Alexandru I al Rusiei

Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel
Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de
Württemberg. Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat și a
condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În prima parte a domniei a
încercat să introducă reforme liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o
conducere arbitrară iar o parte din vechile reforme au fost abolite. În ceea ce
privește politica externă, Alexandru a obținut un succes recunoscut, câștigând
numeroase campanii. În particular, sub domnia sa Rusia a obținut Finlanda și o
parte din Polonia. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl fac pe
Alexandru unul din cei mai interesanți țari. Pe deasupra, moartea sa este
învăluită în mister, iar locul unde se află rămășițele sale rămâne necunoscut.
Alianțele cu celelalte puteri[modificare | modificare sursă]
După succesiunea la tron, Alexandru a inversat politica tatălui său, Pavel, a
denunțat Liga Neutrilor și a făcut pace cu Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei (aprilie 1801). În același timp a deschis negocieri cu Francisc I al
Austriei. Curând după aceea, la Klaipėda (Memel), a intrat într-o alianță strânsă
cu Regatul Prusiei, nu din cauza motivelor politice, după cum s-a lăudat, ci în
spiritul adevăratului cavalerism, din prietenie față de tânărul rege Frederic al
III-lea și frumoasa sa soție Louise de Mecklenburg-Strelitz.

Dezvoltarea acestei alianțe a fost întreruptă de scurta pace din octombrie

1801; și pentru o scurtă vreme se părea că Franța și Rusia vor putea ajunge la o
înțelegere. Purtat pe val de entuziasmul lui Laharpe, care se întorsese în Rusia
din Paris, Alexandru a început în mod deschis să-și proclame admirația pentru
instituțiile franceze și pentru persoana lui Napoleon Bonaparte. Cu toate
acestea, nu după mult timp a intervenit o schimbare. Laharpe, după o nouă
vizită la Paris, a prezentat țarului Reflecțiile asupra adevăratei naturi a
consulului pe viață, care, după cum a afirmat Alexandru, au înlăturat vălul din
fața ochilor săi și l-au dezvăluit pe Bonaparte „nu ca un patriot adevărat”, ci
numai ca „cel mai faimos tiran pe care lumea l-a produs”. Deziluzia lui
Alexandru a fost completată de uciderea ducelui d'Enghien. Curtea imperială
rusă l-a jelit pe ultimul membru al Casei de Condé, iar relațiile diplomatice cu
Franța au fost întrerupte.