPT, inclusiv nepunerea în aplicare a
sancţiunilor stabilite de către comisiile de etică conform art. 11 alin. (6) din Legea nr.
206/2004
16. faptele prevăzute de art. 221, alin. 2 din Carta UPT, care nu sunt menționate
expres în prezentul articol.”
Ce se poate remarca din acest lung citat este că din ampla listă a formelor
corupte de integritate și a comportamentlor neoneste un loc central (patru aliniate: 10-
13) este alocat conflictului de putere dintre superiori și inferiori prin incriminarea
abuzului de autoritate a celor care dețin funcții de conducere sau coordonare.
Nu putem încheia acest această secțiune fără o ultimă referință la cartea Fabrica
de doctorate sau Cum se surpa fundamentele unei nații a jurnalistei și profesoarei de la
Universitatea din București, Emilia Șercan (2017b, 11), care a desconspirat, povestit și
probat ilegalitățile Școlii Doctorale a Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”
(ANIMV) a Serviciului Român de Informații (SRI) și a așa-zisului profesor universitar și
om politic Gabriel Oprea, plagiator și coordonator de lucrări plagiate: „Pentru o societate
obișnuită cu marile tunuri financiare, petrecute sub ochii prea îngăduitori ai electoratului,
acuzația că niște persoane publice au furat idei, paragrafe sau capitole de cărți a părut,
probabil, de un ridicol profund. Însă însușirea unor cuvinte sau idei nu e cu nimic mai
puțin gravă decât, de exemplu, sustragerea de bani publici. Trebuie înțeles că plagiatul
înseamnă furt, iar furtul este inacceptabil în orice societate evoluată, solidă, cladită pe
principii corecte […] Plagiatul nu a afectat major doar tezele de doctorat. Aveam să
descopăr că e o practică generalizată, la fel de extinsă și în cazul cărților, al cursurilor
universitare sau al articolelor pretins științifice. Multă lume profitase de faptul că
plagiatul nu a fost sancționat niciodată serios și că universitățile nu au făcut din anti-
plagiat o politică credibilă. Unii și-au construit cariere – didactice, politice, profesionale –
în baza unor lucrări copiate, iar alții au închis ochii, făcându-se că nu văd.” Nu trebuie
uitat și trecut cu vederea că plagiatul este o „fraudă cu chip mascat” (David Boia) și
împreună cu alte forme corupte ale integrității academice sunt practici întunecate,
ajunse pe culmi naționale și globale, dar de care ar fi bine să ne ferim pentru a putea
apărea onești, profesioiniști și responsabili în lumina discursului public.
35
 6. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică.
Proprietatea intelectuală

Prezentul capitol conține o introducere în drept, necesară pentru înțelegerea

conceptului de proprietate intelectuală.

6.1. Introducere – noțiuni despre Drept

Dreptul este o știință socială care are ca obiect de studiu un anumit tip de reguli
care guvernează relațiile dintre oameni. Aceste reguli sunt necesare pentru a asigura
acoperirea necesităților fundamentale incluzând ordinea și siguranța în societate.

6.1.1. Norma juridică

Norma juridică este o regulă creată într-o societate și are ca scop reglementarea
conduitei indivizilor. Norma juridică este implementată și apărată de către stat, respectiv
autoritățile publice ale acestuia. Crearea normelor juridice revine în baza legăturii dintre
cetățeni și stat unuia sau mai multor organe ale acestuia.
În România, normele juridice primare sunt create de puterea legislativă,
reprezentată de Parlament și, cu titlu de excepție, dar în conformitate cu legea
fundamentală – Constituția, de Guvern.
Ca formă exterioară, normele juridice primare sunt cuprinse în legi (create de
Parlament) sau ordonanțe, respectiv ordonanțe de urgență (create de Guvern). Norme
juridice secundare sunt create de organele care alcătuiesc ansamblul aparatului de stat,
ca de ex. ministere, autorități autonome ale administrației publice, autorități ale
administrației publice locale etc., fiecărui organ de stat corespunzându-i o formă
exterioară specifică a normei juridice: ordine de ministru, instrucțiuni, norme
metodologice, decizii, hotărâri de Consiliu Județean sau Local, autorizații ș.a.
Ca exemplu imediat, Universitatea Politehnica din Timișoara (în continuare
„UPT”) este o instituție a statului român. Ea satisface un interes public, cel al educației,
iar regulamentele, hotărârile de Senat și chiar Codul de etică al Universității Politehnica
din Timișoara (UPT) cuprind norme juridice.

36
 Normele juridice pot să prevadă drepturi, libertăți sau obligații ale indivizilor
cărora li se adresează și aplică. Astfel, prin norme juridice fundamentale, cum sunt cele
din conținutul Constituției, ne sunt asigurate drepturile cele mai importante, cum ar fi
dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, dreptul la libertatea de mișcare, dreptul la
libertatea de exprimare sau dreptul la proprietate. Aceste drepturi se numesc drepturi și
libertăți fundamentale.
Norma juridică are o particularitate care o deosebește de toate celelalte norme
sociale existente în societate: sancțiunea care se aplică în cazul nerespectării normei,
numită sancțiune juridică. Norma juridică este singura normă socială a cărei sancțiune
este aplicată de către autorități specializate ale statului în conformitate cu un set de
reguli standardizate aplicabile oricărui individ aflat în raza lor de aplicare. De asemenea,
sancțiunile juridice sunt de natură să limiteze temporar sau permanent libertățile și
drepturile unei persoane, în unele state din lume chiar și dreptul la viață. În principiu,
sancțiunile sunt aplicate proporțional cu gravitatea faptei săvârșite și cu importanța
normelor juridice încălcate. În România, sancțiunea juridică cea mai severă este
pedeapsa detenției pe viață (art. 56-59 Cod penal), aplicabilă doar unor încălcări foarte
grave ale normelor juridice existente în România. Alte sancțiuni juridice sunt detenția pe
o durată limitată, amenda, confiscarea de bunuri, interdicția de a părăsi țara sau
localitatea, interdicția de a ocupa o funcție publică etc.
Prin aplicarea sancțiunii juridice, societatea prin intermediul statului creat de ea,
urmărește conform teoriei juridice mai multe scopuri:
- restabilirea ordinii juridice existente înainte de încălcarea normei juridice;
- prevenirea încălcării ordinii și normelor juridice pe viitor;
- îndreptarea individului care a comis încălcarea.
Toate aceste scopuri se raportează la valorile existente în societate la un anumit
moment, consacrate la rândul lor prin includerea lor în norme juridice fundamentale. 1 Ca
exemplu imediat și unele norme juridice emise de UPT conțin sancțiuni de natură
juridică, cum ar fi exmatricularea din rațiuni disciplinare ori concedierea unor angajați în
cazul încălcării regulamentelor instituției.

6.1.2. Sistemul de drept și ramurile sale

Toate normele juridice existente în legislația unui stat, indiferent de organul care
le-a creat, alcătuiesc sistemul de drept al acestuia. Sistemul de drept din România este
alcătuit din ramuri de drept care reunesc norme juridice care reglementează domenii
diferite ale vieții sociale. De exemplu, normele juridice care reglementează relații
patrimoniale (cu valoare exprimabilă în bani) între persoane private sunt incluse în
ramura dreptului civil. Normele care reglementează regimul celor mai grave abateri de
la normele juridice care pot fi săvârșite de indivizi (numite infracțiuni), sunt incluse în
ramura dreptului penal.
1
Mihai, Gh., Motica, R. 1997. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. Ed. ALL, București, p.
32.

37
 Sancțiunile juridice care rezultă din încălcări ale normelor juridice care aparțin
diferitelor ramuri de drept, sunt și ele specifice ramurilor sistemului de drept. Cele mai
drastice sancțiuni aparțin dreptului penal, care conține încălcările cele mai grave ale
unor norme juridice care protejează viața și bunurile indivizilor.

6.2. Proprietatea intelectuală

6.2.1. Ramura dreptului proprietății intelectuale
Una din ramurile sistemului de drept din România este ramura dreptului
proprietății intelectuale, care cuprinde toate normele juridice referitoare la acest
domeniu al vieții sociale. Conceptul fundamental care stă la baza tuturor normelor
juridice care alcătuiesc această ramură, este cel al proprietății. Din punct de vedere al
științei dreptului dreptul de proprietate este o instituție juridică, deoarece reunește o
multitudine de norme juridice care se referă al acest concept.

6.2.2. Despre dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate este acel drept al unei persoane care exprimă aproprierea
unui bun și permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel bun,
în interes propriu și putere proprie în limitele impuse de normele care alcătuiesc
sistemul de drept, adică legislația în vigoare.2
O scurtă explicație a elementelor care alcătuiesc această definiție ajută la
înțelegerea mai clară a conceptului juridic de proprietate. Ideea de apropriere a unui
bun este cuprinsă prin cele trei elemente care constituie dreptul de proprietate:
- posesia bunului de către proprietar;
- folosința după propria voință a titularului se referă la orice formă permisă a
folosirii unui bun, incluzând obținerea unui avantaj material (de ex. profit) de pe
urma folosirii;
- dispoziția se referă la faptul că proprietarul decide singur soarta bunului său,
incluzând aici păstrarea sa, valorificarea sa prin vânzare, transferul gratuit prin
donație sau chiar distrugerea bunului respectiv atâta timp cât sunt respectate
normele juridice în vigoare. (Ca idee este interzisă distrugerea bunului de către
proprietar dacă prin aceasta se aduce atingere drepturilor altor persoane –
drepturi la viață și integritate fizică și psihică, drepturi de proprietate sau dreptul
la patrimoniu cultural al unui stat).
Proprietarul se bucură de dreptul de proprietate asupra bunurilor sale în interes
propriu, așadar independent de voința altor persoane, inclusiv de cea a statului. De
asemenea, sintagma „în putere proprie” înseamnă că proprietarul se poate folosi de
bunul său și beneficiază de relația de apropriere a bunului fără a fi necesară intervenția
sau permisia în acest sens a altei persoane, inclusiv a statului. Proprietarul este liber în
dreptul său de proprietate și cu totul independent, statul putând doar să îl susțină și să îl
2
A se vedea și Bîrsan, C. 2008. Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, București, p. 31
pentru referințe suplimentare cu privire la definiția dreptului de proprietate.

38
protejeze, prin instituții specializate (de ex. Poliția), în cadrul atribuției sale de garant și
păstrător al ordinii publice. Toți ceilalți membri ai societății, inclusiv statul și instituțiile
sale, sunt în schimb obligați să respecte acest drept de proprietate neaducându-i nici un
fel de atingere.
Titular al dreptului de proprietate poate fi orice persoană, privată sau publică, de
ex. o instituție sau un organ al statului, cu condiția dobândirii în mod legal a proprietății.
„În mod legal” înseamnă în conformitate cu prevederile normelor juridice existente (în
vigoare). Există mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate, 3 cele mai
importante și relevante în contextul proprietății intelectuale fiind convenția (care îmbracă
forma unui contract), succesiunea sau hotărârea judecătorească. Convenția poate
comporta asupra unei înstrăinări cu titlu oneros – vânzarea-cumpărarea, sau cu titlu
gratuit – donația. Succesiunea intervine în situația dispariției proprietarului prin deces
sau dizolvare, în cazul persoanelor juridice.

6.2.3. Conceptul de proprietate intelectuală

Conceptul de proprietate intelectuală este definit drept ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile dintre indivizi cu privire la „protecția creației
intelectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic precum și semnele
distinctive ale activității de comerț.” 4
La fel ca dreptul de proprietate în general, și dreptul de proprietate intelectuală
se caracterizează prin faptul că titularul său are prerogativele posesiei, folosirii și
dispoziției bunului care îi aparține. De asemenea, orice altă persoană are în mod
automat obligația respectării acestui drept. Aceasta include interdicția de a folosi bunul
care aparține altui proprietar fără încuviințarea acestuia sau împiedicarea proprietarului
în exercitarea dreptului său.5
Normele juridice care reglementează dreptul de proprietate intelectuală sunt de
două tipuri: norme aparținând sistemului de drept din România și norme care aparțin
sistemului de drept internațional.6
În sistemul de drept român există următoarele acte normative principale care au ca
obiect protecția proprietății intelectuale:
- Legea 64/1991 privind brevetele de invenție 7
- Legea 350/2007 privind modelele de utilitate 8
- Legea 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor 9
- Legea 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare 10
3
A se vedea pentru o enumerare și o privire de ansamblu a acestor moduri Bîrsan, op. cit., p. 307 și urm.
4
Macovei, I. 2010. Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, p. 5.
5
Idem.
6
Pentru o clasificare și detaliere a acestor izvoare sau surse de norme juridice, a se vedea Macovei, op.
cit. p. 10 și urm.
7
Republicată în M.O. nr. 541/2007
8
M.O. nr. 821/2007
9
Republicată în M.O. 876/2007
10
Republicată în M.O. 824/2006

39
 - Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice 11
- Legea 8/1996 privind dreptul de autor12
La aceste acte se adaugă o multitudine de alte acte secundare care aduc
completări și ajută la punerea acestor legi în aplicare.
În sistemul de drept internațional există mai multe acte create prin negocierile
dintre diferite state, acte denumite convenții sau tratate, la care România este parte și
prin aceasta se obligă să le respecte și să le implementeze pe plan intern. Astfel de
acte internaționale sunt: Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale
(1884), Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1887),
Convenția pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale-WIPO
(1970) și multe altele, majoritatea reglementând domenii speciale, cum sunt brevetele
sau mărcile.

6.2.4. Forme ale proprietății intelectuale

Creația intelectuală îmbracă din punct de vedere juridic, conform normelor
juridice în vigoare în România următoarele forme principale:
Invenția: o contribuție inspirată și originală, 13 care îndeplinește anumite condiții
pentru a putea fi brevetată, adică protejată specific prin lege. Art. 7 alin. (1) din Legea
64/1991 impune ca invenția să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie
susceptibilă de aplicare industrială. Noutatea înseamnă că invenția nu este cuprinsă în
stadiul actual al tehnicii mondiale 14, iar elementele tehnice ale soluției sunt proprii sau
originale.15 Stadiul actual al tehnicii mondiale cuprinde toate cunoștințele despre reguli,
metode și procedee folosite pentru obținerea unui anumit rezultat, cunoștințe accesibile
publicului peste tot în lume.16 Activitatea inventivă înseamnă că invenția rezultată din
această activitate nu rezultă în mod evident pentru o persoană de specialitate din
cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii. 17 Aplicabilitatea industrială înseamnă că
obiectul invenției poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial. 18 Dacă aceste
condiții nu sunt îndeplinite, ideea nu poate fi brevetată. De asemenea, art. 8 din Legea
64/1991 exclude expres de la posibilitatea brevetării anumite realizări care nu pot fi
considerate invenții: descoperirile, teoriile științifice, metodele matematice, creații
estetice, planuri, principii și metode în exercitarea de activități mentale, în materie de
jocuri sau în domeniul activităților economice, programe de calculator, prezentări de
informații.19 Brevetul de invenție este un act oficial, un titlu de protecție care asigură
11
M.O. 161/1998
12
M.O. 60/1996
13
A se vedea WIPO. 2001. Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, București, p. 54.
14
Art. 10 alin. (1) L64/1991.
15
Macovei, op. cit., p. 59.
16
Pentru detalii specifice, a se vedea Macovei, op. cit. p. 62.
17
Art. 12 alin. (1) L64/1991.
18
Art. 13 L64/1991.
19
Mai multe din aceste categorii sunt însă protejate prin dreptul de autor, cum ar fi programele de
calculator. Descoperirile științifice sunt înregistrate conform Tratatului de le Geneva din 1978 într-un

40
titularului său dreptul exclusiv de exploatare, adică fixează din punct de vedere juridic
legătura dintre proprietar si dreptul său de proprietate intelectuală asupra invenției. Pe
lângă acest titlu de protecție există și altele, fiecare îndeplinind funcții juridice specifice:
certificatul de utilitate, certificatul adițional, brevetul european 20 etc. Valabilitatea unui
brevet poate fi de maxim de 20 de ani, 21 prelungiri fiind acceptate doar cu titlu de
excepție. După această perioadă invenția trece în domeniul public și poate fi folosită de
orice persoană interesată. În cazul încălcării dreptului exclusiv atestat prin brevet,
titularul acestuia se poate adresa unei instanțe judecătorești care va dispune și fixa
cuantumul unor despăgubiri patrimoniale. Nu constituie o încălcare a acestui drept
folosirea personală și necomercială a invenției. 22
Dreptul de proprietate asupra invenției poate fi transmis în tot sau în parte de către
titular prin cesiune (vânzare sau donație, în tot sau în parte a brevetului), licențiere
(transmiterea doar a dreptului de exploatare, în tot sau în parte, în mod exclusiv sau
neexclusiv a brevetului), succesiune (legală sau testamentară, în urma decesului
titularului). Sancțiuni pentru încălcarea drepturilor rezultate din brevet: 1. În cazul în
care inventatorul nu își exploatează suficient brevetul, o instanță judecătorească poate
decide acordarea unei licențe obligatorii unei alte persane interesate. 2. Neplata taxei
de menținere în vigoare a brevetului duce la decăderea din drepturile conferite de
brevet. 3. Brevetul poate fi revocat pentru motive formale (obiect nebrevetabil, obiect
neclar etc.). 4 Sancțiuni patrimoniale în cazul încălcării drepturilor rezultante din brevet
de către o altă persoană, adică despăgubiri ce vor fi stabilite de o instanță
judecătorească, în bani în raport cu dauna sau prejudiciul creat. 5. Pedeapsă privativă
de libertate de la 6 luni la 2 ani sau amendă penală pentru însușirea fără drept a calității
de inventator. 6. Pedeapsă privativă de libertate de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru
contrafacerea unui brevet de invenție. 7. Pedeapsă privativă de libertate de la 3 luni la 2
ani pentru divulgarea de către personalul OSIM sau alte persoane a datelor cuprinse în
cererile de brevet înainte de publicare. 8. Pedeapsă privativă de libertate de la 6 luni la
2 ani sau amendă pentru infracțiunea de concurență neloială prin aplicarea pe produse
de mențiuni false privind brevetele de invenție.
Dreptul de autor: „reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile sociale care decurg din crearea și valorificarea operelor literare, artistice sau
științifice ori a altor opere de creație intelectuală. 23 Calitatea de autor poate fi deținută
doar o persoană fizică, chiar dacă dreptul de autor poate fi transmis unei persoane
juridice. Autorul este creatorul operei, chiar în formă nefinalizată. 24 În cazul în care
sistem care permite asocierea numelui autorilor descoperii făcute, asigurând în același timp și publicitatea
acesteia în vederea facilității accesului unui public cât mai larg. În mod excepțional pot fi brevetate și
programe de calculator dacă constituie o parte integrată într-un proces tehnologic care îndeplinește
condițiile de brevetabilitate. A se vedea Macovei, op. cit. p. 68.
20
Se eliberează de către Oficiul European de Brevete (EPO), cu sediul în München, Germania.
21
Macovei, op. cit., p. 84.
22
Art. 34 alin. (1) lit. c) L64/1991.
23
Macovei, op. cit., p. 419.
24
Art. 3 alin (1) L8/1996.

41
există mai mulți autori, Legea 8/1996 privind dreptul de autor distinge între opera
comună și opera colectivă. Opera comună este creată de mai mulți coautori, în
colaborare, unul dintre aceștia putând fi autor principal. 25 În unele situații contribuțiile
individuale pot fi distinse, alteori nu. În cazul operei comune există un singur drept de
autor cu mai mulți titulari.26 Din aceasta rezultă că orice utilizare a dreptului de autor
necesită consimțământul tuturor coautorilor, orice refuz trebuind fi justificat. O eventuală
remunerație va reveni coautorilor în modul convenit de aceștia sau proporțional cu
contribuția fiecăruia ori, în cazul în care aceasta nu poate fi stabilită, în mod egal.
Exemplu: opera audiovizuală. Opera colectivă este o creație în care contribuțiile
coautorilor formează o unitate prin natura ei. Din această situație rezultă că dreptul de
autor aparține inițiatorului operei, adică persoanei fizice sau juridice care a avut inițiativa
creării operei. Prin convenție între coautori se poate stipula altceva. Inițiatorul nu este
egalul coautorilor, având drept de a conduce pe aceștia. Exemple: culegeri științifice,
dicționare, enciclopedii, programe de calculator. Opera este indivizibilă chiar dacă sunt
cunoscuți coautorii. Toate operele create sunt protejate în mod egal prin lege dacă ele
îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: 27 1. să rezulte dintr-o activitate creatoare a
autorului, 2. „să îmbrace formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor” 28 și 3. să
poată fi adusă la cunoștința publicului. Operele originale sunt create fără a fi utilizate în
acest scop alte opere care să le preceadă. Exemple, conform art. 7 din Legea 8/1996:
scrieri literare, conferințe, programe pentru calculator 29, opere științifice, scrise sau
orale, compoziții muzicale, opere audiovizuale, dramatice și fotografice. Operele
derivate sunt create prin utilizarea unei sau mai multor opere preexistente. Exemple,
conform art. 8 din Legea 8/1996: traduceri, adaptări, lucrări documentare, transformări
alte unor opere muzicale, literare, științifice sau artistice, culegeri de opere de orice fel,
compilații de date, baze de date sau alte materiale. Nu sunt protejate de dreptul de
autor conform art. 9 din Legea 8/1996: idei, teorii, concepte, descoperiri științifice,
procedee, metode sau concepte matematice, invențiile conținute într-o operă, texte
oficiale politice, legislative, judiciare și traducerile acestora, simboluri oficiale, (toate
aparțin domeniului public!) mijloace de plată, simple fapte și date sau știri și informații
de presă. Ideile în sine nu pot fi protejate, ci doar modul lor de fixare și exprimare.
Dreptul de autor conferă titularului său, indiferent de natura creației sale anumite
drepturi morale și unele patrimoniale. Sunt drepturi morale, conform art. 10 din Legea
8/1996: dreptul de a decide dacă, cum și când va fi adusă la cunoștință publică opera,
dreptul de a pretinde calitatea de autor, dreptul de a decide numele publicării operei,
dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei atingeri
25
Art. 5 alin. (1) și (2) L8/1996. Pentru detalii, a se vedea Macovei, op. cit., p. 427.
26
Macovei, op. cit., p. 427.
27
A se vedea, pentru o bibliografie a teoriilor juridice, Macovei, op. cit., p. 431.
28
Macovei, op. cit., p. 431.
29
Pentru programele de calculator, a se vedea și Directiva 91/250/CEE privind protecția legală a
programelor pentru calculator, accesibilă pe eur-lex.eu, precum și detalieri în Macovei, op. cit., p. 488-
496.

42
aduse operei și chiar dreptul de retractare a operei, cu despăgubirea eventualilor titulari
ai unor drepturi de utilizare. Drepturile morale de autor nu pot fi înstrăinate iar autorul nu
poate renunța la ele.30 Art. 12 și 21 din Legea 8/1996 prevăd anumite drepturi
patrimoniale ale autorului operei: dreptul de utilizare a operei și dreptul de suită. Dreptul
de utilizare a operei cuprinde: autorizarea din partea autorului a reproducerii, distribuirii,
importului de copii, închiriere, împrumut, comunicarea prin orice mijloace a operei,
realizarea de opere derivate.31 Dreptul de suită presupune că un autor care își vinde
opera (Legea 8/1996 include doar opere de artă grafică, plastică sau fotografică în aria
de acțiune a acestui drept) la preț redus, va primi, din vânzările ulterioare, o cotă din
prețul net de vânzare obținut.32 De asemenea, autorul are dreptul de a fi informat cu
privire la locul unde se află opera sa. Durata protecției dreptului de autor. Dreptul de
autor ia naștere din momentul creării operei, respectiv a componentelor ei, în cazul în
care ele se succed în timp. Dintre drepturile morale de autor – dreptul de divulgare,
dreptul la paternitatea și la inviolabilitatea operei sunt perpetue, fiind transmise
moștenitorilor autorului. Drepturile patrimoniale de autor au o durată limitată în timp. 33
Art. 25 alin. (1) dispune că dreptul de utilizare a operei și dreptul de suită durează pe
timpul vieții autorului la care se adaugă o perioadă de 70 de ani în care aceste drepturi
acționează în beneficiul moștenitorilor săi, sau, în absența acestora, în beneficiul unei
organizații de gestiune colectivă a dreptului de autor. În cazul operelor realizate în
colaborare, durata de protecție este de 70 de ani de la decesul ultimului coautor. 34 Dacă
contribuțiile coautorilor pot fi distinse, durata se calculează separat pentru fiecare
contribuție în parte. În cazul operelor colective, durata de protecție a drepturilor
patrimoniale este de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoștința publică. În
cazul neaducerii la cunoștința publică, timp de 70 ani, termenul de 70 de ani se aplică
de la crearea operei. După expirarea termenului de protecție, operele, indiferent de
natura lor, trec în domeniul public, folosirea lor fiind gratuită. De exemplu, numeroase
lucrări literare trec în fiecare an în domeniul public. Transmiterea drepturilor de autor în
scopul valorificării lor se poate face prin cesiune, în schimbul unei remunerații, condițiile
și obiectul cesiunii (unul sau mai multe drepturi patrimoniale de autor, în tot sau în
parte, în mod exclusiv sau neexclusiv, limite în timp etc.) stabilindu-se prin convenție.
Sancțiuni pentru încălcarea dreptului de autor: 1. Sancțiuni patrimoniale în cazul
încălcării drepturilor de autor de către o altă persoană, adică despăgubiri ce vor fi
stabilite de o instanță judecătorească, în bani în raport cu dauna sau prejudiciul creat. 2.
Anumite încălcări ale dreptului de autor pot constitui contravenții, fiind urmate de
sancțiuni conform normelor de drept administrativ și se înscriu în cazierul
contravențional.35 Contravenția se sancționează prin plata unei amenzi a cărei cuantum
30
Art. 11 L8/1996.
31
Art. 13 L8/1996.
32
Macovei, op. cit., p. 458.
33
Pentru motive, a se vedea Macovei, op. cit., p. 462.
34
Art. 27 alin. (1) L8/1996.
35
A se vedea art. 1392 și 1394 din L8/1996.

43
e stabilit de lege. 3 Alte încălcări mai grave se sancționează prin pedepse penale,
inclusiv privative de libertate, 36 cum ar fi cele pentru realizarea de mărfuri pirat, copiate
după creații protejate prin drepturi de autor, reproducerea neautorizată de programe
pentru calculator, distribuția acestor mărfuri, realizarea de opere derivate fără
consimțământul titularului dreptului de autor, comercializarea de produse menite care
permit neutralizarea măsurilor tehnice de protecție etc. Multe din aceste infracțiuni se
pedepsesc cu detenția de la 1 la 4 ani sau alte limite.
Modelele de utilitate sunt protejate prin Legea 350/2007. Acestea reprezintă
creații tehnice care prin forma construcției sau asamblarea unui produs au un rol
utilitar.37 Sunt numit și „mici invenții”, deoarece realizarea lor presupune un grad redus
de inventivitate și deci nu pot fi brevetate. Exemple: dispozitive, instalații, echipamente,
mașini-unelte, aparate, circuite electrice, pneumatice sau hidraulice, amestecuri fizice
definite prin elementele componente. Modelele de utilitate pot fi protejate dacă
reprezintă invenții tehnice noi, necuprinse în stadiul tehnicii, care depășesc nivelul
simplei îndemânări profesionale și sunt susceptibile de aplicare profesională. Ele de
obicei reprezintă soluția pentru o problemă tehnică. Durata protecției la această
categorie este de 6 ani, iar drepturile ce decurg din protejare sunt asemănătoare cu
cele din categoria brevetelor.38 Sancțiunile pentru încălcare sunt comparabile cu cele
din cazul brevetelor.
Desenele și modelele sunt creații de formă exterioară, care permit
individualizarea unui produs industrial la nivel estetic. 39 Elementul estetic se poate referi
la formă, model sau culoarea produsului, acest element înlesnind recunoașterea
produsului de către consumatori și comercializarea acestuia. Desenele sunt în înțelesul
legii ansambluri bidimensionale de linii și culori cu caracter specific, în timp ce modelele
sunt realizate în trei dimensiuni, indiferent de scară. Durata protecției este de 10 ani și
pate fi reînnoită de trei ori succesiv cu câte 5 ani. Drepturile care decurg sunt
asemănătoare cu cele ale autorului unei invenții, mai puțin drepturile morale.

6.3. Concluzii
Proprietatea intelectuală se referă la un ansamblu de drepturi, care permit
titularilor lor să le valorifice, să le apere precum și la recunoaștere ca autor al unei
invenții sau opere. Încălcarea acestor drepturi este sancționată prin mai multe tipuri de
sancțiuni juridice, unele evaluabile în bani (despăgubiri, amenzi), iar altele chiar
privative de libertate (detenția pe o perioadă de timp). Aceste sancțiuni pot opera
concomitent (de ex. obligația la despăgubire în bani în paralel cu condamnarea la o
pedeapsă privativă de libertate).

36
A se vedea art. 1396, 1397, 1398, 1399, 140, 141, 1411 și 140 din L8/1996.
37
A se vedea Macovei, op. cit., p. 211.
38
Macovei, op. cit., p. 229 și urm.
39
Macovei, op. cit., p. 236.

44
 7. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică.
Disciplina academică (ca parte a disciplinei de muncă)

Prezentul capitol intenționează să reprezinte o introducere în conceptele de

disciplină a muncii, respectiv de disciplină academică și să prezinte consecințele unor
eventuale abateri de la acestea.

7.1. Dreptul muncii

Dreptul muncii reprezintă una din ramurile sistemului de drept și conține normele
juridice care au ca obiect relațiile sociale de muncă dintre angajați și angajatori. 40 Cele
mai multe norme de drept al muncii sunt cuprinse în Codul muncii (Legea nr. 53/2003).
Art. 39 alin. (2) lit. b) din acest cod prevede că angajatul are obligația de a respecta
disciplina muncii, printre alte obligații, cum ar fi prestarea muncii.
Disciplina muncii este din punct de vedere juridic obligația care cuprinde
totalitatea îndatoririlor asumate de angajat prin încheierea contractului de muncă. 41
Disciplina muncii mai poate fi definită și ca o ordine necesară pentru executarea
raportului de muncă care rezultă din respectarea unor reguli de conduită menite să
asigure buna desfășurare a muncii.
Normele juridice care conțin prevederile referitoare la disciplina muncii sunt
Codul muncii care reglementează răspunderea disciplinară, contractele colective de
muncă precum și legile-statut ale unei profesii (de ex. statutul personalului didactic este
reglementat prin Legea 1/2011 privind educația) și regulamentele de ordine interioara
ale unității în care angajatul își desfășoară activitatea.
Disciplina muncii se realizează prin două componente, una stimulativă
(promovare, acordare de sporuri, acordarea de salar de merit et.) și una corectivă, prin
aplicarea de sancțiuni în cadrul răspunderii disciplinare. 42
Răspunderea disciplinară este o instituție juridică formată din normele juridice
care definesc abaterile disciplinare și stabilesc sancțiunile și condițiile lor de aplicare.
Răspunderea juridică acționează în baza unui contract încheiat în mod liber, contractul
individual de muncă, prin care angajatul și angajatorul își asumă obligații juridice
reciproce, are o funcție sancționatoare, preventivă și educativă și caracter individual,
oricine răspunzând doar pentru fapta proprie. 43
40
Radu, C. 2008. Dreptul muncii, Editura C.H. Beck, București, p. 1.
41
Radu, op. cit., p. 25.
42
Idem.
43
A se vedea Radu, op. cit., p. 281.

45
 Abaterea disciplinară este o faptă prin care sunt încălcate normele juridice care
reglementează raportul de muncă (conținute în contractul individual sau colectiv de
muncă și în regulamentul intern), ordinele și dispozițiile conforme cu legea ale
superiorilor ierarhici.44
Art. 264 din Codul muncii prevede următoarele sancțiuni: 1. Avertismentul scris.
2. Suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă de maximum 10 zile
lucrătoare, perioadă pentru care cel sancționat nu are drepturi salariale. 3.
Retrogradarea în funcție pentru o perioadă de maximum 60 de zile, cu acordarea
corespunzătoare a salariului noii funcții. 4. Reducerea salariului de bază pe durată de 1-
3 luni, cu 5-10% 5. Reducerea salariului de bază și a eventualei indemnizații de
conducere, pe o perioadă de 1-3 luni, cu 5-10%. 6. Desfacerea disciplinară a
contractului individual de muncă. Aceste sancțiuni trebuie aplicate în ordine
crescătoare, așa cum sunt prevăzute de lege, conferind celui care a greșit posibilitatea
îndreptării.
Trebuie menționat faptul că răspunderea disciplinară a angajaților operează
concomitent cu alte forme juridice de răspundere și sancțiune: astfel o persoană poate fi
sancționată disciplinar de către angajator și în același timp condamnată de o instanță
de judecată la acoperirea unui eventual prejudiciu creat angajatorului. De asemenea
paralel cu acestea poate opera o condamnare penală cu o amendă sau pedeapsă
privativă de libertate. De ex. dacă un angajat încalcă prin nerespectarea dreptului de
autor în același timp prevederi din contractul individual de muncă și îi pricinuiește
angajatorului un prejudiciu evaluabil în bani, va trebui să răspundă pe ambele paliere
ale diferitelor ramuri de drept. La aceasta se adaugă și acoperirea unui eventual
prejudiciu proprietarului dreptului de autor.

7.2. Disciplina academică – buna conduită academică

La fel ca disciplina muncii pentru angajați, disciplina academică se bazează din
punct de vedere juridic pe o relație contractuală. Studentul, indiferent de ciclul de studii
în care este înmatriculat la o instituție de învățământ superior, și-a asumat prin
contractul de studii mai multe obligații față de instituția respectivă. Printre aceste
obligații se află și respectarea regimului disciplinei din instituția de învățământ. În mod
analog cu conceptul de disciplină a muncii, din punct de vedere juridic și disciplina
academică se bazează pe ansamblul normelor juridice care au menirea de a asigura
desfășurarea optimă activităților academice, de studiu și cercetare în principal.
Din perspectivă juridică, buna conduită academică se bazează pe norme juridice
explicite și implicite. Unele instituții de învățământ fac referire expresă la buna conduită
în cercetare, cuprinzând norme de natură etică (cum ar fi buna credință și validitatea
datelor folosite în cercetare), dar care sunt întărite suplimentar și implicit de normele
juridice în vigoare, în special cele din domeniul dreptului de autor, dar și din celelalte
domenii ale dreptului de proprietate intelectuală (de ex. plagiatul constituie în același
44
Radu, op. cit., p. 282.

46
timp o abatere de la buna conduită academică, e și o abatere morală, dar constituie în
același o încălcare a dreptului de autor a persoanei plagiate).
Normele juridice care reglementează disciplina academică și buna conduită de
cercetare și academică sunt cuprinse, chiar nesistematizat în diferitele regulamente
interne emise în baza principiului autonomiei universitare consacrate în legea
educației.45 Regulamentele interne ale universităților sunt aprobate de organele de
conducere a acestora, Senatele universitare.
Sancțiunile aplicabile încălcării acestor norme pot fi clasificate în funcție de
persoanele care comit abaterile: 1. Personalul angajat cu contract de muncă răspunde
în primul rând conform răspunderii disciplinare consacrate de dreptul muncii,
neexcluzându-se, după cum am menționat și mai sus, alte forme de răspundere,
patrimonială, penală, contravențională, după caz. 2. Studenții înmatriculați răspund în
baza contractului de studii prin care își asumă respectarea regulamentelor interne ale
universității, adică răspund contractual, pentru nerespectarea normelor juridice cuprinse
în contractul de studii. Această răspundere este comparabilă cu răspunderea
disciplinară, deoarece sancțiunea cea mai aspră prevede părăsirea relației cu
universitatea, prin exmatriculare. Sigur că, la fel cu răspunderea disciplinară din dreptul
muncii, nu se exclud concomitent și alte forme de răspundere, cum ar fi cea
patrimonială dacă se creează titularului unui drept de autor sau instituției de învățământ
un prejudiciu material, ori cea penală, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legile
respective.

7.3. Concluzii
Disciplina academică e comparabilă în cuprins și în gradul de răspundere și
sancționare cu disciplina muncii. Unele regulamente interne ale instituțiilor de
învățământ superior pot să consacre norme etice, conferindu-le valoare juridică în cazul
încălcării, sancțiunea putând face parte din domeniul juridic.

45
A se vedea art. 118 alin (1) lit. a) din L1/2011.

47
Bibliografie
Adler, Mortimer și Van Doren, Charles. 2014. Cum se citește o carte: ghidul clasic
pentru o lectură inteligentă. Editura Paralela 45, Pitești.
Alter, Adam. 2017. Irezistibil: Dependența de tehnologie și afacerile din spatele ei.
Editura Publica, București.
Bîrsan, C. 2008. Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, București.
Chelcea, Septimiu. 2007. Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un
articol științific în domeniul științelor socioumane (ed. a IV-a, rev.). Editura
Comunicare.ro, București.
Eco, Umberto. 2014. Cum se face o teză de licență: disciplinele umaniste. Editura
Polirom, Iași.
Graff, Gerald și Birkenstein, Cathy. 2015. Manual pentru scrierea academică: Ei spun /
Eu spun. Editura Paralela 45, Pitești.
Graff, Gerald. 2003. Clueless in academe: how schooling obscures the life of the mind.
Yale Univesity Press, New Haven.
Henning, Jean-Luc. 2009. Apologia plagiatului. Editura Art, București.
Isoc, Dorin. 2014. Prevenitor de plagiat. Editura Ecoul Transilvănean, Cluj-Napoca.
Macovei, I. 2010. Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București.
Mihai, Gh., Motica, R. 1997. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. Ed.
ALL, București.
Rad, Ilie. 2017. Cum se scrie un text științific: disciplinele umaniste (ed. a II-a, rev.).
Editura Polirom, Iași.
Radu, C. 2008. Dreptul muncii, Editura C.H. Beck, București.
Șercan, Emilia. 2017a. Deontologie academică: ghid practic. Editura Universității din
București, București.
Șercan, Emilia. 2017b. Fabrica de doctorate sau Cum se surpa fundamentele unei nații.
Editura Humanitas, București.
Zinsser, William. 2013. Cum să scriem bine: ghidul clasic pentru scriitorii de nonficțiune.
Editura Paralela 45, Pitești.
Weber-Wulff, D. 2014. False Feathers. A perspective on Academic Plagiarism.
Springer, New York.
WIPO. 2001. Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, București.

Surse electronice

48
Sandu, Dumitru. 2017. Spre o diagnoză integrată a plagiatului,
http://www.contributors.ro/administratie%20/educatie/spre-o-diagnoza-integrata-a-
plagiatului/, accesat la data de 03.09.2018.
Șercan, Emilia. 2015. Clubul select al plagiatorilor: Avocata lui Victor Ponta, suspecta
de plagierea tezei de doctorat. Loredana Radu a fost coordonata de Gabriel Oprea,
suspect si el de plagiat, https://www.hotnews.ro/stiri-esential-20381484-exclusiv-clubul-
select-plagiatorilor-avocata-lui-victor-ponta-suspecta-plagierea-tezei-doctorat-loredana-
radu-fost-coordonata-gabriel-oprea-suspect-plagiat.htm, accesat la data de 04.09.2018.
https://www.upt.ro/img/files/2014-2015/etica/Codul_de_etica_CartaUPT-Anexa1.pdf,
accesat la 04.09.2018
http://www.citatepedia.ro/, accesat la data de 02.09.2018.
http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.pd
f, accesat la 03.09.2018.
https://www.turnitin.com/static/plagiarism-spectrum/?
_ga=2.215361631.%20994571350.1512570748-1133776615.1507661569, accesat la
data de 04.09.2018.

49