FILOSOFIA DREPTULUI – CURSUL 13

ANUL 2 DREPT

Consecinţele aplicării principiului cauzalităţii în determinism. Critici la

adresa determinismului

Adepţii determinismului absolut susţin, aşa cum am arătat în paragrafele anterioare, că

toate deciziile şi acţiunile oamenilor sunt rezultate ale unor cauze anterioare şi nu ale liberului
arbitru al persoanei. Cu alte cuvinte, totul este predeterminat, iar răspunderea morală şi aplicarea
pedepselor nu sunt altceva decât soluţii utilitariste pentru a proteja societatea în ansamblul ei.
Determinismul absolut preia din ştiinţă principiul cauzalităţii şi îl foloseşte pentru
explicarea conduitei umane. Cu alte cuvinte raportul cauză - efect predomină şi comportamentul
uman şi se aplică la fel ca şi în ştiinţele naturii. 1
Acţiunile fiinţei umane, ca şi toate deciziile
acesteia nu sunt altceva decât consecinţe necesare ale factorilor ereditari, factorilor de mediu
care i-au construit caracterul, întâmplărilor din trecut, etc. În acest context nici nu poate fi vorba
de liber arbitru, ceea ce exclude, implicit, şi răspunderea morală a individului pentru oricare din
faptele sale.
Totuşi, principiul cauzalităţii stă la baza tuturor deciziilor pe care le ia fiinţa umană, ceea
ce înseamnă că au fost enunţate argumente solide şi pentru filosofii care neagă cu insistenţă
ideea că libera alegere a omului nu există. Deciziile se iau urmărindu-se anumite scopuri,
avându-se în vedere anumite situaţii.
Majoritatea problemelor, susţin adversarii determinismului, pornesc de la faptul că
mintea umană şi caracterul uman (modul în care acesta se formează şi se modelează) ascund încă
foarte multe mistere. Psihologia, psihanaliza, psihiatria, antropologia, sunt ştiinţe care au
cunoscut o evoluţie spectaculoasă în ultimele decenii, dar nu suficientă. Există foarte multe
fenomene la nivel psihic pentru care nu s-au formulat încă explicaţii (cu privire la apariţia lor,

1
Howard W. Hinty – Some Further Reflections on Moral Responsibility, op. cit. Sidney Hook - Determinism and
Freedom in the Age of Modern Science, New York University, 1970, p. 177.

1
modificare, etc.) şi, din acest motiv, determinismul apare ca o soluţie. Dar, în ciuda acestor
teorii, fiinţa umană insistă, cu orice preţ, să îşi păstreze credinţa că alege în mod liber, că îşi
poate urmări liber scopurile. Este necesară această credinţă pentru a nu cădea în fatalism, pentru
a-şi menţine raţiunea întreagă şi pentru că, în fond, fiecare om se consideră un individ liber.
Unul din argumentele adversarilor determinismului este acela că, probabil, nivelul
insuficient al cunoaşterii umane, al ştiinţei, creează impresia că totul este predeterminat, că nu
avem cu adevărat libertate de decizie şi acţiune.
A susţine că o persoană nu este responsabilă moral pentru faptele sale implică stabilirea
situaţiilor în care totuşi această responsabilitate există. Sunt multe situaţii de viaţă extrem de
dure şi nefericite care generează drame: numeroase crime, mai ales între membrii unor familii în
care, după mulţi ani de violenţe, victima se transformă în călău. Frate care nu mai suportă
abuzurile şi bătăile pe care celălalt frate i le aplica atât lui cât şi părinţilor şi într-o bună zi îl
omoară; un părinte care, la fel, nu mai poate tolera abuzurile unui fiu şi îl ucide mai mult pentru
a se apăra. Violenţa domestică dă naştere unor criminali care ani la rând au fost victime ale unor
abuzuri şi atrocităţi de neînchipuit. Uneori instanţele de judecată reţin legitima apărare. Dar
destul de rar. Aceste infracţiuni apar aproape premeditate, ucigaşul nu mai poate suporta
abuzurile şi, în disperare, plănuieşte o crimă împotriva călăului său.
Cele descrise mai sus le-am oferit cu titlu de exemplu. Există în primul rând cazurile în
care, în mod vădit, lipseşte vinovăţia (iresponsabilitatea, minoritatea, beţia, legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, etc.), apoi situaţiile de genul celor despre
care am vorbit anterior, în care se poate obţine achitarea inculpatului, ce-i drept, mai uşor în
sistemele cu juraţi decât în celelalte. Dar totuşi trebuie să existe şi o categorie de situaţii în care
oamenii răspund din punct de vedere moral pentru faptele lor, pentru că vinovăţia şi nevinovăţia
morală nu au sens decât împreună.2 Astfel, dacă acceptăm teza deterministă că niciun om nu este
moralmente responsabil pentru faptele sale, nu mai are niciun sens să vorbim despre
responsabilitate şi iresponsabilitate. Pentru ca una dintre ele să existe, trebuie ca şi cealaltă să
existe. Pentru a accepta că există situaţii – multe sau puţine, nu contează – în care omul nu
răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale, trebuie să stabilim şi acele situaţii în care
situaţia inversă poate fi reţinută. Altfel, ambele concepte sunt golite de orice sens sau conţinut.

2
Sidney Hook – Necesity, Indeterminism and Sentimentalism, , New York University, 1970, p 187,

2
 A fi nevinovat, din punct de vedere moral, pentru comiterea unei fapte rele implică faptul
că persoana nu este moralmente responsabilă pentru săvârşirea faptei respective, iar vinovăţia
morală înseamnă că persoana este moralmente responsabilă pentru fapta comisă. Profesorul
Edwards a susţinut că omul ar răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale dacă ar
avea posibilitatea să-şi modeleze şi să-şi aleagă singur caracterul. Dar o asemenea afirmaţie ne
atrage într-un cerc vicios: alegerea caracterului şi modelarea lui implică existenţa unei entităţi
responsabile care să facă această alegere. Or, dacă caracterul, la momentul la care se pune
problema formării lui, încă nu există, cum putem vorbi despre o alegere corectă? Pentru a evita o
asemenea problemă C. A. Campbell3 vorbeşte despre distincţia dintre eul persoanei şi caracter.
Eul ar fi cel care ia deciziile pentru formarea şi modelarea caracterului, dar omul nu poate fi ţinut
responsabil pentru puterile native ale eului său. Se naşte cu ele nu le alege în vreun fel, astfel
încât nici la acest moment nu se poate găsi vreo posibilitate raţională de a explica autoformarea
caracterului şi deci, posibilitatea obiectivă de a lua decizii libere şi de a răspunde moral pentru
ele.
Răspunderea morală rămâne astfel un concept vag şi greu de explicat. Sunt stabilite clar
situaţiile în care omul nu răspunde din punct de vedere moral (iresponsabilitatea, minoritatea,
beţia, legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, etc.). În general, se
consideră că răspunde moral persoana care a acţionat în mod liber, fiind conştientă de faptele
sale şi de consecinţele acestora. Distincţia între responsabilitate şi iresponsabilitate morală este
uşor de realizat: nimeni nu învinovăţeşte un copil mic care varsă un bidon de benzină şi
declanşează un incendiu deoarece, în mod evident, nu cunoaşte proprietăţile benzinei. Dar nu
acelaşi lucru se poate spune despre un adult care asigură un imobil la o valoare mai mare decât
aceea reală, după care, în mod deliberat, incendiază imobilul pentru a încasa banii pe asigurare.
Un prim criteriu, pentru a distinge între responsabilitatea şi iresponsabilitatea morală,
constă din diferenţele de conduită care apar atunci când se urmăreşte obţinerea unui premiu sau a
unei recompense, sau atunci când se încearcă evitarea unei pedepse sau a blamului moral. Dar se
poate obiecta că acest sistem al pedepsei şi recompensei nu este totuşi edificator, pentru a stabili
răspunderea morală, deoarece se aplică şi în cazul animalelor. Este clar pentru oricine că un
animal nu poată răspundere morală pentru faptele sale. El însă este dresat prin acest sistem de

3
Ibidem, p. 188;

3
recompense şi pedepse şi, la un anumit nivel, ştie ce are voie să facă şi ce nu are voie. Pentru a
evita consecinţele negative, adică pedepsele, el va învăţa un anumit comportament.
Se impune atunci introducerea unui alt element sau criteriu: comportamentul raţional.
Copilul mic este asemenea unui animăluţ. El reacţionează la pedepse şi recompense şi învaţă un
anumit comportament. Dar, pe măsură ce creşte, mintea lui se dezvoltă şi are tendinţa de a se
comporta într-un mod valid din punct de vedere raţional.
Al treilea element necesar, pentru atribuirea responsabilităţii morale, ar fi presupunea că
un comportament voluntar este aprobat de către persoana în cauză. Un individ este responsabil,
din punct de vedere moral, pentru faptele sale dacă le aprobă şi le urmăreşte. Dacă în mod sincer
îşi dezaprobă propria conduită pe care o consideră greşită deşi, totuşi, o săvârşeşte înseamnă că a
acţionat în urma unui impuls pe care nu l-a putut controla.
Mai există multe alte elemente în funcţie de care putem stabili dacă acţiunea sau
inacţiunea unei persoane atrage răspunderea morală a acesteia: accidentul, starea de boală,
demnitatea, etc.
În concepţia lui Sidney Hook determinismul absolut promovat de Paul Edwards şi Brand
Blanshard, implică prea multă milă nejustificată faţă de anumite persoane care săvârşeşc fapte
foarte grave şi cade în sentimentalism. Prea multă milă faţă de criminalul care nu este văzut
decât ca victimă a unor circumstanţe în care a trăit şi s-a format. Principiul cauzalităţii este
folosit aici pentru a justifica atât crimele deja comise de indivizi periculoşi, cât şi cele care vor fi
comise în viitor în baza aceleiaşi moşteniri genetice şi a aceloraşi circumstanţe care i-au clădit
caracterul. Există o diferenţă destul de mare între a blama şi a pedepsi, dar există de asemenea, şi
o mare legătură: este greu să pedepseşti pe cineva pe care nu ai motive să-l învinovăţeşti, din
punct de vedere moral, pentru faptele sale. De multe ori, obţinerea achitării pentru unii criminali,
salvarea lor de la ispăşirea unei pedepse, în ciuda dovezilor privind vinovăţia lor, a dus la
cruzimi şi mai mari faţă de alte victime, care nu aveau nicio legătură cu dramele şi nenorocirile
care l-au adus pe criminal în postura de a ucide.
Dar pedeapsa care i se aplică, susţin determiniştii nu ar fi altceva decât o cruzime în plus
care se adaugă celor care au fost deja săvârşite faţă de acea persoană de-a lungul timpului. Chiar
dacă un individ ar putea să-şi formeze singur caracterul şi ar ajunge apoi să săvârşească fapte
grave, de care să fie moralmente responsabil, şi care să implice aplicare unei pedepse, acea
pedeapsă ar fi greşită şi inutilă dacă nu ar avea ca efect împiedicarea săvârşirii unor alte

4
asemenea fapte în viitor şi nu ar da naştere posibilităţii de reabilitare şi de reintegrare în societate
a persoanei sancţionate.
Unul dintre principalele scopuri ale pedepsei este acela de a preveni săvârşirea de
infracţiuni, de a proteja populaţia. Un criminal este pedepsit pentru fapta sa, nu pentru că are un
caracter reprobabil. Dacă ar fi avut acelaşi caracter, dar nu ar fi comis nicio infracţiune, nu ar fi
fost pedepsit. De asemenea, nu se vorbeşte la nivel de societate despre pedepsirea celor care au
contribuit, într-un fel sau altul, la clădirea unor asemenea caractere. Pe de altă parte, dacă
individul săvârşeşte o infracţiune fiind conştient de pedeapsa pe care o va primi şi acceptând-o
încă de la început ca pe un preţ pentru satisfacţia obţinută de pe urma faptei sale, atunci aplicarea
pedepsei nu şi-a atins scopul. Scopul pedepsei penale nu era considerarea acesteia ca un preţ
pentru săvârşirea infracţiunii ci, un motiv de a se abţine de la săvârşirea ei, o modalitate de
protejare a comunităţii de răul care s-ar putea produce.
Criticii determinismului susţin că, în ultimă instanţă, a admite că nu există
responsabilitate morală a individului nu înseamnă nimic altceva decât a deschide calea către
numeroase abuzuri: situaţii în care oamenii ar pretinde că nu ar fi putut să se comporte altfel
decât s-au comportat, că nu ar putea să realizeze lucrurile mai bine, pe scurt, şi-ar găsi mult mai
uşor scuze pentru lene, lăcomie şi alte asemenea defecte. Noi totuşi răspundem pentru ceea ce stă
în puterea noastră să facem. De multe ori, nici nu ştim de câte lucruri nu suntem capabili până
când ne străduim din răsputeri să evităm un rău sau să facem un bine. Este incorect şi copilăresc
să punem totul în seama norocului, atât la nivel de individ cât şi la nivel de istorie a umanităţii.