Sunteți pe pagina 1din 321

Peter Deunov

MAESTRUL VORBEŞTE

Revista Bobul de grâu a fost editată în Bulgaria de


discipolii Maestrului Peter Deunov începând din 1924
până în 1944, iar după război, între 1958 şi 1989.
Revista conţine conferinţe ale Maestrului, sfaturi
practice pentru viaţa zilnică, exerciţii de respiraţie,
concentrare, meditaţie, exerciţii fizice, articole despre
ezoterism sau despre educaţia copiilor etc.

Viaţa

Izvorul vieţii este Iubirea. Iubirea aduce plenitudine


în viaţă.
Viaţa devine reală când omul cunoaşte Iubirea. Dacă
omul nu cunoaşte Iubirea, nu poate să înţeleagă viaţa.
Dacă nu înţelege viaţa, nu poate să înţeleagă timpul.
Dacă nu înţelege timpul, viaţa lui va fi doar un şir de
situaţii disonante care îl vor face foarte nefericit. În afară
de Iubire, viaţa este lucrul sublim. Viaţa este rodul
Iubirii. Dar Iubirea şi viaţa nu sunt unul şi acelaşi
lucru. În viaţă, vedem constant derulându-se două
procese: unul este procesul distrugerii, celălalt este
procesul redresării.
Aceste două procese nu există în Iubire. Ea e ceva
pur, este „unu”. În viaţă există diferenţierea.
O viaţă fără iubire n-are niciun sens. O astfel de
viaţă este doar un şir de suferinţe, o viaţă în care nu
facem decât să cădem şi să ne ridicăm. Fără afecţiune,
viaţa nu se poate manifesta. Nu există viaţă fără
afecţiune. Primul impuls îi este dat de afecţiune. Ca să
arăţi că trăieşti, trebuie să iubeşti. Sensul vieţii se
rezumă la a iubi şi a fi iubit. Viaţa temporară e umbra
vieţii, este cea mai mică proiecţie a „ansamblului” vieţii.
Viaţa veşnică cuprinde posibilităţi infinite. Ea oferă toate
condiţiile necesare unei evoluţii raţionale. Prin viaţă în
„ansamblul” ei se înţelege Marele Suflet-Unu al
Universului, care se manifestă în toată natura vie.
Sufletele noastre sunt organe ale acestui Mare Suflet,
emanaţiile lui.
Pentru ca principiul vieţii să se poată manifesta,
trebuie să ia o formă corespunzătoare aspiraţiilor,
mişcării sale. Aspiraţia este impulsul interior raţional şi
mişcarea este manifestarea sa fizică.
Totuşi, viaţa care se manifestă nu se poate limita la
o singură formă, ci o face într-o multitudine infinită de
forme. Când aceste forme sunt în relaţie armonioasă şi
reuşesc să se exprime mai aproape de perfecţiune, zicem
că viaţa este omogenă. Atunci, toate formele au tendinţa
să exprime această formă mai elevată.
Viaţa nu este dată o singură oară, ea continuă
veşnic.
Formele exterioare sunt supuse distrugerii, dar viaţa
continuă veşnic. Nimic n-o poate distruge; viaţa e mai
puternică decât moartea.
Ea este continuă, neîntreruptă. Nu se opreşte.
Fără întrerupere, ea trebuie să intre în interior şi să
se scurgă în exterior.
Dacă viaţa omului nu pătrunde în interior şi nu se
scurge în exterior, nu este posibilă relaţionarea cu
mediul înconjurător.
Viaţa din noi este perfectă.
Viaţa e ceva liber, impalpabil.
Plăcerile, pasiunile, ideile, sentimentele false
limitează viaţa.
Viaţa nu poate fi decât bună.
Dar schimbările pe care le introducem în ea aduc
urmări supărătoare. Şi vorbim atunci de viaţă
„mundană”, de viaţă „spirituală”, de viaţă „temporară” şi
de viaţă „veşnică”.
Însă viaţa în sine nu poate fi nici „mundană”, nici
„spirituală”.
Când încă domină natura animalică şi ea trăieşte în
om, viaţa devine „mundană”. Dar, când înalta raţiune
trăieşte în el, ea devine spirituală.
Viaţa omului se deosebeşte de viaţa celorlalte fiinţe
prin înalta raţiune conştientă.
Prin cuvântul „viaţă” se înţelege, în realitate, ceea ce
este esenţialmente raţional. Unde nu există raţiune, nu
există viaţă. Unde există această raţiune, chiar foarte
slab manifestată, există viaţă.
Şi viaţa în care se manifestă această înaltă raţiune
este viaţa de nemurire, o viaţă fără suferinţe şi fără
chinuri.
Şi aceasta este viaţa pe care a primit-o omul.
În viaţa adevărată, nu există tulburări, ci activitate
continuă.
Viaţa în sine este „una”.
Viaţa fizică, viaţa spirituală şi viaţa divină sunt trei
manifestări sublime ale „totalităţii” vieţii, ale „Vieţii-
Una”.
Dar obiectivele, scopurile şi principiile lor sunt
diferite.
Viaţa fizică se schimbă, devine continuu alta. Este
viaţa de la suprafaţa apei, a valurilor mării.
Viaţa spirituală se schimbă, dar fără să devină alta
în exterior: evoluţia interioară continuă permanent. Este
viaţa adâncurilor mării, din interiorul mării.
Viaţa divină nu se schimbă. Ea este veşnică şi
aceeaşi.
Dar toate aceste manifestări ale vieţii sunt strâns
legate între ele. Sunt părţile unui tot, părţi ale
ansamblului vieţii nelimitate.
Ca să înţeleagă viaţa şi să-şi poată fi util lui însuşi şi
celorlalţi, omul trebuie să înceapă cu viaţa fizică şi să
continue apoi treptat spre viaţa spirituală şi viaţa divină.
Cel care nu iubeşte viaţa fizică nu poate avea nicio
relaţie cu Lumina.
Energia luminii există în lumea fizică (în plante, în
fructe). Şi igiena vieţii fizice începe printr-o corectă
folosire a luminii depuse în plante şi fructe. Cu alte
cuvinte, ea începe printr-un mod corect de a ne hrăni.
Hrana este preludiul vieţii fizice, aşa cum muzica
este preludiul vieţii spirituale, iar rugăciunea, cel al vieţii
divine.
Viaţa e o comoară pe care trebuie s-o păstrăm cu
mare grijă. Păstraţi-o prin înţelepciune şi faceţi astfel
încât adevărata cunoaştere ce decurge din ea să vă fie şi
apărare.
Lăsaţi-o să curgă din izvorul ei, Iubirea, care
exclude orice suferinţă.
Sfinţiţi-o prin Adevăr, lumea Raţiunii absolute, unde
nu poate fi nicio nedreptate. Sfinţiţi-o prin Adevărul care
arată libertatea în toate direcţiile.
Viaţa are şi ea aurora ei, răsăritul ei de soare şi
zenitul ei.
Aurora vieţii este Iubirea.
Răsăritul soarelui vieţii este înţelepciunea.
Momentul cel mai înalt, zenitul vieţii, este Adevărul.
Să aveţi aurora voastră în viaţă! înmuguriţi! Ridicaţi-
vă, staţi ferm pe picioare şi simţiţi că sunteţi uniţi cu
toate fiinţele de pe pământ şi din cer.
Fie ca soarele vieţii voastre să se ridice pur şi
luminos! înfloriţi şi rodiţi!
Atingeţi deplina amiază a vieţii, o viaţă puternică şi
strălucitoare. Se coace rodul!
Şi, după ce vă veţi fi ridicat până la zenitul vieţii, îi
veţi înţelege sensul august, veţi gusta dulceaţa rodului
ei.

(1933)
Sufletul

Separarea sufletului omenesc de Dumnezeu este


unul dintre momentele cele mai sublime ale Creaţiei. În
lumea îngerilor, această separare este cunoscută sub
denumirea de „aurora sufletului omenesc”.
Sufletul, la ieşirea din izvorul lui primordial, este o
rază divină; el intră în universul incomensurabil ca să
împlinească opera care îi revine. Sufletul e veşnic. Este
etern aşa cum Dumnezeu este etern. Sufletele omeneşti
nu există despărţite de Dumnezeu. Ele există împreună
cu El în veşnicie. Ele există împreună, trăiesc una şi
aceeaşi viaţă, dar nu sunt asemănătoare, ci diferă. Şi
legătura veşnică dintre suflete, care sunt în număr
mare, se datorează faptului că Dumnezeu este „unu”.
Omul este un suflet viu care are posibilitatea să
trăiască, să simtă viaţa veşnică şi să dobândească ce
doreşte, o viaţă raţională şi fericită.
Şi „totul” se află depus în acest suflet.
Şi fiecare om trebuie să recunoască faptul că este
un suflet viu şi raţional.
Şi această idee (că sunt suflete) nu este adânc
înrădăcinată în conştiinţa bărbaţilor şi femeilor; dacă se
recunosc doar ca intelecte şi inimi, ca bărbaţi şi femei,
nu vor ajunge la nimic. Toate aceste forme ale
conştiinţei, toate aceste metode au fost experimentate.
Dar, dacă îşi fixează în conştiinţă „Suntem suflete vii
şi raţionale”, atunci vor face să intre ceva nou în viaţa
lor, îi vor da o direcţie nouă. Pentru că, dacă luăm în
considerare dezvoltarea actuală a omului, vom
recunoaşte că nu există stare mai elevată decât cea a
sufletului. Această stare poartă în sine toate condiţiile,
toate posibilităţile Iubirii divine.
Dumnezeu nu Se poate exprima decât în suflet şi
doar în el Se poate manifesta în toată plenitudinea Lui.
Iubirea nu se poate exprima pe deplin decât prin suflet.
Dacă vă exprimaţi iubirea prin inimă, ea va fi doar
pe jumătate exprimată.
Dacă o exprimaţi prin intelect, va fi tot doar pe
jumătate exprimată.
Şi toate slăbiciunile din lume provin tocmai din ceea
ce se face „pe jumătate”.
Până în prezent, sufletul omenesc se forma în
mugur, dar iată-l pe punctul de a deveni desăvârşit.
În epoca noastră, acest mugur începe să se
deschidă.
Momentul în care acest „mugur-suflet” se deschide
este unul dintre cele mai măreţe din cosmos şi se
numeşte „înflorirea sufletului omenesc”.
Şi toate fiinţele elevate din lumea divină aşteaptă cu
nerăbdare deschiderea unui suflet omenesc. Vaza în
care va înflori acest suflet va străluci de frumuseţe şi
Dumnezeu îşi va revărsa acolo Lumina şi Iubirea Lui. Şi
în sufletul omenesc se află o frumuseţe aşa cum nu se
găseşte în nicio altă fiinţă din lume.
Această frumuseţe nu se poate compara cu nimic. Şi
Dumnezeu însuşi se bucură când priveşte forma
sufletului omenesc.
Toţi îngerii, toţi slujitorii lui Dumnezeu se înghesuie
în jurul acestui suflet gata să se deschidă. Ei aşteaptă
această deschidere din timpuri imemoriale, ca să guste
din nectarul lui.
Şi, venind spre el, vor aduce cultura nouă pe care o
numesc „Cultura Iubirii”. Când Hristos a coborât pe
Pământ, a făcut-o îndeosebi ca să vină în ajutor
sufletului omenesc. Pentru că, în lume, există suflete vii
şi raţionale care vor să se înalţe şi să aibă o viaţă
conştientă.
Şi, pentru sufletul omenesc care vrea să se înalţe,
nu există nimic imposibil.
Şi doar sufletele care iubesc, sufletele care
strălucesc le pot ajuta pe celelalte. Şi-au terminat
încercările pe pământ. Conştiinţa divină este trează în
ele. Şi iată de ce nu încearcă să părăsească Pământul.
Ele zic: „Vom trăi acum pe Pământ, n-are importanţă în
ce condiţii; vom trăi aşa cum vrea Dumnezeu. Înţelegem
acum modul în care trebuie să trăim”. Vei iubi sufletul
omului - în asta constă adevărata morală.
Dar cel care vrea să se ocupe de sufletul omenesc
trebuie să fie eminamente inteligent. El trebuie să
înţeleagă procesele profunde care au loc acolo.
Sufletul omenesc are o mare profunzime.
În realitate, sufletul omenesc se află în afara lumii
noastre.
Sufletul nu este din această lume.
El are doar o mică proiecţie pe acest Pământ.
Sufletul vine uneori, pentru un timp, în calitate de
oaspete al intelectului şi al inimii. Şi, când îl vizitează pe
om, acesta devine mare, se simte inspirat, se simte plin
de nobleţe.
Când el se retrage, omul redevine unul obişnuit.
Toate gândurile mari, toate dorinţele pure vin din acest
izvor, sufletul.
Sufletul se alimentează din alt izvor: duhul
omenesc.
Duhul omenesc se alimentează dintr-un izvor şi mai
înalt: Duhul Sfânt.
Şi Duhul Sfânt se alimentează din izvorul suprem:
Absolutul, Duhul necunoscut al Creaţiei, despre care nu
se ştie nimic.
Aşadar, nu uita:
- eşti un suflet, nu un corp;
- eşti un suflet care a fost conceput într-o zi în
Duhul Sfânt, care a fost conceput în Iubire.
Acum, sufletul tău este deja un mugur care aşteaptă
momentul deschiderii. Fii concentrat profund asupra
sufletului tău, căci acesta este unul dintre cele mai
sublime momente ale vieţii.
Şi te vei deschide pentru Soarele Măreţ care scaldă
în lumina lui toată Lumea Divină.

(1933)
Înţelepciunea

Dumnezeu este Iubire, înţelepciune şi Adevăr - trei


lumi măreţe a căror cunoaştere nu se dobândeşte decât
în cursul întregii Veşnicii.
Există trei lucruri prin care îl putem cunoaşte pe
Dumnezeu. Acestea sunt: Iubirea divină, care conferă
plenitudine vieţii; înţelepciunea divină, care răspândeşte
în lume lumină şi armonie deplină; Adevărul divin, care
conferă libertate perfectă. Şi, când vorbim despre trei
persoane în cazul lui Dumnezeu, înţelegem următoarele:
prima persoană a lui Dumnezeu este Iubirea manifestată
în Viaţă; a doua persoană a lui Dumnezeu este
înţelepciunea manifestată în Lumina Cunoaşterii; a treia
persoană a lui Dumnezeu este Adevărul manifestat în
Libertate.
Astfel, duhul omului are trei puncte de contact cu
Duhul Sfânt: Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul.
În cazul primului contact al omului cu Dumnezeu, o
Iubire puternică, irezistibilă îi cuprinde întreaga fiinţă şi
se transformă brusc într-un izvor de viaţă debordantă.
Şi, fiindcă această apă care ţâşneşte are nevoie de
un izvor, are loc al doilea contact, contactul cu
Dumnezeu-înţelepciune, care îi trasează calea pe care va
putea să se mişte liber.
Mintea omului aspiră deci prima dată la Viaţă, apoi
la Cunoaştere şi apoi la Libertate.
După ce mintea a dobândit cunoaşterea, Lumina se
manifestă ca rezultat.
Şi, când vorbim despre înţelepciunea divină,
înţelegem orice Lumină din spaţiul nelimitat care nu se
stinge niciodată.
Lumina este veşmântul înţelepciunii. Cât priveşte
lumina fizică de care profităm, ea este rezultatul
surplusului energiei pe care omul cosmic o foloseşte
pentru activitatea sa intelectuală.
Omul cosmic a dobândit atât de multă cunoaştere,
încât are prea multă lumină.
Înţelepciunea este lumea formelor divine, a acelor
forme veşnice ţesute de Iubire. Iubirea este esenţa
însăşi, iar înţelepciunea reprezintă formele armoniei care
se revarsă în muzică şi poezie.
Şi lucrul unic, lucrul cel mai real la care omul
trebuie să aspire în viaţa lui actuală este acela de a
cunoaşte formele gândirii divine. Înţelepciunea este
lumea în care sălăşluiesc, din timpuri imemoriale, toate
lucrurile pe care le-a creat Dumnezeu, toate lucrurile pe
care le-au creat Marile Spirite şi toate lucrurile pe care
oamenii le-au creat pe Pământ.
Şi iată de ce putem avea şi noi acces la această
lume.
Din această lume decurge adevărata, reala
cunoaştere.
Şi, când această cunoaştere trece prin cele trei lumi
(divină, spirituală, fizică) şi-şi oferă roadele, atunci
devine reală pentru noi.
Îndată ce înţelepciunea străluceşte în sufletul
omenesc, fiecare lucru îşi ocupă locul corect în mintea
omului. Toate ideile devin clare, bine determinate; ele
sunt în deplină armonie, într-o ordine perfectă.
Mintea omului se deschide şi vede că această
măreaţă lume divină are o frumuseţe supremă, că aici
domnesc ordinea şi armonia şi că ordinea nu este
tulburată când guvernează înţelepciunea. Şi un câmp
imens de acţiune se derulează în faţa ochilor minţii sale.
Şi atunci începe să construiască.
Este deci corect să spunem că doar înţelepciunea
divină poate să mulţumească Spiritul omenesc. Dar
calea înţelepciunii este cea mai anevoioasă, este doar
pentru Maeştri. Şi doar omul perfect, doar Maestrul este
în stare să manifeste înţelepciunea.
Admiterea omului în împărăţia lui Dumnezeu şi
şansa de a ocupa acolo un loc important depind deci de
înţelepciunea sa.
Înţelepciunea este lucrul cel mai bun al Cerului.
Este o comoară nepieritoare, lucrul cel mai de preţ de
care poate dispune mintea omenească.
Aşadar, omul care este înţelept posedă binele cel
mai mare dat de Dumnezeu.
Când omul este înţelept, este inteligent, puternic şi
lumina lui străluceşte neîntrerupt.
Un om fără înţelepciune nu e om. Şi, când vorbim
despre Om, înţelegem înţelepciunea.
Omul este numit Fiul înţelepciunii.
În Sfintele Scripturi se spune: „Bucurându-mă pe
rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre
fiii oamenilor”.
Este vorba despre fiii înzestraţi cu raţiune; în ei îi
plăcea să stea înţelepciunii.
Căci prin înţelepciune a creat Dumnezeu universul
şi l-a creat pentru Fiii înţelepciunii.
Dumnezeu sălăşluieşte în ei, ei înţeleg înţelepciunea
Lui şi îl slăvesc. Pentru că Slava lui Dumnezeu se
manifestă doar prin înţelepciune.
De aceea, doar înţeleptului îi este dat să slăvească.
Înţeleptul a încercat, a simţit şi a verificat tot ce ştie.
În sufletul înţeleptului există un elan invincibil spre
Iubire. El are dorinţa vie de a iubi şi de a face servicii
tuturor, până şi celor mai neînsemnate fiinţe.
Şi, deşi deţine atâta cunoaştere, vede cu aceiaşi ochi
şi lucrurile mici, şi lucrurile mari. Înţeleptul trăieşte fără
lege. Prostul trebuie să trăiască cu legea şi sub lege.
Dacă înţeleptul trăieşte cu legea, este nefericit. Dacă
prostul trăieşte fără lege, şi el este nefericit. Înţeleptul
trăieşte după legea vie pe care Dumnezeu a înscris-o în
adâncul sufletului său. Se găseşte în afara condiţiilor
vieţii temporare.
Tu, cel care aspiri la Lumină, ascultă cuvintele
înţelepciunii: dacă vrei să deţii înţelepciunea divină şi
secretele naturii vii, trebuie să ştii că, pentru a reuşi, nu
există alt drum decât cel al suferinţei.
Cât timp te judeci, cât timp te revolţi, eşti departe de
înţelepciune. Din momentul în care nu te mai judeci, te
afli aproape de înţelepciune.
Atâta timp cât doar filosofezi, eşti departe de
înţelepciune, eşti departe de Maestrul tău. Din
momentul în care renunţi la a filosofa, eşti aproape de
înţelepciune, te afli la picioarele Maestrului tău.
Când viaţa nu mai are niciun sens pentru tine,
caută ce străluceşte. Mergi să te instruieşti la cel care
poartă Lumina. Nu uita că Virtutea trăieşte doar lângă
ce nu se întunecă niciodată. Aspiră la lumină şi reţine:
cunoaşterea nu vine dintr-un singur loc şi Lumina nu
intră printr-o singură fereastră; căile Cunoaşterii sunt
nenumărate, ferestrele Luminii sunt fără număr; aşază
înţelepciunea în mintea ta; atunci vei fi în lumină şi
cunoaşterea îţi va da ajutorul ei.
Acesta este drumul luminos al înţelepciunii,
singurul care ne duce la Adevăr.

(1933)
Dreptatea

„Atunci, cei drepţi vor străluci în împărăţia Tatălui


lor”. Nu pe Pământ, nici „în înaltul cerului”, ci în
împărăţia Tatălui lor.
Acea împărăţie nu este împărăţia naturii. Împărăţia
naturii este o casă de educaţie pentru copiii mici.
Şi drepţii ei nu sunt drepţii obişnuiţi de pe Pământ
şi Dreptatea despre care vă vorbesc nu este dreptatea
obişnuită.
Eu vă vorbesc despre acea Dreptate în care este
lumină.
„Atunci, cei drepţi vor străluci în împărăţia Tatălui
lor”. Dacă emiteţi lumina din această împărăţie,
înseamnă că sunteţi drepţi; dacă nu emiteţi lumina,
înseamnă că în voi nu există dreptate.
Printre „drepţii” obişnuiţi de pe Pământ, care sunt
fără lumină, fiecare poate să fie considerat drept.
„Atunci, cei drepţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor”.
Mulţi oameni vor spune, poate: „Ce ne pasă nouă că cei
Drepţi vor străluci acolo, undeva într-o anumită
împărăţie?”
Tocmai acest fapt este foarte important.
Fără lumină, niciun progres, nicio dezvoltare nu este
posibilă în lume. Înainte cu miliarde şi miliarde de ani,
aceste fiinţe (Drepţii) au intrat în împărăţia Tatălui lor şi
au dobândit această lumină. Graţie ei, lumea vede
astăzi.
Lumina în care trăim este lumina Drepţilor. Ea este
împărăţia echităţii lor.
Care sunt Drepţii ce au strălucit?
Sunt îngerii luminoşi, slujitorii lui Dumnezeu.
Şi, dacă n-ar mai străluci, dacă n-ar mai trăi în
echitate, s-ar termina cu noi pe Pământ.
Şi, dacă mă întrebaţi de ce este necesară Dreptatea,
vă voi răspunde: Pentru ca generaţiile viitoare să poată
trăi în lumina voastră.
Lumina care decurge din echitate este esenţa
luminii care dă viaţă, care poartă în sine viaţa.
Dar această lumină nu poate să sălăşluiască în voi
dacă nu aveţi iubire.
Iubirea li se arată doar celor care sunt drepţi şi au
strălucit în împărăţia Tatălui lor, în acea măreaţă lume
divină, acea lume a raţiunii pure unde Drepţii înţeleg
sensul profund al lucrurilor.
Echitatea este o calitate a sufletului omenesc.
Fiecare suflet s-a născut ca să fie drept.
Dobândiţi deci această calitate, intraţi în posesia
moştenirii ce vă este dată, fiţi Drepţi.
Orice suflet trebuie să fie drept. De ce? Fiindcă
„marea lumină” emană din el. Echitatea este baza pe
care se manifestă Iubirea şi de unde luminează sufletul
omenesc. Toate sufletele pot să fie drepte şi să emită
lumină. Sufletele care nu vor să strălucească sunt
suflete care luptă împotriva lui Dumnezeu.
Nu luptaţi împotriva lui Dumnezeu.
Intraţi în lumina Dreptăţii şi recunoaşteţi că nu
trăiţi aşa cum trebuie.
Nu luptaţi cu Tatăl Iubirii, care uneşte întregul
univers, toate fiinţele în armonia Lui. Sfinţiţi-I numele
fiindcă El s-a jertfit. S-a jertfit de miliarde de ori pentru
toate fiinţele. Şi, dacă auziţi o dată vocea Lui, veţi simţi
născându-se în voi dorinţa de a vă sacrifica şi voi pentru
El.
Vă veţi simţi pregătiţi să dăruiţi totul fără cel mai
mic regret. Vă veţi spune: „Ceea ce am dăruit e nimica
toată; aş vrea să trăiesc mii de ani doar ca să dăruiesc”.
Iubirea divină absolută cere Dreptate absolută.
Acolo unde nu există dreptate, nu există iubire. Latura
fizică a iubirii este dreptatea. Pentru ca Iubirea să se
manifeste în lumea fizică, trebuie neapărat să existe
dreptate.
Dacă nu există dreptate, cele mai dulci cuvinte sunt
zadarnice. Avem nevoie de dreptatea divină absolută,
acea Dreptate care trebuie să fie aplicată în mod egal
tuturor, fără excepţie, care are în vedere nu numai
oamenii, ci toate fiinţele vii, de la cea mai neînsemnată
până la cea mai mare.
Conform Dreptăţii supreme, legea trebuie să fie
egală pentru toţi, fără diferenţă între bou şi om, între
simplul cetăţean şi rege. Şi, când ne aflăm în prezenţa
acestei legi sfinte, trebuie să fim cuprinşi cu toţii de un
fior religios.
Şi, dacă cetăţeanul simplu face o greşeală sau regele
face o greşeală, în ambele cazuri, greşeala rămâne
greşeală în faţa legii Dreptăţii.
Dreptatea reglează relaţiile dintre suflete.
Ea face să se nască stima, respectul pe care orice
om trebuie să-l aibă pentru celălalt. Dacă avem în noi
Dreptatea, nu vom privi niciodată pe nimeni cu dispreţ,
ci vom fi fiinţe sfinte unele pentru celelalte.
Şi, pentru a atinge perfecţiunea, va trebui deci să
aveţi ca prim sprijin solid, ca primă treaptă a vieţii
Dreptatea divină, prin care se exprimă iubirea faţă de
toate fiinţele: oameni, animale, plante.
Din moment ce o posedaţi, orice aţi privi, nu veţi
vedea decât binele.
Dacă vedeţi binele, el va isca în voi o sfântă
înfiorare.
Echitatea e ceva interior. E un proces care are loc în
interiorul sufletului omenesc. Şi, dacă la fiecare dintre
gândurile, sentimentele şi faptele voastre, ştiţi cum să
acţionaţi, asta înseamnă că sunteţi echitabili.
A fi echitabili înseamnă să ştiţi cum trebuie să
acţionaţi ca fiinţe gânditoare, ca oameni raţionali şi cu
mintea cu adevărat cultivată.
Dacă vreţi să aveţi relaţii permanente cu toate
fiinţele, atunci fiţi drepţi cu ele. Dreptatea este un mare
proces interior al repartizării tuturor bunurilor lui
Dumnezeu între toate părţile organismului, organismul
individului, ca şi cel al societăţii, al poporului sau al
întregii omeniri.
Aparatul circulator duce sângele peste tot, pentru ca
fiecare celulă să poată primi tot ce are nevoie şi să-şi
îndeplinească funcţia. Şi astfel, mulţumită Dreptăţii
Suverane, mulţumită grandioasei circulaţii a sângelui,
celula cea mai mică, fiinţa cea mai mică de pe lume îşi
primeşte hrana.
Dreptatea reprezintă apa pământului. Dacă luăm în
considerare ce este apa în raport cu uscatul, vom vedea
că Dreptatea îndeplineşte aceleaşi condiţii în raport cu
viaţa omului, căci ea înmoaie corpurile dure.
Oamenii răi au devenit duri fiindcă le lipseşte
echitatea, pe care o au cei care au devenit moi, adică
blânzi.
Apa are aceeaşi acţiune şi asupra plantelor.
Trebuie să fim drepţi cu oamenii pentru că, aşa cum
apa este necesară creşterii plantelor, şi Dreptatea este
necesară minţii, sufletului şi inimii noastre.
Fără ea, nu poate să existe evoluţie.
Cel care vrea să se dezvolte în mod constant trebuie
neapărat să acţioneze cu echitate.
Şi, când trebuie să acţionaţi cu dreptate, aşa să
faceţi, chiar dacă ar trebui să se răstoarne lumea!
Oamenii temători nu pot să fie drepţi. Dreptatea
presupune absenţa totală a temerilor.
Ca să fie pace în orice stat, trebuie să domnească
acolo dreptatea.
Acolo unde e nedreptate, domneşte negreşit anarhia.
Răsfoiţi istoria trecutului, examinaţi starea actuală
a lucrurilor, şi veţi vedea că nedreptatea a fost cauza
acestei anarhii întotdeauna.
Legea este peste tot una şi aceeaşi: când e
nedreptate, apare imediat anarhia.
Dreptatea reglează relaţiile dintre oameni. Ea
realizează repartizarea binefacerilor lui Dumnezeu,
sângele vieţii din organismul întregii omeniri. Dreptatea
trebuie să fie aplicată pe Pământ astfel încât niciun
nevoiaş să nu ofteze şi să nu spună: „Chiar nu există
dreptate în lumea asta?”
Şi iată de ce adevăratul om drept îi va cere Lui să-i
arate un suflet în suferinţă, ca să-l poată ajuta.
Dreptatea divină nu admite niciun fel de onoruri şi
glorie, niciun fel de bogăţie şi cunoaştere în scopuri
interesate.
Atâta vreme cât omul caută lucrurile în afara lui, va
sălăşlui în lumea materială şi oricine îi va putea lua
bunurile pe care le are. Din momentul în care aceste
bunuri intră în inima lui, L-a găsit pe Dumnezeu.
Dreptatea divină face omul să fie stabil.
Şi graţie acestei plenitudini a inimii, acestei
abundenţe de bunuri, adevăraţii drepţi le distribuie cu
atâta generozitate.
Sunt bogaţi.
Au venit pe Pământ ca să îndeplinească o sarcină
specială şi să dobândească experienţă.
Au venit din alt sistem solar şi dispun de întregul
Pământ. Pot să trăiască aici cât vor. Şi, după ce-şi vor fi
terminat sarcina, se vor întoarce de unde au venit.
Oamenii drepţi sunt bogaţi. Ei sunt fiii lui
Dumnezeu. Şi orice om care este fiul lui Dumnezeu
dispune de întregul capital al sistemului solar.
Dreptatea divină pe care o împart ei va încălzi
inimile oamenilor. În viitor, în cultura nouă, în cultura
Celor Luminaţi, lumea va fi încălzită şi luminată de
inimile oamenilor în care sălăşluieşte dreptatea.
Acesta este viitorul pe care ni-l anunţă Hristos,
Hristos al Iubirii, al Iubirii manifestate în Dreptatea care
străluceşte în cei care îl iubesc.

(1934)
Binele

Iubirea generează binele.


Binele stă la baza vieţii, este solul ei hrănitor.
Doar binele poate să susţină viaţa, este hrana
indispensabilă pentru ea.
Când Dumnezeu Se limitează, binele apare în lume.
Când omul se limitează, răul apare în lume. Dar,
când el reuşeşte să se sustragă acestei limitări, apare
binele.
Altfel spus, când sufletul omului simte că se naşte
în el măreaţa dorinţă de a-L sluji pe Dumnezeu,
condiţiile necesare ca el să facă binele apar la fiecare
pas.
Omul vrea să creeze binele în el. Totuşi, binele nu se
creează, nu se naşte. Este aşezat, de la început, în
fiecare om, trebuie doar ca el să-l recunoască şi să-l
manifeste.
Dar omul trebuie să fie bun, fiindcă binele stă la
baza vieţii. Fără bine, viaţa omului e văduvită de
fundament.
Dacă omul nu săvârşeşte binele, răul apare în mod
inevitabil. Răul care există astăzi în lume este binele
neutilizat în trecut.
Răul provine dintr-o ordine a lucrurilor prost
stabilită într-o lume în care totul depinde de capriciul
unei puteri arbitrare.
În lumea organică, răul poate fi definit ca o
înmulţire, o creştere ce nu se supune niciunei legi,
niciunei reguli.
Totuşi, răul este un lucru inevitabil în lume, unde
există relaţii strânse între forţe şi fiinţe. Răul şi binele ne
apar ca lucruri relative. Ceea ce este rău pentru noi este
bun pentru alţii, iar ceea ce este bun pentru noi este rău
pentru alţii.
În natura vie, răul şi binele sunt forţe cu care ea
operează în mod egal. Deasupra răului şi binelui se
găseşte o Raţiune Supremă care profită de tot.
Omul nu trebuie să lupte cu răul, ci doar să-l evite.
Nu trebuie să lupte cu răul, ci să-i opună răului binele.
Omul care luptă mai mult cu răul face cele mai
multe greşeli.
Singura fiinţă care poate să pună răul la treabă este
Dumnezeu.
Trebuie să ştiţi că există o conştiinţă colectivă a
binelui şi una a răului. Ele formează cei doi mari poli ai
Creaţiei. Viaţa omului se mişcă între aceşti doi poli.
Dacă răul este înăuntru şi predomină, iar binele,
afară, răul domină pe Pământ. Cu alte cuvinte, „iadul”
domneşte pe Pământ.
Pe de altă parte, dacă binele este înăuntru şi
predomină, iar răul este afară, „cerul” predomină şi
guvernează pe Pământ.
„Iadul” este locul în care răul este înăuntru şi afară.
„Cerul” este locul în care binele este înăuntru şi
afară.
Viaţa omului este „câmpul” în care vedem uneori
binele înăuntru şi răul afară sau invers. Presentimente
rele, temeri de tot felul îl hărţuiesc pe om şi el începe să-
şi piardă treptat sănătatea şi forţa.
Dar, când binele se află în inima omului, poate să
nu aibă nici bogăţie, nici putere, totuşi este vesel şi
liniştit. Condiţiile sunt proaste afară, dar înăuntru sunt
bune. Şi acel om are în el ceva puternic şi asta îl face
iubit de toată lumea.
Oamenii buni sunt adevăraţii „puternici” din lume.
Oamenii din zilele noastre cred că în lume cei răi sunt
mai mulţi decât cei buni. Este o greşeală. În lume există
un om rău la trei oameni buni. În general, relaţia este de
unu la trei, şi de aceea răul este condamnat să rămână
veşnic steril.
Se mai crede că răul are multă forţă în lume. Răul e
puternic doar fiindcă îl iubim. Din afecţiunea, din
iubirea pe care oamenii o au pentru el îşi ia răul
puterile.
Cu toate acestea, năzuinţa către bine nu va putea fi
niciodată oprită.
Procesul binelui este veşnic.
Acesta este procesul creator al binelui.
Iată de ce putem numi binele drumul care ne duce
la viaţă. El ne introduce în viaţă, ne arată direcţia spre
viaţă.
Răul e drumul care duce la moarte.
Şi, stabilind diferenţa dintre bine şi rău, reţineţi cele
ce urmează.
Binele şi răul înseamnă susul şi josul. Şi, dacă e
posibil să ne exprimăm în acest fel, am putea spune că
vibraţiile cele mai slabe ale binelui sunt răul. Iată de ce
binele este preţul a tot ce este plin de raţiune şi răul este
preţul a tot ce este iraţional.
Binele face să urce valorile conştiinţei omeneşti.
Răul le coboară.
Binele întăreşte calităţile, răul le slăbeşte şi le
întunecă.
Binele începe cu lucruri mărunte, lucruri foarte
mici. Dar ele cresc continuu, se măresc, se înmulţesc, se
organizează şi se unesc într-un tot complet. Răul aduce
întotdeauna dezbinare şi năruire.
În general, binele poate fi comparat cu un izvor care
curge constant, în timp ce răul seamănă cu un izvor
secat a cărui apă curge doar picătură cu picătură.
Răul promite multe, dar nu înfăptuieşte nimic.
Binele însă nu promite nimic, dar face totul. Izvorul are
oare nevoie să promită că va curge? Apa curge, atâta tot.
Aşa se întâmplă şi cu omul bun. Binele din el este
ca un izvor. Iată de ce este bun întotdeauna şi în toate
împrejurările. E o greşeală să credem că se schimbă în
funcţie de condiţii, întâi, binele pătrunde în întreaga
natură, se află la baza întregii sale structuri.
Prin structura lui, omul bun se deosebeşte
fundamental de omul rău. Sistemul nervos al omului
bun este mai complicat şi mai fin organizat. În creierul
omului bun există mai multe celule, mai multe
circumvoluţiuni; el este alcătuit altfel. Sistemul
circulaţiei sângelui formează şi el o reţea mai bogată şi
mai densă. Pielea omului bun are mai multe celule, este
mai uniformă decât cea a omului rău.
În general, omul bun are o structură apropiată de
cea perfectă. Este o fiinţă foarte avansată. Şi orice om
care zăboveşte pe drumul înălţării sale devine rău.
În acest sens zicem că răul este binele insuficient
utilizat. Dar nu este posibil ca el să fie dezrădăcinat
dintr-odată, când avem chef sau chiar pe loc. Şi, când
Hristos zice că nu trebuie îndepărtată neghina înainte de
vremea secerişului („sfârşitul lumii”), vrea să spună că
va veni, în viitor, un val nou şi că tot ce este rău în lume
va trece atunci la o nouă fază de dezvoltare.
Dar acestea sunt probleme de o mare profunzime.
Când vorbim despre bine, despre un procedeu bun,
avem în vedere întotdeauna omul sănătos. Un om bolnav
nu poate să facă bine. Este clar că aici nu este vorba
despre „bunătăţile” obişnuite, aşa cum le înţelege lumea.
Din punctul de vedere al ştiinţei divine, adevăratul
bine se distinge prin trei calităţi: trebuie să dea Viaţă,
Lumină şi Libertate.
Dacă nu are aceste calităţi, nu este bine.
Viaţa ne vine prin Iubire, lumina ne vine prin
înţelepciune, libertatea ne vine prin Adevăr. Cel ce vrea
să facă binele trebuie deci să fie în relaţie cu aceste trei
lumi divine.
Pentru ca una dintre faptele noastre să fie cu
adevărat bună, binele trebuie să fie viu, să ne urmeze.
Binele trebuie să ne însoţească. Dacă binele nu ne
poate urma, nu este bine.
Binele meu trebuie să vină după mine. Dar, ca să
vină cu mine, trebuie să ne aducă Viaţă, Lumină şi
Libertate nu numai mie, ci şi celui căruia îi fac binele.
Deoarece este colectivă, Legea Divină atinge în acelaşi
timp toate fiinţele. Dacă îi faceţi bine unei persoane,
acest bine se răsfrânge şi asupra restului lumii. Acum,
că oamenii o ştiu sau nu, asta n-are nicio importanţă
pentru lumea divină. Dar fapt e că toţi vor profita de
acest bine.
Aşadar, făcând binele, îndepliniţi un act sfânt
fiindcă, în acest fel, îl obligaţi, ca să zicem aşa, pe
Dumnezeu să Se manifeste prin voi în bunătatea, în
iubirea, în înţelepciunea şi în adevărul Lui.
A face bine este o faptă sublimă.
Şi, oricât de măruntă ar fi această faptă, este un act
nobil în faţa căruia toţi se ridică şi se înclină în Ceruri,
căci în bine se află Dumnezeu însuşi.
Natura observă, cu cea mai mare atenţie, până şi
cea mai mică achiziţie. Şi au loc mari solemnităţi în
lumea invizibilă când un om face un lucru bun în lume,
când înfăptuieşte un act raţional.
Şi, când Hristos zice că omul trebuie să
dobândească comori în Cer, despre bine vorbeşte.
Comoara este binele cu adevărat mare pe care omul l-a
făcut pe Pământ.
A face bine înseamnă deci a-L „forţa” pe Dumnezeu
să acţioneze prin noi. Şi, din moment ce Dumnezeu
acţionează, nu face excepţie, acţionează pentru toţi. Şi
de aceea, când are loc o faptă bună, toate fiinţele elevate
iau parte la ea.
Şi, astfel, orice faptă la care Cerul nu participă este
omenească şi orice faptă la care Cerul participă este
divină.
Binele trebuie să se facă la timpul stabilit. Asta nu
înseamnă că vă veţi reţine mult timp, ci că trebuie ca
inteligenţa, inima, voinţa, sufletul şi mintea să vă fie în
întregime implicate în acele minute preţioase în care veţi
face binele.
Nu amânaţi niciodată binele pentru mai târziu.
Îndată ce vă vine o idee să faceţi un bine, faceţi-1, nu-l
amânaţi. Dacă-l veţi amâna, nu va ieşi nimic. Şi nu
începeţi atunci să încercaţi să vedeţi dacă binele pe care
vreţi să-l faceţi are raţiunea lui de a fi, căci nici în acest
caz nu va ieşi nimic.
Şi nu vă imaginaţi că nu puteţi face binele decât
atunci când sunteţi într-o dispoziţie bună. Îl puteţi face
şi când sunteţi foarte prost-dispuşi. Indispoziţia
afectează doar trupul, nu şi spiritul omului.
Se crede că binele este ceva mort. Nu-i adevărat. În
acel gând sfânt care v-a împins să faceţi o faptă bună
intră un spirit înalt şi sfânt care va sfinţi acea faptă şi va
arăta că viaţa celui care îl slujeşte pe Dumnezeu se
realizează întotdeauna.
Binele e prima legătură în viaţă.
Binele e prima legătură dintre oameni. În zilele
noastre, binele este singura legătură materială care
leagă cu adevărat oamenii între ei. Şi încă ceva: binele
este prima legătură dintre sufletele tuturor oamenilor şi
n-are importanţă dacă ele se află pe pământ sau în Cer.
Fără bine nu se poate dobândi nicio cunoaştere
adevărată, care începe întotdeauna prin cunoaşterea
binelui.
Odată făcut, binele nu se uită niciodată. El este
înscris în Cartea lui Dumnezeu, căci este un act de
iubire şi, ca atare, există veşnic în lumea divină.
Orice fiinţă care face binele devine un ideal pentru
ceilalţi.
Să nu credeţi că vă lipsiţi de ceva făcând fapte bune.
Dimpotrivă, binele vă va ridica în ochii oricui.
De aceea, nu cedaţi în faţa niciunei dificultăţi când e
vorba să faceţi un bine. Fiţi curajoşi, hotărâţi; faceţi un
bine cât de mic şi acesta să aducă viaţă, lumină şi
libertate aproapelui vostru.
Oricine poate să facă un bine, pentru că binele se
află în inima tuturor.
Fiecare faptă bună pe care o faceţi este o legătură
care se consolidează treptat.
Trebuie să faceţi mereu astfel de legături, nu doar o
singură dată.
Şi nu uitaţi că trebuie să rămâneţi necunoscuţi
când faceţi un bine, aşa cum se întâmplă când omul
face o faptă rea.
Nu vă grăbiţi să deveniţi buni. Binele e o condiţie
indispensabilă pentru perfecţiunea omului, dar nu
deveniţi buni într-o zi. Totuşi, îndată ce omul aspiră la
perfecţiune, binele îi vine în ajutor.
Singurul lucru care distinge omul este binele care
trăieşte în el.
Binele este drumul pe care trebuie să-l urmăm ca să
găsim Iubirea divină.

(1934)
Libertatea

Adevărul eliberează sufletul omenesc, care aspiră cu


ardoare la Libertate.
Acesta este un impuls interior sublim nu al omului
obişnuit, ci al omului în care s-a trezit conştiinţa divină.
Se spune: „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va
elibera”.
Adevărul este Lumina lumii divine. Libertatea este
imensitatea infinită.
Şi, când vorbim despre Libertatea divină, care
decurge din Adevăr, înţelegem infinitul, adică aspiraţia
sufletului spre a trăi în infinit.
Libertatea, în sensul deplin al cuvântului, este
atributul lumii divine.
Doar Dumnezeu este absolut liber.
Şi iată de ce sufletul omului care trăieşte în Adevăr
îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Libertate fără limite.
Şi, când omul simte în el această libertate, toate
poverile, toate limitările care îl oprimau dispar. Simte o
pace adâncă şi parcă un fel de dilatare, o extensie a
întregii fiinţe. Starea sa conştientă nu mai cunoaşte
hotare; o privire îi este de-ajuns ca să înţeleagă toate
lucrurile. Vede gheaţa topindu-se sub el şi în jur.
Soarele străluceşte şi toate seminţele nobile din sufletul
lui, care aşteaptă de mii de ani să poată încolţi, încep să
se dezvolte şi să crească.
Libertatea este absolut necesară dezvoltării
interioare a înaltului ideal la care aspiră omul.
Omul de astăzi nu este liber. El aspiră la libertate,
dar o caută pe căi exterioare.
Totuşi, libertatea nu poate să vină din afară.
Nu se impune prin legi.
Libertatea (indiferent de forma sub care o căutăm,
politică, cetăţenească şi religioasă) impusă din afară este
doar umbra libertăţii.
Libertatea ideală, cea care decurge din Adevăr, nu se
bazează nici pe violenţă, nici pe cunoaşterea omenească,
nici pe vreo lege exterioară.
O libertate ce trebuie apărată cu armele este oare
libertate?
În zilele noastre, oamenii sunt sclavi. Ca să se
elibereze, trebuie să se nască din nou, ceea ce nu se
poate decât prin depăşirea piedicilor lor actuale. Şi asta
înseamnă eliberarea de lanţurile destinului şi de
necesitate, restabilirea acelei legături iniţiale dintre om
şi Dumnezeu, care dăinuie chiar din momentul apariţiei
sale în lume, şi restabilirea libertăţii sale.
Pentru că, la origine, toţi oamenii au fost creaţi
liberi.
Şi, dacă mai târziu libertatea a dispărut din lume,
vina este doar a omului. A violat el însuşi legătura
iniţială cu Cauza Primordială. A format multe alte
legături care n-au făcut decât să-l limiteze şi să-l inducă
în eroare.
Principiul divin îl eliberează continuu de această
limitare, dar, după un timp, apucă din nou pe calea
greşelilor.
Şi iată de ce, dacă vrea să fie liber, omul trebuie să
aibă doar o singură legătură, cu Dumnezeu. Cu toate
celelalte fiinţe poate să aibă doar relaţii.
Căci numai Dumnezeu este absolut liber.
Şi numai Dumnezeu îl poate elibera complet pe om.
Dumnezeu vrea ca toate fiinţele să fie libere ca El. Şi
trebuie să fie libere, deoarece sunt părţi din organismul
divin.
Şi, când Dumnezeul viu al Adevărului îşi va face
sălaşul în om, când forţa şi duhul lui Dumnezeu vor
începe să acţioneze în el, abia atunci acesta îl va adora
şi îl va sluji în Duh şi Adevăr.
Libertatea cere ca omul să fie pregătit în orice
moment să facă tot ce îi cere Dumnezeu. Şi omul liber
poate, fiindcă nu e reţinut de nicio legătură. Exact în
aceasta constă libertatea lui.
Astăzi, se discută problema dacă omul are voinţă
liberă.
Numai omul care trăieşte în acea lume reală şi
imuabilă în care trăieşte Dumnezeu, numai omul care îi
înţelege legile şi-L slujeşte în Duh şi în Adevăr este cu
adevărat liber, are voinţă liberă.
Şi, în realitate, libertatea îşi are sediul în voinţa
omului; ea este „divinul” din el. Şi iată de ce nu
înţelegem nimic arbitrar când spunem „libertate”, ci
înţelegem voinţă raţională.
Numai omul raţional poate să fie liber. Şi natura vie
dăruieşte libertate doar „raţionalilor”. Pe nechibzuiţii
care n-au voinţă şi se lasă ghidaţi doar de arbitrar îi
limitează. Există, în împărăţia naturii vii, mii şi milioane
de fiinţe care sunt închise şi-şi aşteaptă eliberarea. De
ce? Pentru că sunt dominate de dorinţa arbitrară de a se
mişca doar la întâmplare, în orice direcţie. Dar libertatea
exclude faptele negative arbitrare. Libertatea nu
cunoaşte mişcări decât într-o direcţie: Adevărul. Şi nu
trebuie să uităm că Adevărul este direcţia în care se
mişcă toate lucrurile din Creaţie.
Să reţinem deci că Adevărul este acela în care omul
poate să fie liber întotdeauna. Toate limitările, toate
obstacolele noastre provin din faptul că nu suntem încă
în contact cu Adevărul. Nu există altă măsură. Ne putem
explica limitările în diferite feluri - acestea sunt
concepţiile noastre. Dar trebuie să reţinem că limitările,
obstacolele, contradicţiile care apar în jurul nostru
dovedesc că, în cazul dat, nu ne aflăm în contact cu
Adevărul.
Adevărul (aşa cum ne arată experienţa omului liber)
pune capăt tuturor contradicţiilor. Şi, dacă survine vreo
dificultate cât de mică, înseamnă că ne aflăm în afara
sferei Adevărului.
Încă un lucru ce nu trebuie uitat: libertatea nu va
veni din afară. Orice libertate care se impune din afară
este doar umbra libertăţii.
Nu alergaţi după umbre.
Adevărata libertate este libertatea minţii. Ea vine din
interior.
În libertatea interioară, omul se apreciază pe el
însuşi la adevărata lui valoare, se determină şi se
cunoaşte pe sine. În libertatea interioară, omul se judecă
singur. Aceasta este legea.
În libertatea interioară, omul se limitează singur -se
limitează în mod voit. Când? Doar când face binele.
Pentru că pe drumul libertăţii sunt puse la încercare
nobleţea sufletului şi compasiunea inimii.
De fiecare dată când omul face un bine, întâi se
limitează. Şi se limitează fiindcă dăruieşte continuu.
Dar, îndată ce face un bine, îşi recapătă libertatea.
Iată de ce e bun orice lucru care, din momentul
manifestării sale, limitează omul şi-l lipseşte de
libertatea lui.
Şi e rău orice lucru care, din momentul manifestării
sale, dă libertate omului, ca să-l lipsească apoi de ea.
În asta constă relaţia profundă dintre bine şi
libertate, dintre rău şi sclavie.
Dacă vreţi să aveţi o regulă sigură, reţineţi:
- orice lucru care îl face pe om să-şi piardă libertatea
este rău;
- orice lucru care îl face să-şi câştige libertatea este
bun.
Şi, astfel, aşezaţi-vă adevărul în suflet, şi veţi
dobândi libertatea pe care o căutaţi.

(1935)
Dumnezeu

Există Unu, care se manifestă prin Iubire,


înţelepciune şi Adevăr.
El este Unu!
Şi întreaga natură vie vorbeşte despre acest Unu, cel
Mare. Este numit Dumnezeu, Domnul, Tatăl.
El umple totul, El umple tot ce există, toate lumile,
toate sistemele solare, şi totuşi rămâne nemanifestat. Şi,
în toată „veşnicia”, nu Se poate manifesta total, căci nu
există toate formele prin care ar putea să Se exprime în
întregime.
Prin El însuşi, Absolutul, Inaccesibilul este fără
formă, este fără limite, fără început. El este „Nimic”. Dar
acest „Nimic” conţine totul. El Se limitează fără să Se
limiteze. Se diminuează fără să Se diminueze.
Creează, dar fără să Se epuizeze vreodată.
Se manifestă în toate, dar fără a fi El însuşi în ce
este manifestat.
Susţine totul (atât în interior, cât şi în exterior), dar
El însuşi nu ia parte la nimic.
Îl concepem ca Lumină, Raţiune-Logos. Dar El
însuşi nu e nici Lumină, nici Raţiune. Lumina şi
Raţiunea sunt manifestările Lui.
Dumnezeu nu este prezent în lume în mod material.
Aşa cum pictorul nu se află în tabloul pe care îl pictează,
nici sculptorul, în statuia pe care o face!
Dar, când Marele Necunoscut se dezvăluie, ne apare
ca Lumină fără umbră, ca Viaţă fără întrerupere, ca
Ştiinţă fără eroare, ca Libertate fără limite.
Şi, când zicem că Dumnezeu e numai Iubire, avem
în vedere o manifestare a lui Dumnezeu prin care îl
putem cunoaşte în modul cel mai intim.
Iubirea este prima manifestare a lui Dumnezeu. De
aici decurge că, acolo unde este Iubire, acolo unde este
binele, unde este rodul lui, acolo Se manifestă
Dumnezeu. Şi, când vorbim despre Dumnezeu ca Iubire,
înţelegem acea Fiinţă din care decurge toată viaţa din
univers şi care uneşte toate sufletele vii într-un tot, fără
ca Ea însăşi să se schimbe în vreun fel.
Sufletele sunt diferite stări în care Iubirea,
Conştiinţa Divină se manifestă în timp şi spaţiu. Şi totul
poate să dispară în lume, dar această Conştiinţă
Supremă Divină nu va dispărea niciodată.
Toate sufletele reunite formează Conştiinţa Divină.
Şi sensul vieţii se găseşte în unirea sufletelor cu
Dumnezeu, în unirea lor cu Conştiinţa Divină. Din
această unire decurge Iubirea care generează viaţa.
În sensul deplin al cuvântului, nu există în lume
decât o entitate absolut bună, Dumnezeu. El este bun
întotdeauna. În această stare de blândă şi binevoitoare
bunătate, în Dumnezeu nu există absolut nicio dorinţă
de a face cel mai mic rău cuiva. Şi, dacă Dumnezeu ar
„trece” pe lângă cea mai mică musculiţă, i-ar zâmbi şi i-
ar oferi toate condiţiile necesare ca să trăiască şi să se
dezvolte.
Dumnezeu nu judecă pe nimeni, nu limitează pe
nimeni.
Frumuseţea inefabilă a lui Dumnezeu este că nu-Şi
aminteşte decât binele pe care l-am făcut.
Dumnezeu lasă toate fiinţele libere. Până în prezent,
n-a spus niciunei fiinţe din univers, fie ea cât de mică:
„Fă asta!” sau: „Slujeşte-Mă!” El îi arată calea, dar lasă
fiecare fiinţă liberă să facă ea însăşi alegerea şi să
acţioneze după cum îi e voia.
Şi, dacă ne ataşăm de Dumnezeu, dacă îl slujim, ce
profit are El? îi putem dărui noi cunoaştere? Nu! El ştie
tot. Îi putem dărui forţă? Nu! El e cel mai puternic. Totul
poate să treacă, totul poate să se prăbuşească, El
rămâne pe vecie neclintit.
Singurul lucru prin care îl atragem pe Dumnezeu
este neputinţa, neantul nostru. Când ne vede atât de
amărâţi, de suferinzi şi de ignoranţi, simte născându-se
în El, în Suprema Sa Grandoare, un elan, o dorinţă de a
Se apleca spre noi ca să ne întindă mâna şi să ne zică
domol: „Sus acum!”
Dorinţa lui Dumnezeu este să ne elibereze, să ne
purifice, să ne lumineze mintea, să ne înnobileze inima,
să aşeze în sufletul nostru acea flacără prin care vom
cunoaşte că El este numai Iubire.
În inima lui Dumnezeu există ceva măreţ.
El înalţă popoarele, societăţile, familiile, indivizii. Lui
îi datorăm toate binefacerile (cunoaşterea, înţelepciunea,
adevărul şi libertatea). Şi El i-a ridicat pe toţi oamenii
mari deasupra celorlalţi. Ei reprezintă un fel de impuls
al Duhului Sfânt. Pentru ei vrea Dumnezeu să vină în
lume Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul.
Şi totalitatea vieţii din toată Veşnicia, ca şi a binelui
din toate sufletele, totul este cuprins în Iubirea lui
Dumnezeu, în înţelepciunea şi Adevărul Lui. Îndată ce
Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul se trezesc, Duhul
Sfânt este prezent printre oameni şi pricepem adevărata
realitate a lucrurilor.
Omul trebuie să ştie că există un singur Dumnezeu
şi o Iubire, o înţelepciune şi o Cunoaştere, un Adevăr şi
o Libertate, o Dreptate şi un echilibru absolut, o
Bunătate Vie şi un izvor de binefaceri pentru toţi.
În afara acestor unităţi de măsură, nu există altele
pentru Marea Realitate. Şi nu există realmente decât ce-i
aparţine lui UNU, lui Dumnezeu Viu. Totuşi, există
oameni care întreabă: „Există Dumnezeu şi, dacă există,
unde e?”
Întregul univers reprezintă „Oraşul Divin” unde
sălăşluieşte Dumnezeu. Conştiinţa, Raţiunea Lui este
atât de sublimă încât cuprinde până şi cele mai mici
fiinţe şi are grijă de viaţa lor.
Toţi îngerii, toate fiinţele care au trăit pe Pământ de
milioane de ani, până la noi, ştiu ce este Dumnezeu. Şi,
împreună cu un sfânt foarte mare, stau în faţa acelei
Fiinţe Măreţe a cărei inimă este izvorul din care curge
Iubirea sfântă ce înalţă şi susţine întregul cosmos.
Şi, dacă ar fi întrebate ce este Dumnezeu şi unde Se
află, v-ar răspunde, conformându-se felului vostru de a
vorbi: Nu există fiinţă mai apropiată de voi decât
Dumnezeu. Nu există fiinţă mai trează, cu inima mai
atentă, cu voinţa mai puternică şi pentru care nimic nu
este imposibil. Nu există fiinţă mai nobilă, mai sfântă,
mai pură, mai înţeleaptă, mai puternică decât
Dumnezeu. El este peste tot: în cer (în toate sistemele
solare) şi pe Pământ, în spatele tuturor lucrurilor.
Tot ce se află în noi şi în afara noastră, tot ce ne
înconjoară este un fond în spatele căruia, asemenea
unui pictor sublim, Se ascunde Dumnezeu. Este ascuns
foarte adânc, fiindcă vrea să ne lase liberi. Şi, pentru că
Dumnezeu este ascuns atât de profund, oamenii îl caută
continuu în afară şi vor să se apropie de El prin mijloace
exterioare. Dar Dumnezeu nu este o realitate care poate
fi demonstrată.
Şi a vrea să demonstrăm existenţa lui Dumnezeu
echivalează cu a declara că nu există Dumnezeu. Orice
dovadă a existenţei lui Dumnezeu este un proces
mecanic. Şi cel care vrea dovada existenţei lui
Dumnezeu a rupt, în conştiinţa lui, legătura care îl unea
cu El.
Îndată ce această legătură este restabilită, viaţa
începe să curgă fără întrerupere de la Dumnezeu spre
oameni şi de la oameni spre Dumnezeu. Atunci, în
mintea, inima şi voinţa omului are loc un flux
neîntrerupt al Conştiinţei Divine.
De asemenea, atunci încetează în mod firesc acele
întrebări lipsite de sens: Există un Dumnezeu, sau nu,
Dumnezeu ne iubeşte, sau ne-a uitat?
Iubirea de Dumnezeu, din care decurge acea
legătură vie dintre om şi Dumnezeu, este o experienţă
mistică şi interioară care se manifestă în formele şi
gradele cele mai variate. Forţa magică a acestei
experienţe se găseşte în momentul în care omul îşi înalţă
gândul, inima şi sufletul spre Principiul Veşnic fără nicio
ezitare, fără nicio îndoială. Şi totul este posibil pentru
omul care a cunoscut acest moment. Doar atunci va
înţelege sensul vieţii, fiindcă doar Dumnezeu poate să i-l
dezvăluie.
Şi, atunci, omul va înţelege că s-a născut ca să-L
iubească pe Dumnezeu şi să-şi marcheze viaţa cu
pecetea acestei iubiri, nu ca să slujească concepţiile
omeneşti.
Exact asta îi sugerează sufletul. Fiindcă (şi nu uitaţi
asta) marea iubire a sufletului omenesc este doar
Dumnezeu.
De aceea, nu dau numele de „om” decât celui care îl
iubeşte pe Dumnezeu. Un astfel de om atrage atenţia
oamenilor inteligenţi şi buni şi ei zic: „Astăzi s-a
întâmplat ceva divin”.
Momentul în care omul îl iubeşte pe Dumnezeu cu o
iubire pură este cel mai luminos al vieţii sale, căci atunci
înfloreşte, iar parfumul pe care îl emană se răspândeşte
până departe. Asta înseamnă că este atunci un izvor
care ţâşneşte neîntrerupt şi care ştie să dăruiască. În
această stare, toate dorinţele raţionale ale omului se pot
realiza.
Doar atunci devine omul cu adevărat liber. El are
libertatea pe care i-o dă Adevărul. Şi prin „Adevăr”
înţelegem, în acest caz, legătura pe care Dumnezeu a
creat-o între El şi noi.
În afară de asta, nu există nicio libertate. Oamenii
din zilele noastre, care au pierdut legătura care îi unea
cu Dumnezeu, îşi imaginează că pot să facă ce vor, ba
chiar cred că au dreptul să-L critice pe Dumnezeu
însuşi.
Putem spune, pe bună dreptate, că nu există fiinţă
care să fi suferit ofense mai mari decât Dumnezeu. Dar
(ca să folosim limbajul oamenilor) nici măcar nu S-a
încruntat. În strălucirea permanentei Sale bunătăţi, El
priveşte blând şi calm.
Doar cel care trăieşte în această lume reală şi
imuabilă în care sălăşluieşte Dumnezeu, doar cel care îl
slujeşte pe Dumnezeu şi îi înţelege legile şi cerinţele este
liber, are o voinţă liberă. Şi, acum, reţineţi câteva
adevăruri foarte simple, care să fie pentru voi adevărate
criterii:
Singura fiinţă care ne iubeşte este Dumnezeu. Şi
când suferim, şi când ne bucurăm, El este acelaşi. Şi în
suferinţă, şi în bucurie, Dumnezeu este cel care ne
vorbeşte.
Alt lucru pe care n-ar trebui să-l uitaţi: ca să puteţi
întreba ce este Dumnezeu, trebuie întâi să fi căutat,
învăţat nu în una, ci în multe eternităţi! Şi, după ce aţi
terminat de studiat toate ştiinţele Cerului şi ale
Pământului, doar atunci veţi avea dreptul să puneţi
această întrebare. Şi ştiţi ce vi se va răspunde?
Răspunsul e simplu şi clar: Dumnezeu e iubirea pe care
trebuie s-o simţiţi înăuntrul vostru.
Dar, până atunci, cât timp rătăciţi încă în căutarea
dovezilor pentru sublima realitate, reţineţi cele ce
urmează.
Când întrebaţi unde este Dumnezeu, trebuie să ştiţi
că Dumnezeu este acolo unde e viaţă, gândire,
sentiment.
Dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, aflaţi că vă îndoiţi de
voi înşivă. Căci Dumnezeu nu Se schimbă niciodată; nu
există în El proces reversibil. În Iubirea lui Dumnezeu
nu există nicio excepţie.
Iată de ce, indiferent unde mergeţi, oricare ar fi
situaţia în care vă aflaţi, vă puteţi îndoi de orice, dar
niciodată de Dumnezeu. Să ştiţi că El este peste tot şi,
îndată ce-L veţi invoca, vă va veni în ajutor.
Dacă auziţi oameni zicând că ei nu cred în
Dumnezeu, examinaţi-i, şi veţi vedea că se consideră ei
înşişi divinităţi. Nu fiţi asemenea lor.
Şi nu uitaţi că Dumnezeu este prezent peste tot
acolo unde există sens. Unde nu există sens, Dumnezeu
e absent. Şi locul unde Dumnezeu e absent este „iadul”.
Întrebaţi când e bun omul. În momentul în care
Dumnezeu Se manifestă, omul este bun. El este rău în
momentele în care Dumnezeu nu Se exprimă.
Când omul îl are pe Dumnezeu în el, se simte plin
de veselie şi de bucurie, gata să facă orice serviciu. Când
renunţă la slujirea sfântă, Dumnezeu îl părăseşte.
Nu întrebaţi dacă Dumnezeu vă iubeşte, căci n-a
încetat să vă iubească din prima până în ultima zi.
Întrebaţi-vă, mai degrabă, dacă voi îl iubiţi pe
Dumnezeu.
Şi puneţi-vă iubirea la încercare prin această
măsură unică: Ce e mai puternic în voi, dorinţele, sau
iubirea de Dumnezeu? Dacă iubirea de Dumnezeu e mai
puternică, sunteţi pe calea cea bună. Dar, dacă iubirea
voastră de Dumnezeu e mai slabă decât dorinţele, atunci
suferinţele şi contradicţiile nu vor înceta în viaţa
voastră.
Dacă omul îl iubeşte pe Dumnezeu, orice i s-ar
întâmpla, totul se va sfârşi bine. Dacă n-are în el iubire
de Dumnezeu, atunci drumul lui va fi lung, anevoios şi
plin de dorinţe irealizabile.
Drumul spre Dumnezeu se găseşte în perfecţiune.
Omul perfect are un singur gând: Spre Dumnezeu
înainte! în afara perfecţiunii, Dumnezeu rămâne de
neînţeles pentru noi. Din momentul în care omul tinde
spre perfecţiune, îl va cunoaşte pe Dumnezeu ca Iubire.
Şi va simţi atunci bătând pulsul tuturor fiinţelor vii.
Şi nu există fericire mai mare pentru om decât să simtă
acest puls.
Omul va înţelege atunci sensul sublim al măreţelor
cuvinte rostite de Hristos: „Trăiesc în Dumnezeu şi
Dumnezeu trăieşte în Mine!”
„Trăiesc în Dumnezeu” înseamnă că Dumnezeu este
„în afară”. „Dumnezeu trăieşte în mine” înseamnă că
Dumnezeu este „înăuntru”, iar eu, omul, sunt „afară”.
Iată de ce, când Dumnezeu e în voi, feriţi-vă să-L
limitaţi. Dăruiţi-I, înăuntrul vostru, o libertate absolută,
ca şi El să vă dăruiască această libertate în El.
„Diavolul” este o fiinţă care L-a limitat pe Dumnezeu
Înăuntrul său, şi de aceea Dumnezeu l-a limitat
afară.
Dăruiţi-I lui Dumnezeu o libertate absolută
înăuntrul vostru. Şi atunci vi se va dezvălui o lume
nouă.
(1935)
Lumina

Lumina este actul creator al măreţei naturi. Ea


stabileşte limite între fiinţă şi nefiinţă, între temporar şi
veşnic, între real şi tranzitoriu.
Lumina este primul act de trezire în natura vie. Şi
prin „trezire” înţelegem trecerea de la starea nelimitată a
naturii la starea limitată, de la supraconştiinţă la
subconştiinţă.
Dacă vă adresaţi fizicienilor din zilele noastre ca să
le aflaţi părerea despre lumină, vă vor spune că este o
serie de vibraţii în care intră şapte culori, de la roşu la
violet. Acestea sunt limitele, inferioară şi superioară,
între care lumina se manifestă în lumea fizică. Sau, mai
exact spus, limitele între care oamenii percep lumina.
Dar s-ar putea spune că lumina prin ea însăşi
constă doar în vibraţii? Este adevărat că vibraţiile intră
ca element în manifestarea luminii, dar nu sunt lumina
însăşi.
Problema luminii este o temă pentru oamenii
superior instruiţi, care sunt cu totul altfel constituiţi
decât oamenii din prezent. Şi va trece mult timp, încă,
până când corpurile oamenilor de azi vor ajunge la o
dezvoltare care să le permită să perceapă fenomenele vii
ale naturii în adevărata lor lumină.
Şi, dacă întrebaţi acele fiinţe avansate despre
originea luminii, pe care o percepe orice om cu
inteligenţă medie, vă vor spune că alte vibraţii luminoase
vin din spaţiul cosmic spre Pământ şi că, apropiindu-se
de acesta, se transformă în aşa fel încât rezultă lumina
obişnuită. Dar, dincolo de această lumină obişnuită,
care este doar un reflex, există alte energii, de un ordin
mai înalt, şi, dincolo de acestea din urmă, se găseşte
ceva mult mai raţional.
Pentru cei care văd, totul este lumină, în natura vie.
Totul pe Pământ, minerale, plante, animale, toate
formele omeneşti nu sunt nimic altceva decât lumina
transformată în manifestările ei, care variază la infinit.
Pentru cei care văd, lumina nu este lipsită de viaţă,
nu constă doar în vibraţii, după cum se afirmă astăzi.
Lumina provine din viaţă.
Viaţa se naşte îndată ce se manifestă Iubirea. Şi,
îndată ce apare viaţa, apare şi lumina.
Nu uitaţi că lumina a fost produsă de principiul
suprem al vieţii. Şi lumina prin ea însăşi a produs toate
formele vii care se succed în natură. Este agentul cel
mai puternic în opera sa creatoare.
Şi iată de ce se zice că Dumnezeu este lumină.
Dumnezeu prin El însuşi nu e lumina, dar produce
lumina şi Se manifestă în lumină. Duhul Lui dăruieşte
lumină deplină.
Sufletul îl înţelege pe Dumnezeu ca fiind
incomensurabila lumină fără umbră. Îi înţelege unitatea
în lumina manifestată.
Dar această lumină diferă în funcţie de gradul în
care se manifestă. Astfel, lumina pe care o avem în
lumea fizică se deosebeşte de lumina care acţionează în
lumea spirituală, ca şi de aceea care funcţionează în
lumea divină.
Pentru ca omul să poată primi şi înţelege lumina
spirituală, trebuie să aibă viaţă spirituală.
Atunci i se va dezvălui o lume măreaţă, o lume în
care domneşte lumina. Această lumină este vie şi plină
de raţiune. Şi toţi marii mistici care posedă această
lumină interioară văd această lume nelimitată, o văd
vibrând în cele mai frumoase culori, cele mai calde, şi
sufletul li se umple de ea ca de forţe vii.
Şi iată de ce această lumină este infinit mai reală
decât lumea noastră pentru toţi cei care văd. Lumina
percepută de oamenii obişnuiţi este doar un reflex al
acesteia.
Şi, într-adevăr, lumina vie este acel agent natural
suprem care creează formele gândirii omeneşti, formele
dorinţelor şi sentimentelor omului. Ea este învelişul
minţii omeneşti. Fără ea, nimeni nu poate gândi şi simţi.
Ea luminează lucrurile. Ea împinge intelectul să
gândească, să raţioneze logic. Pe ea o înţelege intuiţia
imediat.
De aceea, nicio activitate intelectuală nu se poate
manifesta, nicio manifestare organică nu poate să aibă
loc fără prezenţa luminii.
Astfel, gradul de dezvoltare al tuturor fiinţelor
depinde de calitatea şi cantitatea luminii pe care ele o
posedă.
Această măsură i se aplică şi omului. Un om se
deosebeşte de altul prin gradul luminii sale. Putem să
judecăm caracterul unui om, inteligenţa şi elevarea sa
spirituală prin calitatea şi cantitatea luminii pe care o
primeşte şi o emite.
Şi, astfel, un om se poate recunoaşte după lumina
vieţii sale.
Când un om intră în lumea raţiunii, lumina lui
spune de unde vine şi ce viaţă duce.
Şi, dacă acel om a împlinit voia lui Dumnezeu, la
intrarea
În lumea spirituală se va simţi copleşit de atâta
lumină, de atâta bucurie, de atâta fericire, încât va crede
că posedă lumea
Întreagă. Şi, în orice direcţie în care îşi va îndrepta
privirea, va vedea peste tot numai lumină, o lumină
imensă, nimic altceva.
În această lumină neîntreruptă nu există niciun fel
de umbră.
Este doar o strălucire continuă şi fără limite.
Manifestările unei vieţi raţionale se disting
întotdeauna prin apariţia luminii. Şi noi determinăm
gradul de inteligenţă prin gradul de lumină. Cu cât
lumina care provine de la o fiinţă raţională este mai
strălucitoare şi mai intensă, cu cât este mai blândă şi
tandră, cu cât luminează mai puternic viaţa, dându-i
sens, cu atât mai înaltă este inteligenţa căreia îi
aparţine.
Din acest punct de vedere, lumina care există în
spaţiu ne arată că şi în natură există o raţiune înaltă.
Toate corpurile luminoase pe care le vedem în spaţiu
sunt fiinţe vii, inteligente care îşi trimit lumina.
Lumina soarelui este şi ea rezultatul unui mare
număr de fiinţe cu raţiune înaltă care îşi trimit gândurile
sub formă de lumină.
Şi omul este lumină prin el însuşi. Toţi oamenii buni
sunt strălucitori, iar cei răi, care au pierdut sensul vieţii,
sunt întunecaţi. În jurul lor este doar o lumină care
licăreşte.
Toate fiinţele bune sunt „stele”. Şi nu e doar un fel
de a vorbi, e o realitate. Toată viaţa din prezent a omului
depinde de steaua lui, toate existenţele trecute şi viitoare
au depins şi vor depinde de lumina „stelei” sale. Această
stea este comoara vieţii sale, este sensul vieţii sale.
Când Hristos a venit pe Pământ, această stea L-a
însoţit. Dar n-a fost zărită decât de trei înţelepţi din
Orient. Când Hristos va veni din nou pe Pământ, steaua
Lui va fi de zece ori mai strălucitoare decât acum două
mii de ani. Dar va fi vizibilă doar pentru cei care sunt
pregătiţi să primească lumina divină.
Hristos va veni ca o lumină interioară în minţile şi
inimile oamenilor. Această lumină va atrage oamenii unii
spre ceilalţi şi-i va uni interior.
Aceşti oameni vor fi oamenii luminii, oamenii cu
„stele”.
Astfel de oameni cu „stele” erau pe vremuri apostolii.
Când Hristos va reînvia, vor apărea multe „stele”. Sunt
acele „limbi de foc” despre care se vorbeşte foarte vag în
Evanghelie. Acele stele emiteau atât de multă lumină
încât rezulta o unire între luminile vizibile şi cele
invizibile, între apostoli şi oamenii luminoşi cu raţiune
înaltă, locuitorii „cerului”.
Şi, într-adevăr, când această lumină pune stăpânire
pe un suflet, acesta nu se mai îndoieşte. Este unul
dintre cele mai sublime momente pe care le poate trăi un
om. Un sentiment de o blândeţe infinită, de o mare
nobleţe se naşte atunci în el şi continuă să strălucească
cu o sclipire calmă şi neîntreruptă. Acest sentiment este
dulce şi delicat, dar şi foarte intens; este foarte puternic,
are o forţă interioară atât de mare, încât omul devine
invincibil.
Şi, astfel, dacă vreţi să înţelegeţi lumina, mergeţi pe
cărarea luminii! Lumina intră doar în palatele regilor?
Ea intră şi în locurile curate, şi în locurile murdare.
Mâinile luminii vii sunt murdare. Dar, dacă lumina, care
se află atât de sus, coboară şi-şi murdăreşte mâinile cu
păcatele oamenilor, cu atât mai mult oamenii de pe
Pământ ar trebui să acţioneze la fel.
Lumina nu poate fi oprită de nimic, ea pătrunde în
locurile cele mai tainice ca să le lumineze şi să le dea
viaţă.
Şi aceasta este sublima smerenie. De la lumină ar
trebui să învăţaţi să fiţi smeriţi. Dacă n-aveţi smerenia
luminii, nu veţi ajunge la nimic.
Fiţi ca lumina! Lumina ajunge peste tot, trece peste
tot, dar nu rămâne nicăieri. Lumina nu lasă nimic din
ea acolo unde intră. Dar străbate lumea, neobosită.
Ce sublimă este inima luminii!
Urmaţi drumul luminii, un drum fără pulbere.
Şi nu uitaţi că, dacă steaua voastră este tot la
răsărit pe cărarea pe care aţi pornit, înseamnă că vă
aflaţi pe cărarea luminii.
Dacă steaua voastră este tot la apus pe cărarea pe
care aţi pornit, înseamnă că vă aflaţi pe cărarea
întunericului.
Când viaţa nu mai are sens pentru voi, căutaţi ceea
ce străluceşte. Şi ceea ce străluceşte veşnic, fără să se
stingă niciodată, este înţelepciunea.
Ataşaţi-vă de ceea ce străluceşte: înţelepciunea. Ea
vă va dărui cunoaşterea, care vă va acoperi cu cele mai
frumoase veşminte: lumina. Fiindcă lumina este
veşmântul cunoaşterii.
Iubiţi lumina şi fiţi liberi!

(1935)
Miezul învăţăturii divine

Mă întrebaţi: „Care este miezul învăţăturii?”.


V-am spus şi am să vă spun din nou: „Miezul
învăţăturii sunt Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul”.
Dar ce sunt acestea trei?
Voi, care aţi comis deja greşeala ireparabilă, care aţi
spart coaja nucii ca să-i mâncaţi miezul, ascultaţi ce vă
spun: continuaţi în aceeaşi direcţie, mâncaţi miezul;
coaja să nu vă fie piedică.
Iar eu vă spun: mâncaţi miezul, vedeţi ce gust are
adevărul, dar coaja să nu vă facă să vă poticniţi, nu
cereţi „dovezi”.
Şi acum ascultaţi răspunsul la întrebarea voastră.
Iubirea este ceva fără de care viaţa nu poate să
existe.
Înţelepciunea este ceva fără de care nicio mişcare nu
poate să existe.
Adevărul este ceva fără de care nicio limită nu
există.
Iubirea este începutul vieţii.
Adevărul este sfârşitul vieţii.
Acestea sunt cele două borne ale Marii Realităţi din
lume.
Ceea ce se aşază la mijloc şi conferă o formă
lucrurilor este înţelepciunea Divină.
Înţelepciunea nu poate să acţioneze decât dacă
există un început şi un sfârşit. Între aceste două borne
lucrează înţelepciunea, în intervalul format de început şi
sfârşit: ea acţionează în toate eternităţile fără să le poată
umple vreodată.
În acest interval se mişcă înţelepciunea, arătând în
adevărata lor valoare Iubirea şi Adevărul.
Înţelepciunea grăieşte:
Eu, care mă mişc între început şi sfârşit, vă zic:
Iubirea este începutul a tot ce există. Adevărul e ultima
limită, scopul suprem.
Si dincolo de Adevăr? Dincolo de Adevăr nu există
nimic.
Nu se poate merge dincolo de Adevăr. Fiecare lucru
creat se mişcă, se mişcă şi se opreşte în sfârşit la
Adevăr. El se poate mişca milioane şi miliarde de ani,
dar, odată ajuns la Adevăr, se opreşte. Atunci, una din
două: ori va lua în considerare legile Adevărului şi va
trăi conform lor, ori va fi făcut praf.
Voi strigaţi: „Spune-mi Adevărul!”.
Adevărul nu se poate spune. Trebuie trăit.
Adevărul reprezintă rodul totalităţii vieţii. El are în
cuprinsul lui manifestările lui Dumnezeu. El are în
cuprinsul lui toate manifestările fiinţelor perfecte. El are
în cuprinsul lui întreaga veşnicie, care este formată din
mii şi milioane de „veşnicii”.
Şi, astfel, nu uitaţi, dacă, cu iubirea voastră, nu
puteţi să treceţi de la început la sfârşit şi să intraţi în
Adevăr şi, pe de altă parte, dacă, cu adevărul vostru, nu
puteţi să treceţi de la sfârşit la început, nu veţi înţelege
niciodată ce este viaţa.
Trebuie să uniţi începutul cu sfârşitul. Dacă nu
reuşiţi, nu veţi putea să faceţi nimic, nu veţi putea să
înţelegeţi nimic.
Şi cine poate să unească începutul cu sfârşitul?
Numai înţelepciunea.

(1935)
Duhul

Dumnezeu, în esenţă, este Duh.


Duhul este manifestarea lui Dumnezeu Viu.
El a existat şi va exista veşnic.
Duhul este principiul tuturor lucrurilor.
„La început era Cuvântul... şi toate lucrurile au fost
făcute prin El”.
Cuvântul este prima manifestare a Iubirii în lumea
materială.
Iubirea este primul rod al Duhului.
Iubirea este răsăritul Duhului, aşa cum
înţelepciunea este zenitul lui.
„La început era Cuvântul”.
Iubirea este inima Cuvântului.
Adevărul e capul lui.
Şi capul Adevărului este Duhul lui Dumnezeu.
Duhul este originea originii tuturor lucrurilor.
Astfel, omul trebuie să înceapă întâi cu Cuvântul.
Şi ceea ce ne vorbeşte uneori nu este încă Duhul lui
Dumnezeu, ci Cuvântul.
Omul va ajunge apoi la Adevăr.
Şi, în sfârşit, la Duhul lui Dumnezeu.
Cel care nu înţelege Cuvântul nu poate să înţeleagă
nici Adevărul, iar cel care nu înţelege Adevărul nu poate
să înţeleagă Duhul.
Căci Duhul coboară în Adevăr şi Adevărul coboară
în Cuvânt.
Şi acest Cuvânt zice: „Duhul este cel care dă viaţă”.
Viaţa există pentru că există Duhul. Duhul a dat
viaţă.
Viaţa adevărată este doar cea care decurge din Duh.
Căci există şi o viaţă ce nu decurge din Duh. Viaţa care
decurge din Duh este în conformitate perfectă cu
raţiunea. În această viaţă, nimic nu moare. Şi toate
suferinţele, bolile, contradicţiile şi privaţiunile sunt
complet excluse din ea.
Duhul este baza veşnică, nemuritoare, tocmai a
acestei vieţi.
El conţine toate formele primordiale în care se
manifestă viaţa.
Prin „forme primordiale” se înţeleg formele care
provin direct din Duh.
Fiecare formă a Duhului este o pagină scrisă din
marea carte a vieţii.
În esenţă, Duhul este unul singur; manifestările lui
sunt în număr infinit.
Duhurile sunt suflurile generate de Suflul Unic.
În pluralitatea Duhului se manifestă diversitatea sa
inepuizabilă.
Şi măreţia Duhului Sfânt se găseşte în această
diversitate. Duhul conţine nenumăratele comori ale
lumilor vizibile şi ne dezvăluie ce este Dumnezeu în El
însuşi.
Dumnezeu Se apropie de noi trimiţându-ne Duhul
Lui, aşa cum soarele îşi trimite lumina.
Duhul Sfânt se trezeşte în fiecare zi şi ne dăruieşte
zilnic binefacerile lui cu bunăvoinţă, fără să i le cerem şi
fără ca el să ne ceară ceva în schimb.
Tot ce avem îi datorăm lui.
Şi, dintotdeauna, oamenii au fost mai mult sau mai
puţin conştienţi de acest lucru. Au determinat în diferite
feluri acea forţă plină de raţiune care decurge din
Dumnezeu şi se manifestă în lume şi i-au dat tot felul de
nume: substanţă primordială, energie iniţială, legea
atracţiei şi a afinităţii etc.
Dar legile au fost create de Duh. Legile vii sunt în
relaţie tocmai cu această sublimă energie din lume care,
ieşind din starea ei primordială, intră pe calea evoluţiei,
în procesul diferenţierii, ca să se manifeste în infinita sa
varietate.
Si acest drum al dezvoltării nu este nimic altceva
decât mişcarea Duhului în înţeleaptă aplicare a legilor
Naturii.
El este unu singur.
De aceea vă spun: drumul fără cărări este drumul
Duhului; urmaţi acest drum.
Duhul este cea mai măreaţă realitate. Din punctul
de vedere al lumii fizice, el este invizibil, dar, din punctul
de vedere al lumii divine, este la fel de obiectiv ca trupul
în lumea fizică şi sufletul în lumea spirituală.
Tot ce e mare, elevat, puternic în lume se datorează
Duhului.
Duhul a dat roadele cele mai sublime.
Aceste roade sunt: Iubirea, Bucuria, Pacea;
toleranţa, bunătatea, compasiunea; credinţa, blândeţea,
renunţarea.
Acestea sunt trei triunghiuri sublime care
funcţionează în cele trei lumi: divină, angelică şi umană.
Iubirea, Bucuria, Pacea formează triunghiul divin.
Iubirea este tatăl, Bucuria este mama şi Pacea este
copilul lor.
În triunghiul lumii angelice, toleranţa este tatăl,
bunătatea este mama şi compasiunea este copilul lor.
Dobândiţi aceste calităţi, şi vă veţi număra printre
îngeri.
În cel de-al treilea triunghi, credinţa este tatăl,
blândeţea este mama şi renunţarea este copilul.
Când posedaţi aceste calităţi în sensul lor profund şi
mistic, veţi fi primiţi în societatea sfinţilor.
Pentru ca omul să înţeleagă ce este Duhul, trebuie
ca sufletul lui să se trezească, deoarece doar sufletul
este în relaţie directă cu Duhul.
Fără suflet, n-am avea nici cea mai mică idee despre
Duh.
Şi am putea să spunem că relaţia care există între
sămânţa care încolţeşte şi soare este aceeaşi ca relaţia
dintre sufletul omenesc şi Duhul Sfânt.
Sufletul omenesc trebuie să simtă o tresărire sfântă
în prezenţa Duhului Sfânt, căci viaţa şi evoluţia sa
depind de el.
Sufletul n-a ajuns la capătul evoluţiei, va mai trece
prin alte milioane de forme. Şi, după ce-şi va încheia
evoluţia, se va uni cu Duhul şi, din acel moment,
sufletul şi Duhul nu vor mai exista separat.
Şi atunci se va manifesta viaţa veşnică.
Duhul nu poate să trăiască decât cu sufletul. Nu
poate să trăiască cu intelectul, având în vedere că
gândurile noastre se schimbă tot timpul.
Reţineţi că esenţialul pentru om este Duhul.
Prima manifestare a omului este aceea ca duh.
Duhul este acel punct absolut în care apare omul.
Duhul omului este veşnic. Fără întrerupere, el
coboară, se manifestă şi urcă din nou. El există ca un
mic centru, ca un germene în cosmos. Când Duhul Divin
coboară în duhul omului, acesta se trezeşte şi se
manifestă. Duhul omului coboară şi urcă apoi din nou
spre Dumnezeu.
În acest proces neîncetat de involuţie şi evoluţie,
duhul omului se mişcă în acelaşi timp în trei direcţii.
Întâi, aspiră la viaţă.
Apoi, la cunoaştere.
În fine, la adevăr.
Duhul omenesc îl învaţă totul pe om. El împinge
sufletul omului spre cunoaştere, spre libertate. Sufletul
păstrează toate comorile duhului omenesc. Poartă în el
tot ce a dobândit duhul omului din timpuri imemoriale
până în prezent.
Duhul omului este autorul a tot ce avem pe Pământ.
Toate ştiinţele, toate artele, toate religiile, toate epocile şi
culturile prin care a trecut Pământul, totul a fost creat
de duhul omului, care nu s-a manifestat totuşi pe
deplin. Chiar corpul fizic al omului, cu toate organele, cu
toată organizarea sa, a fost creat de duhul lui.
Şi, atunci când se formează un corp în fiinţa unei
mame, duhul omului nu rămâne inactiv, ci ia parte,
împreună cu duhul mamei, la formarea corpului
respectiv.
Căci toate energiile, toate forţele care funcţionează
în cosmos sunt la îndemâna duhului omenesc. El
operează liber cu materia, o poate condensa, rarefia,
modela. Astfel, de exemplu, când vrea să domine
vibraţiile luminii, condensează materia în jurul lui.
Materia somează continuu duhul să creeze noi forme tot
mai perfecţionate.
Duhul creează formele, materia individualizează
duhul.
Şi ceea ce numim lupta dintre materie, care prin ea
însăşi este fără viaţă şi inertă, şi duh, care este plin de
viaţă, e dorinţa Duhului de a o face mai maleabilă şi de
a-i conferi supleţea necesară operei sale creatoare.
Omul caută în viaţă fericirea, cultura, cunoaşterea,
bogăţia.
Dar toate aceste lucruri nu-i pot veni decât de la
Duh.
Duhul este singurul care împarte aceste binefaceri.
Căci poartă în el toate calităţile, toate talentele. În el se
găsesc inteligenţa, geniul.
Duhul, prin venirea lui, face să se nască tot ce e
mare.
Când vine Duhul, el dă un impuls la tot ce s-a
adunat în om timp de milioane de ani. Şi ceea ce dormea
în adâncul fiinţei omeneşti se trezeşte şi se pune pe
treabă.
Îndată ce vine Duhul, omul simte un fel de
expansiune a întregii fiinţe, orizontul i se luminează,
contradicţiile dispar, vede clar.
Pentru ca Iubirea divină să se poată manifesta în
om, trebuie neapărat ca Duhul să fie în el.
Dar Duhul este foarte delicat. El este foarte sensibil
la slăbiciunile oamenilor şi are proprietatea distinctivă
de a nu intra decât în aceia care se află pe Cale. Nu bate
tare la uşă! Bate foarte încet la uşa inimii voastre şi,
dacă îi deschideţi, vă va schimba, imediat, pe deplin
întreaga viaţă şi vă va spune cum trebuie să trăiţi, ce
trebuie să faceţi în mod conştient.
Duhul Sfânt nu vine să lucreze în noi decât dacă
inima şi intelectul nostru acţionează conform echităţii.
Întâi prin intuiţie, dar, îndată ce ajungem la o stare
mai avansată, vorbeşte tare, clar şi concis. Manifestările
sale devin din ce în ce mai clare şi mai concrete.
Şi, când pătrunde în om, Duhul se manifestă în mod
infailibil. Nu există forţă pe lume care să-l poată
împiedica.
Dar, fără puritate, duhul omului nu se poate arăta
în toată puterea lui. Fără puritate, omul nu poate să
păstreze comoara pe care a câştigat-o în tinereţe.
Ascultaţi-vă duhul! Şi nu uitaţi că este măreţul
autor a tot ce este pe Pământ. Ştiinţa pe care oamenii o
idolatrizează uneori este o creaţie a duhului omenesc.
Dar spiritul omenesc însuşi este mai presus decât toate
ştiinţele.
Nu vă prosternaţi în faţa creaţiilor duhului omenesc,
nu vă prosternaţi în faţa a ceea ce aţi creat.
Onoraţi-vă duhul ca pe sublimul creator, ca pe
marele interpret şi executant al voinţei lui Dumnezeu.
Căci duhul omenesc îndeplineşte întotdeauna voinţa
lui Dumnezeu. Face tot ce a învăţat de la Dumnezeu.
Vreţi să urmaţi calea Adevărului? Daţi putere
deplină Duhului lui Dumnezeu din voi, lăsaţi-vă
călăuziţi, conduşi de el.
În prezent, Duhul conduce omenirea pe căi noi. Tot
sistemul solar a intrat într-o nouă regiune a Duhului.
Mai târziu, savanţii vor dovedi că Pământul a intrat şi el
într-o nouă relaţie cu Soarele. Intrăm în contact cu o
nouă materie virgină.
Pregătiţi-vă pentru venirea Duhului.
Şi nu uitaţi că, atunci când vine, uşa inimii voastre
se deschide.
Nu deschideţi uşa înainte de venirea Duhului.
Nu închideţi uşa înainte ca Duhul să fi intrat.
Lucraţi acolo unde lucrează Duhul.

(1935)
Natura Vie

În totalitatea ei, Natura Vie este manifestarea unor


forţe inteligente, a unor fiinţe foarte raţionale de diferite
grade, care trăiesc în deplină armonie, în cele mai bune
relaţii şi într-o unire perfectă.
Toate au un scop măreţ, pe care îl numim
Dumnezeu, Raţiune Supremă, adică El este fără limite,
fără început şi în El totul există, se mişcă şi se dezvoltă.
Este evident că, atunci când vorbesc despre „Natura
Vie”, nu înţeleg prin asta ceea ce numesc astfel
naturaliştii de astăzi. Pentru noi, Natura este ceva
sublim nu numai prin organizare, ci şi prin inteligenţă,
prin acea raţiune supremă pe care o manifestă.
Natura Vie este ansamblul de fiinţe gânditoare care
sunt „atomii” măreţei lumi. Întreg spaţiul în care trăim şi
ne mişcăm este plin de fiinţe de categorii şi culturi
diferite.
Astfel, atunci când vorbim despre univers, înţelegem
prin asta totalitatea fiinţelor inteligente care au relaţii de
o armonie absolută. Acestea sunt tocmai acele fiinţe vii
care conferă un preţ atât de mare întregului cosmos.
Şi iată de ce, pentru cei care au conştiinţă cosmică,
cosmosul întreg cu natura lui este o fiinţă vie în care
totul se uneşte.
Şi acest cosmos poate să fie „nelimitat” sau „limitat”,
mare sau mic; un atribut admirabil al Atotputernicului
este puterea de a lua formele pe care le doreşte.
În faţa privirii spirituale a marilor Iniţiaţi din toate
timpurile şi din toate epocile, întregul univers sau, cum
era numit în Antichitate, întregul „macrocosmos”, are
forma omului - Sublimul Om Ceresc. Contemplând acest
Om Cosmic, ei au înţeles corespondenţele care existau
între el şi omul obişnuit, omul mic, „microcosmosul”.
De aceea vă spun că omul în care fiecare celulă a
corpului este trează şi conştientă poate să intre în mod
conştient în comunicare cu întreaga Natură Vie.
Privind cerul, vedeţi stelele ca pe nişte puncte
îndepărtate şi strălucitoare. Dar fiecare stea din Calea
Lactee sau din oricare sistem galactic are centrii săi
receptivi în creierul omenesc. Omul poate să primească
instantaneu vibraţiile care vin de la diferite stele. În
acest sens spun că omul poate să „converseze” cu
întregul cosmos. Dacă, pentru locuitorii Pământului,
stelele sunt doar puncte strălucitoare, pentru un înger
sunt lumi imense locuite de milioane şi milioane de
fiinţe. Şi aceste milioane de fiinţe care vibrează acolo au
o cultură cu mult superioară nouă.
Reţineţi deci că numim Natură Vie inteligentă tot ce
este manifestat, iar ce nu este manifestat numim Suflet,
generatorul fiinţei.
Veşnicul, sfântul, nonmanifestatul, acesta este
Dumnezeu, acesta este măreţul Principiu al Vieţii. Este
legat de ce este manifestat. De aceea, natura este
numită uneori „trupul lui Dumnezeu”. Totuşi, este doar
o metaforă. Dar mulţi oameni sunt atât de fascinaţi de
această metaforă, încât ajung să susţină că Natura şi
Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru. Însă, dacă Natura
şi Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru, atunci
Dumnezeu este o fiinţă limitată. Ştim că Natura este
„manifestatul” şi Dumnezeu este „nonmanifestatul”,
nelimitatul care se manifestă veşnic şi rămâne
întotdeauna nemanifestat.
Oamenii obişnuiţi, care văd un mic colţ de lume,
cred că Natura e ceva mecanic, ceva lipsit în întregime
de raţiune unde domneşte neprevăzutul, hazardul. Este
evident că se proiectează pe ei în Natură.
În realitate, nimic nu este accidental, nimic nu este
arbitrar, totul se construieşte şi se organizează conform
imuabilei matematici divine. Şi, astfel, tot ceea ce face ea
este strict şi inteligent determinat.
Această raţiune înaltă se observă peste tot în Natura
Vie. Oricare ar fi organismul pe care l-am avea în vedere,
dacă l-am supune unui examen aprofundat, dacă am
putea, cu o privire clară şi pătrunzătoare, să percepem
partea minunată a organizării sale, a funcţiilor sale,
unde totul se face în conformitate cu scopul urmărit, am
rămâne uluiţi în faţa acestei supreme înţelepciuni a
Naturii, care dirijează atât de admirabil toate lucrurile.
Este de la sine înţeles că omul are nevoie de o minte
clară şi perspicace, de capacităţi bine dezvoltate şi de
acea însuşire de fină şi pătrunzătoare observaţie ca să
poată percepe subtilităţile suveranei Raţiuni care se
manifestă în Natură.
Natura Vie are o limbă proprie şi cel care vrea s-o
înţeleagă trebuie să se străduiască s-o înveţe.
Natura se foloseşte întotdeauna de imagini. Ea
vorbeşte prin imagini, prin simboluri. Limba ei nu
seamănă prin nimic cu limba noastră de astăzi:
concepţii seci, forme logistice sărace ale intelectului
analitic. Limba ei este vie, plină de imagini, simbolică,
este limba grandioasei şi superbei diversităţi.
În general, Natura nu tolerează uniformitatea, nu se
repetă, îi place diversitatea în evoluţia ei progresivă şi
ascendentă.
De aceea, produc răul cei care, în viaţă, vor să
reducă totul la o uniformitate mecanică. Dar fac bine cei
care creează conform legilor diversităţii şi armoniei, aşa
cum face Natura.
Natura Vie iubeşte diversitatea şi abundenţa, dar nu
tolerează nimic inutil. Şi reacţionează îndată ce energiile
nu îi sunt folosite raţional, când sunt oprite în cursul lor
continuu şi în transformările lor sau când le închidem în
cercul fără ieşire al uniformităţii. În natură nu există
niciodată oprire. Există în ea o mişcare veşnică, o creaţie
veşnică reglată de legi înţelepte. În aceste legi remarcăm
un ritm constant, o periodicitate care se află chiar în cea
mai profundă esenţă a Fiinţei, în legile manifestării sale.
Pe acest ritm cosmic se bazează cele două mari
procese ale Naturii Vii: involuţia, unde există o mişcare
dinspre centru spre periferie, şi evoluţia, care este
mişcarea vieţii de la periferie spre centru.
În aceste două procese se trezeşte energia
indispensabilă creării tuturor condiţiilor în care se poate
manifesta viaţa universală.
Doi curenţi mari: unul de la infinit, care scade
treptat şi coboară spre microcosmos, spre celulă;
celălalt, care creşte constant, de la microcosmos, de la
celulă, spre incomensurabil, spre infinit.
Şi, când aceşti doi curenţi cosmici se întâlnesc la
om, în sufletul lui se nasc capacităţi şi virtuţi
admirabile.
Tot ce există în lume este învăluit de Natura Vie în
aura ei. Ea este luminoasă, pură, plină de raţiune şi
bunătate.
Natura Vie a aşezat totul în om şi lucrează continuu
la dezvoltarea germenilor sădiţi în sufletul lui. Asemenea
unei mame pline de solicitudine, îi ţine permanent
conştiinţa trează şi, prin tot felul de modalităţi, îi atrage
atenţia asupra a tot ce se petrece în jurul său.
Oamenii din ziua de astăzi au apucat pe un drum
greşit dacă îşi închipuie că pot să ajungă stăpânii
Naturii. Şi, chiar dacă ar reuşi în intenţia lor, întreg
Pământul ar fi distrus, odată cu toate fiinţele vii. Dar
Natura Vie nu se lasă cucerită. Singurul lucru pe care i-l
permite omului este să-i înhame forţele naturale la carul
său de muncă. Însă doar omul inteligent, cel care se
conformează legilor ei, poate să folosească în mod
judicios aceste forţe. Orice fiinţă care nu acţionează
conform legilor ei este nimicită.
Şi experienţa a demonstrat că oamenii care au trăit
cu iluzia de a fi dominat Natura s-au pomenit până la
urmă îngropaţi sub ruinele visului lor năruit. Mulţi îşi
închipuie că trebuie să lupte cu natura ca s-o subjuge.
Totuşi, s-a constatat întotdeauna că au fost crunt
dezamăgiţi în speranţele lor exact în momentul în care
ajunseseră în culmea acţiunii şi se pregăteau să-i guste
roadele. În ultima clipă, Natura i-a lipsit de rodul
eforturilor lor şi i-a obligat să reînceapă să lucreze şi să
se chinuie ca să-şi repare toate greşelile.
Omul nu trebuie să se lupte cu Natura, căci
rezultatul este, inevitabil, înfrângerea lui. Şi ştiţi ce
înseamnă această înfrângere? Moartea. Cauza morţii
omului constă în faptul că se află în luptă continuă cu
Natura Vie, inteligentă, pe care se străduieşte s-o
supună.
Căci ar trebui să reţineţi că Natura nu iartă foarte
uşor. Vă puteţi căi de multe ori fără ca ea să vă ierte
greşelile. Natura nu-l iartă pe om decât dacă acesta se
conformează legilor ei, voinţei lui Dumnezeu, şi nu doar
în mod exterior, mecanic, ci conştient.
Toţi cei care se străduiesc să supună Natura, toţi cei
care luptă contra ei, toţi cei care îi opun rezistenţă sunt,
dacă ne uităm cu atenţie, „în afara” ei. Mă exprim
alegoric. Natura le-a închis uşa, rămâne pentru ei o
lume necunoscută. Şi ştiţi cât de frumoasă este această
lume, ce locuitori are?
Oamenii care se târăsc astăzi pe Pământ pot să fie
numiţi „elevi exmatriculaţi” ai Naturii. În acest sens se
poate spune că sunt „în afara” ei.
Pentru aceştia, Natura are „case de corecţie” unde
intră chiar ea uneori, înarmată cu vergeaua!
Dar, pentru oamenii raţionali, Natura Vie este o
lume ordonată în mod admirabil. Aceasta este lumea
armoniei, a muzicii, a frumuseţii.
Şi, dacă într-o zi vi se vor deschide ochii, veţi auzi de
peste tot în lume muzica sublimă a Naturii. În Natura
Vie există o muzică cu totul aparte. Dar ea nu cântă
întotdeauna. Se întâmplă să şi tacă. O tăcere de
nedescris domneşte atunci în sânul ei. Dar această
tăcere are un sens interior impozant; în adâncul ei
încolţeşte o idee grandioasă şi, până când această idee
capătă formă şi se naşte, măreaţa Natură tace. Însă,
îndată ce ideea s-a născut, Natura intonează un cântec
nou.
Şi, dacă duceţi o viaţă conştientă, dacă aveţi sufletul
mereu treaz şi dispus să iubească toate fiinţele vii, veţi
percepe muzica divină a Naturii ca pe o tresărire intensă
în întreaga fiinţă. Prin această muzică vă vor fi
transmise gândurile tuturor fiinţelor cu înaltă raţiune.
Viaţa tuturor fiinţelor superior inteligente din Natura Vie
va ajunge la voi cu o rapiditate ce depăşeşte cu mult
viteza luminii şi veţi simţi bucuria de a fi cetăţenii unei
împărăţii suverane.

(1935)
Cele patru lucruri

Există patru lucruri care trebuie să stăruie mereu în


mintea unui om:
- Dumnezeu a creat Pământul pentru ca omul să fie
bun;
- Dumnezeu a creat apa pentru ca omul să fie pur;
- Dumnezeu a creat aerul pentru ca omul să
gândească bine;
- Dumnezeu a creat lumina pentru ca omul să
urmeze drumul cel bun.
Omul ajunge la adevărata viaţă pe patru drumuri:
drumul pământului, drumul apei, drumul aerului şi
drumul luminii.
Omul nu poate să ajungă la adevărata viaţă dacă nu
e bun. Veţi întreba: Cum să devii bun? Făcând binele?
Omul trebuie să meargă pe drumul binelui
întotdeauna.
Omul nu poate să ajungă la adevărata viaţă dacă nu
e pur.
Apa îl va face pur, apa, care este o bună
conducătoare a vieţii.
Inspirând aerul, respirând, va învăţa să gândească
corect.
Urmând drumul luminii, va învăţa să citească
marea carte a lui Dumnezeu.
Astfel, nu-i este îndeajuns omului să meargă, ci
trebuie, în acelaşi timp, să citească; trebuie să ştie ce-i
aduce lumina.
Lumina este o scrisoare trimisă nouă de Dumnezeu.
Oamenii privesc lumea, dar nu înţeleg nimic.
Lumea este o scrisoare. Aveţi ce citi din ea în fiecare
zi. Şi cel care nu citeşte rămâne limitat.
Un suflet avansat este un suflet bun. Ştie de ce a
fost creat Pământul. Un suflet avansat este pur. Ştie de
ce a fost creată apa. Un suflet avansat gândeşte corect.
Ştie de ce a fost creat aerul. Un suflet avansat urmează
drumul cel bun. Ştie de ce a fost creată lumina.
Şi oamenii sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost
creat Pământul. Sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost
creată apa. Sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost creat
aerul. Sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost creată
lumina.
Ei trăiesc pe Pământ, dar nu sunt buni.
Ei beau apă, dar nu sunt puri.
Ei respiră aerul, dar gândirea nu le este corectă.
Au lumina, dar nu urmează drumul cel bun.
Şi oamenii întreabă atunci: „De ce a creat
Dumnezeu lumea?” Sau: „Ce trebuie să facem?”
Dacă un om vă pune aceste întrebări, răspundeţi-i:
„Fii bun! - „Şi?” - „Fii pur!” - „Şi după aceea?” -
„Gândeşte bine!” - „Şi pe urmă?” - „Urmează drumul cel
bun şi învaţă să citeşti!”
Dacă sunteţi buni, Pământul e al vostru.
Dacă sunteţi puri, apa e a voastră.
Dacă gândiţi bine, aerul e al vostru.
Dacă urmaţi calea cea bună, lumina e a voastră.
Şi omul care posedă toate aceste lucruri poate, oare,
să fie sărac?
Pământul le va rămâne doar celor buni. Cei răi îşi
vor pierde curajul şi se vor vlăgui. Nu vor putea să
profite nici de pământ, nici de apă, nici de aer, nici de
lumină. De altfel, un bolnav, un infirm poate oare să
muncească?
Deocamdată, Pământul este guvernat încă de cei răi,
dar asta va dura doar un timp. A existat o vreme în care
animalele dominau şi guvernau Pământul. Acum îl
guvernează omul-animal. Dar va veni timpul în care „cei
buni vor împărăţi Pământul şi îl vor guverna”.
Adevăratul om este omul bun. Şi omul bun, omul
pur, omul care gândeşte bine şi urmează calea cea bună
este omul puternic. Este omul născut de Dumnezeu. Şi
omul născut de Dumnezeu şi trăind în El poate oare să
fie slab?
Omul trebuie să fie născut de Dumnezeu. Nu-i este
de-ajuns să creadă în El. Credinţa este doar un drum
spre Iubire. Şi Iubirea este o legătură interioară care
uneşte omul cu cel care l-a născut.
Vreţi să deveniţi puternici. Atunci slujiţi-L pe
Dumnezeu. Doar slujindu-L pe Dumnezeu dobândeşte
omul forţă în viaţă. Doar prin această modalitate veţi
deveni nişte oameni cu adevărat puternici în lume.
Şi unii întreabă: „Există Dumnezeu, sau nu?” Din
moment ce mâncaţi pâine, există Dumnezeu; Dumnezeu
e în pâine. Din moment ce beţi apă, există Dumnezeu;
Dumnezeu e în apă. Din moment ce respiraţi aer, există
Dumnezeu; Dumnezeu e în aer. Din moment ce vă
bucuraţi de lumină, există Dumnezeu; Dumnezeu e în
lumină.
Dacă nu credeţi în divinul care se găseşte în aceste
lucruri de care sunteţi legaţi, cum îl veţi găsi pe
Dumnezeu în altă parte?
Nu uitaţi că, dacă îl căutaţi pe Dumnezeu în afara
voastră, veţi găsi pământul. Dacă îl căutaţi pe
Dumnezeu în afara voastră, veţi găsi apa, aerul, lumina.
Şi, dacă nu mâncaţi pâinea pe care v-o dă pământul, vă
aşteaptă moartea. Dacă nu beţi apa, veţi muri de sete.
Dacă nu respiraţi aerul, vă veţi sufoca. Dacă nu
percepeţi lumina, veţi deveni orbi şi vă veţi poticni la
fiecare pas în viaţă.
Există oameni care se plâng că fraţii lor nu-i
primesc. Dar trebuie să ştiţi că există în viaţă fraţi care
reprezintă binele. Dacă nu sunteţi buni, nu vă vor primi.
Există fraţi care reprezintă puritatea. Dacă nu sunteţi
puri, nu vă vor primi. Există fraţi cu gândire corectă.
Dacă nu gândiţi în acest fel, nu vă vor primi. Există fraţi
ai luminii. Dacă nu învăţaţi, nici aceşti fraţi nu vă vor
primi.
Iată de ce zic: Faceţi-vă buni, şi vă vor primi. Faceţi-
vă puri, şi vă vor primi. Începeţi să gândiţi bine, şi vă vor
primi, începeţi să învăţaţi, şi vă vor primi. Cine n-ar
primi omul bogat, cu punga plină? Şi cel care cerşeşte
pe ici şi pe colo va primi o coajă de pâine şi va fi alungat.
Nu întrebaţi dacă oamenii sunt buni. Important e ca
voi să fiţi buni. Important este să ştiţi dacă ce a creat
Dumnezeu e bun. Şi e bun!
Nu întrebaţi dacă oamenii sunt puri. Important este
ca voi să fiţi puri. Important e ca apa creată de
Dumnezeu să fie pură. Vorbesc despre pământul viu,
despre apa vie, nu despre pământul obişnuit, despre apa
obişnuită.
Nu întrebaţi dacă gândurile oamenilor sunt corecte.
Important este să ştiţi dacă aerul pe care îl respiraţi
poate să exprime gândirea divină.
N-are importanţă dacă oamenii urmează calea cea
bună. Important este ca voi, în lumină, să urmaţi calea
cea bună.
Deoarece ne mişcăm şi trăim în Dumnezeu, El ne
observă permanent. Ne observă în taină şi vede în ce
măsură suntem buni, puri, putem să gândim corect şi
să mergem pe calea cea dreaptă. Nimeni nu se poate
sustrage privirii Lui, dar El tace. Şi, când Dumnezeu
tace, ne dă de suferit. Când Dumnezeu vorbeşte, ne
trimite bucurii. Când suferiţi, înseamnă că Dumnezeu
tace. Când aveţi bucurii, înseamnă că Dumnezeu
vorbeşte.
Cel care vrea să-L slujească pe Dumnezeu, cel care
vrea să-L vadă pe Pământ trebuie să ştie că se află în
prezenţa Lui când ia pâinea să se hrănească. Şi trebuie
să fie cuprins de un sfânt fior când vede pâinea pe masa
lui.
Doar omul bun are dreptul să mănânce. Doar omul
pur are dreptul să bea. Doar omul care gândeşte are
dreptul să respire. Doar omul care merge pe calea cea
bună are dreptul să se bucure de lumină.
Îndată ce poate să se bucure de toate aceste lucruri,
va vedea că tot ce a făcut Dumnezeu e bun şi sufletul i
se va umple de bucurie.
Când sufletul omului s-a umplut de bucurie,
înseamnă că îl înţelege deja pe Dumnezeu, e în relaţie cu
El.
Sufletele treze trebuie să lucreze şi să aibă
convingerea fermă că Dumnezeu va binecuvânta binele
pe care îl fac pe Pământul unde trăiesc. Oamenii să bea
apă şi să ştie că Dumnezeu le va dărui acea puritate pe
care o are apa vie, fiindcă apa obişnuită nu este
vehiculul apei vii.
Am venit pe Pământ ca să declarăm cu certitudine
că Dumnezeu este întotdeauna blând şi bun şi trebuie
ca noi să fim ca El, că Dumnezeu e pur şi sfânt şi
trebuie ca noi să fim ca El, că gândirea Lui este
întotdeauna corectă şi trebuie ca noi să gândim ca El, că
Dumnezeu Se exprimă continuu prin Lumină pentru ca
noi să urmăm calea cea bună.
Fiţi buni, fiţi puri, gândiţi ca omul drept, păstraţi
drumul cel bun, studiaţi căile lui Dumnezeu, şi veţi avea
binecuvântarea Lui.

(1936)
Măreaţa Frăţie Universală

Există pe Pământ o lojă de savanţi care se adună o


dată pe an ca să delibereze asupra unor probleme
ştiinţifice. Despre Pământ, despre trecutul şi starea lui
actuală, aceşti iniţiaţi ştiu mult mai mult decât savanţii
din zilele noastre, reprezentanţii ştiinţei oficiale. În ceea
ce priveşte viitorul Pământului, nici ei nu ştiu mai mult,
fac doar presupuneri.
În afară de această lojă de iniţiaţi, există alta lângă
Soare, care cunoaşte atât trecutul, cât şi viitorul
Pământului.
Amândouă sunt organele acelui sublim organism
universal de fiinţe perfecte, superior avansate, care
formează Măreaţa Frăţie Universală.
Aceste fiinţe perfecte sunt incomparabil mai
avansate decât cei mai mari oameni de geniu de pe
Pământ, fiindcă au provenit din Primul Principiu mult
mai devreme decât oamenii. Toate au fost nevoite să
treacă pe un drum bine determinat al dezvoltării, sub
conducerea Duhului Sfânt, şi au ajuns la gradul de
perfecţiune la care se află astăzi.
Şi, când vorbim despre Măreaţa Frăţie Universală,
înţelegem acea ierarhie de fiinţe inteligente, aflate în
diferite grade de dezvoltare, care şi-a încheiat evoluţia cu
milioane şi miliarde de ani înainte de omenirea noastră
şi care dirijează acum tot cosmosul. Îl dirijează pentru
că a luat parte ea însăşi la crearea lui, sub conducerea
directă a Măreţului Duh Sfânt.
Şi, dacă luăm în considerare organizarea înţeleaptă
a întregului univers, cu toate galaxiile, nenumăraţii sori
şi nenumăratele planete, chiar dacă n-am lua în calcul
înalta mecanică şi perfecţiunea tehnică cu care a fost
construit Pământul, suntem impresionaţi şi cuprinşi de
o admiraţie profundă faţă de puterea de gândire şi
inteligenţă, faţă de puterea minţii şi a voinţei acestor
creaturi de geniu care au lucrat la realizarea planului
divin al creării universului.
În funcţie de gradul de cunoaştere şi de dezvoltare şi
după funcţia pe care o îndeplinesc, aceste fiinţe sunt
poziţionate într-o scară ierarhică, într-o subordonare
organică: serafimi (fraţii iubirii), heruvimi (fraţii
armoniei), tronuri (fraţii voinţei), stăpânii (fraţii
inteligenţei şi bucuriei), puteri (fraţii mişcării şi
evoluţiei), domnii (fraţii timpului, ai stării şi ai măsurii),
arhangheli (fraţii focului şi ai căldurii), îngeri (purtătorii
vieţii şi ai vegetaţiei), începătorii (fraţii formelor
exterioare şi ai artelor). Ultimul, gradul al zecelea, va fi
ocupat de sufletele omeneşti avansate. Şi toate, în
ansamblul lor, reprezintă marele Om Cosmic.
Activitatea acestor fiinţe este atât de armonios
repartizată, încât fiecare dintre ele ştie ce are de făcut,
ştie când şi cum trebuie să lucreze. Ele conduc funcţiile
marelui organism mondial care cuprinde toate sistemele
solare.
După părerea mea, există trei feluri de sisteme
solare. Primele, care sunt organele unor imense
universuri stelare, formează lumea materială, fizică,
alcătuită din materia cea mai densă, dar care are şi ea
grade. Următoarele sunt formate dintr-o materie mai
fină, de felul sferei spirituale, şi fac parte din lumea
angelică. Al treilea fel de sisteme solare formează în
totalitatea lor lumea divină şi ele sunt constituite din
materia cea mai fină, cea mai pură.
Şi Cerul, despre care se vorbeşte în Sfânta
Scriptură, nu este bolta azurie care se întinde deasupra
capetelor noastre, în spatele căreia se pierde spaţiul
infinit, unde strălucesc stelele noaptea.
Cerul este organizat de fiinţe superioare, de suflete
mari; şi iată de ce este mare în tot ceea ce face. Îngerii
care populează Cerul sunt suflete mari care îşi trimit
continuu lumina în lumea întreagă. Energia gândirii lor
puternice este repartizată în tot cosmosul şi, asemenea
unei forţe colective, pune totul în mişcare în lume.
Să nu vă imaginaţi îngerii ca pe un fel de fiinţe
imateriale, un fel de fantome. Ei sunt fiinţe cu trupul
superior organizat şi format dintr-o materie
strălucitoare. Şi un înger este atât de stăpân pe trupul
lui încât poate, după dorinţă, să se facă invizibil şi
vizibil. El poate să călătorească liber în spaţiul nelimitat
cu o viteză mult mai mare decât cea a luminii; poate să
traverseze sisteme solare întregi, incomensurabile
universuri stelare.
Îngerii au şi ei diferite grade de dezvoltare, dar, în
general, se împart în două mari împărăţii. Îngerii din
împărăţia cea mai înaltă coboară rareori pe Pământ, în
timp ce aceia din împărăţia inferioară coboară mai des,
ca să-i ajute pe oameni să se înalţe spiritual. Aceşti fraţi
buni ai omenirii provin cu toţii din rasa omenească, sunt
celulele nemuritoare ale Marelui Om Cosmic. Dar şi ei
au fost nevoiţi să parcurgă un drum bine determinat al
dezvoltării, încheind această dezvoltare cu milioane de
ani înaintea omului pământesc, în condiţii mult mai
favorabile, pe care le-au folosit cu multă inteligenţă.
Şi, dacă viaţa omenirii se derulează după un anumit
plan, dacă, pe Pământ, înfloresc culturi cu ştiinţele,
religiile şi artele lor, dacă oamenii aspiră veşnic la
progres şi perfecţiune, totul se datorează acestor fiinţe
cu înaltă raţiune, acestor fiinţe care sunt strâns legate
de oameni şi care lucrează şi au grijă de ei neîncetat.
Din inima lor ţâşnesc iubirea, bucuria şi viaţa. Şi,
datorită impulsului pe care îl primesc de la ele, oamenii
trăiesc şi fac eforturi continue. Dorinţa lor este să vadă
omenirea în posesia luminii şi libertăţii de care se
bucură şi ele; vor să-i înveţe pe oameni să trăiască
conform legilor sublime după care trăiesc ele însele. Şi
aplică în lume legile cele mai înţelepte. Trăiesc viaţa cea
mai pură şi mai elevată, o viaţă de un altruism absolut.
În sublima lor abnegaţie, aceşti slujitori iubitori de
Dumnezeu iau formă omenească şi coboară pe Pământ
ca să ajute. Îşi trimit permanent mesagerii, în tot felul de
forme. Toate geniile omenirii, toate, toţi marii oameni,
toţi sfinţii, adepţii, toţi savanţii, scriitorii, oamenii de stat
care contribuie la dezvoltarea omenirii, în orice direcţie,
sunt cu toţii slujitorii Măreţei Frăţii Universale. Ea alege
din omenire sufletele cele mai avansate şi mai pregătite
pentru sarcina pe care o vor avea de îndeplinit pe lângă
fraţii lor. În sânul omenirii din prezent există oameni
care au forţe spirituale mai subtile şi o organizare mai
fină. Ei se disting prin trupul suplu şi fin constituit,
fiindcă duc o viaţă absolut pură şi sfântă.
Dezvoltarea lor excepţională îi face apţi să fie
ajutoare spirituale ale omenirii. Aceia dintre ei care sunt
mult mai avansaţi decât ceilalţi şi-au încheiat evoluţia
pământească şi au cunoştinţe foarte bogate. Ştiu multe
lucruri despre acea ştiinţă absolută, pozitivă, divină care
există de la crearea lumii. Mulţi dintre ei trăiesc mii de
ani pe Pământ; au trecut prin procesul învierii şi, pentru
ei, nu mai există nici moarte, nici reincarnare. Aceşti
oameni, numiţi „Fiii lui Dumnezeu”, în mintea şi sufletul
cărora trăieşte Dumnezeu, care sunt legaţi de lumea
înaltei raţiuni, de toate fiinţele avansate din toate
sistemele solare, aceşti oameni sunt acele suflete
sublime, acele genii, acei Maeştri ai omenirii care s-au
manifestat în gradul cel mai înalt prin gândire şi acţiune
în religie, ştiinţe, muzică, poezie, artă, în toate direcţiile.
Acestea sunt minţile puternice care, în mod deschis sau
în taină, împing omenirea să meargă înainte. Pe aceşti
fraţi îi vom găsi în fiecare manifestare spirituală şi în
spatele tuturor marilor oameni, tuturor marilor poeţi,
muzicieni, pictori etc.
Căci, pentru ca un om de geniu să se poată
manifesta pe Pământ, trebuie ca mii de suflete geniale să
se reunească într-o unitate şi să se exprime prin el.
Pentru ca un Maestru să se poată manifesta, trebuie
să se unească în el toate sufletele cu înaltă raţiune.
Ce este Hristos? Hristos este un spirit colectiv.
Hristos există ca unitate, dar este în acelaşi timp
spirit colectiv. El este totalitatea tuturor Fiilor lui
Dumnezeu ale căror suflete şi inimi sunt pline de iubire
şi de viaţă. Toţi Fiii lui Dumnezeu reuniţi în „Unu”, toate
acele suflete superior inteligente care trăiesc în unirea
divină, acestea sunt Hristos. În acest sens El este Capul
Măreţei Frăţii Universale.
Şi steaua despre care se spune în Evanghelie că a
apărut la naşterea lui Hristos era ceva viu, ea reprezenta
un ansamblu de fiinţe vii coborâte de sus ca să-I anunţe
venirea. Dar cei trei magi din Orient (înalţi iniţiaţi) au
fost singurii care au văzut şi au recunoscut acea stea. Şi
acei trei înţelepţi erau şi ei slujitorii Măreţei Frăţii
Universale.
Şi nu trebuie să uitaţi că Unica Mare Comunitate
care există acum în lume este Măreaţa Frăţie Universală.
Aceşti membri ai Măreţei Frăţii Universale care
conduc dezvoltarea omenirii şi o fac să păşească spre un
viitor limpede şi strălucitor nu formează o societate sau
o organizaţie vizibilă pentru oameni. Ei constituie o
colectivitate vie, o comunitate înţeleaptă care există în
afara mediilor corupte în care trăiesc oamenii. Astfel,
este ridicol să se declare că sediul acestei frăţii se
găseşte ici sau colo, la un popor sau la altul.
Toţi aceşti Mari Fraţi care lucrează fac parte dintr-o
ierarhie de şapte categorii. Unii aparţin Iubirii şi se
numesc „Fraţii Iubirii”. Alţii aparţin înţelepciunii şi se
numesc „Fraţii înţelepciunii”. Ei stimulează ştiinţa şi
artele şi îi aduc omenirii cunoaşterea. Alţii se numesc
„Fraţii Adevărului”. Ei aşază libertatea în mintea şi
inima oamenilor. Ei pun acolo acea libertate care face
mintea omului, sufletul şi inima sa în întregime libere,
în sensul deplin al cuvântului. Alţii se numesc „Fraţii
Dreptăţii”. Ei sădesc în om sentimentul echităţii şi se
ocupă de dreapta repartizare a bunurilor invizibile de
care are nevoie omenirea de astăzi. Al cincilea grup este
format de „Fraţii Virtuţii”, al şaselea, de „Fraţii
Frumuseţii”, urmat de cei ce se numesc „Fraţii iehovişti”.
Dar nu acesta este numele adevărat al acestor fraţi.
Nu îndrăznesc să-l rostesc, fiindcă este un nume sfânt.
Aceşti Fraţi sunt departe de a fi ceea ce ne
imaginăm în mod obişnuit. Şi, când unii oameni îşi
închipuie că se pot opune acestor Fraţi, înseamnă că nu
înţeleg sensul profund conţinut în ideea de „Frate Alb”.
Dacă este vorba de forţă, aceşti Fraţi dispun de cea mai
mare forţă. Sunt atât de bine informaţi despre legile
gândirii omeneşti, încât le este posibil să adoarmă într-o
zi întreaga omenire. Dar nu vor să folosească măsuri
foarte severe; lasă oamenii să sufere fiindcă doar
suferinţa îi poate corecta şi înnobila.
Totuşi, dacă oamenii nu urmează astăzi calea cea
bună, înseamnă că există o altă lojă de fiinţe inteligente
care lucrează şi ele. Dar, prin activitatea lor, sunt
contrariul Măreţei Frăţii Albe, căci n-au înţeles sensul
profund al vieţii, având o concepţie diametral opusă. Ele
formează ceea ce se numeşte Frăţia Neagră, care este o
ierarhie de fiinţe ce ocupă grade diferite determinate de
inteligenţa lor. Ca să aveţi o idee clară despre felul în
care funcţionează ea, v-aş spune că, în timp ce Frăţia
Albă lucrează în crengile şi florile vieţii, Frăţia Neagră
lucrează în rădăcinile vieţii; în timp ce Frăţia Albă
lucrează în capul şi pieptul Omului cosmic, Frăţia
Neagră lucrează în stomac, ficat şi intestine. Frăţia Albă
este, în consecinţă, în relaţie cu forţele pozitive, cu
binele, iar Frăţia Neagră, cu forţele negative, cu răul, în
sensul cel mai extins al termenului. Totuşi, toate aceste
forţe sunt, deocamdată, necesare manifestărilor vieţii.
Sarcina lor este strict repartizată.
În afara acestor două şcoli, există şi o a treia, Şcoala
Marilor Fraţi, o ierarhie mai înaltă decât activitatea
primelor două. Ea foloseşte metode de la ambele şcoli
pentru scopurile ei elevate, fiind totuşi o şcoală
separată. Este vorba despre Marii Maeştri ai Frăţiei
Universale care conduc întregul cosmos şi care, după
încheierea fiecărei evoluţii, creează valuri noi de evoluţie,
după alt plan şi alt ritm.
Sub conducerea minţii lor puternice au coborât, pe
vremuri, înalte piscuri ale „Fiinţei”, acele spirite elevate
care creează sisteme solare, din care face parte şi al
nostru. Ele au creat şi au organizat Pământul „cosmic”
primordial, „raiul” de altădată. Şi pe acest Pământ
„cosmic” trăiesc până în prezent aceşti strămoşi perfecţi,
care şi-au terminat dezvoltarea - ei sunt iluştrii Străbuni
ai omenirii.
Aceşti Creatori din trecut, aceşti sublimi Străbuni
coboară şi ei astăzi pe Pământul nostru, vrând să facă
din el iar un rai. Împreună cu ei vor veni şi cele 144.000
de suflete despre care se aminteşte în Apocalipsă,
printre ele fiind reprezentanţi ai tuturor popoarelor din
trecut şi din timpuri imemoriale. Prin puterea minţii lor,
vor face lucrători zeloşi din toate sufletele treze din cele
patru colţuri ale Pământului şi, astfel, toţi împreună vor
stabili o organizare şi o ordine perfectă în lume. După
ce-şi vor termina sarcina, se vor retrage şi-i vor lăsa pe
oameni să trăiască şi să muncească în condiţii noi.
În acest fel se vor restabili relaţiile dintre lumea
vizibilă şi lumea invizibilă. Şi astfel a lucrat, lucrează şi
va lucra în lume Măreaţa Frăţie Universală.
Şi va lucra până când Iubirea-Unu, Înţelepciunea-
Unu şi Adevărul-Unu va cuprinde tot ce există.
Şi, atunci, tot ce trăieşte, tot ce respiră îl va lăuda
pe Dumnezeu într-o sfântă pace şi într-o armonie
perfectă.
Maestrul

În lume există Un Singur Maestru!


Unic este Maestrul care are adevărata cunoaştere. El
se manifestă în multe feluri în viaţă, dar, în esenţă, este
Unu. Dacă omul reuşeşte să găsească unul dintre
momentele manifestării Sale, se va găsi în acelaşi timp
pe el însuşi. Căci aşa este legea: găsind Maestrul Unic,
găsindu-L pe Dumnezeu, vă veţi găsi şi pe voi înşivă.
Văzându-L pe Dumnezeu, vă vedeţi şi pe voi înşivă. Şi a-
L vedea pe Dumnezeu şi a se vedea pe sine înseamnă
momentul cel mai sfânt din toate, în viaţa omului. Omul
trăieşte tocmai pentru acest moment sublim.
Doar Dumnezeu poate să fie Maestru în lume. Şi,
când Hristos le spune ucenicilor Săi: „Tatăl vostru e
Unu”, el înţelege prin asta Marele, Singurul Maestru.
Maestrul este Tatăl. Dumnezeu se transformă în
tată şi păstrează cu noi relaţii aparte conform legii
înţelepciunii.
Prin cuvântul „Maestru”, în sensul universal al
termenului, înţelegem, aşadar, Măreaţa înţelepciune
Divină care îi dăruieşte lumii adevărata cunoaştere, care
introduce în viaţă toate ideile noi, toate formele noi,
toate sentimentele noi şi toate impulsurile noi.
Şi reţineţi că nu există pe lume decât un Mare
Maestru, chiar dacă manifestările Lui sunt infinite.
Căci, v-am spus şi vă repet, nu există decât o
singură cunoaştere, o singură lumină. Dar cunoaşterea
nu vine dintr-un singur loc şi lumina nu intră pe o
singură fereastră.
Numeroase sunt căile cunoaşterii şi ferestrele
luminii sunt fără număr.
Cel care are misiunea să le anunţe oamenilor
adevărul nu vorbeşte în numele lui. Vorbeşte în numele
Maestrului Unic. De aceea, Hristos a zis: „N-am venit în
lume să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.
Orice Maestru adevărat, orice Uns al lui Dumnezeu
este trimis pe Pământ cu o misiune specială. Legile
omeneşti sunt, la drept vorbind, doar reflexele legilor din
lumea spirituală, care cer o anumită pregătire a
maeştrilor obişnuiţi ce vor să intre în funcţie. La fel stau
lucrurile şi în lumea spirituală. Doar Unsul Duhului lui
Dumnezeu poate fi Maestru. Cel căruia nu i s-a revelat
Duhul lui Dumnezeu n-are dreptul să propovăduiască,
căci încalcă legea divină.
Să nu credeţi că maeştrii n-au învăţat şi ei. Au fost
nevoiţi să treacă prin şcolile a trei lumi (fizică, spirituală,
divină) şi au avut revelaţia întregului cosmos. Ei cunosc
legile secrete ale naturii. Ei cunosc structura lumii,
structura omului, calea dezvoltării sale şi sublima lui
predestinare. Cunosc acele raporturi strict determinate
dintre minte şi suflet, dintre intelect şi inimă. Astfel, ei
sunt singurii care pot să-l îndrume cu adevărat pe om
pe calea dezvoltării sale.
Recunoaşterea unui maestru este un proces pur
spiritual. Maestrul nu poate să apară în lumea fizică
drept un act încheiat, nici să intre în viaţă ca un
fenomen exterior, ci vine ca om, ca manifestare
interioară, inteligentă. Aşadar, în interior, în sufletul
discipolului are loc această recunoaştere. Mulţi oameni
primesc idei prin sugestie şi-şi imaginează că maestrul
le vorbeşte din interior. Există totuşi o diferenţă enormă
între vorbitul din interior al maestrului şi sugestie.
Sugestia este un act de violenţă.
Vorbitul maestrului este un act liber şi de aceea
discipolul se simte inspirat când maestrul vorbeşte în
interiorul lui.
Totuşi, când maestrul vorbeşte din exterior, prin
cuvinte dintr-o anumită limbă, vorbitul lui are şi el
calităţi perfect determinate. Maestrul pune fiecare
cuvânt la locul lui. Ştie de ce a folosit un anumit cuvânt
şi ce efecte vor produce vibraţiile lui.
Reţineţi că ideea de maestru este strict determinată
în Natura Vie.
Este maestru doar cel în care nu există violenţă. El
este puternic, dar nu foloseşte niciodată violenţa.
Este maestru doar cel în care nu există minciună.
Înalta lui raţiune exclude minciuna.
Este maestru doar cel în care nu există rău.
Bunătatea lui exclude orice rău.
Omul în care există încă violenţă, minciună, răutate
nu e maestru, ci discipol.
Aceasta este definiţia cea mai simplă şi mai
accesibilă a maestrului şi a discipolului.
Prezenţa maestrului se recunoaşte prin faptul că dă
viaţă, lumină şi libertate.
Căci numai cel care acţionează conform legilor
Iubirii, înţelepciunii şi Adevărului este maestru.
Cel care nu respectă încă pe deplin aceste legi este
doar discipol.
Iubirea maestrului a fost pusă la încercare, nu poate
fi încercată.
Ştiinţa maestrului a fost pusă la încercare, nu e
nevoie să mai fie încercată.
Puritatea maestrului a fost pusă la încercare, nu
mai este nevoie să fie încercată.
Maestrul în adevăratul sens al cuvântului este omul
perfect. La el nu există nici măcar umbra vreunei ezitări,
a vreunei îndoieli.
Doar maestrul poate să fie numit, pe bună dreptate,
mare şi puternic, fiindcă viaţa lui se reflectă în întregul
cosmos. Şi, din moment ce viaţa şi gândirea unui
maestru îşi trimite reflexele în întregul cosmos,
înseamnă că ele sunt divine.
Calitatea de maestru înseamnă o activitate care
provine de la conştiinţa sa superioară. Între maestru şi
discipol trebuie să aibă loc un proces pur spiritual. De
asemenea, este indispensabil ca ei să fie pe deplin
conştienţi de sarcina pe care trebuie s-o îndeplinească.
Între maestru şi discipol trebuie să existe o relaţie la fel
de apropiată ca între mamă şi copilul pe care ea îl poartă
în pântec.
Şi, aşa cum duhul omului lucrează înăuntrul mamei
ca să definească trupul copilului şi se instruieşte în
acest proces în care participă la lucrarea îndeplinită de
duhul mamei, maestrul şi discipolul trebuie să lucreze
simultan cu ajutorul Duhului Sfânt pentru a construi
corpul spiritual al discipolului, locuinţa lui veşnică.
Iată de ce, când spunem despre cineva că e
„maestru”, înseamnă că are capacitatea de generare
spirituală. În acest sens se spune în Sfânta Scriptură că
oamenii nasc oameni. Omul trebuie să „zămislească”,
adică să fie un bun maestru. Şi primul lucru pe care
trebuie să-l facă un bun maestru este să-i dezvăluie
discipolului său lumea spirituală, acea lume invizibilă
pentru el până atunci, la fel ca mama care, după ce a
purtat copilul nouă luni în pântec, îi dezvăluie o lume
nouă pentru el.
În consecinţă, sarcina maestrului spiritual este
excesiv de delicată şi plină de responsabilităţi. Iată de ce
Hristos le-a spus ucenicilor Lui: „Nu cereţi să vi se
spună maestre’. Dacă un om îşi asumă singur funcţiile
de maestru şi schilodeşte astfel sufletele, va fi nevoit să
răspundă în faţa Legii Supreme, care e blândă, dar
dreaptă. Toţi cei pretinşi maeştri sunt aruncaţi în
închisoare şi abia după ce şi-au ispăşit pedeapsa (ceea
ce înseamnă mii de ani) păşesc pe adevărata cale a
evoluţiei lor.
Este nevoie să vă amintesc cazul lui Moise? El
studiase în Egipt cu cei mai buni maeştri. Studiase mult
timp. Şi, într-adevăr, minunile pe care le-a făcut în faţa
faraonului au dovedit că avea anumite cunoştinţe. Dar,
din cauza unui procedeu foarte condamnabil (asasinarea
egipteanului), lucru absolut interzis discipolilor Frăţiei
Albe, a fost nevoit să stea patruzeci de ani în
singurătatea pustiului ca să-şi ispăşească pedeapsa.
Pentru un asasinat, a fost obligat să înveţe şi să
ispăşească patruzeci de ani. Abia după aceea a putut să
primească o nouă iniţiere.
Vorbindu-vă despre marea responsabilitate a
iniţiatului care a comis o greşeală, vreau să vă atrag
atenţia asupra responsabilităţii enorme pe care şi-o
asumă acei maeştri neautorizaţi care schilodesc sufletele
oamenilor.
Mă întrebaţi cum pot fi deosebiţi adevăraţii maeştri
de cei falşi, cum pot fi deosebiţi maeştrii Frăţiei Albe de
cei ai Frăţiei Negre.
Maestrul Frăţiei Negre nu cunoaşte Adevărul, ceea
ce îl face să acorde o mare atenţie laturii exterioare a
lucrurilor. Poartă hainele cele mai frumoase,
ornamentele, bijuteriile cele mai preţioase şi le spune
discipolilor săi: „Să mă ascultaţi doar pe mine, doar cu
mine veţi găsi adevărul”.
Maestrul Frăţiei Albe este îmbrăcat modest, dar
hainele lui sunt curate şi decente întotdeauna. Nu
poartă niciun fel de podoabe şi le spune discipolilor săi:
„Nu aşteptaţi mare lucru de la mine!” Pentru ca
discipolul lui să nu fie indus în eroare, vrea să-l facă să
descopere el însuşi bogăţia şi puritatea interioară a
maestrului, nu strălucirea exterioară, ci splendoarea
interioară. În plus, maestrul Frăţiei Albe nu restrânge
prin nimic libertatea discipolilor, ci îi lasă pe deplin
liberi.
Maestrul Frăţiei Albe aduce cel puţin trei lucruri:
libertate pentru suflet, lumină pentru intelect şi puritate
pentru inimă. Falsul maestru aduce sclavia pentru
suflet, întunericul pentru intelect şi viciul pentru inimă.
Totuşi, ca să aveţi o imagine completă despre
maeştri, vă voi spune că mai există o categorie - Marii
Maeştri ai Măreţei Frăţii Universale, care cunosc
metodele primelor două categorii şi le reglează
activitatea. Ei conduc tot cosmosul şi, după sfârşitul
fiecărei evoluţii, creează valuri noi de evoluţie cu un alt
plan şi un alt ritm.
Venirea unui maestru este un act înalt raţional al
întregii Naturi Vii. Pentru ca un Mare Maestru să se
poată manifesta, trebuie ca toate sufletele cu înaltă
raţiune să se adune într-un singur loc. În acelaşi timp,
condiţiile pe care le cere venirea lui trebuie să fie
pregătite pe Pământ.
Ca să întrezăriţi doar în treacăt drumul pe care sunt
date, voi zice cele ce urmează.
Trebuie să se nască două persoane geniale ca să se
nască un sfânt în sensul pe care Natura Vie îl atribuie
acestor cuvinte. Şi, ca să apară un Mare Maestru,
trebuie să se nască zece sfinţi.
Devine astfel clar de ce viaţa întregului cosmos se
reflectă în Marele Maestru, care e o unitate colectivă, şi
de ce propria-i viaţă se reflectă în tot cosmosul.
Maestrul şi-a dobândit cunoştinţele şi principiile din
marea carte a Naturii, unde cea mai mică piatră, cea mai
mică creangă sau floare, fiecare plantă, fiecare animal,
fiecare fiinţă omenească, fiecare formă vie este o pagină
scrisă.
Când ia o frunză de copac şi o examinează, ea îi zice
unde, când şi în ce condiţii s-a dezvoltat acea specie
vegetală, cum erau oamenii atunci şi în ce stadiu se
găsea sistemul solar. El vede multe evenimente ale vieţii
actuale la care a fost martoră acea frunză. Căci trebuie
să ştiţi că tot ce se întâmplă lasă urme, îşi lasă pecetea
pe acea frunză. Frunzele unui copac sunt cronica fidelă
a tot ce a avut loc în împrejurimi. Ele îi dezvăluie exact
gândurile, dorinţele şi acţiunile oamenilor care au trecut
pe acolo.
Nimic din natură nu e mut pentru maestru, fiecare
lucru îi vorbeşte în limba proprie.
În urmă cu două mii de ani, un tânăr bogat l-a
întrebat pe Hristos:
- Bunule învăţător, ce trebuie să fac ca să am viaţă
veşnică?
Dar răspunsul primit l-a făcut să-şi plece capul.
Ridicaţi toţi capul, îndreptaţi-vă privirea spre Marele
învăţător (Maestru) şi ziceţi: „Bunule învăţător, vreau să-
Ţi împlinesc legea!”
Doar aşa veţi deveni discipolii Marelui Maestru şi
slujitorii lui Dumnezeu Viu.

(1936)
Focul sfânt

Există în lume un foc sfânt care arde cu flăcările


nemuririi.
Înţelepţii din Antichitate şi profeţii au recunoscut în
acest foc sfânt manifestarea supremă a lui Dumnezeu.
Scrie în Sfânta Scriptură: „Dumnezeul nostru este
un foc mistuitor”.
Şi, într-adevăr, acest foc mistuie. Dar ce? Tot ce e
muritor, perisabil, tot ce ţine de păcat.
Când este vorba despre lume, dintre oameni unii se
mistuie, alţii se topesc, iar alţii reîncep să trăiască şi să
învie.
Toţi marii oameni nemuritori, când ies din
Dumnezeu, poartă în ei acest foc sfânt.
Şi toate acele suflete au, în ceea ce le priveşte,
aceeaşi idee:
Focul sfânt este focul Iubirii. Iubirea poartă în sine
focul sfânt. Şi focul sfânt dă viaţă. Viaţa este
manifestarea focului sfânt.
Aşadar, acolo unde arde focul sfânt se manifestă
iubirea, viaţa nemuritoare, acolo cresc şi se coc roadele
Duhului Sfânt.
Acest foc umple tot spaţiul, fiindcă el întreţine viaţa.
El arde şi în om. Şi, în timp ce arde, omul este
sănătos, bine-dispus, vesel. Totul se petrece armonios în
el (nutriţia, circulaţia şi respiraţia). Sentimentele,
gândurile, acţiunile, totul la el este normal.
Focul sfânt produce în om o căldură plăcută şi el se
simte atunci deosebit de bine-dispus, având în vedere că
se află într-o stare de armonie perfectă: se găseşte în
plenitudinea păcii.
Dacă această pace dispare din sufletul omului, asta
dovedeşte că a pierdut focul sfânt şi a intrat în focul
obişnuit, care arde şi mistuie, dar face doar fum,
funingine şi cenuşă.
În focul sfânt nu există fum. El răspândeşte o
căldură care emană viaţă.
Astfel, nu poate să existe nicio nemulţumire, nicio
îndoială, nicio apăsare în fiinţa în care arde focul sfânt.
Dacă simte cea mai mică nemulţumire, cea mai uşoară
indispoziţie, înseamnă că este în afara focului sfânt.
În focul sacru, absolut totul este armonios:
gândurile, sentimentele, dorinţele.
Şi omul simte atunci ceea ce se numeşte „fericirea
raiului”.
Într-adevăr, este imposibil de admis ca omul să aibă
în el pacea şi înalta raţiune şi să nu aibă focul sfânt.
Iubirea, credinţa, speranţa, compasiunea şi blândeţea
nu există fără el. Pe scurt, nicio virtute nu se poate
manifesta fără focul sfânt.
Toate aceste virtuţi evoluează şi se dezvoltă prin
focul sfânt. Fără el, orice evoluţie se opreşte.
Iată de ce omul nu poate să trăiască o viaţă bună, o
viaţă în care se exprimă virtuţile, dacă focul sfânt nu e
aprins în el.
Nu omul aprinde focul sfânt. El trebuie să înveţe
doar să-l întreţină.
Şi iată ce întreţine mai bine focul sfânt în om:
credinţa, iubirea, speranţa, cunoaşterea, înţelepciunea,
adevărul.
Lumea invizibilă acţionează, în prezent, prin foc. Se
foloseşte de el ca de mijlocul cel mai puternic ca să
purifice omul şi Pământul.
Şi Pământul va intra într-o zonă nouă în care
materia este în stare virgină. Fiecare lucru va fi purificat
şi modificat. Focul aflat acum pe Pământ va aprinde
materia, o va purifica şi o va transforma ca s-o facă aptă
să răspundă la vibraţiile cele mai intense ale vieţii noi.
Tot ce va putea să reziste la curenţii puternici ai focului
divin va rămâne pentru viaţă, iar tot ce nu va putea să
susţină vibraţiile acestui val de foc va fi aruncat aşa cum
se aruncă o cenuşă inutilă.
Se înţelege de la sine că temperatura acestui foc nu
poate fi măsurată de niciun instrument. Ea este mult
mai ridicată decât temperatura Soarelui.
Dar numai acest foc este în stare să purifice inimile
şi minţile oamenilor şi să pregătească Pământul pentru
înflorirea unei culturi noi.
Abia după ce va trece prin acest foc (şi asta va dura
secole) va intra Pământul într-o epocă nouă.
Ceea ce este valabil pentru Pământ şi omenire, ca
tot colectiv, e valabil şi pentru fiecare om în parte. Viaţa
nouă nu poate să vină atâta timp cât focul sfânt nu e
aprins în sufletul său.
Gândiţi-vă la focul sfânt prin care Se manifestă
Dumnezeu.
Gândiţi-vă la focul sfânt pe care îl poartă în ele toate
sufletele perfecte şi întreţineţi-1.
Întreţineţi-1, pentru că el este şi modalitatea de a vă
întreţine viaţa.

(1936)
Starea actuală a omenirii

Până în prezent, această problemă a fost privită din


cele mai diferite puncte de vedere, dar este indispensabil
şi oportun s-o examinăm dintr-un nou punct de vedere,
ca s-o putem prezenta cât mai clar posibil. Oricât de
înalt ar fi minaretul, hogea cântă tot ce ştie el, mereu
acelaşi lucru. Nu trebuie să repetăm ce repetă hogea. În
toate sferele vieţii, în manifestările ei individuale, sociale,
politice şi spirituale s-a încetăţenit obiceiul să se tot
repete, aşa cum face hogea. Şi în viaţa individuală a
oamenilor nu există indicii care să arate că au renunţat
la vechile concepţii şi abia dacă se remarcă pe ici, pe
colo (în cazuri foarte rare) că oamenii sunt interesaţi de
evoluţia personală. În domeniul educaţiei am rămas la
vechea învăţătură a lui hogea. Începem o aşa-zisă
reformare a vieţii politice, o aşa-zisă împingere a
popoarelor pe un nou drum, dar, după exemplul lui
hogea, repetăm acelaşi refren. Putem să propovăduim,
să răspândim idei mari, să vorbim despre Dumnezeu,
idealuri comune, popor, omenire, însă, pe urmă, fiecare
se comportă întotdeauna după cum îl taie capul.
Dar viaţa actuală a decis să nu mai urcăm în
vechiul minaret. Viaţa nouă a hotărât să nu-l mai
ascultăm pe hogea, având în vedere că, de mii de ani, ne
face să auzim una şi aceeaşi voce, unul şi acelaşi cântec.
Ca să modifice societatea actuală, natura se
foloseşte de doar două metode. Una dintre aceste metode
sau legi este legea filtrării, prin care se înţeleg
condensarea, îngheţarea şi coborârea (în straturile
solului unde trebuie lăsate) a tuturor depunerilor
acumulate, pentru ca apa astfel purificată să poată apoi
curge în vreo vale. Dar acest proces cere întotdeauna o
presiune mare: apa trebuie să coboare. Cealaltă metodă
de care se foloseşte natura este vaporizarea, prin care
picăturile de apă se dilată şi se transformă în vapori,
care se ridică la mare înălţime. Şi aceasta se obţine prin
legea căldurii sau legea atracţiei magnetice a vaporilor
de apă în sus, în spaţiu. Aceste picături astfel răcite,
reînnoite, reînsufleţite şi pline de energie se întorc pe
pământ şi aduc din atmosferă binecuvântări pentru
toate plantele prin faptul că le spală frunzele şi le
ameliorează astfel sistemul respirator. Pe de altă parte,
înmuind solul în jurul rădăcinilor, le fac pe acestea mai
proaspete, mai viguroase şi le conferă sucurilor (care
erau întâi reţinute) posibilitatea de a fi absorbite de
plantă şi repartizate în întregul ei organism.
Primul proces, de filtrare, este asemenea dorinţelor
care se formează în inimă, iar al doilea corespunde
gândurilor care apar în minte şi se îndreaptă în sus.
Primul proces este necesar pentru ca picăturile din
locurile înalte ale Pământului să poată trece spre părţile
joase şi să dea tuturor seminţelor din sol posibilitatea de
a încolţi, de a-şi manifesta viaţa şi a da roadele necesare
oamenilor şi tuturor fiinţelor vii. Al doilea proces este
indispensabil pentru ca umiditatea din câmpiile
maritime să fie transportată spre pământ. Totuşi, aceste
două metode trebuie să formeze una singură. În afară de
ele există o a treia, metoda mişcării, ceea ce înseamnă că
sus în spaţiu trebuie să se producă mişcări aeriene al
căror rol este de a aduce vaporii dinspre ocean spre
uscat. Fizica explică acest proces prin doi curenţi
aerieni, unul cald şi altul rece. Curentul cald se
deplasează de jos în sus, iar cel rece, de sus în jos.
Aceşti doi curenţi desemnează voinţa care acţionează în
inima omului şi
În mintea lui, Curentul inimii este cald, el se
deplasează de jos în sus; curentul minţii este rece, el se
deplasează de sus în jos. Acolo unde se întâlnesc aceşti
doi curenţi apare viaţa. Acelaşi fenomen poate fi
observat şi în spaţiu: când vaporii de apă se găsesc între
aceşti doi curenţi (cald şi rece), se intersectează şi
formează picăturile de ploaie. Astfel se produce ploaia,
un mare bine, preţul inestimabil pentru dezvoltarea
plantelor şi întreţinerea vieţii.
În viaţa socială actuală, acest curent al inimii
trebuie trimis în sus ca să împrospăteze şi să purifice
atmosfera vieţii omeneşti. Aşa cum umiditatea atrage şi
uneşte în spaţiu toate micile particule de praf, de
funingine etc., la fel trebuie să se petreacă şi al doilea
proces de îngheţare, procesul gândirii omeneşti (legea
sacrificiului de sine), pentru ca toate picăturile să fie
trimise pe Pământ; şi, în acelaşi timp cu ele, toţi oaspeţii
neinvitaţi (praful mărunt din spaţiu) vor coborî ca să se
facă utili. Prin analogie, se poate spune că toate
elementele negative de care se plâng oamenii din zilele
noastre ar fi tocmai acest praf mărunt pe care natura l-a
atras în sus într-un anumit scop (ca să construiască
picăturile de apă sau ca să le dea un schelet stabil). În
condiţiile actuale, viaţa conştientă a trimis aceste
elemente neorganizate (aşa cum vedem noi lucrurile) ca
să formeze scheletul gândurilor noi, dorinţelor noi.
Aşadar, în virtutea acestei legi, nu avem de ce ne plânge
de situaţie, ci trebuie să conferim carne şi oase factorilor
sociali existenţi.
Reamintim aici o mărturie din Vechiul Testament.
Unul dintre profeţii evrei, Ezechiel, a văzut un câmp plin
de oseminte omeneşti. Şi Dumnezeu l-a întrebat pe
profet: „Pot să trăiască din nou aceste oase?” Profetul a
răspuns: „Pot, Doamne, dacă vrei Tu”. Atunci,
Dumnezeu i-a zis profetului: „Proroceşte acum despre
aceste oase şi spune-le să se reunească”. Profetul a făcut
precum i se ceruse şi a constatat atunci în viziunea lui
că acele oase începeau să se apropie unele de altele, că
se acopereau apoi de muşchi şi de piele, căpătând în
final formă omenească. Atunci, Dumnezeu i-a zis
profetului: „Proroceşte acum să vină Duhul Sfânt”. Şi,
când profetul a rostit acel cuvânt puternic pentru Duh,
aşa cum i se poruncise, a văzut toată acea mulţime
ridicându-se şi formând o mare armată în marş.
Omenirea din prezent seamănă cu acele oase
uscate, împrăştiate pe toată faţa Pământului, fără nicio
legătură interioară strânsă; între ele se ivesc continuu
conflicte din cauza mişcării furtunilor pământeşti. Iată
de ce se întreabă acum: De ce există conflicte între noi?
Răspundem: Pentru că nu există nicio legătură între voi.
Aceste oase sunt ca frunzele de toamnă pe care vântul le
ia pe sus întruna şi le duce în toate direcţiile.
Manifestările sociale actuale sunt rezultatul unor mari
probleme care implică în mod stringent omenirea, dar la
care nu s-a găsit soluţie.
Şi, acum, Dumnezeu îl întreabă din nou pe profet:
„Aceste oseminte ale omenirii de astăzi pot să trăiască
din nou? Pot să se reunească, să formeze un tot ca să
instaureze împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ?”. Şi
profetul răspunde: „Se poate, Doamne, dacă vrei Tu”. Şi
Dumnezeu îi spune profetului: „Rosteşte deci cuvântul
puternic în numele Meu”. Şi profetul a rostit deja
cuvântul magic şi noi vedem toate acele oase unindu-se
şi organizându-se, le vedem acoperindu-se de muşchi şi
de piele. Se naşte o nouă idee de frăţie. Ea se exprimă
prin Societatea Naţiunilor, prin năzuinţa la apropierea
dintre popoare, prin reciprocitatea de acţiune, prin
înţelegerea economică dintre naţiuni, prin dorinţa de a-i
vedea pe toţi asupriţii bucurându-se de libertate etc. Se
aşteaptă doar ultimul moment, acela în care profetul
spune: „Să vină Duhul Sfânt!” Atunci, toate acele oase se
vor ridica precum o mare unitate şi ne vom afla în faţa
faptului împlinit al omenirii unite în legea frăţiei
omeneşti. Şi aceea va fi ziua renaşterii universale pe
toată suprafaţa Pământului.
Acelor oase care au început să se unească şi să se
acopere de muşchi şi de piele şi care se vor ridica în
curând le recomandăm cei doi curenţi dinainte (cald şi
rece). Ei vor reîmprospăta viaţa acestor nou-înviaţi, le
vor da un impuls pentru o nouă activitate, ca să
producă ramuri, muguri şi frunze, să formeze flori şi
fructe. În consecinţă, este nevoie de maeştri inteligenţi şi
buni, cu o detaşare absolută şi o integritate perfectă,
care îşi vor asuma sarcina să trăiască pentru ceilalţi.
Acele oase care se adună sunt oasele tinerilor, ale
copiilor care se nasc acum, ale tinerilor şi tinerelor care
se formează în acest moment, ale oamenilor activi din
societate care, în prezent, îşi încep opera. Şi pentru ei
întreaga filosofie constă în a nu se poticni în lucrarea
lor. Totul se va petrece ca în timpul profetului. El vede
că oasele se împreunează, dar nu le-a arătat în ce fel
trebuie să se unească, nu le-a indicat muşchilor locul pe
care trebuie să-l ocupe, nici sângelui în ce direcţie
trebuie să se deplaseze, nici Duhului cum trebuie să
coboare. Aşa cum a făcut acel vechi profet, fiecare să
rostească acum cuvântul puternic cu toată credinţa
gândirii, cu toată iubirea sufletului, cu toată speranţa
inimii. Şi dacă, în astfel de condiţii, aceste cuvinte sunt
rostite separat de un singur om, sau de o singură
familie, sau de o anumită societate, sau de un popor,
sau de întreaga omenire, n-are nicio importanţă, căci
legea acţionează în acelaşi fel în toate cazurile. Viitorul
aduce o viaţă nouă şi toate oasele care se supun acestei
mişcări a Duhului Sfânt îşi vor găsi calea, locul şi vor şti
cum să lucreze.
Profetul din timpurile noi întreabă: „Aceşti oameni
uscaţi, aceste sălaşe seci, aceste societăţi, acest popoare
uscate pot să trăiască din nou?”. Natura şi viaţa
inteligentă îi răspund: „Pot”. Şi el rosteşte deja cuvântul
puternic: „Oase uscate de pe toată suprafaţa
Pământului, din cele patru colţuri ale lumii, adunaţi-vă
şi uniţi-vă; acoperiţi-vă cu carne şi piele, fiindcă Duhul
Sfânt vine şi va intra în voi! Şi vă veţi ridica precum un
mare tot şi veţi cunoaşte că sunteţi trimişi ca să fiţi
liberi, ca să lucraţi şi să slujiţi pentru marele bine al
tuturor”.

(1936)
Vechea şi noua omenire

Involuţia şi evoluţia. Metodele vieţii noi

Există în natură două procese mari care iau parte la


tot ce face ea. Unul este dirijat dinspre centru spre
periferie şi se numeşte involuţie, celălalt este dirijat
dinspre periferie spre centru şi poartă numele de
evoluţie. Acestea sunt două procese regeneratoare
asemenea celui al circulaţiei sângelui care acţionează în
fiecare organism; este mişcarea inimii spre periferie, care
se numeşte arterială, şi de la periferie spre inimă, care
se numeşte venoasă. Din aceste două procese se naşte
energia indispensabilă pentru producerea condiţiilor de
viaţă. Când apar deranjamente sau obstacole, nu este
vina proceselor, ci a fiinţei în care au loc şi care nu le
înţelege semnificaţia. Să presupunem că un om duce o
viaţă contrară bunului-simţ, o viaţă care stârneşte în el
o lăcomie smintită. Vom constata curând că unele
materii inutile se adună în el, împiedicând circulaţia
regulată a sângelui arterial, ceea ce va împiedica în mod
obligatoriu mişcarea sângelui venos. Va apărea atunci o
dizarmonie interioară, care va genera condiţiile
favorabile dezvoltării bolilor organice. Putem constata
faptele: mişcarea arterială nu se face regulat sau o
anumită oprire a survenit în cea a sângelui venos şi
spunem că tocmai aceasta a provocat respectiva
dizarmonie. Dar, în realitate, cauzele constau în modul
nechibzuit de hrănire, adică în folosirea unui anumit fel
de alimente şi de substanţe pe care natura nu le-a
destinat organismului acelei fiinţe. Şi, ca urmare a faptei
sale nechibzuite, ea trebuie să înţeleagă că a încălcat
legile fundamentale, mişcarea regulată şi regulile
schimbului natural de materii. În consecinţă, natura o
face să treacă prin boli, prin suferinţe, ca s-o facă
conştientă, ca să reflecteze şi să se abată de la calea
greşită pe care a pornit. De exemplu, nu ne va fi posibil
să forţăm o fiinţă vie, chiar un animal, care va fi înghiţit
ceva otrăvitor şi îl va fi dat apoi afară, să accepte încă o
dată aceeaşi hrană. Ceea ce dovedeşte că, în această
privinţă, animalele profită mai bine de experienţe decât
oamenii.
Ceea ce este adevărat pentru organismul uman este
şi pentru societăţile şi popoarele din zilele noastre.
Aceste două procese funcţionează şi în cazul lor. Dacă
vedem că apar la un popor sau într-o societate anumite
anomalii, dacă obiceiurile degenerează, dacă apar un fel
de declin general, o decădere a moralei publice, a
credinţelor religioase, a gândirii oamenilor, urmările
neputând fi decât rătăcirea raţiunii şi depravarea sau, ca
să folosim un termen mai ştiinţific, descompunerea,
cauzele acestei situaţii lamentabile trebuie căutate în
substanţele străine pe care oamenii le-au îngrămădit în
straturi groase în organismul social sau popular -
acumularea de gânduri şi dorinţe contra naturii.
Analogia următoare ne va ajuta să înţelegem mai bine:
dacă o locomotivă deraiază din cauza lipsei de siguranţă
a căii ferate, nu cel care o conduce este de vină. Aşa
cum nu copiii care fac greşeli sunt de vină, ci părinţii
care au creat pentru ei condiţii proaste.
În consecinţă, trebuie să examinăm aceste lucruri
mai cu atenţie şi să ne întrebăm ce necesită aceste
procese, şi ne vom convinge curând că procesul de
involuţie cere un sânge pur, o inimă caldă, plămâni
sănătoşi şi un creier energetic sau, ca să folosim
limbajul social, principii morale pure, o viaţă
ireproşabilă, iubire dezinteresată şi gândire clară.
Acestea sunt materialele care trebuie să stea la baza
organismului pentru ca „duhul” trupului să poată
reînnoi în mod regulat organele, deoarece acestea au
nevoie de o reînnoire continuă în munca pentru care
sunt folosite. În ceea ce priveşte evoluţia, aceasta cere o
muncă cinstită şi o activitate conştientă, ceea ce
înseamnă că fiecare lucru trebuie să fie făcut aşa cum
trebuie, fără cea mai mică omisiune. Dacă membrii unei
societăţi ar accepta să se supună acestor două mari
procese atât de simple şi de clare prin ele însele, de câte
suferinţe, de câte necazuri n-ar fi cruţaţi şi cât de mult
ar câştiga viaţa lor în frumuseţe şi demnitate! Căci nu
este vorba doar să se constate că locomotiva are ceva
deranjat, după cum nu este important să se constate
doar viciile societăţii. Important este să se găsească cele
mai bune modalităţi de reparare a ceea ce este defect. Şi
nu este de ajuns doar să se constate că religia este în
stare de decădere, ci trebuie să se şi descopere cauzele
care au produs această stare, iar ele să fie înlăturate.
Ştiinţa din zilele noastre care studiază stările
maladive ale organismului omenesc dispune de anumite
remedii care nu numai că nu ameliorează situaţia
bolnavului, când îi sunt administrate, ci o şi agravează.
Acest moment se numeşte „criză”. După fiecare criză de
acest gen, simptomele alarmante se reduc treptat, se
face simţită o ameliorare şi organismul întreg se
întăreşte. Totuşi, cel care nu cunoaşte legea va zice că
acel remediu nu se potriveşte fiindcă produce o
agravare, dar exact de asta depinde vindecarea. Şi un
vechi proverb bulgar spune, pe bună dreptate: „Cât timp
apa nu e tulburată până la fund, nu poate să se
limpezească”. Dar despre ce apă este vorba? Nu despre
apa stătătoare, ci despre apa curgătoare. Ea trebuie să
fie tulbure până la fund înainte să poată deveni limpede.
În consecinţă, dacă nu luăm de la „fundul” vieţii noastre
impurităţile care o împiedică să se dezvolte în mod
regulat, ea nu va putea fi limpede sau, altfel zis, nu se
va putea ameliora.
Să explicăm mai exact. Toţi specialiştii din prezent
declară că toate clădirile ce se construiesc trebuie să fie
igienice, adică făcute din materiale care să nu menţină
umiditatea, că trebuie să fie prevăzute cu ferestre largi
care să lase să intre lumina şi cu camere mari cu mult
aer. În plus, ei recomandă ca ferestrele să fie situate la
est, sud sau vest şi ca în faţa fiecărei case să se afle o
grădiniţă cu copaci şi flori. După părerea lor, acestea
sunt casele cele mai sănătoase (Dar, după părerea
noastră, casele la construirea cărora s-au folosit copaci
sunt şi mai sănătoase. Urmează cele făcute din cărămidă
şi apoi cele făcute din piatră. Totuşi, cele mai bune, cele
mai salubre vor fi casele din sticlă (n.a.)). Să ne imaginăm
o casă construită după toate aceste reguli şi că fiinţa
care locuieşte acolo uită, din neglijenţă, să deschidă des
ferestrele; după ce a locuit mult timp în acea casă atât
de igienică, ajunge să se simtă ciudat de indispusă din
cauza aerului viciat pe care îl respiră şi începe să creadă
că s-a instalat acolo vreun duh rău. Dar acel duh e chiar
ea însăşi. Şi, atunci, ce l-am putea sfătui pe acel om? Să
deschidă uşile şi ferestrele ca să lase să intre aerul de
afară şi să poată avea loc cele două procese, involuţia şi
evoluţia. După acea mişcare a aerului, individul va simţi
că în el se produce o oarecare ameliorare. Exact asta
vrea să spună şi proverbul bulgar: după ce a devenit
foarte tulbure, adică după ce a avut loc acea mişcare de
afară înăuntru şi invers, apa se limpezeşte. Şi despre
societăţile religioase din zilele noastre spunem că
ferestrele le-au rămas închise secole la rând şi că duhul
rău care le chinuie este doar în ele însele. În consecinţă,
le recomandăm acest proces simplu: să deschidă toate
ferestrele şi uşa ca să poată intra aerul curat şi, odată
cu aerul, să pătrundă în locuinţa lor şi lumina divină
curată. Toate geamurile pătate trebuie înlăturate, totul
trebuie să fie atât de limpede încât cel care priveşte din
interior să vadă totul perfect, nimic să nu-l poată înşela.
Toate acestea sunt expuse în termeni generali. Sunt
principii generale proclamate de mii de ani, dar nu s-au
concretizat încă şi nu sunt aplicate încă în forma lor
naturală. Toate mediile, toate popoarele suferă de mii de
ani. Pământul e plin de cimitire, timpul face să dispară
un şir întreg de popoare, locurile devastate şi oraşele
ruinate se numără cu miile, toate acestea fiind dovezi
concludente ale vieţii prea puţin raţionale pe care o duc
oamenii. În locul oraşelor dispărute, societatea din
prezent a ridicat altele, care se pot aştepta însă să aibă
acelaşi destin, dacă nu se schimbă felul de a trăi. Se va
spune că asta e soarta omenirii. Nu! Aceasta era soarta
tuturor acelor popoare vechi care nu înţeleseseră încă
marea lege divină. Dar omenirea nouă, care a dobândit
experienţa trecutului, îşi ridică deja glasul, îşi
formulează gândirea corectă, se exprimă în cuvinte
sănătoase şi concretizează primele formule necesare
pentru adevărata dezvoltare a societăţilor şi a
popoarelor. Or, prima formulă este că toţi oamenii
trebuie să se simtă apropiaţi; trebuie să simtă că sunt
părţi inerente dintr-un tot, asemenea organelor unui
organism comun, care are deci nevoie şi de cele mai
mici, şi de cele mari, toate îndeplinind la un moment dat
lucruri foarte importante pentru acel organism. A doua
formulă spune că moartea unuia e moartea tuturor şi
viaţa unuia e viaţa tuturor.
Căci legea spune că binele provine din bine şi
iubirea, din iubire; ştiinţa provine din înţelepciune şi
succesul, din adevăr. Atunci, dacă religia este într-o
stare de decădere, înţelegem că aerul ei este viciat şi că a
adunat straturi enorme de depuneri nesănătoase. Şi-i
spunem: „Tulbură-ţi apa, deschide-ţi ferestrele, şi atunci
va veni viaţa, nu moartea”. Când este anunţat adevărul,
nu trebuie să ne astupăm urechile. Cei care răspândesc
idei nu trebuie să acopere inteligenţele cu vălul erorilor,
ci să le ajute să vadă în mod liber lumina; nu trebuie să
înconjoare inimile cu ziduri, ci cu grădini pline de flori şi
cu cele mai frumoase gânduri omeneşti. În plus, să nu
vorbească despre ei înşişi, ci despre ceilalţi; să nu
urmărească binele personal, ci binele general. Poate fi
vorba oare despre binele general acolo unde este sărăcie
şi suferinţă? Şi există dreptul comun acolo unde
domneşte violenţa? Acestea sunt produse ale vechii
omeniri şi urmările lor (cetăţi ruinate şi nenumărate
cimitire) sunt dovezi că natura nu-i iartă pe cei care îi
încalcă legile.
În consecinţă, omenirea nouă susţine că trebuie să i
se dea fiecărei fiinţe locul şi munca potrivită, că fiecare
fiinţă trebuie să aibă o locuinţă igienică, un corp
sănătos, o inimă curată, o inteligenţă limpede, un suflet
nobil, o minte puternică şi un spirit elevat. De
asemenea, această omenire nouă consideră că nu
trebuie să plângem la mormintele defuncţilor, ci să
profităm de lecţia pe care au dat-o prin moartea lor, căci
ei spun: „Am murit pentru că n-am trăit conform legilor
naturii. Oraşele, idealurile ni s-au năruit din cauza vieţii
noastre dereglate, din cauza avidităţii insaţiabile şi a
neglijenţei stupide. Luaţi exemplu de la noi şi nu
plângeţi, ci trăiţi raţional. Omenirea nouă spune:
„Fratele trebuie să-şi iubească fratele, societatea trebuie
să iubească societăţile, poporul trebuie să iubească
popoarele şi toate popoarele reunite într-un tot trebuie
să iubească omenirea”.
Infirmităţile societăţii din prezent nu pot fi vindecate
cu unguente, aceasta e metoda veche. Omenirea nouă
spune: „Fiecare rană trebuie să fie expusă la lumina
soarelui; inteligenţa omenească trebuie să fie pusă în
slujba omenirii, trebuie trimise mai multă lumină şi
iubire în inima omului şi viaţa trebuie să fie în armonie
perfectă cu natura vie”. Cel care se mulţumeşte doar să-
şi aştearnă pe hârtie proiectele nu merită să fie numit
savant, ci doar cel care le aplică. Pentru reînnoirea
societăţii, trebuie să fie adoptată metoda cea mai simplă.
Dacă acela căruia îi este sete stă jos zi şi noapte lângă
apă şi doar filosofează, întrebându-se dacă trebuie să
bea sau nu, ce rezultat va produce acea apă în el, ce
profit va avea el? Şi ce va câştiga un om înfometat care
stă la o masă îmbelşugată dacă, în loc să mănânce, nu
face decât să examineze ştiinţific bucatele şi să le
analizeze? Este evident că trebuie să beţi apa şi să
mâncaţi din bucate. În consecinţă, cea mai mică
experienţă are o valoare mai mare decât vechile teorii
care susţin că omul este păcătos şi că mama l-a zămislit
în păcat.
Forţa şi vigoarea unui popor constau în principiile
morale vii manifestate în toate sferele existenţei.
Principiile trebuie să fie aplicate peste tot, în toate
sferele vieţii. Acestea sunt metodele vieţii noi. Toţi
oamenii trebuie să fie cinstiţi, drepţi, inteligenţi şi buni.
Cinstea va crea coloana vertebrală a caracterului
omului, dreptatea va fi forţa lui, inteligenţa îi va imprima
direcţia şi bunătatea îi va forma capitalul.

(1936)
În pragul epocii noi

Dezvoltarea popoarelor. Venirea celei de-a şasea


rase

Ghizii popoarelor din zilele noastre trebuie să se


ocupe din nou şi foarte serios de legile care guvernează
viaţa, pentru ca omenirea să nu se lase influenţată în
activitatea ei socială de dispoziţii accidentale sau de
interese temporare. Ei trebuie să reflecteze şi să-şi
asume sarcina de a pătrunde adânc în legile biologice
ale vieţii sociale şi ale culturii, de a se conforma lor şi de
a le urma cu stricteţe, fără să se abată vreodată de la
ele. Astăzi, vedem că toate popoarele europene rătăcesc
în direcţiile cele mai diferite şi-şi risipesc energia
materială şi morală ca să obţină rezultate inutile. Sau,
cu alte cuvinte, locul ocupat de toate popoarele din
Europa a devenit foarte nesănătos; e plin de otrăvuri, de
miasme infecţioase. Şi metodele vieţii nu sunt conforme
cu scopul urmărit şi, de aceea, aplicarea lor nu duce la
niciun rezultat practic. În această privinţă, popoarele din
Europa de astăzi seamănă cu unele persoane care îşi
amână de la un an la altul plata datoriilor. Se înţelege de
la sine că acele datorii cresc din ce în ce mai mult. Acest
fel de a proceda le va ajuta oare să-şi atingă scopul? Nu,
căci se vor vedea într-o zi în imposibilitatea de a o face.
Singurul model pe care toţi trebuie să-l adopte, atât
popoarele, cât şi guvernanţii şi cetăţenii, este modelul pe
care ni-l oferă natura. Trebuie să observăm cu atenţia
cea mai minuţioasă în ce fel aplică ea legile de dezvoltare
organică şi metodele de care se foloseşte pentru
atingerea anumitor scopuri. Şi astfel o vedem oferindu-şi
poziţia, condiţiile şi concursul tuturor persoanelor
raţionale care au tendinţa să lucreze pentru binele
general. În acest scop, ea cere de la fiecare condiţiile
următoare:
- sămânţa sau germenul de viaţă trebuie să aibă în
sine forţă ca să se poată manifesta;
- natura îi oferă acestei seminţe solul, umiditatea şi
celelalte două elemente disponibile, căldura şi lumina.
E lesne de înţeles că, dacă sămânţa sau germenul n-
are forţă şi inteligenţă în sine, dacă un popor sau un
individ nu este înzestrat cu această inteligenţă, nu-i este
posibil să se manifeste. În afară de această primă
condiţie, mai este nevoie de condiţii materiale: pământ şi
spaţiu ca să-şi poată da curs liber activităţii. Lumina
este pentru organism principiul de care are nevoie orice
om, orice popor ca să imprime o direcţie corectă gândirii
sale, iar căldura înseamnă sentimentele nobile,
aspiraţiile elevate ale inimii. Aceste sentimente, sprijinite
de voinţă, împing la realizarea celor mai mari scopuri în
viaţă.
Până în prezent, toate popoarele s-au străduit să
aplice aceste exigenţe ale naturii în funcţie de ştiinţa şi
de forţa lor. Dar, în mersul lor spre progres, au neglijat
condiţiile exterioare, ceea ce le-a împiedicat să ajungă la
realizarea completă a intenţiilor lor. Şi, în aceste
împrejurări, s-au pomenit în situaţia seminţei care
creşte pe un sol mlăştinos şi, în consecinţă, n-au avut
rezultate. Sau, dispărând umiditatea, au trăit în
procesul invers, uscăciunea. Ori le-au lipsit căldura şi
lumina, urmând o congelare generală şi oprirea creşterii.
Corpul sau organismul unui om sau al unui popor
este solul în care se seamănă seminţele. Umiditatea
reprezintă viaţa materială, iar prin lumină şi căldură se
înţelege, în sens foarte larg, întreaga viaţă spirituală.
Dacă văduviţi orice organism de una dintre aceste
condiţii absolut indispensabile pe care trebuie să le
utilizeze în activitatea sa, el îşi opreşte dezvoltarea. Cu
alte cuvinte, dezvoltarea este urmarea unei serii de
forme în care se manifestă viaţa. Toate formele care
există în natură sunt întotdeauna încercări ce tind să
amelioreze viaţa fiecărui organism. Şi această modificare
permanentă n-a fost întreruptă, ci continuă. În
consecinţă, dacă natura însăşi face experienţe în crearea
şi perfecţionarea formelor, omul, în acord cu ea, trebuie
să-i urmeze exemplul. Dacă o formă nu dă cel mai bun
rezultat, trebuie să fie supusă unei schimbări, pentru ca
el să fie obţinut mai târziu. Aşa procedează toţi
inventatorii: fac încercări continue, până ajung la
rezultatul dorit. La fel se realizează şi locuinţele: se
începe cu o anumită formă, se construieşte clădirea
(fundaţia, zidurile, acoperişul) şi se trece apoi la procesul
interior (zugrăvitul casei, mobilarea ei), şi abia după
aceea proprietarul se mută în ea.
Popoarele de rasă albă din zilele noastre au atins
deja vârful dezvoltării fizice exterioare. Trebuie să
înceapă acum al doilea proces, dezvoltarea interioară.
Niciun popor nu poate încă să evolueze. Popoarele din
prezent pot să dea înapoi, dar nu mai pot să avanseze
încă în aceeaşi direcţie. Toate aspiraţiile lor trebuie să
aibă ca scop dezvoltarea interioară; trebuie, în măsura
posibilului, să fie create pentru toţi indivizii condiţii care
să le permită să lucreze.
Întâi, popoarele din prezent trebuie să precizeze
foarte clar care trebuie să le fie idealurile, credinţele,
concepţia despre lume şi scopul spre care tind. Deoarece
ştiu din experienţă ce este forţa materială, s-au bucurat
până la saţietate de bogăţie şi de plăceri, pe scurt, au
savurat tot ce se poate savura pe plan fizic. Nu există
mâncare din care să nu fi gustat, nici fructe din care să
nu fi mâncat; nu există plăceri de care să nu se fi
bucurat. Dar natura nu suportă uniformitatea, repetiţia
(aceasta este legea); ei îi place diversitatea într-o mişcare
progresivă şi ascendentă. În consecinţă, singurul lucru
necesar în acest moment este dezvoltarea spirituală în
toată puritatea ei, manifestarea forţei sufletului
omenesc. Sentimentele cele mai elevate şi cele mai
nobile, pe care se construieşte cultura spirituală a
oamenilor, sunt în stare latentă încă. Totuşi, trebuie să
apară în toată puterea lor pentru ca binele suprem pe
care îl conţin să se poată răspândi peste tot.
Toate popoarele, toate societăţile şi toţi indivizii,
toate sistemele trebuie să aibă în vedere doar acest
domeniu. Dacă popoarele din prezent nu păşesc mai
curând pe această cale, natura le va constrânge s-o facă
prin epuizarea sistemului lor nervos. Toţi vor deveni
neurastenici şi astfel, vrând-nevrând, se vor vedea forţaţi
să renunţe la vechile concepţii, la temeri, la aspiraţiile
lor şi să apuce pe drumul nou. Să luăm ca exemplu un
om bogat obişnuit să se hrănească doar cu bucatele cele
mai alese. Ce se întâmplă? Sistemul nervos îi slăbeşte,
stomacul şubrezit începe să dea afară alimentele. Omul
înţelege că trebuie să pună capăt regimului vechi şi, de
voie, de nevoie, se mulţumeşte cu o hrană mai simplă,
bea numai lapte. Totuşi, doar copiii se hrănesc cu lapte.
Marele Maestru al omenirii a zis: „Dacă nu deveniţi
asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”.
Aceasta înseamnă că trebuie să primim „noul” care intră
în viaţă aşa cum primesc copilaşii tot ce e nou. Se ştie
că, atunci când apar într-o casă, copiii le aduc bucurie
părinţilor şi celor apropiaţi, şi de aceea toţi îi iubesc.
Poartă în ei viaţa nouă, aspiraţiile noi, puritatea şi o
iubire naivă care nu este încă murdărită de bănuială,
violenţă şi alte procedee. Poartă în ei un spirit de
modestie şi bunătate care îi face modeşti şi concilianţi.
Popoarele europene trebuie să devină, aşadar,
precum copiii, adică să se resemneze să accepte ordinea
nouă impusă acum de natură. Oamenii cu aspiraţii
obişnuite, de fiecare zi, nu sesizează încă aceste noi
dispoziţii. Dar sufletele înalt evoluate şi foarte sensibile
care, prin eforturi extraordinare, s-au ridicat deasupra
nivelului concepţiilor şi înţelegerii obişnuite, care sunt în
stare să priceapă acest „nou” ce intră în viaţă, sunt
asemenea păsărilor trezite înaintea zorilor şi ca florile
fragede care presimt apropierea primăverii şi răsăritul
soarelui şi semnalează aceste lucruri îmbucurătoare,
unele, prin cântece melodioase, celelalte, prin creşterea
rapidă şi parfumul lor dulce.
Este imperios necesar (şi timpul nou ne impune
asta) să ne schimbăm vechiul fel de a vedea, să ne
conformăm noului care progresează şi să începem să
aplicăm noile metode pe care viaţa le cere în prezent. O
comparaţie ne va ajuta să înţelegem mai bine. Când
omul bogat devine sărac, trebuie să înceapă să
muncească, când tânărul e lipsit de plăceri, trebuie să
înceapă să studieze, când bolnavul îşi recapătă
sănătatea, trebuie să părăsească spitalul, când deţinutul
şi-a ispăşit pedeapsa, trebuie să iasă din închisoare fără
să se preocupe de felul în care se va descurca în noile
împrejurări care îl aşteaptă, căci condiţiile de viaţă ale
deţinutului sunt diametral opuse celor din afara
închisorii. Popoarele moderne s-au eliberat deja din
închisoare, dar încă nu ştiu cum să se adapteze la
condiţiile exterioare. În consecinţă, problema nu este să
ne păstrăm închisorile şi să le reformăm, ci să ne
conformăm noilor împrejurări exterioare ale vieţii,
deoarece închisorile sunt produsul lipsei de organizare a
vieţii. Toate sistemele sociale trebuie să fie doar
auxiliare, indicaţii pentru omenire, nu limitări, căci
această ultimă modalitate nu duce la nimic pozitiv.
Închisorile şi toate instituţiile moderne create în vederea
limitării libertăţii anumitor indivizi ce nu se supun
ordinii sociale existente nu numai că nu diminuează
răul, ci îl şi sporesc, căci, în limitări, unele energii
nefolosite se întăresc şi distrug formele care le limitează.
Sau, cu alte cuvinte, când cursul unui râu este blocat
într-un loc, fără i să se dea acestei ape o altă direcţie în
scopul de a o utiliza pentru, de exemplu, stropitul
grădinilor etc., împiedicarea curentului va provoca
pagube mari atunci când digul se va rupe sub presiunea
forţei tot mai mari a apei adunate. Oamenii îmbătrânesc
şi mor fiindcă reţin prizoniere în ei unele forţe care
rămân neutilizate. Aceste forţe distrug formele care le
împiedică să funcţioneze şi această distrugere a formelor
o numim „moarte”. Faptul nu este valabil doar la om, ci
la toate fiinţele; toate trec prin acelaşi proces şi învaţă
marea lege care spune să ne adaptăm la noile condiţii
create de natură.
Omenirii de astăzi i s-a dat de rezolvat o mare
problemă şi trebuie s-o rezolve conform matematicii şi
geometriei vii. Matematicienii moderni trebuie să
proiecteze o lumină intensă asupra acestor legi şi ştiinţa
lor socială le va indica direcţia de urmat în acest scop.
Toţi ghizii omenirii trebuie să fie inspiraţi de Marele
Suprem ca să poată reuşi în această sarcină nobilă.
Dacă aşa stau lucrurile, popoarele moderne vor
atinge în dezvoltarea lor gradul la care vor fi precursorii
rasei noi. În timpul rasei negre, s-au dezvoltat
sentimentele joase ale omului; în timpul rasei galbene,
s-au dezvoltat forţele organice, iar, în rasa albă, se
dezvoltă forţele intelectuale. Totuşi, rasa nouă care vine
acum are drept scop dezvoltarea forţei spiritului în
realizarea idealurilor care i-au fost lăsate moştenire, ca
să poată ocupa locul întâi şi să utilizeze toate forţele
dobândite nu pentru a face rău, ci pentru a face bine. În
consecinţă, rasa albă va deveni mama celei de-a şase
rase, va purta în ea toate idealurile elevate despre care
s-a vorbit în trecut şi despre care vorbesc şi acum poeţii,
filosofii, savanţii şi predicatorii. Popoarele civilizate se
pot pregăti pentru venirea celei de-a şasea rase.
Rasa latină a creat Inchiziţia şi, prin urmare, nici ea
nu şi-a atins scopul. Doar rasa anglo-saxonă şi cea
teutonă sunt relativ mai liberale şi au astfel o legătură
interioară mai puternică. Se înţelege că popoarele care
ţin să aibă un viitor trebuie să fie inspirate de cele mai
înalte idealuri, nu abstracte, ci idealuri care conţin
legătura interioară dintre material şi spiritual şi care
subordonează întotdeauna condiţiile materiale celor
spirituale. Se înţelege de la sine că nu vorbim aici decât
despre reprezentanţii cei mai avansaţi ai rasei engleze şi
ai celei teutone. Popoarele nu trebuie să împiedice „noul”
să-şi croiască drum, nu trebuie să se opună curentelor
de idei purtătoare de iubire, frăţie, egalitate şi pace.
Viitorul le aparţine tocmai acestor popoare nobile pline
de entuziasm pentru idealuri înalte. În timpul vechiului
regat bulgar, căpeteniile de atunci i-au alungat pe
bogomili, a căror învăţătură sublimă tindea să reformeze
viaţa şi ordinea socială prin modalitatea cea mai ideală.
Dar jugul turcesc, sub care au fost obligaţi să se plece
bulgarii timp de cinci secole, i-a făcut să-şi plătească
scump greşeala: un popor care se opune Marelui
Suprem şi nu primeşte Cuvântul Divin care îi este trimis
de providenţă şi nu-l aplică în viaţa lui este fatalmente
lăsat în voia sorţii ca să-şi ducă chinul purtării sale
nechibzuite, şi trebuie să se aştepte atunci la toate
suferinţele. Alungaţi din Bulgaria, bogomilii şi-au purtat
ideile şi cultura în Vestul Europei şi popoarele care i-au
înţeles şi au pus în practică ideile lor în reforme sociale
au putut să înflorească cu adevărat.
Vedem că există puncte de contact între toţi oamenii
activi ai societăţii. Ideile lor nu diferă în mod esenţial şi,
în consecinţă, pot să găsească un mod comun de
acţiune unde să se stabilească într-o armonie adevărată
o convergenţă de idei al cărei rezultat ar fi binele
general, binele pentru noi toţi. Este vorba despre a
înţelege că toţi oamenii care se bucură de simţul văzului
pot să perceapă lumina, dar nu toţi îi pricep semnificaţia
şi beneficiile. Orice om care are urechi poate să audă
muzica, dar nu toţi oamenii simt frumuseţea pe care o
conţin această muzică şi vocea omenească şi nu pricep
sensul profund al vieţii care se exprimă în muzică şi
cuvinte. Orice om care are o inimă poate să simtă
iubirea, dar nu toţi oamenii sunt în stare să înţeleagă
elanul interior şi binele suprem cu care ea
recompensează sufletele dispuse să-i aplice forţa vie în
viaţa lor.
Astfel, numărul celor care trăiesc în sensul deplin al
cuvântului este destul de mic.
În consecinţă, când această ultimă stare va fi starea
conştientă obişnuită a societăţii, ne vom găsi în pragul
noii epoci care aduce adevărata libertate pentru toată
omenirea. Şi ea bate deja la uşa fiecărei „înţelegeri”, a
fiecărei inimi şi a fiecărui suflet. Şi cel care ştie să
gândească, care poate să simtă şi să aibă elanuri nobile
o va înţelege şi-i va ieşi în întâmpinare.

(1937)
Procesul biologic comparat

Analogii şi deducţii. Oamenii noi

Dezvoltarea întregii omeniri are loc după legi ale


naturii strict determinate. Ceea ce se petrece sub ochii
noştri, de un anume număr de ani, în viaţa popoarelor
din prezent este doar rezultatul inevitabil al aplicării
acestor legi. Şi, dacă le studiem cu atenţie, întreaga
dezvoltare a omenirii (de la crearea omului până în
prezent) ni se va părea clară, iar marile cataclisme
distructive ce ne-au fost semnalate nu ne vor mira deloc.
Ca să facem această idee mai uşor de înţeles, ne
vom folosi de o analogie. Să luăm celula şi să vedem
cum se divide. Se ştie că celula este acea formă vizibilă
care alcătuieşte corpul tuturor felurilor de organisme:
plante, animale, oameni. Diviziunea celulelor, numită
cariochineză (de la cuvintele greceşti karyon, nucleu, şi
kinesis, mişcare), este un proces foarte complex. Întâi,
celula se află în stare de repaus: este perioada în care se
pregăteşte pentru munca foarte importantă pe care o va
face mai târziu în viaţă. Şi forţele acţionează atunci
înăuntrul ei, fără să fie zărite în afară. În faza
următoare, se produce ruperea filamentului nuclear,
cele două corpuscule polare migrează spre cele două
extremităţi ale celulei, unde se înconjoară de radiaţii
asteriene. Alte filamente ocupă spaţiul cuprins între cei
doi poli şi formează un fel de fus. Filamentele nucleare
(cromozomii) se dezvoltă în formă de potcoavă şi se
depun la ecuatorul fusului, formând astfel un fel de stea
(aster). Filamentele nucleare se despică apoi longitudinal
şi jumătăţile sunt atrase unele spre un pol, celelalte,
spre celălalt pol, formând în acel moment o stea dublă
(diaster). Jumătăţile superioare se petrec atunci una
după cealaltă şi formează filamentul nuclear al noului
nucleu. Acelaşi proces are loc în jumătăţile inferioare.
Între cele două nuclee apare o membrană de separaţie
(între cele două celule-fiice).
Vedem că divizarea celulei provoacă foarte mari
perturbări: topirea membranei celulare, dispariţia
nucleului, ruperea filamentului nuclear, migrarea
corpusculilor polari şi alte mari deplasări şi schimbări.
Cine nu este iniţiat poate să-şi spună că s-a zis cu
celula, că nu mai avem ce să aşteptăm de la ea. Dar, în
final, se obţine ceva admirabil: două celule noi. Adică
toate acele perturbări, care ar putea să îndreptăţească
teama ignoranţilor, ne duc, în realitate, spre ceva
frumos, spre armonie, spre ceva înalt raţional.
Între ceea ce tocmai am expus şi viaţa omului există
o mare analogie. Să luăm ca exemplu starea omenirii din
zilele noastre. Omenirea suferă, în acest moment,
aceeaşi divizare din procesul biologic al dezvoltării sale:
trece prin ultima fază, având în vedere că lumea
primitivă a oamenilor din care este formată este aproape
de ultima perioadă, cea de-a şasea, dedublarea. Ştiinţele
oculte numesc asta „apariţia celei de-a şasea rase”. Dar,
deoarece este de origine mai nobilă, pregătirile necesare
venirii ei au o mai mare amploare şi asistăm la tot felul
de modificări, deplasări, năruiri şi reconstrucţii în
rândul popoarelor şi între popoare. Totuşi, asta nu
trebuie să sperie pe nimeni, căci ceea ce ni se par a fi
năruiri sunt, la urma urmelor, doar simple deplasări sau
o transformare în care materialele trec dintr-o stare în
alta. De exemplu, distrugeţi stânca unui munte, care era
podoaba unui ţinut, dar o faceţi cu intenţia de a vă
construi drumuri şi oraşe. Zgomotul provocat de
loviturile aplicate stâncii poate să stârnească
îngrijorarea tuturor păstorilor din jur, care să se creadă
îndreptăţiţi să presupună că se întâmplă ceva nenatural.
Totuşi, oamenii civilizaţi care vor să-şi facă drumuri şi
locuinţe vor găsi un sens acelui zgomot şi acelei
distrugeri, căci în acest fel îşi procură materialele
necesare realizării planurilor lor. Însă aceste materiale,
dacă sunt doar transportate şi îngrămădite, fără a fi
folosite, vor crea alte dificultăţi. Va trebui să fie
transformate în pietre foarte mici cu care să se acopere
drumurile. Peste acest strat de pietre se va răspândi
nisip, iar, în urma cilindrului greu care va presa totul,
va rămâne un drum neted, fără noroi, potrivit circulaţiei,
o adevărată cale de comunicare. Pe de altă parte, cu
materialele acumulate în oraşe se vor construi clădiri
frumoase, locuinţe comode, şcoli şi alte edificii necesare
culturii.
În consecinţă, ceea ce observăm în lumea exterioară
este manifestarea vieţii care conţine lumea oamenilor şi
pe care am menţionat-o înainte. Vedem aceeaşi analogie
la pictorul care nu se apucă să realizeze un tablou până
nu vede că s-a copt, la soarele gândirii sale, ideea a cărei
apariţie o salutase cu mare bucurie. Abia după lungi şi
serioase reflecţii îşi pregăteşte pânza, culorile şi
pensulele, apoi, instalat într-un atelier luminos şi
comod, începe să-şi realizeze opera dinăuntru în afară.
Când un artist ilustru începe să lucreze, nu se îmbracă
în haine de sărbătoare, nu-şi pune pantofii cei mai
frumoşi şi nu-şi aşază pe cap pălăria de ceremonie.
Ţinuta lui este dintre cele mai simple, un veşmânt lung
şi alb, strâns la mijloc cu o centură îngustă, are papuci
în picioare şi o pălărie obişnuită peste părul răvăşit. În
picioare în faţa şevaletului, privind pânza, ţinând în
mâna dreaptă un penel şi în stânga paleta, el este
asemenea celulei primitive în stare de repaus şi se pune
pe treabă. Dacă artistul vrea să reprezinte o persoană
din profil, îi va picta un singur ochi (este prima stea);
dacă vrea să ne-o arate din faţă (cea de-a cincea situaţie,
numită bistelară), îi va picta ambii ochi şi, în cea de-a
şasea, va fixa forma întreagă a figurii şi o va detaşa de
fondul alb al tabloului.
Exact asta are loc în prezent. Acel pictor măreţ, care
a început să-şi realizeze opera colosală, îşi acoperă deja
legile culorilor sale şi privitorii nu mai pot să citească
exact aceste legi. În sufletul omului are loc o schimbare
interioară, ceea ce face ca el să nu mai vadă ce vedea
înainte, iar ceea ce era altădată plin de sens pentru el,
acum nu mai e. Se înţelege de la sine că asta este doar o
aparenţă, aşa cum aparente erau pentru păstori
vacarmul şi demolarea stâncii de care am amintit
înainte. Ştiinţa numeşte asta „degenerare”. De exemplu,
dacă încălzim apă, ea se transformă în abur şi „dispare”.
Degenerarea este procesul trecerii dintr-o stare în alta.
Şi omenirea din zilele noastre, în procesul dezvoltării
sale, trece şi ea, conform aceleiaşi legi, dintr-o stare în
alta. Oamenii vor ajunge curând în starea fluturelui care
nu se mai bucură de vederea frunzelor, aşa cum făcea
înainte, având în vedere că, din necesitate, ele erau
hrana lui. El se aşază încetişor pe ele, fără să le facă cel
mai mic rău. Nu le deteriorează în niciun fel, fiindcă
atenţia îi este îndreptată spre sucul „florilor”. Ele îi erau
indiferente înainte, lipsite de conţinut pe când era
omidă, dar, de când a părăsit acea stare ca să intre în
cea „nouă”, au devenit ţinta vieţii sale. În consecinţă,
trebuie pur şi simplu să recunoaştem că o forţă nouă a
intrat în lume şi acţionează într-un mod evident.
Schimbarea care are loc ne va deveni clară dacă
luăm ca exemplu crearea omului. Când Dumnezeu l-a
făcut din lut, omul avea o conştiinţă foarte puţin
dezvoltată. Dar, când Dumnezeu i-a suflat pe nări viaţă,
a devenit un suflet viu, adică a fost înzestrat cu
înţelegere, raţiune şi inteligenţă, ceea ce l-a făcut în
stare să discearnă diferitele situaţii şi schimbările din
manifestările minţii omeneşti. Aceasta înseamnă că
omul a simţit că trăia altă „viaţă” din momentul în care a
avut raţiune. Şi, prin raţiune şi capacitatea de
înţelegere, prin conştiinţă şi acţiunea voinţei, s-a
deosebit imediat de animale: intrase în altă cultură. S-a
ocupat atunci de grădinărit şi i-a făcut plăcere să vadă
crescând tot ce plantase şi să culeagă roadele; aceasta a
fost arta pe care a învăţat-o în raiul pământesc. Când a
ieşit de acolo, s-a apucat de agricultură şi a învăţat să
taie copacii, să spargă pietrele şi să construiască
locuinţe. În acea fază, omul a atins ultimele limite, a
experimentat toate situaţiile vieţii, n-a rămas nimic
neîncercat, a străbătut în toate direcţiile şi a cunoscut
cele mai ascunse colţişoare ale acelui mic loc (mica lume
a Pământului) în care a trăit. A băut, a mâncat de toate
şi, negăsind ce să mai mănânce în acea lume mică, s-a
expus la această foame modernă cunoscută sub numele
de „neurastenie”; această boală nu este decât foamea
spirituală. Caracteristic pentru diferitele faze ale bolii
este că omului îi lipsesc toate elementele în care viaţa sa
s-ar putea manifesta în mod regulat. În aceasta constă
schimbarea survenită în om ca individ.
În consecinţă, concepţiile noastre despre lume,
felurile diferite în care vedem viaţa individuală şi socială,
religia, familia, şcoala, Biserica etc. trebuie să sufere o
schimbare radicală. Toate aceste lucruri trebuie să
devină altele atât în privinţa formei, cât şi a conţinutului
şi semnificaţiei lor. Dacă suntem raţionali, aceste
schimbări se vor face după modul natural al evoluţiei,
adică fără bruscări sau catastrofe. Dacă din partea
noastră va exista o reacţie, dacă vom recurge la forţă, ele
se vor face după legea necesităţii, prin mijloace violente.
Natura acţionează la fel. Când o persoană e bolnavă, îi
spune să postească un timp, până când forţele care îi
acţionează în organism revin la starea naturală. Dar,
dacă acea persoană încalcă aceste reguli simple şi
mănâncă aşa cum face în mod obişnuit, fără să ţină
cont de starea ei, trebuie să se aştepte neapărat la
rezultate proaste. Şi societatea din zilele noastre, care
este şi ea foarte bolnavă fiindcă a înghiţit multe elemente
nesănătoase, trebuie neapărat să le dea afară, să le
respingă departe, dacă vrea să se vindece.
Şi am putea aminti multe cazuri de analogie
existente între diviziunea celulelor şi fazele prin care
trece omenirea. Într-o maşină, munca este repartizată
între părţi, dar nu maşina face acea repartizare, ci forţa
inteligentă care lucrează. Şi în celulă avem o organizare
în care o forţă inteligentă se ocupă de distribuirea
lucrurilor. Astfel încât nu celula însăşi produce aceste
schimbări, ci forţa inteligentă care se manifestă în ea.
Această celulă este câmpul unde lucrează legile înţelepte
ale naturii” (O biologie nouă este pe cale să-şi facă
apariţia, o biologie care nu doar ia în considerare latura
materială a proceselor, ci îşi îndreaptă atenţia şi spre
forţele mai profunde care se manifestă acolo. Biologia
nouă examinează deja latura psihică a proceselor
fiziologice. Şi mulţi biologi foarte distinşi sunt deja adepţi
ai neolamarckismului sau psiholamarckismului. „Noul”
care se apropie se manifestă în toate domeniile, dar în
biologie, deja în mod deosebit de puternic (n.a.).). Celula
este o proiecţie a lumii spirituale în lumea fizică. Ea se
modifică în urma activităţii unei forţe raţionale. Aceasta
din urmă conduce trecerea celulei dintr-o fază în alta, ca
şi schimbarea metodelor sale de activitate. În acest fel,
celula se perfecţionează. Ea trece de la o formă şi de la o
structură mai simplă la ceva mai complex, aşa cum un
ogor necultivat şi steril poate fi transformat în grădină
fără să fi produs el însuşi această transformare.
Starea de repaus a celulei pe care o aminteam la
început este un proces subconştient. Celula este deja
rezultatul unui trecut stabilit. Înmulţirea celulei este un
proces inteligent. Primele faze, atunci când a ieşit din
starea de repaus, corespund timpului în care omul
trecea din starea subconştientă în cea conştientă. În tot
acest proces al divizării celulei, avem forma cea mai
elevată care răspunde cel mai bine scopului, exact în
momentul fisurării cromozomilor, căci astfel se obţine
repartizarea egală a calităţilor ereditare în cele două
celule noi. Acest proces este dovada raţiunii înalte care îl
dirijează. Acest proces, precum şi formarea stelei duble
(diaster) corespund la om cu momentul în care intră în
activitatea conştientă cea mai elevată.
Vedem aici că subconştientul, care reacţionează în
celula aflată în repaus, este înlocuit treptat, spre
sfârşitul divizării celulare, cu o manifestare mai elevată a
conştiinţei.
Şi în dezvoltarea omenirii vedem că treptele cele mai
de jos ale conştiinţei sunt înlocuite, încetul cu încetul,
de altele mai de sus. Astfel, după ce începem cu
subconştienţa, ne îndreptăm spre conştienţă, iar
conştienţa de sine, spre supra- conştienţă.
Subconştienţa se găseşte la începutul unei forme, iar
supraconştienţa, la sfârşitul ei. Omenirea a lăsat deja în
urmă viaţa subconştientă şi conştientă. Intrăm treptat
în contact cu o viaţă supraconştientă. Procesul
supraconştient reuneşte în sine subconştienţa,
conştienţa şi conştienţa de sine. Viaţa supraconştientă
este limita de care ne apropiem. Supraconştienţa va
imprima o altă direcţie evoluţiei omului. Subconştienţa
este viaţa involuţiei, iar supraconştienţa este procesul
evoluţiei. Conştienţa şi conştienţa de sine slujesc doar la
a lega aceste două procese. Conştienţa şi conştienţa de
sine sunt planul care se formează între coborâre şi
urcare şi care uneşte cele două mari procese, involuţia şi
evoluţia.
Mulţi savanţi nici măcar nu bănuiesc că există
involuţia.
Supraconştienţa se manifestă când o formă trece în
altă formă, de exemplu când un animal trece într-o
formă omenească sau când un om ia o formă mai
elevată. Din adâncurile vieţii subconştiente, omul se
ridică deja treptat până la o viaţă conştientă mai nobilă.
El se ridică îndeosebi până la punctul de a se sacrifica,
ceea ce arată că viaţa supraconştientă începe să
strălucească în el, că divinul începe să se manifeste.
Este tipul nou de om, este rasa nouă care se anunţă.
După cum am spus, părţile acelei celule primitive şi-au
repartizat lucrul: unele au format organele digestive,
altele, organele respiratorii, altele, sistemul cerebral,
altele, sistemul nervos simpatic, altele, muşchii şi
ligamentele, altele, oasele. Şi astfel avem omul în forma
lui actuală. Aceeaşi celulă, ale cărei părţi au reglat în
acest fel distribuirea muncii lor, continuă să acţioneze în
acelaşi sens şi face organismul uman să treacă la o
formă mai perfecţionată. Ea este monada primordială
care a organizat întreaga omenire colectivă.
Şi tot în acest fel am văzut apărând diferitele clase,
clasele sociale care lucrează în mod special la formarea
anumitor organe ale omenirii. Toţi cei care cultivă
pământul şi cei care distribuie produsele oamenilor
formează un sistem stomacal. Ei furnizează sucurile şi
toţi cei care luptă pentru binele omenirii organizează
muşchii şi oasele, ceea ce înseamnă că stabilesc ordinea
în acel organism ca să se poată ţine pe picioare şi să
lucreze cu mâinile; acestea din urmă sunt emblema
voinţei omeneşti. Taţii, mamele, clerul, corpul profesoral,
scriitorii şi moraliştii organizează sistemul cerebral;
fraţii, surorile şi prietenii formează legăturile dintre
sistemul cerebral şi sistemul nervos simpatic etc. Se
vede astfel că lumea fizică are mişcările cele mai simple,
după care urmează procesul apariţiei principiului vital, a
sentimentelor şi apoi a gândirii. Întreaga omenire, adică
ansamblul tuturor indivizilor, reprezintă diferenţierea de
lumea primitivă care a trecut prin toate stările şi a dat
toate formele actuale. Fiecare formă reprezintă în plus
felul în care se manifestă energia ei în regiunea planului
fizic, a planului vital (lumea forţelor), a planului astral şi
a planului mental. Rasele, popoarele, societăţile, familia,
individul, toţi sunt strâns legaţi. Tot ce se petrece în
rasă are loc, păstrând proporţiile, în popor. Ceea ce
vedem în popor observăm, la o scară mai mică, în mod
mai restrâns, în familie, şi ceea ce vedem în familie
remarcăm, în mic, la individ.
Manifestarea energiei nu se face în mod uniform, ci
este foarte variată. Când vrem să supunem la
uniformitate acţiunea tuturor forţelor naturii, generăm
răul, în timp ce, recurgând la diversitate, producem
binele. Din acest punct de vedere, lucrurile imorale sunt
cele care nu se schimbă, iar cele bune, cele care variază
continuu. Uniformitatea este moartea diversităţii, a
vieţii. Nu este vorba deloc despre un nonsens, fiindcă
este evident că, dacă multe persoane vorbesc în acelaşi
timp repetând mereu acelaşi lucru, nu vor produce decât
zgomot şi va fi imposibil să înţelegem sensul cuvintelor.
Dar, dacă aceleaşi persoane execută într-o orchestră
diferitele părţi ale unei singure şi aceleiaşi compoziţii,
vor produce o armonie plăcută. Oamenii de astăzi au
devenit imorali pentru că vorbesc în acelaşi timp şi toţi
vor un singur şi acelaşi lucru: bani şi iar bani! Un om a
studiat ca să devină profesor, dar vorbeşte doar despre
bani, altul vrea să devină preot, dar e atras de bani etc.
Toţi au acelaşi ideal. Întreaga omenire vorbeşte despre
acelaşi lucru, banii. Şi astfel a fost creată uniformitatea
în lume. Dar sensul vieţii nu constă în bani, căci ei sunt
doar un mijloc tranzitoriu sau o formă în dezvoltarea
omului. În consecinţă, dacă atribuim unei forme o
valoare mai mare decât cea stabilită de natură, creăm
răul. Putem lămuri şi altfel această idee. Toată lumea
vorbeşte despre Dumnezeu, dar nu se gândeşte să-I
împlinească voinţa; oamenii vorbesc ca şi cum ar vorbi
despre un milionar, adică doar în raport cu banii lui. Şi
noi, când vorbim despre Dumnezeu, avem în vedere doar
forţa Lui de care avem nevoie, fără să ni-L imaginăm ca
fiind Iubirea din care se naşte viaţa. Ar trebui să căutăm
să nu profităm doar de forţa Lui, să înţelegem (este
indispensabil) semnificaţia, conţinutul Iubirii Lui, care
este izvorul a tot ce e bun. Astfel, este obligatoriu nu
numai să ne pătrundem de această Iubire, ci şi s-o
punem în aplicare. Şi Dumnezeu ne va apărea atunci în
toată diversitatea, în toată măreţia Lui. Este necesar,
aşadar, să imprimăm o direcţie cu totul diferită
dezvoltării noastre în societatea din zilele noastre. Nu
vom obţine acest rezultat decât înlăturând această
inutilă uniformitate din manifestările sale şi înlocuind-o
cu reconfortanta diversitate. Să luăm un exemplu mai
lămuritor. Dacă locuim permanent într-o casă masivă
bine construită, asemenea unui castel din Evul Mediu,
şi nu facem decât să trecem dintr-o cameră în alta, care
ar fi sensul unei astfel de vieţi? Castelul ne va deveni în
cele din urmă insuportabil şi vom încerca să scăpăm de
acolo cât mai repede. În acest scop, va trebui să găsim
uşa care să ne arate drumul spre natura vie. Şi de acolo,
din acea natură atât de variată, vom lua toate elementele
necesare elevării gândirii, inimii şi manifestării voinţei
noastre. În acest moment ne aflăm în castelul cu
pricina, unde doar trecem dintr-o cameră în alta.
Castelul a fost deja străbătut în toate direcţiile,
castelul rasei albe cu toate popoarele şi societăţile sale,
şi acum are loc diviziunea care ne arată drumul spre
natura vie. În viaţa europeană, această diviziune se
exprimă prin împărţirea în bogaţi şi săraci, în slabi şi
puternici. Şi lupta care se dă în acest moment
prevesteşte ruperea ultimelor fire care ne leagă încă de
vechea ordine a lucrurilor. În momentul rupturii
definitive va apărea omenirea nouă; oamenii iubirii vor
transforma viaţa actuală şi vor arăta că e posibil să
trăim şi altfel. Ei vor face să se înţeleagă că popoarele
trebuie să se ajute, că marile naţiuni trebuie să le
protejeze pe cele mai mici, că între popoare trebuie să se
stabilească o înţelegere reciprocă şi că trebuie să
domnească peste tot Iubirea.

(1937)
Inteligenţa, inima şi voinţa

Influenţa lor asupra vieţii.


Forma, conţinutul şi sensul vieţii

Putem să caracterizăm aceste trei principii ale vieţii


omului drept trei forţe care lucrează la edificarea lui.
Prin ele însele, acestea sunt invizibile şi nu pot fi
caracterizate şi simţite la fel ca forţele materiale. Dar ele
se exprimă în cele trei sisteme principale ale
organismului omenesc şi aceasta ne permite să le
apreciem manifestarea şi activitatea. Principiul
inteligenţei sau forţa vieţii intelectuale depinde de
sistemul nervos cerebral, unde rolul principal este
îndeplinit de creier şi de simţurile omului. Principiul
inimii sau forţa sensibilităţii se află în relaţie cu aparatul
respirator, aparatul circulator şi cel digestiv, unde
plămânii, stomacul şi vasele sangvine joacă un rol foarte
important: ele sunt în relaţie cu sentimentele omului.
Voinţa omului, care depinde de cea mai înaltă facultate
a sa (raţiunea), este forţa care se manifestă prin ceea ce
se numeşte aparatul motor, în care oasele, muşchii,
ligamentele şi extremităţile joacă rolul important. Omul
nu este inteligent decât atunci când ştie să-şi folosească
diferitele membre ale corpului. Manifestarea lor trebuie
să fie armonioasă. Când organismul acţionează în acest
fel, zicem că o forţă conştientă superioară se manifestă
chiar în sânul naturii conform principiului finalităţii.
Dar acest principiu acţionează doar în anumite
momente, când se impune necesitatea. De exemplu,
omul care se hrăneşte se conformează exigenţelor
principiului, având în vedere că hrana îi domoleşte
foamea şi îl scuteşte de suferinţele la care ar fi expus
dacă ea i-ar lipsi. Dar numai o hrană potrivită poate
domoli foamea. Ea trebuie să fie în relaţie strânsă cu
organismul. Şi, de fiecare dată când o hrană nu este
conformă legii şi nu corespunde scopului, produce boli
chiar după ce a satisfăcut apetitul celui care a folosit-o.
În astfel de cazuri, oamenii instruiţi, savanţii declară că
există anomalii care împiedică funcţionarea regulată a
legilor naturii. Gândirea, ca forţă conştientă din natură,
este legată de toate fiinţele vii care se străduiesc să
găsească pentru ele o hrană potrivită, ceea ce înseamnă
că ele caută condiţiile care să le permită să trăiască şi
să-şi păstreze viaţa cât mai mult.
În consecinţă, observăm că toate fiinţele au
capacitatea de a observa şi de a face cercetări - este
vorba despre primii pionieri ai ştiinţei. O mică experienţă
va dovedi adevărul acestei aserţiuni. Dacă puneţi o
undiţă cu cârlig într-o apă curgătoare foarte limpede şi
vreun peşte muşcă momeala, în caz că reuşeşte să se
elibereze de ea, începe să se rotească în jur ca s-o
examineze. Peştele va păstra amintirea formei aceleia şi
nu se va mai lăsa niciodată prins. S-au făcut şi alte
experienţe. Au fost plasaţi melci într-o grădină
înconjurată de o sârmă uşor electrizată. Fiecare melc
care a simţit o dată curentul şi a suferit din cauza lui nu
s-a mai apropiat de acea sârmă. Cei care n-au făcut
aceste observaţii fine în natură consideră că fiinţele
inferioare n-au niciun fel de inteligenţă. Adevărul este că
vedem aceste fiinţe inferioare înţelegând uneori atât de
corect lucrurile şi dând dovadă de o capacitate inventivă
aşa de mare, încât îl depăşesc chiar şi pe om în unele
privinţe. Încă un exemplu. Dacă îndepărtaţi un picior al
unei stele-de-mare, ea ştie cum să şi-l recreeze, ceea ce
omul nu poate să facă (omul care şi-a pierdut un picior).
S-ar zice că natura realizează aceste lucruri. Dacă
acesta este adevărul, de ce nu face să crească la loc
piciorul care îi lipseşte omului? Steaua-de-mare are,
aşadar, o anumită specializare pe care omul n-o
cunoaşte.
Când un virtuoz interpretează o creaţie muzicală,
cine este în realitate interpretul, natura, sau omul?
Omul, bineînţeles. În cazul de faţă, el se distinge ca
individ: nu toţi oamenii ştiu să cânte ca el, acea execuţie
este specializarea lui. Dar n-a dobândit numai într-o zi
acea pricepere, nici într-o lună, nici chiar într-un an. Ea
s-a obţinut ca urmare a unui şir întreg de indivizi care
au lucrat în aceeaşi direcţie. Totuşi, unul dintre ei a
reuşit să exprime această specializare într-un act
inteligent şi noi spunem că natura lucrează în el.
În lume, fiecare fiinţă exercită până la un anumit
punct o oarecare influenţă care produce o schimbare în
mediul înconjurător şi, prin anumite eforturi conştiente,
încearcă să apară într-un mod mai avantajos forţele
depuse în ea. Şi nu într-o zi pot aceste eforturi să ajungă
la cunoştinţa fiinţelor plasate mai sus din jurul său, ci
este nevoie de secole lungi de activitate susţinută ca să
se poată manifesta această inteligenţă tenace depusă în
ea de la început şi care acţionează la un moment dat.
În consecinţă, conform aceleiaşi legi a analogiei,
luând în considerare structura creierului, aranjarea
celulelor, repartizarea funcţiilor lor, prelungirea
sistemului nervos, care se întinde în toate părţile
corpului, putem aprecia munca acestei forţe individuale
inteligente, interioare, care a lucrat preţ de secole în
aceeaşi direcţie ca să reuşească să producă acel organ
de primă necesitate în ceea ce priveşte exprimarea
gândirii omului, crearea societăţilor actuale şi a culturii
în toate manifestările ei. Acolo unde creierul este
dezvoltat, adică unde urmează calea ascendentă a
dezvoltării sale, apare înalta cultură a omului, iar acolo
unde urmează calea descendentă a dezvoltării se
formează culturile inferioare. Şi numim „rău” tocmai
acea cale descendentă a dezvoltării. Ne putem folosi de o
comparaţie. Lupul urmează calea descendentă, iar oaia,
calea ascendentă. Şi despre oamenii care urmează calea
ascendentă spunem că sunt inteligenţi şi nobili, în timp
ce despre cei care urmează cealaltă cale spunem că sunt
lipsiţi de cultură şi că degenerează, iar eforturile pe care
le fac ajung întotdeauna cauza răului.
Anomaliile aparente care există în natură provin din
fapte care dovedesc că aceste legi înţelepte au fost
încălcate. Tocmai de aceste legi depinde viaţa, într-un
sens sau în celălalt. Şi, astfel, când principiile înţelepte
ale naturii urmează linia descendentă a dezvoltării lor,
apar toate formele şi toate organismele inferioare care
constituie baza de la care începe linia ascendentă, înalta
cultură a omului. Istoria Pământului, precum şi ştiinţa
din zilele noastre sunt de acord în această privinţă şi
confirmă acest fapt. Timp de mii de ani, a existat o luptă
cumplită, între aceste forţe inferioare, pentru
supremaţie. Şi lor le datorăm mările, oceanele, munţii,
vulcanii etc. Când această luptă interioară a ajuns la
limita sa extremă, au apărut alte forme, formele mai
elevate, una dintre ele fiind omul. Evoluţia formelor ia o
altă direcţie, chiar dacă lupta n-a luat sfârşit. Totuşi,
faţă de ce era în trecut, aceasta şi-a pierdut de mii de ori
intensitatea. Şi când, la rândul ei, această înaltă
dezvoltare îşi va atinge apogeul, vom avea o cultură
nouă care se va sprijini pe o bază cu totul nouă şi pe cu
totul alte legi decât cele care guvernează astăzi
universul.
În prezent, orice activitate mentală a omului pe
Pământ este concentrată asupra celulelor care formează
creierul. În consecinţă, este util să le studiem igiena. Şi
vom face o experienţă simplă. Dacă luăm ca exemplu
celulele numite piramidale, care formează stratul
superior al creierului, observăm că sunt legate, parcă
agăţate, de extremităţi. Când creierul este normal,
aceste legături ale celulelor sunt armonioase şi prin
extremităţile lor se transmite energia cerebrală, al cărei
rol este să fie vehiculul gândului. Zicem atunci că omul
gândeşte şi simte corect, adică gândirea şi sentimentele
omului se manifestă în mod regulat.
Să ni se îngăduie o mică digresiune. Dacă examinăm
creierul ca un tot, vom vedea că partea anterioară
serveşte la manifestarea forţei pur intelectuale, partea
posterioară, la manifestarea sentimentelor personale şi
familiale; partea superioară este sediul sentimentelor
morale, iar regiunile laterale servesc la manifestările
impulsurilor volitive şi ale instinctelor combative, a căror
acţiune este uneori distructivă, atunci când voinţa nu le
controlează. Prin „voinţă” înţelegem principiul înalt
inteligent care guvernează. Ceea ce înseamnă că, atunci
când toate celulele piramidale funcţionează în mod
armonios, intelectul, sentimentele şi voinţa funcţionează
şi ele. Dar, dacă apar oboseala, surmenajul, dacă hrana
nu este igienică sau viaţa nu este regulată, ceea ce
cauzează deseori acumularea a ceea ce numim acid
lactic, care, la rândul lui, paralizează activitatea acestor
celule mutilându-le, atunci se observă că extremităţile se
contractă şi între ele se formează interstiţii. Într-o astfel
de stare, omul simte frecvent nevoia să doarmă, nu
doreşte să muncească, e continuu într-o dispoziţie
proastă, se enervează etc.
(1937)
Viaţa pentru Tot

Legea socializării bunurilor comune

În zilele noastre, viaţa nu este considerată în


ansamblul ei, ci parţial. Ea nu este examinată din punct
de vedere istoric, în dezvoltarea ei cosmică, ci în
momentele ei distincte. Oamenii s-au limitat la cadrul
îngust al vieţii individuale, viaţa părţilor, şi acolo caută
sensul suprem al fiecărei existenţe. De aceea, indivizii,
deşi grupaţi (prin forţa unei legi biologice) în familii, în
societăţi, au întotdeauna tendinţa să intre în cochilia
personalităţii lor. Dar, deoarece o viaţă pur personală
care să-şi fie suficientă ei înseşi este absolut imposibilă
în natură, indivizii separaţi se unesc în societăţi,
formând astfel unităţi noi şi mai mari care, fidele
principiului egoist, se închid din nou în sfera intereselor
lor particulare. Şi oamenii continuă să fie divizaţi, să
genereze societăţi distincte, naţionalităţi distincte, religii
distincte, trecând astfel de la formele egoismului
personal la formele egoismului colectiv.
Este adevărat că diferenţierea organelor şi a
sistemelor distincte cu funcţii bine determinate este o
lege a lumii organice, dar diferenţierea nu implică
separarea, izolarea. Prin aceasta se înţelege unitatea de
funcţionare, coordonarea, ierarhia formelor şi a
funcţiilor prin care se manifestă marea diversitate şi
armonie a vieţii. Izolarea este însă expresia acelei
uniformităţi monotone în care creaţia, dezvoltarea
încetează.
În zilele noastre, oamenii au căzut în starea
indiferentă a uniformităţii. Ei repetă mereu aceleaşi idei.
Îşi întorc mereu privirile spre trecut, spre acele lucruri
care nu numai că au fost, ci au şi încetat să mai existe,
spre ceea ce a fost trăit şi răstrăit. Ei caută bunurile
vieţii pe drumurile bătătorite pline de obstacolele
insucceselor fără număr ale atâtor rase şi popoare care
au trăit înaintea noastră. Şi până în zilele noastre, în
pofida mărturiei elocvente a istoriei, oamenii tot n-au
înţeles că violenţa, nedreptatea, arbitrariul personal
stârnesc aceeaşi reacţie. Ei nu cred că în Natură există o
Dreptate supremă care îi stabileşte fiecăruia locul. Fără
a ne întoarce mult în istorie, avem exemple foarte vii
încă ale acţiunii acestei legi în trecutul recent al
popoarelor europene. În 1871, în Războiul Franco-
Prusac, Germania, care ieşise învingătoare, i-a impus
Franţei despăgubiri foarte grele. Dar, în timpul Primului
Război Mondial, rolurile s-au schimbat: Franţa,
victorioasă, i-a impus Germaniei despăgubiri
zdrobitoare. Dacă Germania ar fi fost întâi echitabilă,
Franţa s-ar fi comportat la fel. Este evident că
nedreptatea nu poate să ducă decât tot la nedreptate.
Dacă popoarele din Antantă ar fi dorit să domnească
pacea adevărată şi să se conformeze legii înţelepte care
acţionează în acest sens în natură, nu trebuia ca ele să
impună niciun fel de despăgubiri. Singurul lucru pe care
l-ar fi putut face ar fi fost să-i oblige pe învinşi să achite
cheltuielile, fără a-i supune la despăgubiri oneroase.
Dacă popoarele europene ar fi acţionat în acest fel, altele
ar fi fost rezultatele. S-ar fi evitat un nou război care,
acum, în ciuda tuturor eforturilor, pare că va izbucni, ca
o consecinţă fatală a unei păci nedrepte. Ele au încălcat
legea şi au prelungit astfel perioada războaielor, cu toate
că, conform planului, războiul din 1914 trebuia să
încheie ciclul.
Deoarece n-au respectat legea Naturii, popoarele
europene au retrogradat spre viaţa izolată, care se
închide în formele egoismului colectiv naţional, în loc să
meargă progresiv spre realizarea frăţiei între popoare.
Totuşi, popoarele vor fi forţate să recunoască că
sunt indisolubil şi organic legate, deci nu doar în mod
mecanic, prin forţa intereselor politice şi economice,
întotdeauna foarte fluctuante. Ele trebuie să recunoască
faptul că toate popoarele (mici sau mari) au aceleaşi
drepturi pe Pământ, că fiecare popor are dreptul să
trăiască după exigenţele interioare ale misiunii istorice
pentru care a fost chemat pe Pământ de Natura Vie.
Totuşi, încă se susţine în general că fiecare popor
trebuie să trăiască doar pentru el însuşi şi să năzuiască
să devină puternic şi bogat chiar în detrimentul
celorlalte.
Ideea că fiecare trebuie să trăiască pentru sine este
ideea vieţii vechi. Şi, în pofida a toate, această idee va
dispărea în mod irevocabil. Ideea că fiecare trebuie să
trăiască pentru Tot - aceasta este baza grandioasă a
vieţii noi, a culturii noi. Această idee fundamentală
reorganizează în prezent viaţa omenirii. Lumea actuală
trece la o formă nouă. Se creează o morală nouă.
Această morală nouă, a cărei primă cerinţă este „viaţa
pentru Tot”, va schimba lumea în mod radical. Astfel,
omenirea nu se mai poate folosi astăzi de mijloacele
utilizate până acum. Într-un trecut îndepărtat, când a
fost creată lumea animalelor, ea avea la bază alt
principiu, altă morală, diferită de cea care acţionează în
lumea oamenilor. Odată cu omul, în lume a apărut o
altă morală.
Omenirea intră acum într-o epocă nouă. Ea trece de
la epoca creaţiei mecanice la epoca dezvoltării organice,
de la stadiul transformării mecanice la cel de renaştere
interioară a fiinţei. Şi, deoarece trec de la procesul
mecanic la procesul organic al vieţii colective, oamenii
trebuie să suporte mari suferinţe. Astăzi, orice om care a
făcut vreo greşeală se recunoaşte imediat vinovat de o
anumită încălcare şi e cuprins de tulburare, e chinuit de
suferinţă.
Toată rasa albă şi fiii ei spirituali cei mai elevaţi simt
în străfundul fiinţei o tulburare profundă, o anxietate
chinuitoare. Această stare este, de altfel, firească. Şi
suferinţele mari pe care le îndură rasa albă arată că este
aproape de a genera o idee sublimă. Tocmai rasa albă va
da naştere celei de-a şasea rase, rasa oamenilor iubirii.
Şi, cu cât suferinţele sporesc, cu atât mai mult ne
apropiem de momentul naşterii.
Toate comorile dobândite de rasele anterioare
(inclusiv de cea albă) vor trece la cea de-a şasea rasă. Şi
oamenii vor înţelege atunci că formează un tot în
dezvoltarea perpetuă a raselor şi a popoarelor. Ceea ce a
fost dobândit de toate popoarele din toate timpurile şi
epocile istorice va fi pentru toţi. Este marele proces al
socializării bunurilor comune care există în Natura Vie.
Natura are un anumit plan în ceea ce priveşte
naţionalizarea bunurilor, dar acest plan este aplicat
conform unei legi foarte înţelepte. În zilele noastre, s-a
înţeles această idee a naturii (căci marea şi inteligenta
Natură este şi va rămâne sursa tuturor ideilor), dar este
pricepută mai degrabă în mod mecanic.
În consecinţă, este clar că fiecare om (dacă privim
mai cu atenţie) lucrează pentru redresarea colectivă a
întregii omeniri şi că întreaga omenire lucrează pentru
fiecare individ în parte.
Această idee, care i-a inspirat şi îi inspiră încă, în
opera lor, pe cei mai iluştri fii ai omenirii, va deveni într-
o zi (prin forţa socializării bunurilor) o idee proprie
tuturor locuitorilor de pe Pământ. Şi atunci se va
instaura acea ordine care este visul oamenilor de astăzi
şi pe care ei se străduiesc s-o realizeze, dar prin mijloace
jalnice, foarte puţin potrivite. La baza noii ordini de pe
Pământ se va afla principiul care stă şi la baza lumii
cosmice: viaţa pentru Tot.

(1937)
Principiile fundamentale ale Statului Universal

Există un stat care se creează, se construieşte, se


organizează în prezent. Teritoriul acestui stat are
dimensiuni foarte mici: în jur de 19 centimetri lungime,
15,5 centimetri lăţime şi 15 centimetri înălţime. Dar
acest stat mic este extraordinar de populat, are peste 3
bilioane şi jumătate de locuitori. În ciuda numărului
mare, aceşti locuitori reuşesc totuşi să trăiască în bună
înţelegere. Este adevărat că acest stat nu este încă în
întregime organizat, deşi a început să se formeze în
urmă cu milioane şi milioane de ani, dar a atins un grad
relativ ridicat de dezvoltare şi cultură. Veţi întreba care
este acest stat şi unde se află el. Acest stat se găseşte în
capul omului, e creierul lui. Întreaga Natură Vie ia parte
la edificarea creierului omenesc, întreaga Natură Vie,
adică acea ierarhie de fiinţe superioare avansate, de
inteligenţe înalte, ale căror creiere şi inimi sunt
organizate în mod armonios. Tocmai acele fiinţe
formează acel stat universal pe care Hristos l-a numit
„împărăţia lui Dumnezeu” şi faţă de care statele de pe
Pământ din toate timpurile sunt doar palide reflexe. Din
acest punct de vedere, toate culturile din trecut,
împreună cu religiile şi ordinea lor socială, cu artele şi
ştiinţa lor, nu sunt nimic altceva decât laboratoare în
care aceşti locuitori înţelepţi ai „împărăţiei lui
Dumnezeu” au lucrat la organizarea creierului şi inimii
omului.
Iată de ce, atâta timp cât creierul omului nu va fi
organizat după planul trasat dintotdeauna de
înţelepciunea Divină, vom vedea domnind pe Pământ
doar dezordinea, distrugerea şi crima. Aşadar, putem să
spunem, în acelaşi sens, că tot răul de pe Pământ
provine de la structura defectuoasă a creierelor şi a
inimilor prost organizate ale oamenilor, considerate poli
ai fiinţei omeneşti.
Asta nu înseamnă totuşi că creierele şi inimile
oamenilor ar fi în ele însele prost organizate. Natura Vie
realizează treptat un plan sublim.
Răul se găseşte în faptul că oamenii strică
permanent ceea ce organizează natura. Ei seamănă cu
unii locatari nu prea conştiincioşi care administrează
prost bunul dat lor pentru a-l fructifica. Se poate spune
deci că răul din lume provine de la forţele creierului
folosite în mod nesocotit şi de la forţele inimii dirijate în
mod nechibzuit. El provine din faptul că bărbatul şi
femeia nu utilizează în mod raţional forţele intelectului
şi ale inimii şi dau astfel o direcţie greşită voinţei lor.
Dacă observăm viaţa de pe Pământ, vom vedea că
din mintea omului ies toate fărădelegile: violenţe,
războaie, distrugeri. Intelectul omului urmează încă
drumul blestemat al lui Cain. Şi popoarele europene,
deşi profesează creştinismul, au rămas tot pe calea
Vechiului Testament. N-au urmat toate popoarele
europene drumul lui Cain în Războiul Mondial?
Şi în zilele noastre li se profilează în faţă, din nou,
ispitirea lui Cain. Oamenii cei mai buni, cei mai
prevăzători, cei mai echilibraţi se străduiesc să reţină
braţul lui Cain, care începe din nou să-şi arate pumnul.
Ei văd cu claritate rezultatele războiului şi le vorbesc
tuturor limba sănătoasă şi imparţială a cifrelor: datele
obiective ale pierderilor de război furnizate de statistici.
În aceste date nu există nici „subiectivism psihologic”,
aşa cum am putea găsi la scriitori precum Erich Maria
Remarque, nici tendinţe moralizatoare de felul celor ale
pacifiştilor utopişti. La ei răsună doar limba obiectivă a
cifrelor, singura care se bucură de autoritate, care se
impune celor a căror mentalitate recunoaşte doar
„mentalitatea practică”. Ca şi cum această „realitate” în
care trăiesc, suferă şi se chinuie oamenii n-ar fi creată
de ei înşişi! Se înţelege de la sine că pentru acest gen de
activitate umană se va impune criteriul Naturii, până la
urmă, prin puternica ei autoritate. Ea ne arată războiul
ca fiind produsul unei vieţi imperfecte pe cale de
organizare. Cât priveşte pacea, aceasta este expresia
unei vieţi înalt organizate şi guvernate după legile
armoniei.
Toate celelalte moduri de a privi lucrurile sunt doar
deviaţii personale şi interesate de la acest criteriu al
Naturii.
Astfel, toate persoanele raţionale care trăiesc
experienţa dobândită de mii şi mii de generaţii au o
singură părere despre acest subiect. Ele ştiu că toate
luptele, toate conflictele provin din faptul că creierele şi
inimile oamenilor nu sunt încă organizate în mod ideal.
Într-o zi, când vor fi aşa, viaţa oamenilor se va construi
după principiile pe care se bazează viaţa nemuritoare
din „împărăţia lui Dumnezeu”. Şi iată ce declară ele:
Există o Iubire veşnică ce poartă în sine binele
tuturor fiinţelor. Există o înţelepciune veşnică a cărei
cunoaştere cuprinde totul. Există un Adevăr veşnic care
implică libertatea tuturor fiinţelor în funcţie de gradul
lor de dezvoltare şi înţelegere.
Aceste trei principii fundamentale sunt esenţa
intimă şi sfântă a tuturor religiilor. Formele se schimbă,
cultul se transformă în funcţie de epocă, dar aceste trei
principii fundamentale rămân imuabile, căci pe aceste
trei fundamente sublime se sprijină lumea divină.
Aceste principii funcţionează în întregul cosmos, iar
acţiunea lor se face deci simţită pe Pământ în toate
regnurile. În esenţă, ele nu se schimbă. În consecinţă,
indiferent de felul în care este privită, în care este
divizată şi subdivizată, iubirea rămâne imuabilă şi
indivizibilă. Iubirea nu este nici angelică, nici
omenească, nici animalică. Atunci când vorbim despre
iubirea animalică, înţelegem că animalul, care nu poate
să înţeleagă iubirea, o manifestă în felul lui.
Prin „iubire omenească” înţelegem modul aparte al
omului de a-şi manifesta iubirea, care este totuşi iar
foarte puţin înţeleasă.
Iubirea rămâne totuşi neschimbată în toate
împrejurările. Relaţiile ei sunt aceleaşi cu toţi, cu cei
drepţi şi cu cei răi, cu oamenii şi cu animalele. Iubirea
susţine viaţa tuturor fiinţelor, ceea ce nu înseamnă că
forma li se păstrează. O modificare interioară survine
întotdeauna acolo unde acţionează ea. Şi, dacă
înţelegem bine legile iubirii, această reconstrucţie se face
în mod normal; dacă nu le înţelegem, ea duce doar la
convulsii şi ruină.
Iubirea exclude orice fărădelege. Iubirea exclude
violenţa de orice fel, orice crimă, excluzând deci şi acea
organizare a masacrului în masă care se numeşte
război. Din punct de vedere al moralei absolute, pe care
o proclamă iubirea, nimeni n-are dreptul să ia viaţa pe
care Dumnezeu a aşezat-o într-o fiinţă.
Conform ordinii divine a lucrurilor, fiecare fiinţă vie
are dreptul să trăiască. Şi cel care îşi permite să
lipsească pe cineva de viaţă sau să justifice un
asemenea act încalcă ordinea divină a lucrurilor.
Când încălcăm această ordine divină, când încălcăm
dispoziţiile sublime ale Naturii, trebuie să ne aşteptăm
în viaţă la urmările cele mai supărătoare. Acesta este un
mare adevăr, anunţat întotdeauna de Marii Maeştri ai
omenirii şi de geniile cele mai luminate; nu este deloc o
concepţie personală arbitrară a unor oameni cu creierele
prost organizate. Şi toţi oamenii conştienţi trebuie să
susţină astăzi acest mare adevăr, dacă doresc în mod
sincer evoluţia lor ca indivizi, dacă doresc evoluţia
naţiunilor lor, evoluţia întregii omeniri. Trebuie să
introducă în viaţa lor cele trei mari principii care
formează baza vieţii universale: Iubirea, care poartă
iubire pentru toţi, înţelepciunea, care răspândeşte peste
tot cunoaşterea şi lumina, şi Adevărul, care le dăruieşte
tuturor libertatea.
Dacă aceste principii lipsesc, viaţa individuală şi
viaţa socială nu pot avea niciun rezultat. Este o
consecinţă inevitabilă care acţionează în univers. Şi
aceste legi nu se înclină în faţa niciunei voinţe
personale, acţionând în pofida dorinţelor personale şi a
concepţiilor indivizilor distincţi. Oamenii pot să se opună
oricând ordinii divine, să respingă cât vor mărturia
inteligenţelor luminate care o proclamă, ea se va impune
întotdeauna. Multe culturi au pierit, lumi întregi au fost
distruse, sorii se sting, dar această ordine divină rămâne
pentru totdeauna.
De aceea, e lipsit de sens să vrem să facem iar
încercări care nu duc la nimic. Şi tot inutil este să
amânăm, să lăsăm pe seama viitorului. În prezent
trebuie să năzuim la această viaţă, nu să aşteptăm, ca s-
o trăim, să ajungem în „lumea cealaltă”. N-ar fi înţelept.
Lumea cealaltă este lumea iubirii, este lumea
cunoaşterii, a adevărului şi a libertăţii. Şi, dacă
gândurile şi sentimentele noastre vor putea să se
schimbe, dacă vom începe să gândim, să simţim şi să
acţionăm aşa cum gândesc, simt şi acţionează marile
fiinţe ale căror creiere şi inimi sunt organizate şi sunt
„unu” prin voinţă, vom intra imediat în „lumea cealaltă”,
care se află aici şi în prezent. Trăim continuu în această
lume şi în cealaltă.
Astfel trebuie să gândească oamenii astăzi, dacă
doresc cu adevărat să fie oameni ai prezentului, nu
oameni cu concepţii învechite. Acesta este felul în care
trebuie să trăiască. Toţi oamenii buni, indiferent de
religie, indiferent de popoarele din care fac parte, trebuie
să-şi întindă mâna ca să vină în ajutorul omenirii
suferinde. Popoarele nu trebuie să se izoleze în vederea
intereselor lor particulare, aşa cum se întâmplă azi. Din
contră, este necesar ca ele să se unească în numele
principiului Iubirii, al înţelepciunii şi al Adevărului,
manifestări ale Dumnezeului Viu în care totul se unifică.

(1938)
Idei divine şi omeneşti

Ideea care organizează oamenii în unităţi colective


(familii, societăţi, naţiuni) este o idee pur biologică. Viaţa
îi organizează pe oameni. Unde există viaţă, există
organizare: ceea ce este viu se organizează, unităţile
biologice (fiinţele) se organizează. Părţile unei maşini sau
ale unui aparat nu se pot organiza. Mecanismele, spre
deosebire de fiinţele vii, nu sunt rezultatul unui proces
organic, ci al unei juxtapuneri şi al unei ajustări
mecanice. Odată făcute, rămân aşa cum sunt, fără să
poată nici să crească, nici să se dezvolte ulterior.
Societăţile, naţiunile nu sunt mecanisme, deoarece se
nasc, cresc şi se dezvoltă după legi pur biologice. Şi,
îndată ce anumite organizări omeneşti încep să intre în
declin, aceasta arată că viaţa este pe cale să le
părăsească şi că au intrat într-un proces mecanic.
Iată de ce, când vorbim despre ceea ce se
organizează, înţelegem viaţa. Şi, dacă viaţa funcţionează
în mod regulat, procesul de organizare merge şi el la fel.
Ca orice proces, organizarea are manifestarea ei.
Manifestarea organizării regulate la om sunt sănătatea şi
forţa, sentimentele armonioase şi bine echilibrate,
gândirea corectă. Acesta este criteriul de care se
foloseşte Natura Vie ca să stabilească în ce fel se
realizează procesul de organizare atât în omul luat ca
individ, cât şi în societăţi.
Totuşi, se poate spune că, la omul din zilele noastre,
în societăţile contemporane, acest criteriu fundamental
nu funcţionează normal. Numeroasele boli care chinuie
omenirea, durata scurtă de viaţă (dacă luăm o sută
douăzeci de ani ca limită de vârstă a unei vieţi lungi),
suferinţele care sporesc fără încetare, gândirea
materialistă şi dogmatică ce împiedică dezvoltarea
omenirii, toate acestea sunt date care sprijină ce am
enunţat înainte.
În această stare de lucruri, viaţa omului nu se poate
dezvolta în mod regulat. Atâta timp cât nu se vor crea
condiţii având ca scop menţinerea sănătăţii şi a forţei
omului, canalizarea sentimentelor omeneşti şi
regularizarea gândirii omului, ameliorarea vieţii atât de
universal dorită nu va putea avea loc. Această
ameliorare nu este un proces exterior, mecanic, ea
implică nu doar condiţiile materiale şi existenţa fizică a
omului, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci şi viaţa
sufletului, sfera emoţională şi cea intelectuală a omului.
Şi exact în aceste trei direcţii lucrează fiinţele înalt
inteligente care conduc dezvoltarea omenirii. Marile
suferinţe pe care le îndură în acest moment omenirea
sunt rezultatul muncii realizate de aceste fiinţe elevate,
pentru a canaliza, înainte de orice, sentimentele
omeneşti. După ce sentimentele omului vor fi canalizate,
abia atunci vor putea fi folosite pentru a se atinge înalta
cultură pe care o vom vedea dezvoltându-se pe Pământ,
cultura Iubirii şi a Frăţiei dintre naţiuni.
După părerea noastră, Iubirea nu este pentru
oameni bolnavi, ci pentru oameni perfect sănătoşi şi
puternici. Iubirea nu este pentru oameni cu sentimente
denaturate, pentru oameni cu pasiuni nestăpânite, ci
pentru cei care sunt în stare să simtă corect. Iubirea nu
este pentru ignoranţi, ci pentru oamenii cei mai
inteligenţi, cei mai înţelepţi din lume. Fiindcă doar omul
inteligent şi înţelept poate să iubească; ignorantul,
niciodată!
În linii mari, omenirea a trecut în mod ciclic prin trei
feluri de culturi: culturi în care şi-a dezvoltat forţa şi
voinţa, puterea musculară şi dinamică (militarismul a
mai rămas din aceste culturi); culturi în care şi-a
dezvoltat inima, sentimentele, credinţa (din acele epoci
ne-au rămas religiile dogmatice, cu toată diversitatea
formelor lor); în fine, au apărut culturi (precum cultura
din Europa Occidentală) în care rezultatele ne-au fost
transmise sub formă de teorii ştiinţifice, sisteme
filosofice, doctrine sociale etc.
Tocmai aceste creaţii omeneşti, aceste acumulări,
aceste reziduuri ale unei vieţi normale în timpul ei şi al
căror scop era să organizeze intelectul, inima şi voinţa
omului sunt astăzi un obstacol pentru procesul regulat
al vieţii, care a organizat şi va organiza veşnic forme din
ce în ce mai noi.
Astfel, de exemplu, în societatea contemporană, din
punct de vedere social şi economic, oamenii s-au separat
în clase; din punct de vedere al ştiinţei, în şcoli; din
punct de vedere al religiei, în diferite confesiuni. La baza
acestei diferenţieri se află ceva ce vine de la natură, dar
există şi multe amestecuri omeneşti cărora trebuie să le
atribuim toată ura, toate luptele şi toate conflictele.
Astfel, în ceea ce priveşte religia, oamenii s-au
divizat la urmă în două tabere mari: credincioşi şi
necredincioşi. Totuşi, sunt divizări artificiale în raport cu
un sistem de credinţe şi de concepţii omeneşti, în raport
cu instituţiile omeneşti. Din punctul de vedere al naturii,
credincioşii şi necredincioşii acţionează la fel: şi unii, şi
ceilalţi mănâncă, respiră, simt, gândesc. Dar, în afară de
aceasta, cele două categorii de indivizi nu se deosebesc
prin nimic esenţial din punct de vedere al moralei: şi
unii, şi ceilalţi folosesc aceleaşi metode, aceeaşi
iscusinţă, căci pot fi văzuţi şi credincioşii, şi
necredincioşii folosind în egală măsură violenţa. Este
posibil ca primii să rostească de douăzeci de ori pe zi
numele lui Dumnezeu, în timp ce alţii să-L hulească de
douăzeci de ori, dar, în fond, aceşti oameni nu se
deosebesc radical între ei. În general, oamenii de astăzi
nu deţin criteriul care le-ar permite să afirme că o
persoană este religioasă în adevăratul sens al
cuvântului. Ei estimează credinţele religioase ale
oamenilor în raport cu un sistem de credinţe stabilit
oficial, cu un cult recunoscut în mod oficial. Şi am putea
să spunem la fel şi despre divizările sociale, politice,
ideologice etc.
Toate aceste divizări şi lupte sunt provocate de ideile
de al doilea ordin, care au pătruns mai târziu în lume.
Totuşi, există în viaţă câteva idei fundamentale, divine,
care se află în armonie absolută între ele, care nu pot
niciodată să fie în conflict unele cu altele, căci asta ar
însemna ca viaţa să intre în conflict cu ea însăşi.
Aceste idei s-au manifestat şi se vor manifesta
veşnic. Omul se naşte cu aceste idei. De aceea, el trebuie
să susţină aceste idei mai înainte şi mai presus de orice.
Toate celelalte idei pe care le-a acceptat după aceea, fie
prin forţa legăturilor cu un anumit mediu, fie prin forţa
unei sugestii colective, fie din consideraţii personale şi
materiale, sunt toate idei omeneşti. Indiferent care sunt,
în ce fel sunt ajustate şi indiferent de patosul cu care
sunt recomandate, aceste idei sunt trecătoare,
tranzitorii. Ele sunt farfuria de linte pentru care, după
cum citim în Biblie, Esau i-a vândut fratelui său Iacov
dreptul de primogenitură, cu care se născuse. Şi orice
om care şi-a vândut ideile divine, cu care s-a născut, ca
să ia în schimb idei trecătoare, omeneşti, şi-a pierdut
„dreptul de primogenitură”, şi-a pierdut moştenirea
divină, condiţiile unei dezvoltări regulate, singurele care
îi permit să-şi organizeze inteligenţa, inima şi voinţa. În
consecinţă, şi-a pierdut sănătatea şi forţa, abundenţa şi
nobleţea sentimentelor şi lumina gândirii.
Acestea sunt idei sfinte şi divine la care omul nu
trebuie să renunţe niciodată.
A fi sănătos şi puternic, a simţi normal şi a gândi
corect sunt fundamentale, şi la ele trebuie să năzuiască
omul. Fiindcă sănătatea este ceva divin, gândirea care
pătrunde în intelectul omului este ceva divin,
sentimentele care pătrund în inimi sunt ceva divin.
Felul nepotrivit în care ne folosim sentimentele şi
gândurile formează partea omenească a lucrurilor.
Astfel, omul are datoria să-şi păstreze capitalul de forţă,
puritatea şi echilibrul sentimentelor, puritatea şi lumina
gândirii.
În consecinţă, trebuie ca toţi oamenii (şi mai ales cei
ce sunt chemaţi să construiască edificiul social) să fie în
stare să stabilească în mod clar diferenţa dintre ce este
divin, primordial în viaţă şi ideile care sunt introduse
mai târziu şi doar pentru a îndeplini o sarcină
temporară. Toate insuccesele, toate flagelurile, toate
suferinţele personale şi colective provin din faptul că
oamenii nu deosebesc divinul, care e veşnic şi cu
adevărat actual, de omenesc, care se încovoaie sub
povara infirmităţilor trecutului. Iată de ce, astăzi mai
mult decât oricând, celor care construiesc viaţa socială li
se cere o conştiinţă trează, o concepţie largă care să
cuprindă toate detaliile problemelor pe care viaţa le dă
de rezolvat. Ei trebuie să ia în considerare nu punctele
de vedere particulare şi interesele unor grupuri sociale
distincte, nu exigenţele formale ale unor instituţii
distincte care vor să-şi păstreze, prin mijloace exterioare,
autoritatea şi situaţia socială. Ei trebuie să ia în
considerare starea conştientă a poporului în ansamblu,
starea conştientă integrală din punct de vedere al vieţii
sociale, al politicii şi al dreptului; trebuie să ţină cont de
starea conştientă religioasă în totalitatea ei. Dacă se
opresc la formele exterioare, tradiţionale, apărate doar
de un anumit număr de persoane, dacă se lasă câştigaţi
de zelul lor de a păstra cu orice preţ acele forme, atunci
se vor ivi prejudecăţi funeste care vor vedea în toţi cei
care nu susţin, cel puţin prin formă, punctele de vedere
ale acestei minorităţi, duşmani ai statului, ai societăţii,
ai religiei.
Dar statul nu este o minoritate. Statul este expresia
naţiunii. El este forma în care funcţionează şi se
manifestă viaţa şi conştiinţa completă a unei naţiuni. Şi,
atunci, formele vieţii statului, în care se manifestă
această conştiinţă totală, vor fi vii, lipsite de rigiditate,
capabile să progreseze şi să se dezvolte. Se vor naşte din
sufletul acelei naţiuni. Aşadar, trebuie reţinut că, în
ansamblul conştiinţei generale a unei naţiuni (nu în
formele temporale ce pot fi copiate din afară),
funcţionează şi năzuiesc să se manifeste acele idei divine
primordiale care, dinăuntru, îi organizează existenţa.
Şi nu pot fi numiţi înţelepţi, nu pot fi recunoscuţi ca
adevăraţi slujitori ai poporului lor decât oamenii de stat
care îşi pleacă urechea nu la interesele particulare ale
claselor, ale organizaţiilor distincte, ci la ce spune
totalitatea conştiinţei populare.

(1938)
Gândiţi!

Cerul este lumea bucuriei, fiindcă toţi cei care se


află acolo gândesc. Pământul este lumea durerii, fiindcă
cei care gândesc aici sunt încă în număr foarte mic.
Dacă îi întrebaţi pe oameni ce este realitatea, vă vor
răspunde cu definiţiile cele mai variate. Oamenii religioşi
vă vor spune una, savanţii, alta, filosofii, cu totul
altceva.
Dar putem să spunem ce este real, dacă nu gândim?
Doar omul care gândeşte poate să spună ce este real.
Astfel, nu există nicio realitate în afara gândirii. Şi o
căutăm zadarnic. Nu există realitate în afara inteligenţei.
Inteligenţa este primul principiu, cel ce se află la baza
universului manifestat. În lume, totul se realizează,
devine deci real prin gândire. Gândirea este măreţul
principiu creator de care depinde fiecare manifestare din
lume. Şi, când vorbim despre Iubire, înţelegem prin asta
gândirea primordială a lui Dumnezeu, gândirea care s-a
realizat mai întâi în creaţie. Dumnezeu este primul care
a început să gândească, al doilea fiind omul. Gândirea
divină realizată în noi este iubirea noastră pentru
Dumnezeu. Gândirea noastră realizată la ceilalţi este
iubirea pentru aproapele nostru. Iubirea de Dumnezeu
realizată este iubirea de aproapele nostru şi iubirea
pentru noi înşine. Aceasta proclamă în lume măreaţa
lege a Gândirii pure.
De ce suferă oamenii pe Pământ? Fiindcă nu
gândesc. Din punct de vedere al gândirii, durerea este
rezultatul unei gândiri confuze, nesocotite, aşa cum
bucuria este rodul unei gândiri corecte, raţionale. Şi,
efectiv, tot ce înţelegem este plăcut. Ce nu înţelegem este
neplăcut. Durerea este ceva ce nu înţelegem; bucuria
este ceva ce înţelegem. Conform legii corespondenţelor,
în lumea emoţiilor, bucuria corespunde înţelegerii, iar
durerea corespunde neînţelegerii. Aşadar, cu cât
înţelegem mai puţin, cu atât suferim mai mult. E de
ajuns un mic început de înţelegere, ca imediat să apară
o mică bucurie.
În consecinţă, omul care vrea să scape de suferinţă
să înceapă să gândească. Gândirea generează înţelegere
şi aceasta produce bucurie, conform legii
corespondenţelor. În acest sens al cuvântului trebuie să
apreciem suferinţa şi s-o considerăm un prim impuls
spre gândire! Şi, în realitate, fiecare suferinţă face să se
nască alt gând. Acesta este esenţialul, realul în viaţă: a
trăi înseamnă a gândi!
De ce suferă omul când e bolnav? Pentru că, în el,
organele atacate nu se supun gândirii sale. S-au
individualizat; vor să trăiască separat, după „ideea” lor,
care nu este în armonie cu interesul general al
organismului. Dar aceste organe sunt vii, fiecare celulă
din ele este conştientă. Învăţaţi celulele să gândească
asemenea vouă. Proiectaţi în ele gândirea voastră şi
faceţi-le să vibreze în armonie cu voi. Şi boala va
dispărea atunci de la sine. Celulele vor trebui să
înţeleagă că voi sunteţi stăpânul. Omul este cu adevărat
stăpân atunci când gândeşte. Orice om care gândeşte
este stăpân. Cel ce nu gândeşte este sclav. Ce este
sclavia? Lipsa de gândire! Dacă vreţi să scăpaţi de toate
neplăcerile, de toate inconvenientele vieţii, începeţi să
gândiţi. Doar prin gândire veţi reuşi să scăpaţi de
dificultăţile vieţii. Prin gândire puteţi să reuşiţi orice.
Dacă nu gândiţi, nu veţi realiza nimic.
Îndată ce începeţi să gândiţi, vă aflaţi deja în
realitate. Şi realul tinde întotdeauna să se manifeste. În
consecinţă, îndată ce veţi începe să gândiţi, realitatea se
va manifesta!
Dacă sunteţi cumva în întuneric, începeţi să gândiţi.
Fiecare gând este un nou „Să se facă lumină!” Şi lumina
va străluci efectiv în întuneric.
Întunericul, ignoranţa, durerea îi corespund unei
părţi, iar altei părţi îi corespund lumina, înţelegerea şi
bucuria.
Vă simţiţi veseli fiindcă gândiţi. Vă simţiţi trişti
fiindcă nu gândiţi. Sunteţi instruiţi pentru că gândiţi şi
ignoranţi pentru că nu gândiţi. Sunteţi buni fiindcă
gândiţi şi răi fiindcă nu gândiţi. Dacă vă simţiţi
mulţumiţi, înseamnă că gândiţi. Dacă sunteţi
nemulţumiţi, înseamnă că nu gândiţi. Iubiţi oamenii,
ceea ce dovedeşte că gândiţi; nu-i iubiţi, ceea ce arată că
nu gândiţi. Dacă vă zbateţi continuu în contradicţii,
înseamnă că nu gândiţi. Deoarece în principiul mental
nu există contradicţii. Contradicţiile se află în afara
acestui principiu, în afara realităţii. Acolo unde e
absentă gândirea, apar contradicţiile, luptele, conflictele
din viaţă.
De ce purtăm războaie unii împotriva altora? Pentru
că nu gândim. De ce comitem crime, de ce sunt impuse
pedepse, de ce există închisori? Pentru că nu gândim.
Lumea de astăzi este lumea din care gândirea a fost
exilată. Este adevărat că există printre oameni o
tendinţă de a gândi, dar încă nu este cea corectă,
adevărata gândire! Căci a reflecta asupra lucrurilor, a le
analiza, a examina, a studia ce realizează cei ce gândesc
nu înseamnă încă gândire, nu înseamnă raţiune.
Inteligenţa pură este mai presus de orice examinare
atentă, de orice triere, de orice critică.
Principiul mental este principiul creator. Prin el se
face totul.
A venit timpul ca fiecare să înveţe să gândească.
Când toţi vor începe să gândească, între toţi oamenii se
va stabili legătura Iubirii, singura care îi poate uni cu
adevărat.

(1938)
Noua naştere

Acum două mii de ani, când Hristos a vorbit despre


împărăţia lui Dumnezeu, adică despre acea măreaţă
ordine divină pe care se sprijină lumea acelui grandios
stat al dreptăţii unde trăiesc sufletele mari, El, în acelaşi
timp, a determinat, a precizat în ce fel se poate intra în
acea împărăţie a lui Dumnezeu şi cum puteţi fi admişi în
ea.
El zice: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate
să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi adaugă: „Dacă
nu se naşte din apă şi din Duh”. Acestea sunt formule,
sunt expresii simbolice enunţate în limbajul iniţiaţilor.
Fiindcă nu trebuie să pierdem din vedere că Hristos a
rostit aceste cuvinte în prezenţa unuia dintre oamenii cei
mai învăţaţi din acel timp, Nicodim, unul dintre cei
consideraţi de autorităţi „doctori în Israel”, deci savanţi
în problemele referitoare la religie şi viaţă.
Este de ajuns să citim capitolul 3 din Evanghelia
după Ioan - după toate aparenţele, un scurt fragment
din lunga convorbire avută de Nicodim cu Hristos, când
a venit la El noaptea - ca să vedem cum acel om învăţat
rămâne perplex când aude cuvintele lui Hristos despre
„noua naştere”.
Oare cei mai mari savanţi din zilele noastre n-ar fi şi
ei la fel de uimiţi dacă cineva le-ar vorbi despre procesul
grandios prin care se deschid în faţa omului porţile
împărăţiei lui Dumnezeu?
Trăind permanent cu reprezentările pe care şi le-au
creat ei înşişi despre „naştere” aşa cum se petrece în
lumea organică, cu siguranţă că ar cere lămuriri
detaliate, argumente logice şi dovezi despre această
„naştere” de neînţeles. Dar cum să dovedeşti lucruri care
se află în afara sferei obişnuite a simţirii omeneşti? Ar fi
ca şi cum i-am vorbi unui orb despre splendoarea
curcubeului, despre minunăţia culorilor sale.
S-ar putea ridica o obiecţie: De ce să vorbim despre
lucruri atât de inaccesibile oamenilor, care nu sunt, să
recunoaştem, „actuale”?
Pentru că, în realitate, nu există în viaţa omului
eveniment care să fie mai „actual”, mai important şi mai
esenţial decât noua naştere.
A te naşte din nou este un eveniment care
marchează puternic viaţa omului, un eveniment care
inaugurează o eră nouă în toată dezvoltarea lui.
Dacă omul nu se va naşte din nou, nu-i va fi
niciodată posibil să pătrundă misterele adânci ale
Naturii, nici să înţeleagă legăturile strânse dintre ele.
Dacă nu se naşte din nou, lumea, pe care vrea s-o
înţeleagă într-un mod cu totul exterior, îi va rămâne pe
vecie de neînţeles, închisă. Oamenii sunt atât de ocupaţi
cu interesele lor materiale, încât consideră viaţa pe care
o trăiesc în prezent cea mai importantă şi lumea în care
li se derulează existenţa pământească drept singura pe
care o pot avea.
Totuşi, nici viaţa prezentă nu este cea mai
importantă (deoarece are doar o semnificaţie trecătoare),
nici lumea dezvăluită nouă nu este singura care există.
Pământul este pentru om o şcoală temporară, unde nu
va rămâne pentru totdeauna. Căci, asemenea unui elev
care a stat trei ani consecutiv în aceeaşi clasă şi este
trimis acasă ca incapabil, un om care a stat pe Pământ
trei epoci consecutive nu poate rămâne mai mult, fiind
trimis într-o lume inferioară. Dacă luăm în considerare
acest fapt, problema noii naşteri devine deosebit de
importantă. Mai ales că omenirea se află în pragul unei
epoci noi, în care va domni o ordine cu totul diferită de
ceea ce avem în acest moment. S-a ajuns în punctul în
care se impune necesitatea de a renunţa la vechiul fel de
a înţelege lucrurile. Felul vechi de a vedea reprezintă o
zonă de ceaţă care nu ne permite să distingem cu
claritate conturul precis al obiectelor, cărările care duc
la scopul măreţ al vieţii.
În pofida marii sale diversităţi, viaţa are un scop
comun tuturor şi, din centrul grandios pe care îl ocupă,
el îi dirijează toate funcţiile, cele mai complicate, cele
mai subtile. Oamenii din zilele noastre nu recunosc
acest centru comun, nici legătura cu el. Ei tăgăduiesc
acest centru, îl tăgăduiesc pe Dumnezeu. Totuşi,
tăgăduindu-L pe Dumnezeu, se consideră ei înşişi
divinităţi. Atunci, de ce suferă aceste divinităţi, de ce se
plâng de nedreptăţile sorţii, de ce se revoltă împotriva
răului, de ce se indignează la vederea fărădelegilor şi a
păcatului? Nu-i aşa că nu există Dumnezeu? într-
adevăr, Dumnezeu nu Se află acolo unde e fărădelege,
unde e chin, unde e păcat. Dumnezeu nu trăieşte în
oamenii impuri. Filosofii ar putea să obiecteze că
Dumnezeu este peste tot, în tot spaţiul. Dar ar trebui să
ştie că locurile impure, locurile crimei şi ale păcatului,
nu ocupă niciun spaţiu.
Singura modalitate, pentru om, de a fi conştient de
unicul centru al vieţii comune, de a se lega de el şi de a
dobândi mişcarea corectă a cercului maiestuos al vieţii
este de a se naşte din nou. Atunci va cunoaşte
splendoarea împărăţiei lui Dumnezeu, frumuseţea şi
armonia lumii în care trăiesc sufletele mari. Atunci îi vor
fi dezvăluite legile acelui loc suveran de care depind
viaţa şi existenţa a toate din univers.
Va înţelege atunci de ce trebuie să meargă în
cealaltă lume.

(1938)
Marele Om

Când vorbim de marii oameni, trebuie să cunoaştem


mai întâi drumul pe care l-au parcurs, fiindcă marii
oameni au valoare în ochii noştri în măsura în care ne
este posibil să le urmăm calea.
Cum a început viaţa Marelui Om în univers?
Înainte de orice, el a început să gândească.
Gândirea lui a trasat limitele în care trebuia să se
manifeste viaţa.
Astfel, Marele Om a stabilit cercul gândirii, care
fixează limitele vieţii şi implică toate posibilităţile, toate
formele în care ea se poate manifesta.
Marele Om a avut nevoie de mult timp ca să creeze
acel cerc al gândirii.
Abia după aceea a început să simtă că gândirea este
ceva real şi are conţinutul ei. Cu alte cuvinte, a început
să-şi umple gândurile, să le dea conţinut.
Ca rezultat al acestei activităţi mentale a marilor
oameni, a apărut creierul în lumea organică; prin
gândirea lor, au organizat creierul.
Pe de altă parte, ca rezultat al activităţii
sentimentelor, au apărut în lumea organică plămânii şi
inima. Fiindcă a venit vorba despre inimă, vom oferi o
scurtă lămurire. Se ştie că, la omul de astăzi, inima este
deplasată în stânga. Cauza acestei deplasări provine din
faptul că, pe vremuri, într-o epocă foarte îndepărtată, s-
a produs o divergenţă, un dezacord între marii oameni,
unii au luat-o la „stânga”, alţii, la „dreapta”. Şi, cum cei
de stânga au avut mai întâi preponderenţa, au deplasat
inima la stânga. Totuşi, pe viitor, când marii oameni de
pe drumul din dreapta vor obţine din nou supremaţia în
dezvoltarea omenirii de pe Pământ (ceea ce se şi
întâmplă deja), gândurile şi sentimentele oamenilor îşi
vor redobândi echilibrul şi inima îşi va recăpăta locul
normal.
Când (în involuţia lor) marii oameni au coborât pe
Pământ ca să-l organizeze, au format stomacul, sistemul
digestiv în general. Ţinem să amintim că această
coborâre a marilor oameni pe Pământ a fost pentru ei
doar un episod. Era una dintre ultimele etape ale
activităţii lor creatoare în lume.
Iniţial, în acea lume invizibilă, aceşti mari oameni,
aceste creaturi puternice erau adevăraţi zei, care au luat
parte la crearea lumii cu toate universurile ei înstelate.
Şi, după ce activitatea lor creatoare din imensitatea
cosmosului a luat sfârşit, doar unii dintre ei au coborât
pe Pământ ca să-l organizeze şi să ordoneze aici totul.
După ce şi-au terminat sarcina, s-au retras din nou în
lumea spirituală, astfel încât, în acest moment, nu mai
există mari oameni în sensul în care erau zugrăviţi
înainte. Nu se mai găsesc aici decât reprezentanţi ai
marilor oameni. Cei care sunt numiţi în mod obişnuit
„mari oameni” (poeţi, scriitori, muzicieni, savanţi,
oameni politici) sunt doar manifestări parţiale ale
marilor oameni, reprezentanţii lor temporari. Şi, într-
adevăr, ce reprezintă un mare muzician de pe Pământ,
un Beethoven, de exemplu, în comparaţie cu acei
sublimi creatori iniţiali ai muzicii lumii? Este abia un
copil care bâiguie încă şi de acum încolo începe să înveţe
să vorbească limba muzicii. La fel stau lucrurile în toate
celelalte sfere ale vieţii spirituale ale omenirii de pe
Pământ.
În prezent, nu avem pe Pământ condiţiile
indispensabile manifestării complete a unui adevărat
Mare Om. Şi, dacă ar coborî, n-ar putea să se manifeste
pe deplin. Hristos, care era în realitate un Mare Om, a
putut să Se dezvăluie locuitorilor de pe Pământ? Abia
dacă a putut să arate a mia parte din ce era cu adevărat,
din iubirea şi înţelepciunea pe care le purta în suflet.
Şi niciun Mare Om, niciunul dintre reprezentanţii
marilor Fiinţe pe care îi numim oameni de geniu nu s-a
putut manifesta pe deplin pe Pământ.
Conform legilor evoluţiei, acum abia apar condiţii
pentru manifestarea marilor fiinţe pe Pământ. Ele vor
veni, pe viitor, printre oameni.
Şi, când vor veni, fiecare om va avea nevoie de o
inteligenţă pătrunzătoare, de o inimă trează ca să le
recunoască. Fiindcă un Mare Om nu se dezvăluie
niciodată el însuşi, nu-şi arată niciodată măreţia,
ştiinţa. Acoperă lumina pe care o radiază cu şapte
văluri, căci ştie că nu i-am putea suporta strălucirea
orbitoare. Singura modalitate care l-ar putea face pe un
Mare Om să se arate este iubirea. Purtător al măreţei
gândiri divine, Marele Om se dezvăluie doar celor care îl
iubesc şi îl cunosc. Îşi ridică atunci o clipă cele şapte
văluri şi lasă razele luminii sale să lumineze inteligenţa
şi inima celor care au reuşit să se apropie interior de el.
Se spune în mod obişnuit că marii oameni au
devenit aşa graţie împrejurărilor exterioare favorabile,
sau că s-au născut aşa conform legii eredităţii. Marii
oameni nu devin şi nu se nasc astfel. Marii oameni sunt
mari deoarece cultivă, dezvoltă în ei gândurile divine
aşezate în mintea lor, în sufletul lor. Tocmai aceste
gânduri divine elaborate de ei îi fac mari.
Dacă mă întrebaţi cum puteţi deveni mari, vă voi
răspunde că, îndată ce veţi începe să lucraţi în voi înşivă
la o idee divină, veţi pune deja baza măreţiei voastre;
îndată ce începeţi să cultivaţi un sentiment divin. Restul
este o chestiune de timp.
Pentru ca această bază să devină fermă în om,
trebuie înainte de orice ca gândirea sa să fie corectă.
Gândurile trebuie să fie strict determinate, nu
rătăcitoare, fanteziste. Ele trebuie să fie manifestarea
unei realităţi, nu reflexia unor idei fictive.
Apoi, fiecare sentiment care se naşte în om trebuie
să aibă în spate, ca să-l susţină, un gând fundamental.
Sentimentele care nu se sprijină pe un gând esenţial
sunt efemere.
În spatele fiecărui gând trebuie să se găsească
principiul primordial care a acţionat în creaţie, iar în
spatele fiecărui sentiment trebuie să se găsească
gândirea. Aşa se întâmplă la marile fiinţe.
Marii oameni au o trăsătură distinctivă: iubirea
pentru duşmani. Ei cunosc această artă dificilă. Orice
mare fiinţă are propria metodă interioară pe care o
aplică în relaţiile cu duşmanii săi, acţionând
întotdeauna conform spiritului Iubirii.
Această artă este dificilă şi, la drept vorbind, este
proprie doar marilor fiinţe. Dar cel care vrea să devină
mare trebuie să înceapă s-o studieze. Vorbind despre
această lege (iubirea pentru duşmani), Hristos a zis în
mod expres că doar cu această condiţie va fi omul
asemenea lui Dumnezeu, care îşi trimite soarele, ploaia,
umiditatea tuturor, fără deosebire, şi celor buni, şi celor
răi.
Iubirea pentru duşmani este, în mod evident, o
trăsătură a grandorii. Nu se dobândeşte cu uşurinţă, dar
cel care vrea să meargă pe drumul marilor suflete este
obligat să reflecteze la această lege şi să se străduiască
să facă cel puţin o aplicaţie „microscopică” a sa în
timpul vieţii.
Cel ce vrea să devină mare trebuie să se gândească
la cei care sunt mari, la acele modele de muncă,
perseverenţă şi rezistenţă. Ei ne oferă exemplul iubirii, al
cunoaşterii, al iubirii de adevăr, al dreptăţii şi al
libertăţii. Să le iubim, aşadar, pe aceste Mari Fiinţe şi să
lucrăm pentru ele!
Toţi locuitorii de pe Pământ pot, cât de puţin, să
lucreze pentru ele.

(1938)
Contractele omeneşti şi divine

Cel mai nou Testament

Poate că nu s-au semnat niciodată atâtea contracte


şi nici nu s-au încheiat atâtea pacte ca în zilele noastre.
Dar poate că nici n-au fost chiar atât de mult încălcate
şi rupte fără milă ca astăzi. Această violare a tratatelor
(în viaţa privată a particularilor şi în viaţa
internaţională) a devenit un fapt atât de obişnuit, încât
s-a pierdut orice încredere în acest mod de a se aranja
relaţiile reciproce dintre oameni, dintre ţări. S-ar zice că
aceste tratate sunt doar simple petice de hârtie ce pot să
fie rupte când ne aranjează mai bine.
Este adevărat că există tratate şi tratate. Tratatele
de pace încheiate între puterile beligerante nu pot fi
considerate convenţii consimţite voluntar şi liber,
deoarece semnătura le-a fost foarte des smulsă prin
forţă, impusă împotriva voinţei lor. Nedreptatea unor
astfel de tratate, violenţa şi constrângerea care stau la
baza lor le fac în mod necesar efemere. Este evident că
nu în exterior trebuie căutată forţa unui tratat, în
peticul de hârtie pe care este scris, în semnături, ci în
interior, în starea conştientă a părţilor contractante, în
probitatea şi valoarea lor morală.
Tratatul, privit din punct de vedere istoric, are o
origine sfântă. În viaţa omenirii, datează din timpuri
îndepărtate, când conştiinţa de sine s-a trezit în om şi
raţiunea a început să acţioneze în el. Pentru că în
Natură un contract adevărat nu poate să existe decât
între oameni raţionali, între fiinţe cu o conştiinţă morală
superior dezvoltată. Şi, cu cât fiinţele sunt mai raţionale,
cu atât sentimentele lor sunt mai constante, cu atât
valoarea lor morală e mai mare, cu atât contractul
semnat de ele e mai durabil şi mai sigur.
În cărţile sfinte unde, sub formă simbolică, este
expusă dezvoltarea conştiinţei omeneşti, se vorbeşte şi
despre tratate încheiate între Dumnezeu şi om, între
Dumnezeu şi aleşii Lui. Cu alte cuvinte, se vorbeşte
despre legătura conştientă care se stabileşte între omul
cu conştiinţa de sine trează şi Izvorul veşnic de unde
curge viaţa lui. Tratatul dintre Dumnezeu şi om sau, mai
degrabă, dintre Dumnezeu şi o colectivitate de oameni
formând „poporul ales” este denumit în Scrierile Sfinte
„legământ”. De exemplu, în Biblie stă scris că „Domnul
Dumnezeul nostru a făcut legământ cu noi pe Muntele
Horeb”. Aceste cuvinte spun că şefii spirituali ai
poporului israelit exprimă un act de înaltă conştiinţă de
sine naţională, o cunoaştere clară a predestinării
acestuia, a misiunii sale istorice. Legământul despre
care se vorbeşte este linia directoare ce arată calea
principală pe care se mişcă, în ansamblu, dezvoltarea
poporului în împlinirea sarcinilor sale istorice. Ea
determină axa în jurul căreia se mişcă întreaga viaţă a
unui popor. Şi, dacă deschideţi Vechiul Testament, veţi
vedea relatat cronologic, prin- tr-o serie de simboluri
istorice, mersul interior al dezvoltării poporului israelit
pentru împlinirea misiunii sale istorice. Veţi vedea
menţionate acolo toate rătăcirile, toate ezitările, paşii
înapoi şi deviaţiile care s-au îndepărtat de marea linie
directoare trasată chiar de la începutul vieţii istorice a
lui Israel. Şi apariţia atâtor profeţi, care la un moment
dat erau întruparea vie a înaltei conştiinţe populare
ataşată de ceea ce patriarhii lăsaseră moştenire
poporului lui Israel, nu este altceva decât efortul interior
al sufletului acelui popor de a evita devierile fatale şi de
a reveni la linia directoare fundamentală care avea să-l
ducă la scopurile lui sfinte. Legaţi între ei, ca puncte vii,
profeţii lui Israel din primele timpuri ale vieţii sale
istorice până la cei din urmă, şi veţi obţine linia
fundamentală urmată de dezvoltarea lui. Dar, ca să
ajungeţi acolo, trebuie să înţelegeţi altfel cartea atât de
profund simbolică, ezoterică, care este Biblia. Dacă este
considerată doar o culegere de mituri şi legende naive,
de fragmente ale unor fapte istorice, se înţelege de la
sine că va rămâne negreşit o carte închisă cu şapte
peceţi.
Dar scopul nostru nu este să interpretăm ezoteric
Biblia. Dorim doar să arătăm cum a apărut cea mai
înaltă formă de tratat care există în lume, legământul
dintre Dumnezeu şi om. Toate celelalte tratate sunt doar
rezultatul acestei prime şi înalte forme. Şi, într-adevăr,
nu există act mai sublim pe lume decât să închei un
tratat, un legământ cu Dumnezeu. Nu este un act
temporar, asemenea tratatelor omeneşti, din care nu
rămâne nimic. Acest contract este un proces veşnic,
neîntrerupt, care se îndeplineşte moment de moment
între măreţul principiu al vieţii şi sufletul omenesc. E un
pact care se reînnoieşte permanent. Şi, atâta timp cât
rămâne fidel acestui angajament interior, cât timp
rămâne fidel sfântului său legământ, cât are un ideal
înalt la care năzuieşte, omul îşi poate alimenta speranţa
de a-şi atinge scopurile sfinte. Oricât de grele ar fi
condiţiile în care se află, indiferent de încercările la care
ar fi expus, dacă păstrează legământul interior încheiat
cu Dumnezeu în adâncul sufletului, va învinge până la
urmă şi va primi ce i s-a promis. Şi, când spunem că
omul va fi judecat, se înţelege că va fi supus judecăţii
din cauza încălcării contractului interior, care este baza
vieţii sale conştiente.
Şi, astfel, pactul încheiat între om şi Dumnezeu este
un act de înaltă conştiinţă de sine. Cel ce vrea să se
înalţe în lume trebuie să aibă un contract, un legământ
cu măreţul Principiu al vieţii. Doar prin acest legământ,
doar prin această unire conştientă cu Marele Viu poate
dobândi calităţile necesare şi poate atinge scopul
suprem. Dacă se leagă doar prin contracte omeneşti,
trebuie să se aştepte la cele mai mari deziluzii. Dar, dacă
vrea să încheie un tratat care să dureze secole, să facă
un legământ sfânt între sufletul lui şi Izvorul Suprem de
unde a primit viaţă şi, profund în conştiinţa lui, să
reînnoiască perpetuu această unire sublimă.
Ceea ce am spus pentru fiecare om în parte este
valabil şi pentru fiecare popor. Dacă un popor vrea în
mod conştient să-şi îndeplinească predestinarea istorică,
trebuie să încheie, înainte de orice, un legământ sfânt cu
Dumnezeu. Unit astfel cu El, va avea revelaţia direcţiei
fundamentale pe care trebuie s-o urmeze şi va scăpa de
rătăcirile care îl abat de la datoriile sale. Fiecare popor a
avut indivizi distincţi care au fost adevăraţi purtători ai
conştiinţei sale de sine şi care i-au adus la cunoştinţă
adevărata sa predestinare istorică. Şi dacă, prin
zgomotul confuz iscat de conducătorii lui politici
neiniţiaţi, ascultă cu atenţie vocea celor care îi dezvăluie
viitorul, va deveni un popor cu adevărat conştient de el
însuşi. Până atunci este doar o masă în bătaia vânturilor
din afară; şefii lui politici, neştiindu-i adevărata misiune
istorică, pot doar să-i risipească energia, căci, dacă
privim mai cu atenţie, vedem că sufletul lui e departe de
ei, că le este străin.
Măreţul Principiu al Vieţii care lucrează în prezent în
toate popoarele le invită să facă un contract nou, un
legământ nou. Acest legământ nou este legământul
Iubirii Divine, care îi va uni pe toţi oamenii într-o
admirabilă frăţie.

(1938)
Trăirea Iubirii

Lumea are nevoie astăzi de puncte de vedere noi. Nu


există nimic de reproşat celor vechi, care erau foarte
bune, dar pentru trecut. Vor rămâne în muzeele naturii
ca nişte antichităţi prin care se va studia trecutul.
Pentru generaţiile viitoare, aceste concepţii vechi sunt
ceva cunoscut. Sufletele care vor veni în aceste generaţii
sunt extraordinar de avansate. Ele au trăit şi au
cunoscut toate lucrurile pe care omul le trăieşte astăzi.
Şi iată de ce vor să aducă ceva nou. Tot ce este vechi a
fost experimentat şi rezultatele se cunosc. Şi cum s-a
exprimat asta în conştiinţa omului? Prin faptul că omul
s-a iubit pe el însuşi înainte de şi mai presus de orice.
„Noul” în care intră în prezent se exprimă prin aceea că
vrea să-i iubească şi pe ceilalţi. A ieşit din el însuşi şi-şi
îndreaptă iubirea spre aproapele lui, pe care vrea să-l
iubească aşa cum se iubeşte pe sine. În asta constă
ideea fundamentală a noului care va aduna oamenii, îi
va uni şi îi va organiza într-un mod cu totul nou.
Ideea de „aproape al nostru” se găseşte în structura
omului. Ea este legătura dintre spirit şi suflet, dintre
intelect şi inimă. Este manifestarea interioară a acestei
idei în viaţa omului. Exterior, se manifestă prin legătura
care există între bărbat şi femeie. Şi, dacă mă întrebaţi
de ce bărbatul trebuie să iubească femeia, vă voi
răspunde că bărbatul trebuie să iubească femeia
(această fiinţă apropiată) fiindcă este conducătoarea
iubirii. Şi din iubire se naşte viaţa. Şi, deoarece viaţa
este o necesitate pentru om, dacă nu iubeşte femeia, va
fi lipsit de ea. La rândul ei, femeia trebuie să iubească
bărbatul fiindcă reprezintă intelectul omenesc şi lumina
ce provine de la înţelepciune. Dacă femeia nu-l iubeşte,
va fi lipsită de lumină şi va merge în întuneric. Şi, fără
lumină, nu va putea niciodată să înţeleagă viaţa.
Atâta vreme cât omul nu are lumină în el, nu-i este
cu putinţă să cunoască universul. Dar şi el va rămâne
necunoscut dacă nu emite lumină. Dacă vrea să fie
cunoscut, trebuie neapărat să dăruiască, trebuie să
emane ceva. Îndată ce se închide în el însuşi, seamănă
cu sorii negri, fiindcă există şi aşa ceva în lume.
În lumina noilor concepţii, înţelegem altfel bărbatul
şi femeia, tatăl şi mama, fratele şi sora. Îi vom înţelege
nu după formă, aşa cum era cazul până în prezent, ci în
sensul lor cel mai profund. Deoarece sunt imagini ale
unor idei, ale unor forme de idei prin care lumea raţiunii
vrea să ne arate relaţiile iniţiale care există în iubire. În
aceste forme se află cuprinse metodele după care trebuie
să trăim aplicând iubirea faţă de aproapele nostru. Căci
ce este fratele pentru soră? îi este o fiinţă foarte
apropiată. El este o formă specială a iubirii pentru
aproapele nostru. Astfel, nu-l putem numi frate decât pe
acela care îşi consideră sora ca pe un alt el însuşi. Şi o
soră este doar aceea care îşi tratează fratele ca pe sine
însăşi. Ca forme de idei ale lumii raţiunii, tatăl şi mama,
fratele şi sora ne arată felul în care trebuie să ne
comportăm în viaţă. Dacă cineva vă întreabă cum
trebuie să se comporte în viaţă, răspundeţi-i fără cea
mai mică ezitare: „Comportă-te ca şi cum ar fi vorba de
tatăl tău, de mama ta, de fratele tău, de sora ta”.
Dar când va putea să fie aşa? Doar atunci când
bărbatul şi femeia se vor înălţa spiritual, când vor deveni
slujitori conştienţi ai iubirii. Atunci, tatăl, în calitate de
conducător de lumină, va putea să aşeze legile în
intelectul fiilor şi fiicelor sale, iar mama, în calitate de
conducătoare de iubire şi căldură, va putea să
implanteze legile în inima fiilor şi fiicelor sale. În această
stare de lucruri, fiul şi fiica ce se nasc într-o familie vor
fi cunoscuţi de părinţii lor. Vor comunica cu ei chiar
înainte de a veni pe lume. În căminul în care copiii vin în
acest fel vor domni afecţiunea reciprocă şi buna
înţelegere între toţi membrii, va fi pace şi armonie.
Şi, atunci, fratelui şi surorii care fac parte dintr-o
astfel de familie li se poate recomanda să se comporte ca
tatăl şi mama lor. Totuşi, astăzi, în multe familii, asta
nu se poate încă aplica. Fiul nu trebuie să facă
întotdeauna ce face tatăl, şi pe bună dreptate.
Putem construi viaţa de familie într-un mod exterior.
Iubirea, singura care determină adevăratele relaţii din
familie, singura care o poate construi, este înlocuită de o
morală din exterior. Tatăl şi mama le fac deseori morală
copiilor, vrând să-i determine să adopte ceea ce le
lipseşte lor înşile. Este o greşeală evidentă. Ceea ce este
adevărat pentru viaţa de familie este adevărat, în
general, pentru viaţă. Nu se poate trăi în afara iubirii,
fiindcă principiul din care decurge viaţa este iubirea.
Ce trebuie să se înţeleagă oare când spunem că
omul trăieşte? Pentru ca un om să trăiască, trebuie să
întreţină în el o afluenţă de iubire. Dacă vrea să-şi
prelungească viaţa, trebuie să întărească iubirea. Dacă
iubirea lui scade, va muri. Creşterea iubirii duce la o
creştere a vieţii. O diminuare a iubirii are drept
consecinţă o diminuare a vieţii. Se poate spune,
exprimându-ne matematic, că viaţa este direct
proporţională cu iubirea.
Această lege se referă şi la viaţa fizică, şi la viaţa
spirituală. Astfel, credinţa omului depinde de iubire. Cu
cât are mai multă iubire, cu atât are mai multă credinţă.
Şi, cu cât va avea mai multă credinţă, cu atât va avea
mai multă speranţă. Aceste forţe iniţiale din sufletul
omului sunt inseparabil legate între ele. Aşadar, este
clar că iubirea întăreşte sau diminuează viaţa şi, în
consecinţă, toate funcţiile ei. Ea întăreşte sau
diminuează forţele psihice. Observaţiile dovedesc că
diminuarea iubirii la om se reflectă şi în toată natura sa
organică - organele se reduc şi degenerează treptat.
Capătul final al acestei diminuări a iubirii este moartea.
Aici se opreşte orice dezvoltare, care este un proces al
vieţii şi, în consecinţă, şi al iubirii.
Mulţi oameni aşteaptă astăzi să vină cineva să-i
salveze de neplăcerile vieţii. Dar numai iubirea îi poate
salva. Iubirea trebuie să pătrundă în lume şi să lucreze
în toate inimile, în toate minţile, în toate sufletele.
Trebuie să pătrundă peste tot, să lucreze peste tot.
Despre aceste timpuri se spune în Sfânta Scriptură:
„Locuinţa Mea va fi între ei... şi ei vor fi poporul Meu”.
Asta înseamnă că iubirea îşi va stabili sălaşul printre
oameni şi-i va uni într-un tot. Atunci se vor realiza toate
aspiraţiile sufletului omenesc, care lâncezesc în adâncul
lui.
Am încercat multe drumuri în viaţă, am făcut multe
experienţe. Şi mai putem să facem câte vrem, dar vom
înţelege până la urmă că adevărata eliberare de
neplăcerile vieţii vine de la iubire. Trebuie chiar de astăzi
să se sădească în fiecare năzuinţa irezistibilă de a trăi
iubirea aşa cum se manifestă în prezent.

(1939)
Manifestarea divinului din om

Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie de o


concepţie corectă despre viaţă. Dar este imposibil să
înţelegem exact viaţa dacă nu înţelegem Iubirea, fiindcă
Iubirea este măreţul principiu din care decurge ea. Toate
tentativele făcute în scopul de a înţelege viaţa în afara
iubirii şi construirea ei pe altă bază trebuie fatalmente
să eşueze. Experienţa dobândită până astăzi în această
privinţă dovedeşte aceasta cu prisosinţă.
Iată de ce, dacă nu înţelegem Iubirea Divină, din
care s-a născut viaţa şi care a aşezat în ea toate
condiţiile de dezvoltare, vom fi departe de realitatea
vieţii, de esenţa ei, nu vom putea decât să rătăcim după
umbrele sale. Pe iubire, nu pe umbre (instinctul de
continuare a rasei, instinctul de autoconservare, de
asociere etc.) se bazează, dacă privim mai cu atenţie,
relaţiile dintre bărbaţi şi femei, dintre taţi şi mame,
dintre copii şi părinţi, dintre fraţi şi surori, dintre
profesori şi elevi, dintre societăţi şi popoare. Iubirea este
şi va rămâne adevărata bază a vieţii. Şi exact asta
trebuie să recunoaştem astăzi. Nu trebuie să mai vedem
viaţa din punctul de vedere al animalului, ca pe o luptă,
ci trebuie să i se înţeleagă esenţa profundă, care este
conţinută în iubire. Tocmai în acest scop a venit omul pe
Pământ, ca să înveţe să vadă viaţa în lumina iubirii, ca
să-i aplice legile şi să se pună în slujba binelui, care este
întreţinut de iubire.
O mare parte din omenire doreşte astăzi ca lumea să
devină mai bună. Dar, în ea însăşi, lumea este în stare
bună.
Din păcate, în ea s-au strecurat multe lucruri create
de om. Şi tocmai aceste lucruri trebuie să fie îndepărtate
din rădăcină, cu orice preţ. Există în lume o mulţime de
greşeli omeneşti de natură atât fizică, cât şi psihică şi
emoţională. Dacă oamenii s-ar putea elibera de ele şi ar
lăsa să lucreze în ei doar divinul, adică Iubirea, domnia
lui Dumnezeu s-ar instaura imediat pe Pământ. Toţi cei
care au putut să ajungă la această înţelegere a lucrurilor
sunt, în această lume, oamenii cu adevărat raţionali.
Nu demult, preşedintele SUA le-a trimis şefilor de
state autoritare un mesaj în care le punea următoarea
condiţie: să consimtă să nu atace statele mici şi slabe,
iar el va face tot posibilul să fie ajutate economic.
Dumnezeu le-a trimis demult popoarelor mesajul Lui,
care zice: „Dacă îmi daţi ascultare şi nu vă mai chinuiţi
unii pe alţii, vă voi binecuvânta. Dar, dacă îmi încălcaţi
Legea, voi lăsa să vi se aplice legea pe care o aplicaţi voi
celorlalte popoare”.
Toate suferinţele, toate bolile şi infirmităţile
(personale sau sociale) care chinuie omenirea sunt
rezultatul încălcării legii Iubirii. Omul trebuie, o dată
pentru totdeauna, să recunoască acest lucru şi să nu
mai încalce această lege. Faptul că ceilalţi nu valorează
mai mult decât el nu trebuie să fie o piedică. Căci toate
imperfecţiunile celorlalţi sunt în el, la fel ca toate
calităţile. În consecinţă, omul n-are dreptul să vorbească
despre defectele aproapelui său. Singurul drept pe care
îl are este acela de a se corecta pe el însuşi. Şi este ceva
indispensabil, având în vedere că ameliorarea indivizilor
distincţi va avea drept consecinţă ameliorarea întregii
lumi a oamenilor. Dar, dacă indivizii nu se corectează,
nu se va produce nicio schimbare în bine a lumii
oamenilor.
Astfel, Marii Maeştri ai omenirii au propovăduit
înainte de orice reformarea individuală. Aceasta este
sarcina fiecărui suflet. Totuşi, mulţi oameni religioşi, ca
să facă această reformă, aşteaptă să vină în ei Duhul
Sfânt. Asta înseamnă o înţelegere greşită a problemei.
Dumnezeu a aşezat totul în om chiar din momentul în
care l-a creat. Venirea lui Hristos a avut ca scop să
trezească divinul aşezat la început în fiecare om, să-i dea
impulsul de a se manifesta, pentru ca el să păşească din
nou pe adevăratul drum al vieţii. Oamenii din zilele
noastre s-au abătut de la acest drum. Trebuie ca ei să
parcurgă în sens invers unghiul deviaţiei şi să pornească
din nou pe calea cea dreaptă.
Aşadar, înainte de orice, este necesar să-i facem pe
oameni să înţeleagă că trebuie să-i dea divinului, care
este aşezat în ei de la început, posibilitatea de a se
manifesta fără piedici. Trebuie să-i dea frâu liber. Toate
fiinţele bune, toate marile fiinţe care au realizat
reeducarea omului lucrează la această trezire a
divinului. Şi toţi oamenii de stat din zilele noastre, a
căror misiune este să călăuzească destinele popoarelor
în timpurile grele de astăzi, trebuie să asculte sugestiile
divinului şi să se supună lor. Este adevărat că, în acest
moment, situaţia guvernanţilor nu e uşoară, toată lumea
îşi dă bine seama de asta. Mulţi dintre ei înţeleg cu
claritate că un război viitor ar fi un flagel
înspăimântător. Ştiu că e posibil să nu mai rămână nici
măcar amintirea unor mari oraşe unde se găsesc
adunate de secole valorile materiale şi culturale ale
popoarelor. Ştiu că, într-un război, e posibil să piară
floarea naţiunii, adică tot ce este mai sănătos, mai
capabil şi mai apt în ceea ce priveşte viaţa şi munca
productivă. Ştiu că un astfel de război plin de oroare
(spre care se îndreaptă totuşi popoarele, ca şi cum ar fi
împinse de o fatalitate) va fi, probabil, urmat de o mare
decadenţă şi va fi nevoie de mult timp ca să se recreeze
totul. În aparenţă, nici statele care formează blocul
democratic, nici statele autoritare nu doresc războiul.
Guvernele marilor puteri profită de orice ocazie ca să-şi
manifeste prin cuvinte sforăitoare ataşamentul faţă de
pace. În realitate, nici democraţiile, nici dictaturile nu
fac nimic esenţial ca să prevină un viitor conflict armat.
Pentru că toţi îşi apără interesele egoiste. În fruntea
popoarelor trebuie să se afle conducători care să aibă în
vedere nu numai interesele poporului lor, ci pe ale
tuturor popoarelor. Trebuie să apară guverne care, fiind
ghidate de un sentiment de înaltă Dreptate, să ducă o
politică internaţională bazată pe concepţia că popoarele
(mici şi mari) sunt organe ale aceluiaşi organism
omenesc general şi că, în consecinţă, un popor nu se
poate dezvolta în detrimentul altuia.
De altfel, dacă omenirea ar fi fost lăsată de capul ei,
dacă li s-ar fi dat popoarelor voie să se guverneze
singure, de mult n-ar mai fi rămas urmă din ele pe faţa
Pământului. Dar nu s-a întâmplat aşa fiindcă există o
lume a înaltei raţiuni deasupra lumii oamenilor. Ea
regularizează orice activitate umană şi ţine în echilibru
sistemul lumii oamenilor. Această lume este invizibilă
pentru oameni, dar asta nu înseamnă că nu există.
Această lume se află înăuntrul nostru. Fiinţele raţionale
care o populează dispun de o forţă atât de mare, au
mijloace atât de extraordinare, încât este imposibil să ne
putem face o idee despre ele. Dacă ar dori, ar putea să
adoarmă omenirea din prezent şi s-o facă inofensivă.
Dar ştiu că este inutil, pentru că, imediat după ce se va
trezi, va continua pe acelaşi drum, din punctul unde s-a
oprit. Lumea spirituală vrea să ne constrângă să
începem, cât mai repede, să gândim altfel. Vrea să ne
oblige să acţionăm conform legilor ei nu prin violenţă, ci
liberi şi din convingere interioară. Dacă am reuşi să
intrăm în legătură cu această lume, am înţelege că este
absolut corectă şi că are în vedere drepturile tuturor
oamenilor, ale tuturor popoarelor. Ea vrea ca toţi
oamenii, toate popoarele să fie libere.
Popoarele care vor libertatea doar pentru ele însele,
fără să ezite să subjuge alte popoare, se află în opoziţie
evidentă cu această lume.
Şi voia acestei lumi este ca fiecare om să aibă
libertatea să se manifeste. Prin „libertate” înţelegem că
trebuie să-i dăm fiecăruia posibilitatea să manifeste
divinul din el. Manifestându-l în mod liber, manifestând
divinul aşezat în el de la început, omul va fi cu adevărat
util poporului său, întregii omeniri, întregului univers.
Divinul are nevoie de condiţii ca să se manifeste în
om, are nevoie să i se dea curs liber în viaţa omului, dar
asta înseamnă timpuri noi.

(1939)
Legea întineririi

Mulţi oameni caută modalitatea de a fi întotdeauna


tineri pe Pământ. Ei vor să găsească metode de întinerire
şi elixirul tinereţii veşnice. Dar pe Pământ nu pot să
evite bătrâneţea, aşa cum nu se poate evita tinereţea.
Ele sunt două faze ale aceluiaşi proces de creştere şi
dezvoltare care se realizează în natură cu o constanţă
imuabilă.
Pentru natură, tinerii sunt începutul lucrurilor,
bătrânii fiind sfârşitul lor. Tinerii sunt floarea; bătrânii
sunt fructul. Dacă floarea nu se transformă în fruct şi se
ofileşte, ce sens are pentru ea să fi existat? Şi, dacă
fructul (sâmburele lui) nu cade în pământ, dacă nu
„moare”, de ce s-a mai copt? Bătrânul trebuie să treacă
prin moarte ca să întinerească. Tânărul trebuie să treacă
prin procesul de maturizare ca să îmbătrânească.
Pentru natură, un bătrân pe Pământ este un om
care trăieşte într-o sferă a conştiinţei de sine. El îşi vede
nu doar propriile greşeli, ci şi greşelile a sute şi mii de
generaţii de dinaintea lui. Dar le vede şi virtuţile. Profită
şi de unele, şi de celelalte, reparând greşelile şi lucrând
cu virtuţile ca fiind o moştenire preţioasă. Aşadar, din
punctul de vedere al naturii, un om bătrân este cel care
repară greşelile generaţiilor trecute. Şi cel care se
indignează în privinţa strămoşilor, considerând că nu i-
au lăsat nimic bun, dă dovadă de o lipsă evidentă de
înţelegere. Căci aşa e legea: numărul de greşeli comise
de generaţiile trecute este egal cu numărul de virtuţi pe
care le-au dezvoltat. Natura păstrează întotdeauna
echilibrul.
Când vorbim despre întinerire, înţelegem în general
că întinerim fără să trecem prin procesul morţii. Nu
exact la asta voiau să ajungă alchimiştii când căutau cu
atâta râvnă elixirul vieţii? Dar întinerirea (indiferent cum
este obţinută) este o achiziţie nepreţuită, deoarece, dacă
reuşim să întinerim fie chiar şi cu o zi, în acea zi există o
energie extraordinară.
Nu ne vom ocupa de indicarea mijloacelor artificiale
de întinerire (foarte diferite în funcţie de şcolile oculte
din toate timpurile), nici nu vom aminti experienţele
ştiinţifice întreprinse pentru atingerea acestui scop. Vom
face însă cunoscută modalitatea naturală de întinerire
care există în natură, precum şi legea pe care se bazează
ea. Această modalitate, ca, de altfel, toate modalităţile
naturii, are avantajul de a le fi accesibilă tuturor.
Legea întineririi este Binele. Răul este legea
îmbătrânirii. Aşadar, cel ce vrea să fie tânăr n-are decât
să facă binele, cel ce vrea să fie bătrân, să facă răul.
Totuşi, răul este doar pentru un număr mic de
persoane. El face omul înţelept. Nu eşti „bătrân” decât
după ce ţi-ai terminat studiile la şcoala răului. Dar,
înainte de a trece prin şcoala răului, a trebuit să treci
prin şcoala binelui. E ceva normal în natură: se trece
întâi prin şcoala binelui şi apoi prin cea a răului. Dacă
începem cu răul, tot procesul va urma o mişcare
contrară. Potrivit Apocalipsei, nu există în lume decât
douăzeci şi patru de bătrâni. O fiinţă inteligentă trebuie
să ducă o viaţă intensă vreme de miliarde de ani pentru
a dobândi câteva trăsături de bătrâneţe în sensul înţeles
de natură.
Omul, care este încă un copil în cosmos, vede
drumul binelui larg deschis în faţa lui. Binele este legea
veşnicei întineriri. Cel ce vrea să fie tânăr n-are decât să
urmeze acest drum.
Voi aminti aici câteva reguli practice aflate în relaţie
cu procesul de întinerire.
O primă regulă spune să nu păstrăm imaginile
răului în conştiinţa noastră. Nu încercaţi să aflaţi ce este
răul. Lăsaţi-le această problemă „bătrânilor”. Când un
învăţat din vechiul Egipt a fost întrebat ce este răul, el s-
a mulţumit să strângă din buze.
Reţineţi binele în gândirea voastră ca pe o puternică
forţă colectivă universală, care întinereşte constant
gândurile, sentimentele şi voinţa omului, care îi
întinereşte trupul. Binele întreţine armonia în ansamblul
organismului şi îl păstrează sănătos. Dacă n-ar fi binele,
organismul omenesc s-ar dezagrega imediat în părţile
sale componente. Mulţumită lui, omul evoluează sub
razele binefăcătoare ale soarelui divin. Dar lucrul de care
trebuie să ne ferim cu grijă este nemulţumirea. Ea este
un înveliş opac care împiedică acele raze să pătrundă în
om şi, în consecinţă, opreşte creşterea.
Când intrăm în mod conştient în bine, observăm că
este o lume sublimă, unde trăiesc şi lucrează multe
fiinţe. Binele este un laborator grandios pentru cel care
învaţă. A învăţa să ştii să te foloseşti de elementele
binelui, de forţele şi legile sale este o întreagă ştiinţă.
Privim, în general, binele în mod foarte obişnuit şi nici
măcar nu bănuim că formează o întreagă lume. Omul
nu înţelege asta decât după ce intră într-un laborator. Şi
exact atunci încep relaţiile lui cu fiinţele elevate care
lucrează în acest laborator şi de la ele va învăţa. În bine
se găseşte totul!
Altă regulă spune să vă bucuraţi de tot ce e bun!
Când citiţi opera unui poet, fiţi mulţumiţi de poezia lui.
Când ascultaţi un muzician, bucuraţi-vă că îi auziţi
muzica. Bucuraţi-vă în faţa creaţiilor pictorului, în faţa
lucrărilor unui savant, ale unui filosof. Să simţiţi
bucurie la vederea inginerului constructor, a
muncitorului, a agricultorului! Apreciaţi munca peste tot
unde se manifestă, ea să vă umple sufletul de bucurie!
Fiecare om are o energie tainică, raţională, pe care
natura a aşezat-o în el ca să îndeplinească o anumită
muncă. La fel stau lucrurile cu orice fiinţă vie.
Luaţi parte la operele naturii. Tot ceea ce creează ea
să vă bucure şi să învăţaţi de la ea. Nu există un
profesor mai mare. Să nu admiteţi, în niciun caz, să vă
substituiţi naturii în voi. Dacă o veţi face, veţi îmbătrâni.
Toţi cei care au îmbătrânit s-au substituit întotdeauna
naturii în ei. Lăsaţi-o să lucreze ea însăşi. Natura a trăit
mult, are în spate o viaţă de o întindere
incomensurabilă. Ce bătrână e natura! Şi, în pofida
bătrâneţii sale, e mai tânără decât noi. Şi pe bună
dreptate se poate spune despre ea că este veşnic tânără
în manifestările sale.
Învăţaţi întotdeauna de la natură, şi veţi obţine ceva
preţios. Natura nu îmbătrâneşte niciodată, nu-şi pierde
niciodată forţa, nu se descurajează niciodată, iubirea ei
nu se schimbă niciodată. În ciuda tuturor modificărilor,
această iubire rămâne imuabilă.
Când ajungeţi la o anumită vârstă, începeţi să vă
gândiţi că sunteţi bătrâni. Amintiţi-vă că Natura a trăit
ani fără număr şi că n-a îmbătrânit. Lumea este creată
pentru tineri. În lume, tot ce învaţă e tânăr.
Omul bătrân, asemenea bătrânilor din Apocalipsă,
este un tezaur divin. El este trezorierul achiziţiilor
divine.
Altă regulă esenţială: să aveţi întotdeauna inima
recunoscătoare. Unul dintre sentimentele care întreţin
procesul de întinerire este recunoştinţa. Când suferiţi,
mulţumiţi că natura v-a găsit demni de atenţia ei.
Suferinţele sunt loviturile de maestru pe care dalta
sculptorului naturii ni le aplică cu o dibăcie minunată.
Din fiecare om vrea să sculpteze ceva perfect. Astfel,
trebuie să aveţi întotdeauna încredere deplină în natură.
Ea are cele mai bune intenţii pentru a ajuta omul în
evoluţia lui. Dar vrea să fie ascultată. Îi plac discipolii
silitori şi le vine în ajutor. Trebuie să-i mulţumiţi clipă
de clipă pentru ce vă dăruieşte şi ce nimeni altcineva n-
ar putea să facă. Şi, astfel, exprimaţi-vă recunoştinţa
pentru fiecare bun pe care îl dobândiţi, indiferent cât e
de mic. Omul are o trăsătură frumoasă dacă ştie să
mulţumească şi să se bucure de un lucru cât de mic.
Recunoştinţa voastră să treacă zilnic prin mii de
forme. Veţi întreţine astfel veşnic activ procesul interior
al întineririi.

(1939)
Sufletul omenesc

Viaţa pe Pământ este supusă unor limitări continue.


Omul este legat în întregime de ordinea care există în
prezent în lume. Întreaga sa natură (şi corpul, şi inima,
şi voinţa) resimte această limitare. Şi supremele principii
nemuritoare din om sunt în aşa măsură limitate în
manifestările lor pe Pământ, încât pentru cei mai mulţi
oameni nici măcar nu există drept ceva real. Şi, într-
adevăr, pentru cel mai mare număr de oameni, divinul
din ei, sufletul, este în stare de somnolenţă, trezindu-se
doar din când în când, ca un impuls interior profund
care acţionează periodic. S-ar putea spune că, în viaţa
sa pe Pământ, inima omului nu trăieşte, ci se află în
sclavie, la fel şi intelectul, care nu face altceva decât să
slujească.
Viaţa liberă a inimii, a intelectului, a sufletului,
acesta este „paradisul pierdut”. Fiindcă, zicând „paradis”
sau „Cer” în sensul ocult al termenului, înţelegem lumea
inimii, a capacităţii de înţelegere, a sufletului fiinţei
omeneşti, lumea care conţine toate posibilităţile unei
dezvoltări libere şi complete a omului. În consecinţă,
când vorbim despre „Cer”, înţelegem acea lume de înaltă
raţiune unde domneşte legea Iubirii în toată
plenitudinea, în toată forţa ei. Şi iubirea este principiul
primordial din care decurge totul. Ea a existat înainte de
a începe să existe orice în lume, a existat înainte de orice
există! Pământul, în sensul ocult al termenului, este
locul unde Iubirea nu domneşte încă. Şi iată de ce este
locul dezordinii, al anarhiei, al egoismului, al
dezbinărilor şi al luptelor interminabile.
În acest sens al cuvântului este el locul
„ateismului”. Pentru că, în afara Iubirii, Dumnezeu
rămâne de neînţeles pentru om. Putem să vorbim despre
El, putem să creăm religii şi culte religioase în numele
Său, putem să discutăm filosofic despre esenţa,
atributele Sale etc., dar toate acestea n-au niciun sens
în afara Iubirii.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut în afara Iubirii. Şi
principiul din om, singurul care poate să-L cunoască pe
Dumnezeu ca Iubire, în esenţa Sa cosmică, este sufletul.
Nici inima, nici intelectul nu pot să aibă despre
Dumnezeu decât cunoştinţe limitate, parţiale. Şi, când
se spune că Dumnezeu vine în om, este vorba despre
sufletul lui. Sălaşul lui Dumnezeu nu este nici inima,
nici mintea omului, ci sufletul lui.
Ideea adevărată pe care ne-o facem despre
Dumnezeu este ideea Iubirii, care trăieşte în sufletul
omului. Această idee nu este „familiară” la noi, ca la
oamenii religioşi, care sunt mai ales oameni de inimă;
nici nu este abstractă, ca la oamenii de intelect. Aceasta
este o idee sfântă şi vie care formează un nucleu iniţial
în jurul căruia se mişcă viaţa sufletului.
Şi, pentru ca în om să se trezească această sublimă
viaţă a Iubirii, trebuie înainte de orice ca sufletul lui să
se trezească. În el se găseşte centrul acelei esenţe divine
iniţiale.
Ce lucru sublim este sufletul omenesc, pentru ca
Dumnezeu să trăiască în el! Şi, într-adevăr, el este acel
principiu divin despre care se spune: „Şi Dumnezeu l-a
făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa”.
Sufletul omului pătrunde tot corpul lui. Îi pătrunde
inima, intelectul, dar se află în acelaşi timp în afara lor.
El pătrunde cosmosul întreg, dar se află în acelaşi timp
în afara cosmosului.
Sufletul se află mai presus de tot ce ne putem
reprezenta. Nu poate fi descris în cuvinte.
Despre acest suflet vorbeşte Învăţătura Nouă. Acest
suflet va fi baza pe care se va construi în viitor cultura
Iubirii. Şi, orice am putea spune în prezent despre
Dumnezeu, despre Iubire, despre Adevăr, despre
înţelepciune, despre scopurile înalte ale creaţiei, despre
sensul vieţii omeneşti, toate acestea rămân
inimaginabile. Doar sufletul înţelege limbajul acestei
măreţe realităţi, fiindcă face el însuşi parte din ea.
Deoarece sufletul poartă în el Iubirea, o va realiza în
viaţa întreagă a omenirii. El va crea cultura nouă care
are drept deviză: „în lume, totul este pentru binele
tuturor”. Aceasta este o mică licărire a ceea ce ne spune
învăţătura despre suflet, locul în care sălăşluieşte
Dumnezeu.

(1940)
Cele trei mari forţe

Cei mai mulţi oameni se descurajează uşor în zilele


noastre. De ce se descurajează? Mulţi vor spune că,
bunăoară, condiţiile actuale sunt foarte grele, că la
fiecare pas ei întâmpină doar insuccese, ceea ce face
credinţa să dispară şi omul să se descurajeze. Totuşi,
cauza profundă a descurajării nu sunt condiţiile
exterioare; ea se găseşte în speranţa prea slabă, credinţa
prea slabă şi slaba iubire de oameni. De aceea, este
necesar, ca să nu ne lăsăm doborâţi tot timpul, să
întărim în noi cele trei surse din care decurg iubirea,
credinţa şi speranţa. Unde se află aceste surse? în capul
omului, în creierul lui. În el se află trei centri speciali ce
sunt conducătorii acestor trei forţe cosmice puternice. Şi
s-a observat că, atunci când oamenii se descurajează, îşi
prind în mod obişnuit capul între mâini şi pipăie în mod
inconştient anumite părţi ale craniului. Se înţelege de la
sine că şi cei la care credinţa, speranţa şi iubirea sunt
deja bine dezvoltate îşi pipăie capul. Dar există o mare
diferenţă între felul de a palpa al unora şi al altora.
Atunci când cei care au credinţă îşi ating capul, faţa le
este imediat luminată de un zâmbet, se bucură că au în
ei ceva ce le dă siguranţă deplină: au pe ce conta. Dar,
când cei care au o slabă credinţă şi speranţă îşi ating
capul, ei devin imediat încruntaţi şi nemulţumiţi de ei
înşişi, ca şi cum ar fi pipăit un buzunar gol. Simt că n-
au pe ce să conteze. De aceea vă spun: Frecventaţi-i pe
oamenii care au credinţa puternic dezvoltată. Aceştia
sunt bogaţi, dar şi foarte generoşi. Frecventaţi-i pe
oamenii care au speranţa puternic dezvoltată. Ei aduc
elan şi încurajare. Frecventaţi-i pe oamenii în care
iubirea este puternic dezvoltată. Ei vor contribui la
întărirea în voi a izvorului iubirii şi vieţii.
Întreţineţi relaţii cu oamenii care au credinţa,
speranţa şi iubirea bine dezvoltate, deoarece viaţa
acestor oameni se sprijină pe baze solide, de
nezdruncinat. Iubirea, credinţa şi speranţa sunt cele trei
baze ale vieţii. Speranţa rezolvă doar problemele de o zi.
Credinţa rezolvă problemele de secole. Şi iubirea este
forţa care cuprinde întreaga eternitate, întreaga omenire.
Dacă nu puteţi să iubiţi oamenii cel puţin mental,
înseamnă că pentru voi n-a venit momentul să începeţi
cu iubirea. Dacă nu vă este posibil să credeţi că vi se vor
da într-o zi condiţiile de a vă înălţa, nu începeţi cu
credinţa. Trebuie să credeţi în asta în ciuda tuturor
contradicţiilor care există în lume. În fine, trebuie să
speraţi că zilnic există ceva care vă este special destinat.
Credeţi oare că acea cantitate de aer pe care trebuie s-o
respiraţi nu este stabilită? Credeţi oare că acea cantitate
de hrană, de lumină, de sunet pe care trebuie s-o primiţi
zilnic nu este bine determinată? Totul e determinat. Dar
asta li se pare atât de absurd oamenilor încât aceste
lucruri nici măcar nu le trec prin minte. O ştiinţă nouă
trebuie să dezvăluie aceste adevăruri.
Credincioşii se laudă uneori că au o credinţă fermă
în Dumnezeu. Dar, dacă se descurajează şi ei atât de
uşor, unde le este iubirea, unde le este credinţa în
Dumnezeu? Omul trebuie să aibă înainte de toate o
iubire absolută pentru Dumnezeu, dar şi o credinţă
absolută şi o speranţă absolută în Dumnezeu. Se
înţelege de la sine că, atunci când vorbesc despre
Dumnezeu, nu înţeleg un Dumnezeu care stârneşte
certuri, discordie între oameni. După părerea mea,
Dumnezeu este cel care armonizează totul. În lumea în
care Se află El, nu există nici carnivore, nici ierbivore,
nici criminali, nici regi, nici stăpâni, nici servitori. Acolo
toţi sunt egali. Egalitatea constă în faptul că toţi sunt
bogaţi. Acolo, fiecare posedă mai mult decât are nevoie.
Toţi cei care trăiesc lângă Dumnezeu au dorinţa să
dăruiască, nu să ia. Ei iubesc întreaga lume şi vor doar
să dăruiască. Sunt fiinţe care îl iubesc cu adevărat pe
Dumnezeu. Fiinţele care au credinţă merg printre
oameni ca să le inspire credinţa. Ele zic: „Să credeţi că
există binefaceri pentru voi, că există bogăţii destinate
vouă”. Şi cei care au speranţă zic: „Să speraţi în tot ce
pot să aducă iubirea şi credinţa”. Să credeţi sută la sută
că totul este adevărat. Ceea ce doriţi se va împlini.
Păgânul care s-a dus la Hristos să se roage Lui pentru
fiul său bolnav a probat această lege. Hristos i-a zis:
„Du-te, fiul tău se va vindeca. Când a ajuns acasă, şi-a
găsit fiul vindecat şi a putut să se convingă că el îşi
redobândise sănătatea exact în momentul în care
Hristos rostise cuvintele de dinainte.
În zilele noastre, oamenilor le este teamă să urmeze
calea iubirii deoarece consideră iubirea o forţă
periculoasă care le va aduce suferinţe. Dar aceste
suferinţe provin din faptul că nu pot să accepte complet
iubirea. Fiindcă iubirea în sine este indivizibilă. Trebuie
ori s-o accepţi total, ori s-o respingi. Totuşi, cei mai
mulţi oameni cred că trebuie să iubească doar o
persoană. A iubi o persoană şi a dori s-o ai permanent în
faţa ochilor înseamnă orbire. Nu vorbesc despre iubirea
care orbeşte. Iubirea este o forţă care le deschide tuturor
mintea şi inima. Cel care iubeşte în acest fel este gata să
le vină în ajutor tuturor celor pe care îi întâlneşte în jur.
Un astfel de om va crea pentru fiecare o bună-dispoziţie
spirituală.
Oamenii din zilele noastre dau dovadă de aceeaşi
înţelegere greşită a credinţei. Ei se împart în credincioşi
şi necredincioşi. Dar această împărţire n-are niciun
sens, fiindcă nu trebuie să confundăm credinţa cu
credinţele şi ideile religioase. Credinţa este o forţă
universală sublimă care este legată în lume de principiul
mental. Ea susţine intelectul omului. Dacă credinţa
omului este slabă, la fel va fi şi puterea lui de înţelegere.
O astfel de corespondenţă există şi între speranţă şi
inimă, precum şi între iubire şi spirit. Dacă speranţa
omului este slabă, la fel îi este şi inima. Dacă iubirea
omului este slabă, la fel îi este şi spiritul. În consecinţă,
pentru ca spiritul să se manifeste, are nevoie de iubire.
Fără această forţă supremă, nu se ajunge la nimic. Este
clar că există o diferenţă enormă între această iubire şi
amestecul omenesc de sentimente şi dorinţe care se
numeşte în mod obişnuit „iubire”.
Omul trebuie să poarte în interior trei veşminte:
iubirea este veşmântul divin, credinţa, veşmântul
angelic, speranţa, veşmântul omenesc. Numesc „sfânt”
orice om care poartă veşmântul iubirii, al credinţei şi al
speranţei. Numai cel care poartă veşmântul angelic
poate să înţeleagă ce înseamnă „a sluji” în lume. Cel ce
nu poate să se pună în slujba tuturor nu ştie ce este
credinţa. Şi omul care nu este gata să iubească pe toată
lumea nu poate fi numit Fiul lui Dumnezeu. Ca să fii
Fiul lui Dumnezeu, trebuie să simţi o tresărire sfântă în
faţa a tot ce a creat Dumnezeu. Nu vorbesc despre
lucrurile pe care le-a creat omul, pe ele le exclud. Nu
putem iubi decât Divinul. Nu putem crede decât în
Divin. Nu putem avea speranţă decât în Divin. Zadarnic
ne străduim astăzi să fim iubiţi. Ca să iubiţi pe cineva,
acela trebuie să aibă iubire, credinţă şi speranţă. Dacă
două persoane nu se iubesc, nu le este posibil să
transmită forţa iubirii. Iubirea se manifestă între doi
poli: unul trebuie să fie pozitiv şi să dăruiască, celălalt,
să fie negativ şi să ia. Numai în acest fel apare mişcarea
vieţii în om. A iubi, a crede şi a spera înseamnă a ne
construi un corp excelent condiţionat, care va fi în stare
să realizeze tot ce năzuieşte. Ca să reuşim realizarea
acestui corp, trebuie să renunţăm la noi înşine. Dar nu
este vorba despre acea renunţare ce sperie oamenii.
Când Hristos a vorbit despre abnegaţia de sine, a înţeles
prin asta că trebuie să se renunţe la acele stupidităţi
care le cauzează necazuri tuturor. Din moment ce
renunţăm la ele, vom putea să acceptăm tot ce e frumos
şi mare, tot ce poate să înnobileze omul. Primiţi orice
lucru care vă aduce frumuseţe. Primiţi orice lucru care
vă face puternici şi inteligenţi. Acceptaţi orice lucru care
naşte în voi lumina, cunoaşterea, pacea. Acceptaţi tot ce
e frumos, indiferent de unde vine.
Să credeţi că lumea a fost creată pentru oamenii
raţionali, pentru oamenii buni, că a fost creată pentru
toţi aceia cărora Dumnezeu le-a destinat o anumită
sarcină. Să credeţi, fiindcă aceia care nu cred devin ei
înşişi obstacole care le întârzie evoluţia. Dacă vedeţi o
fiinţă nefericită, dar care crede că va scăpa de nefericire,
susţineţi-o în credinţa ei. Trimiteţi-i gânduri bune. Este
de-ajuns să le doriţi bine celorlalţi ca şi ei să vă dorească
vouă. Bucuraţi-vă de ştiinţa oamenilor, şi ei se vor
bucura de a voastră. Bucuraţi-vă de fiecare lucru frumos
pe care îl vedeţi, fiindcă vă va aparţine într-o zi. Legea
spune: tot ceea ce oamenii dobândesc individual va
deveni într-o zi un bun comun.
Şi, astfel, înainte de toate, trebuie să aduceţi în viaţa
voastră o iubire absolută de Dumnezeu, o credinţă
absolută şi speranţa în El. Şi atunci veţi auzi
întotdeauna vocea Lui blândă vorbindu-vă. Pentru că
fiecare poate să audă vocea lui Dumnezeu. Şi cel care va
reuşi asta îşi va aminti că aceasta îi fusese anunţată pe
vremuri şi se va convinge de adevărul faptului.
Când omul are un necaz mare, când e complet
deznădăjduit, când se simte părăsit de toţi, să se retragă
un moment în sinea sa. Va auzi atunci o voce blândă
care îi va murmura: „Nu te teme de nimic, totul se va
rezolva!” îndată ce auziţi acea voce, veţi constata că
treburile încep să vi se „aşeze”.
Cel ce aşază continuu în voi credinţa este
Dumnezeu.
Cel care vă dăruieşte continuu speranţa este
Dumnezeu.
Acest Dumnezeu le vorbeşte tuturor. El le-a vorbit şi
le-a venit în ajutor tuturor şi în trecut, şi în prezent, şi îi
va ajuta şi în viitor. Ascultaţi-I vocea, şi viaţa voastră va
avea sens. Nu veţi reuşi asta foarte repede, dar veţi
vedea că totul în viaţa voastră se va petrece cu bucurie
şi veţi suporta uşor încercările şi dificultăţile ei.
Ascultaţi vocea Celui ce creează continuu în voi
iubirea, credinţa şi speranţa.

(1940)
Pacea dorită

Astăzi mai mult decât oricând, lumea are nevoie de


pace. De ce? Fiindcă pacea este o garanţie pentru toate
marile achiziţii ale culturii. Rasa albă este pe cale de a
asigura pacea. Astăzi mai mult decât în toate celelalte
timpuri, întâlnim oameni chibzuiţi care sunt deja
conştienţi că pacea este prima condiţie a dezvoltării
normale a omenirii. Iată de ce toţi oamenii inteligenţi şi
conştienţi lucrează ca să domnească pacea. În timpurile
de demult şi la rasele din trecut, conducătorii credeau
că doar războiul putea să pună ordine în lume. Totuşi,
mai târziu, aceşti şefi s-au convins că felul lor de a
înţelege era cu totul greşit.
Rasa albă, care poartă în ea ideea de pace, luptă
pentru ca această pace să devină mama celei de-a şasea
rase, rasa frăţiei între popoare. Şi toţi vor trăi atunci unii
pentru alţii, asemenea membrilor unei familii mari.
Marile popoare vor fi fraţii mai mari, iar micile popoare,
fraţii cei mici. Şi unii, şi ceilalţi vor trăi în pace şi în
bună înţelegere. Aceasta este voia lui Dumnezeu,
Creatorul lumii.
Dar când va veni acest timp? într-un viitor apropiat.
Omenirea din zilele noastre se află în pragul noii epoci,
având în vedere că sistemul solar a intrat deja în
regiunea aurorei divine. Când va exista acel timp, nu vor
mai exista condiţii de viaţă pentru cei răi. Vor muri unii
după alţii şi Pământul va fi eliberat de prezenţa lor.
Condiţiile noi care vor veni nu vor tolera răul. Îl vor
extermina ele însele. Întunericul îşi va lua cu el perdelele
şi va pleca în altă parte. Răul îşi va lua capitalurile şi va
pleca în alt loc, unde îşi va putea înfiinţa bănci şi
sucursale.
Cum veţi recunoaşte venirea epocii noi? Aşa cum
recunoaşteţi răsăritul soarelui. Este oare necesar să le
demonstrăm oamenilor că, după ce au văzut prima
lumină a zorilor, trebuie să se aştepte la răsăritul
soarelui? Când zorii vieţii noi vor începe să apară,
soarele va fi gata să răsară. În Sfânta Scriptură se spune
că, atunci când va veni acea epocă pe Pământ, soarele se
va întuneca şi luna îşi va pierde lumina. Atunci, „Fiul
omului va manifesta ştiinţa pe Pământ. Aceste cuvinte
sunt simbolice. În acest caz, soarele înseamnă ordinea
politică a statului, organizarea socială exterioară (în
toate formele sale, ca până în prezent), care a domnit pe
Pământ din timpurile cele mai îndepărtate până acum.
Luna simbolizează diferitele religii şi diferitele sisteme
religioase. În consecinţă, când se spune că „soarele se va
întuneca”, trebuie să înţelegem prin aceasta timpul în
care ordinea exterioară a lucrurilor se va schimba.
Nimeni nu va mai gândi atunci că un popor se poate
impune altuia prin forţă. Cuvintele „luna îşi va pierde
lumina” se referă la timpul în care religiile şi sistemele
religioase nu vor mai domina conştiinţa oamenilor vrând
să le impună dogmele şi cultul lor exterior.
Şi, astfel, atunci când toate popoarele, toate statele,
toate religiile nu vor mai crede că au puterea de a
guverna lumea, Fiul omului va apărea pe Pământ cu
ştiinţa lui. Nu va fi necesar să se dovedească aceasta,
oamenii vor vedea singuri.
Omul trebuie să lase să se nască în el o inimă nouă
dintr-o materie foarte sensibilă, nu făcută din „piatră”,
ca acum. Inima sensibilă este plămădită din materia
compătimirii. Şi cel care are inima compătimitoare este
candidat la noua rasă.
Blândeţea inimii este unul dintre semnele oamenilor
din cea de-a şasea rasă. Inimile sensibile vor continua să
bată în viitor, ele vor manifesta ce este mare şi frumos în
viaţa divină. Şi tocmai despre aceste timpuri se spune în
Biblie că Dumnezeu Îşi va aşeza Duhul Lui în inimile
sensibile ale oamenilor şi atunci toţi îl vor cunoaşte, de
la cel mai mic la cel mai mare. Conştiinţa oamenilor se
va trezi treptat, aşa cum se deschid mugurii primăvara
ca să înflorească şi să formeze fructul.
A venit timpul în care toţi oamenii inteligenţi şi
conştienţi trebuie să se unească prin minte, inimă şi
voinţă ca să lucreze la instaurarea păcii. Şi toţi oamenii,
fără să se ţină seama dacă sunt credincioşi în sensul
obişnuit al cuvântului sau „mundani”, trebuie să fie
pătrunşi de această idee.
Omul din viitor, omul iubirii, va avea o forţă atât de
mare, încât nimic nu-i va rezista. Va putea să-şi crească
(după dorinţă) căldura şi lumina astfel încât să devină
de mii de ori mai puternice decât căldura şi lumina
Soarelui aşa cum se formează pe Pământ. Şi omul care
are o căldură şi o lumină de mii de ori mai puternice
decât cea a Soarelui poate să orbească cea mai
puternică, cea mai numeroasă armată şi să-i topească
toate armele. Poate să topească seifurile tuturor
bancherilor, să încălzească toate inimile îngheţate, să
facă să dispară toate obstacolele pe care egoismul uman
le-a aşezat în calea lui.
O căldură mare şi o lumină mare pătrund astăzi în
lume. Ele sunt acea forţă divină care va încălzi şi va
lumina inimile şi minţile oamenilor. Când lumina şi
căldura Iubirii vor intra în lume, ele vor topi, vor mistui
toate fiinţele rele şi criminale. Doar cei drepţi şi cei buni
vor rămâne în viaţă, ca să se ştie că nu-i este permis
nimănui să se joace de-a iubirea.
Despărţindu-Se de ucenici, Hristos le-a zis: „Pace vă
las vouă”. Fiindcă Hristos iubeşte pacea. Acea pace care
are ca bază iubirea, frăţia dintre toate popoarele,
societăţile şi oamenii de pe toată suprafaţa Pământului.
Sentimentele de iubire ale omenirii (când toţi se
consideră fraţi şi surori) nu sunt nimic altceva decât
ramurile unui copac al culturii viitorului. Această iubire
are un caracter mai elevat decât iubirea maternă, pentru
că, oricât de mare ar fi iubirea maternă, în ea se mai
găseşte încă egoism. Ea reprezintă rădăcinile iubirii.
Iubirea Divină reprezintă fructele copacului vieţii.
Îndeosebi cu aceste fructe se vor hrăni oamenii viitorului
şi vor dobândi nemurirea. Aceste fructe vor răspândi
viaţa nouă.
Oamenii aşteaptă în prezent să-L vadă venind pe
Hristos pentru a doua oară pe Pământ ca să schimbe
lumea. Nu, lumea nu poate fi schimbată în bine prin
mijloace exterioare. Hristos trebuie să vină interior în
fiecare dintre noi. Doar în acest fel va fi reformată
lumea. Hristos trebuie să vină în inimile şi gândul
oamenilor ca o forţă interioară care îi va uni într-un tot.
Această forţă interioară este iubirea. Doar prin iubire vor
putea oamenii să lucreze într-o adevărată uniune. Doar
prin iubire vor realiza pacea.
Viitoarea împărăţie, cultura viitorului vor veni din
interior, nu din afară. Prin iubirea întregii omeniri se vor
realiza toate planurile divine care au ca scop redresarea
ei. Şi numai atunci se va instaura în rândul oamenilor
pacea dorită cu atâta ardoare.

(1940)
Micile impulsuri ale Iubirii

Când citim ziarele de Crăciun sau de Paşti, găsim în


ele lucruri admirabile despre Hristos sau despre Paşti.
Toată lumea recunoaşte totuşi că, în ciuda acestor
scrieri superbe, învăţătura lui Hristos rămâne tot
neaplicată pe Pământ. Nu că nu s-ar fi făcut nimic în
privinţa acestei aplicări, dar ceea ce s-a făcut are mai
degrabă un caracter pregătitor. S-ar putea spune în
general că cei două mii de ani care au trecut de la
venirea lui Hristos sunt doar o perioadă de pregătire
care precede adevărata aplicare a învăţăturii Sale.
Oamenii religioşi menţionează deseori cuvântul
„mântuire”. Acest cuvânt se potriveşte culturii creştine
de două mii de ani trecuţi. În acest timp, mulţi s-au
mântuit, aşa cum sunt salvaţi cei care se îneacă. Dar
problema creştinismului nu se rezolvă prin această
mântuire. Omului nu-i este de ajuns să treacă prin
procesul de mântuire ca să devină creştin. Ca să devină
astfel, trebuie să înveţe. După ce a fost eliberat, mântuit,
trebuie să aibă condiţii care să-i permită să lucreze.
Aproape toţi consideră doctrina lui Hristos nu o
învăţătură, ci pur şi simplu o religie obişnuită. Una
dintre dogmele acestei religii este că Hristos a murit
pentru păcătoşi, ca să le ispăşească păcatele. Dar cei
pentru care a murit Hristos şi cărora le-a răscumpărat
păcatele nu acordă nici cea mai mică atenţie cuvintelor
Sale, ci continuă să se lupte între ei, să se înfrunte în
războaie fratricide. Multe fapte dovedesc nu numai că
oamenii nu înţeleg învăţătura lui Hristos, ci şi că n-au
nici cea mai mică idee despre El. Astfel, ziarele au
prezentat (e destul de mult de atunci) un portret al lui
Hristos, opera unui pictor. Dar, dacă n-am fi citit în
partea de jos că acela era Hristos, am fi putut foarte
firesc să-L luăm drept un conducător de armată. Cel
puţin până în prezent, în tablouri se observa ceva mai
delicat, un plus feminin, dar ceea ce frapa imediat în
acel portret era expresia extraordinar de aspră a feţei.
Foarte probabil, multe persoane şi-L închipuie astfel pe
Hristos, pe care popoarele creştine şi îndeosebi cele care
se află în război îl invocă pentru a le dărui victoria. Dar
care ar fi oare situaţia unui tată care îşi surprinde cei
zece fii luptându-se între ei pentru patrimoniu, din care
fiecare vrea să-şi însuşească partea cea mai mare? îi
găseşte cu capul despicat, cu mâinile şi picioarele rupte.
Ce va spune acel tată? Va fi mulţumit de fiii lui?
Toţi oamenii sunt împărţiţi acum în două mari
tabere. Unii au simpatii pentru cei care sunt numiţi
democraţi (englezii şi francezii aliaţi), alţii, pentru
Germania şi Rusia. Dar problema este: care cauză e
dreaptă? Dreaptă este cauza celor care lucrează pentru
întreaga omenire. În urmă cu câteva luni, ziarele
reproduceau articolul unui arhiepiscop englez. El
recunoştea că, prin tratatele de pace, englezii au comis o
mare greşeală pe care trebuie s-o repare. „Suntem
poporul cel mai bogat”, spunea el, „şi iată de ce trebuie
să facem ceva pentru omenire. N-avem nevoie de nimic,
şi de aceea trebuie să nu mai oprimăm celelalte popoare.
Dacă vom continua să le oprimăm, nu trebuie să ne
aşteptăm la nimic bun”. Acestea sunt aproape textual
cuvintele unui englez care îndrăzneşte să recunoască
greşelile poporului său. Şi el a prezis o aventură sumbră
Angliei şi englezilor dacă nu-şi vor repara greşelile.
Totuşi, numeroşi englezi nu cred în predicţiile
compatriotului lor, amăgindu-se cu iluzia că nimic nu
este în stare să aducă atingere Imperiului Britanic.
Fiecare naţiune trebuie să aibă oameni însufleţiţi de
un curaj nobil, care să denunţe greşelile oamenilor de
stat. Pe de altă parte, este necesar să se scoată în
evidenţă calităţile preţioase prin care se disting toate
popoarele, fiindcă sunt demne de a fi imitate. Ca să
dobândeşti calităţile unui popor, trebuie să-l iubeşti. De
exemplu, dacă cineva vrea să dobândească cinstea,
trebuie să-i iubească pe englezi. Dacă vrea să devină
muncitor, trebuie să-i iubească pe germani. Germanul
este foarte muncitor. Când i se spune să facă o treabă, o
face în mod conştiincios şi la timp, fără să fie nevoie să-l
supraveghezi. Dacă un om vrea să-şi dezvolte
sentimentul religios, trebuie să-i iubească pe slavi,
îndeosebi pe ruşi. Dacă vrea să fie plăcut şi distins în
relaţii, trebuie să-i iubească pe francezi.
Popoarele sunt organe distincte ale omenirii. Şi
planul divin se exprimă în mod aparte în fiecare popor.
Sarcina popoarelor de astăzi este să fie în coordonare cu
acest plan divin. Toţi se vor uni, atunci, şi vor forma un
tot. Pe viitor, va exista doar un popor care va cuprinde
întreaga omenire, un popor mare şi înţelept.
Suferinţele prin care trecem astăzi, oricât ar fi de
grele, sunt o pregătire pentru viitor. Într-o zi, când le
vom înţelege sensul, le vom aprecia şi-i vom mulţumi
Cerului că a trebuit să le suportăm. Doar prin suferinţe
putem să înţelegem ce este sacrificiul pe care se bazează
întreaga noastră viaţă. Şi, în fond, dacă oile nu s-ar
sacrifica pentru noi, am putea să trăim? Dacă grâul,
pomii fructiferi nu s-ar sacrifica pentru noi, ne-ar fi
posibil să trăim? Dacă aerul, apa, lumina şi o mie de
alte bunuri nu s-ar sacrifica pentru noi, cum am
progresa? Totul este sacrificiu în lume, totul este supus
sacrificiului de sine. Totuşi, în sacrificiu lucrurile şi
fiinţele nu dispar, se metamorfozează, trec printr-o serie
de transformări ca să vină în ajutor vieţii lor pentru care
s-au sacrificat.
Exemplul perfect de sacrificiu ne este dat de
sacrificiul sublim al lui Dumnezeu. Ne-a copleşit cu
toate bunurile, dar auzim peste tot doar vorbe de
nemulţumire. Toţi murmură împotriva lui Dumnezeu,
însă El are răbdare şi ajută mereu. Nici măcar nu ne
putem închipui cât de sublimă este indulgenţa lui
Dumnezeu.
Să privim mai atent. Oamenii murmură şi sunt
nemulţumiţi de diferitele modalităţi care ni-L fac
cunoscut pe Dumnezeu. Bolile, de exemplu, vin doar în
scopul de a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu. Îndată ce
sunteţi bolnavi, străduiţi-vă să-L recunoaşteţi în spatele
bolii. Din momentul în care îl recunoaşteţi, boala
slăbeşte. Dacă îl recunoaşteţi pe Dumnezeu în bogăţia
voastră, deveniţi generoşi şi învăţaţi să dăruiţi. Dacă nu-
L recunoaşteţi, inima vi se închide şi sunteţi doar nişte
avari jalnici ce nu ştiu ce să facă cu averea lor. Dacă
sunteţi instruiţi şi-L recunoaşteţi pe Dumnezeu în
ştiinţa voastră, vă realizaţi ideile pentru binele vostru şi
al tuturor.
Chiar dacă totul ne dovedeşte că Dumnezeu Se
manifestă în toate şi chiar acolo unde ne este cel mai
greu să-L recunoaştem, se tot susţine că Dumnezeu Se
află în Cer. Şi astfel ne facem despre Cer o idee foarte
materială! Astăzi, este important ca omul să sesizeze
prezenţa sfântă a lui Dumnezeu în viaţă şi să-L
recunoască în toate manifestările Sale. Este important
să vadă că măreţul Său Duh lucrează în lume. Fiindcă
tot ce a fost şi este frumos şi mare în lume, atât în
trecut, cât şi în prezent, este Duhul Sfânt. Şi, când
admirăm trecutul, când ne amintim toate lucrurile sale
frumoase, nu trebuie să uităm că aceste lucruri
frumoase sunt rezultatul muncii Duhului. Ce este mare
şi sublim în lume este Duhul Sfânt. Când acesta este
prezent în mintea lui, omului i se pare că are aripi, se
simte inspirat. Emană o lumină plăcută. Când Duhul
Sfânt lucrează în inima omului, acesta se simte
puternic, însufleţit de sentimente şi pregătit sa facă
orice. Din inima lui emană o căldură plăcută care
încălzeşte totul în jur. Forţa Duhului Sfânt îi pătrunde şi
voinţa şi omul este dispus să realizeze totul cu bucurie
şi abnegaţie, chiar lucrurile cele mai grele care îi apar în
cale.
Prin învăţătura nouă se înţelege venirea Duhului
Sfânt. El vine să lucreze în minţile noastre, să ne
dăruiască acea lumină, singura care ne ajută să dăm o
soluţie corectă la toate problemele personale, familiale şi
sociale. De la el provin acele mici impulsuri ale iubirii
care apar în mintea, în inima şi în voinţa omului. Şi
trebuie să fim deosebit de sensibili tocmai la aceste mici
impulsuri ale iubirii, pentru că ele ne vor salva de
inconvenientele vieţii. Dacă oamenii ar asculta şi ar da
curs acestor mici impulsuri, cel puţin nouăzeci la sută
dintre neplăcerile lor s-ar rezolva cu bine. Dar, când
apare micul impuls, omul îl respinge zicând: „Nu asta
aştept”. El se aşteaptă să primească ceva mare,
grandios, fără să bănuiască în vreun fel că micul impuls
conţine divinul.
Fiţi foarte atenţi la micile impulsuri ale iubirii,
fiindcă prin ele lucrează Duhul Sfânt la înălţarea
sufletului vostru.

(1940)
O jumătate de oră pe zi

Nu există nimic mai sublim pe lume decât viaţa. Dar


acest lucru sublim a generat atâtea suferinţe omului,
încât a ajuns să fie deseori un motiv de lacrimi. Dacă am
fi pesimişti, am descrie viaţa în cele mai sumbre culori.
Dacă am fi optimişti, am descrie viaţa în cele mai
strălucitoare culori. Pesimismul şi optimismul se găsesc
la doi poli opuşi, aşa cum sunt întunericul şi lumina.
Întunericul şi lumina sunt polii conştiinţei noastre. În
consecinţă, întunericul nu există decât în creierele
oamenilor. Când savanţii şi filosofii, chiar şi din cele mai
îndepărtate timpuri, la fel ca cei din zilele noastre,
vorbesc despre lumină şi despre întuneric ca despre
două forţe opuse în lume, trebuie să ştim că această
opoziţie există doar în conştiinţa noastră.
În virtutea acestei opoziţii, înţelepţii din Antichitate
au creat două divinităţi, Ormuzd şi Ahriman din religia
lui Zoroastru, în care această idee a atins personificarea
cea mai caracteristică.
Totuşi, întunericul nu există, la drept vorbind. Nu
există o astfel de realitate în lume. În lumea divină,
întunericul nu există, este o lume a luminii absolute. Şi
totuşi, această idee de lumină şi întuneric, ca două
principii opuse, însoţeşte în prezent viaţa oamenilor,
fiindcă a prins rădăcini în conştiinţa lor. Ea este
întreţinută de condiţiile din lumea fizică, lume dintr-o
materie foarte densă care proiectează umbre. Tocmai
aceste „umbre” le numim întuneric.
Deoarece ideea de luptă contra luminii şi a
întunericului se repetă veşnic, la fel se repetă
nenumărate credinţe religioase de origini diferite. De
exemplu, în religia creştină, auziţi deseori repetându-se
aceleaşi lucruri. De mii de ani, ni se spune: „Trebuie să
credem în Domnul nostru Iisus, să credem că El este fiul
lui Dumnezeu, că a fost trimis pe Pământ să răscumpere
prin sânge păcatele oamenilor, ca să-i mântuiască.
Oamenii Bisericii obiectează, poate, că nu ne comportăm
cu destul respect faţă de religie, faţă de Dumnezeu.
Suntem de acord că, atunci când este vorba despre asta,
trebuie să se vorbească nu numai cu respect, ci şi cu
veneraţie. Totuşi, vă întreb: Când un om nu trăieşte în
armonie cu viaţa, dă dovadă de veneraţie faţă de marele
infinit? Pentru că a trăi cum se cuvine este cea mai mare
dovadă de respect ce se poate da. Şi e mai bine să
trăieşti cum se cuvine decât să vorbeşti cu respect
despre Mântuitor, cu care n-avem nicio legătură vie, şi
despre acel Dumnezeu care e sus în „cer”.
Iată un exemplu dat ca să arătăm diferenţa care
există între cei care sunt simpli credincioşi şi cei care
trăiesc în armonie cu legile vieţii. Un persan, predicator
mahomedan în Persia, îşi făcuse în puţin timp un număr
mare de adepţi. El simţea totuşi că acei oameni aveau
doar un ataşament exterior, fără să fie interesaţi de
învăţătura pe care o propovăduia. Într-o zi, s-a hotărât
să-i pună la încercare, ca să afle câţi dintre ei erau cu
adevărat credincioşi.
I-a adunat, aşadar, şi le-a dat de înţeles că, dacă
doreau să merite viaţa cerească, era nevoie să se
sacrifice ei înşişi. În acest scop, i se poruncise să-i
jertfească pe toţi până la ultimul. Credincioşii au început
să se întoarcă în toate părţile, să se uite unii la alţii, să
se închidă în ei. Predicatorul i-a invitat la această jertfire
voluntară mai întâi pe cei care aveau credinţa cea mai
fermă. După un moment, din grup au ieşit un tânăr şi o
tânără şi s-au apropiat de predicator. I-a poftit să intre
şi a închis uşa în urma lor. Când i-a văzut agitaţi şi
tremurând, i-a întrebat de ce hotărâseră să se lase
sacrificaţi. „Ne iubim şi aveam de gând să ne facem,
curând, căminul nostru, dar, dacă asta e voia lui Allah,
în loc să ne căsătorim aici pe pământ, ne vom căsători în
lumea cealaltă”. Predicatorul a zâmbit blând şi le-a
recomandat să rămână în cameră, să nu se arate afară.
Doi berbeci erau culcaţi la picioarele lui. A luat unul, l-a
sacrificat şi sângele a şiroit imediat până afară. „Iată,
tânărul a plecat dintre noi, şi-au zis credincioşii, care
aşteptau curioşi să vadă ce se va întâmpla cu cei doi
tineri. Predicatorul a sacrificat şi al doilea berbec şi a
lăsat să şiroiască din nou sângele. „S-a terminat şi cu
fata”, au murmurat oamenii. Când a ieşit afară, după un
anumit timp, predicatorul n-a mai zărit nici măcar pe
unul dintre adepţii lui. Dispăruseră toţi. „Slavă
Domnului”, şi-a zis el, „că s-a găsit totuşi un cuplu de
credincioşi adevăraţi. Aceste două fiinţe vor crea lumea
nouă. Ceilalţi sunt irevocabil bătrâni”.
Nu putem conta pe ce este bătrân în noi, pe ceea ce
a jucat deja un rol şi ale cărui forţe vitale sunt epuizate.
Orice impuls bun, indiferent care ar fi el, provine de la
Dumnezeu, care Se găseşte în tot ce există. Dumnezeu
Se află în toate fiinţele. Se găseşte în cea mai măruntă
materie, în cea mai infimă forţă şi în cea mai slabă
intensitate. Dumnezeu pătrunde toate lucrurile. Astfel,
nu se întâmplă nimic în lume fără voinţa Lui. Atunci,
apare întrebarea: Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu pune
Dumnezeu totul în ordine în lume? Această întrebare
conţine tocmai întreaga greşeală omenească. În viaţa
omului, răul nu provine din faptul că lumea nu e în
ordine, ci pentru că, întotdeauna, în viaţă se prezintă
două posibilităţi. Ceea ce ne dăruieşte bunătatea divină
poate fi folosit ori în bine, ori în rău. Binele prost-folosit
este răul, însă, folosit cu înţelepciune, conştiincios, e
bine.
În primul caz, conştiinţa omului vede lumea plină de
contradicţii, „nearanjată”, în cel de-al doilea, o vede
„aranjată”. Cel care nu înţelege crede că răul există ca o
substanţă oarecare, aşa cum consideră întunericul o
anumită realitate. Un astfel de om îşi poate pierde cu
uşurinţă credinţa: nu mai crede în Dumnezeu, în
providenţa Lui, în Iubire, în Dreptate. Dar la ce trebuie
să se aştepte, în fond? La sclavie. Căci la asta duc lipsa
de credinţă, lipsa de iubire, lipsa de cinste şi toate
elementele negative. Aceste lucruri creează un adevărat
iad omenesc. Oamenii şi-au creat singuri iadul; baza lui
e lipsa de iubire. Este deci inutil să căutăm iadul
undeva, el se găseşte în viaţa omului. Mergeţi pe
câmpurile de luptă, unde avioane enorme, asemenea
unor păsări ale nenorocirii, îşi aruncă din aer ouăle
morţii, bombe de o tonă şi chiar mai mult. Acolo, în
aerul întunecat de sute de bombardiere, acolo e iadul,
fiindcă e locul din care iubirea a fost exclusă.
Dar cum s-ar putea ieşi din această situaţie?
Modalitatea de a ieşi din ea se află în viaţa raţională. Ca
să se manifeste, oamenii posedă centri bine dezvoltaţi în
creiere bine organizate. Şi nu este necesar astăzi să
reprezentăm în predici lungi lumea cealaltă ca pe un
adăpost fericit după chinurile iadului din această lume.
Învăţaţi-i pe oameni să devină stăpânii capului lor şi
ai gândurilor lor. Capul e lumea divină din om; el
conţine toate aparatele de comunicare cu lumea divină.
Oamenii trebuie să devină şi stăpânii inimii lor, ai
sentimentelor lor. Trebuie să devină stăpânii stomacului
şi ai dorinţelor lor. Totul se află în creierul omului:
centrii senzoriali şi centrii inteligenţei obiective, de
observaţie, cei ai tonului, ai timpului şi ai măsurii, cei ai
memoriei lucrurilor specifice, centrii raţionamentului şi
ai ideii de cauzalitate, cei ai milei, ai credinţei în
Dumnezeu, ai iubirii de aproapele nostru, precum şi
centrii sentimentelor personale, ai fricii, ai lăcomiei, ai
distrugerii şi ai construcţiei, ai celor multor altor
capacităţi şi forţe deja manifestate şi pe care le vom
vedea manifestându-se îndeosebi în viitor. Creierul îşi
îndeplineşte sarcina de minune. El excelează în primirea
vibraţiilor eterogene care provin din diferitele lumi şi în
transformarea şi adaptarea lor în aşa fel încât să fie
acceptate de om. Lucrează perfect cu lumina solară,
fiind pentru ea un adevărat transformator. Pe de altă
parte, plexul solar lucrează şi el cu căldura solară.
Aceste două creiere ale luminii şi căldurii, ale
electricităţii şi magnetismului percep prin vibraţiile
energiei solare tot ce se petrece în Soare. Şi omul,
indiferent că vrea sau nu, percepe totul, cel puţin în
subconştient.
Dar a percepe tot ce se petrece în Soare şi în tot
sistemul solar este privilegiul Maeştrilor. Aceştia sunt cei
care percep Soarele aşa cum este. Şi sfinţii percep
Pământul aşa cum este. Îl văd de peste tot ca un glob.
Materia este transparentă pentru ei. De aceea, soarele
nu apune pentru sfinţi; pentru ei este veşnic ziuă. Aşa
încât, dacă, pentru un ascet, soarele răsare şi apune,
atunci nu este încă sfânt.
Tocmai sfinţii, pentru care soarele nu apune, vin
acum pe Pământ ca să-l reconstruiască. Vreţi să ştiţi
când se va face asta? Lumea aşteaptă această zi de mii
de ani. Totul se va întâmpla cât se poate de firesc.
Cum se va recunoaşte că soarele trece în emisfera
boreală? Apele se umflă, plantele se trezesc şi cresc,
florile se deschid, fructele se coc în pomi şi întreaga
natură îmbracă straie noi. Conform aceleiaşi legi, când
vor veni pe pământ aceşti fraţi deja desemnaţi acum, va
avea loc o schimbare completă. O schimbare
asemănătoare va avea loc şi în voi. Când intelectul se
găteşte cu cea mai frumoasă podoabă (gândurile cele
mai clare şi mai elevate), când inima se găteşte cu cea
mai frumoasă podoabă (sentimentele cele mai nobile şi
mai elevate), ziua aceea a venit deja pentru voi. Atunci
se va trezi în voi noua vedere şi veţi vedea o lume vastă,
o lume de mii de ori mai vastă şi mai clară, şi mai
splendidă decât cea în care aţi trăit până în prezent.
Iată de ce spunem: intraţi în cerul vostru (capul
vostru). Urcaţi în punctul cel mai de sus. Nu-L căutaţi
pe Dumnezeu în afară: aveţi în cap radioreceptorul cel
mai fin.
Gândiţi-vă la Dumnezeu cel puţin o jumătate de oră
pe zi. Dacă aveţi la dispoziţie un loc liber şi liniştit,
retrageţi-vă acolo şi meditaţi calm, profund la Cel care v-
a dăruit toate bunurile. Atunci, binecuvântările vieţii vor
pogorî asupra voastră. Dumnezeu zice: „Căutaţi-Mă din
toată inima, cu toate gândurile, din tot sufletul”. Şi mai
zice: „Dacă Mă iubiţi din toată inima, din tot sufletul,
din tot cugetul, Mă voi arăta vouă şi binefacerile Mele se
vor revărsa asupra voastră”. Unde vi Se va arăta
Dumnezeu? Unde îl veţi vedea pe Hristos? în capul
vostru, în strălucirea luminii divine care îl va scălda în
scânteierea ei. Acolo îi veţi vedea pe Hristos şi pe Tatăl
Lui, şi atunci îi veţi manifesta în exterior. Veţi putea zice
atunci: „I-am văzut”. Dar îi veţi vedea cu acei ochi la
care am făcut aluzie mai înainte. Prin ei veţi vedea
lucrurile sublime cu care Dumnezeu a umplut
universul.

(1940)
Realul în viaţă

Trebuie să vedem viaţa aşa cum este. Toţi am venit


pe Pământ ca să învăţăm. A învăţa este tot ce e mai
frumos. Întâi, trebuie să ne eliberăm de înţelegerile
greşite.
O persoană studiază un obiect sau o ştiinţă, dar,
după un timp, nu e mulţumită, obiectul nu-i mai place.
Un pictor face un tablou, dar curând nu mai e mulţumit
de el, are multe să-i reproşeze. Un muzician cântă o
anumită bucată, dar, după aceea, nu mai e mulţumit.
Orice ar face omul, până la urmă e dezamăgit. Şi asta
pentru că nu e în stare să aplice ceea ce a învăţat şi nu
se mai văd rezultatele reale. Cunoaşterea pe care o
dobândeşte omul trebuie să-i aducă ceva. Dacă toate
cunoştinţele sale nu devin parte integrantă din mintea
sa, nu poate să obţină niciun profit. Binele şi forţa
trebuie să facă parte din om ca să le poată utiliza. Nu
poate să profite decât de ce este în armonie cu forţele
lui, cu organismul lui. A venit pe Pământ să înveţe să
devină puternic, dar înainte de orice trebuie să devină
inteligent.
Obiectul gândului poate fi atins. Gândul trebuie să
aibă o mare intensitate ca să fie realizabil. De exemplu,
vreţi să fiţi sănătoşi. În acest scop, trebuie să credeţi
intens că puteţi să fiţi sănătoşi.
Lumea fizică este locul unde se verifică dacă
gândurile noastre sunt reale sau nu. Dacă gândul
omului este real şi intens, poate să facă orice. Şi
cuvintele lui Hristos (că putem să facem ce gândim) sunt
adevărate doar dacă gândul este real şi intens. Cu un
astfel de gând reuşim să mutăm munţii din loc. Nu
există dificultate pe care omul să nu fie în stare s-o
deplaseze. O dificultate poate să fie la fel de mare ca un
munte, dar e posibil să fie deplasată cu gândul.
Un gând pătruns de Iubire e puternic. Când vorbim
despre Iubire, înţelegem că ea este începutul vieţii. Este
manifestarea vieţii conştiente. Iubirea este peste tot baza
vieţii. Dacă Iubirea există în toate gândurile, toate
sentimentele şi toate faptele lui, omul poate să
reuşească orice. Dacă nu reuşeşte, înseamnă că nu e
inteligent. Nu trebuie să se lase oprit de obstacolele şi
dificultăţile vieţii, fiindcă şi le creează el însuşi.
Dificultăţile sunt ca picăturile de ploaie. Cât timp cad
una câte una, nu pot să facă pagube, dar, când se unesc
cu miliardele şi pătrund într-o vale îngustă, devin
periculoase şi produc pagube. Nu trebuie să adunăm
dificultăţile într-o vale îngustă, ca să formeze torente.
Aceste torente sunt dorinţele noastre. Suferim de dorinţe
inutile. Dorim multe lucruri şi ne înghesuim în acelaşi
timp ca să le avem.
Omul inteligent nu doreşte nimic inutil. Poartă un
singur rând de haine, care îi este indispensabil; omul
îngust la minte vrea multe haine.
Corpul omului reprezintă o haină divină. Mulţumită
schimbării continue care are loc în corp, ne simţim
sănătoşi şi bine-dispuşi. Dacă nu ştim cum să ne
schimbăm haina, îmbătrânim.
În propriul său corp, omul reprezintă un râu viu
care curge. Apa care curge este mereu aceeaşi? Omul
vrea să fie mereu acelaşi. Priveşte corpul şi întreabă: „Ce
s-a întâmplat cu malurile mele?” S-au surpat. Dacă e
inteligent, va învăţa ceva de la aceste maluri surpate şi
va folosi noroiul din fundul râului. Nu se va gândi că a
îmbătrânit. Îmbătrânirea provine din dizarmonia dintre
gânduri şi sentimente. O persoană îmbătrâneşte fiindcă
gândurile şi sentimentele ei sunt tot timpul în
discordanţă, nu există acord între ele.
Nu trebuie să aşteptăm niciun ajutor de la gândurile
ce nu ne pot lumina şi de la sentimentele ce nu ne pot
încălzi. Se spune despre o persoană că sentimentele ei
sunt reci. Când gândirea este preponderentă,
sentimentele devin reci. Când sentimentele sunt
preponderente, gândirea devine caldă. Aceasta este o
lipsă de conformitate între gânduri şi sentimente.
Căldura trebuie să se găsească întotdeauna în
sentimente; lumina trebuie să fie întotdeauna prezentă
în gânduri. Există o corespondenţă între lumină şi
căldură. Căldura nu trebuie niciodată să facă gândurile
calde; lumina nu trebuie niciodată să facă reci
sentimentele. Căldura este lumina interioară a
sentimentelor, iar lumina este căldura exterioară a
gândurilor.
Când se reunesc, ele formează lumea divină. Adică
lumina exterioară şi căldura interioară, unite într-un tot,
formează lumea divină. Cea mai bună căldură este
întotdeauna acolo unde e lumină. În lumea divină,
căldura şi lumina sunt egale. Nu-i putem iubi pe ceilalţi
decât atunci când lumina este haina intelectului lor şi
căldura haina inimii lor. Aceasta este calea pe care se
pot realiza aspiraţiile omului.
Sarcina noastră pe Pământ este să dobândim viaţă
veşnică şi să ne eliberăm de moarte. Ca să ne eliberăm
de moarte, trebuie să ne războim. Natura foloseşte
războiul ca ultimă modalitate de a atinge un scop. După
ce a recurs la toate mijloacele şi la toate metodele fără să
atingă scopul, abia după aceea urmează războiul. În
această luptă, moartea seceră acum treizeci şi cinci de
milioane de suflete, iar viaţa aduce patruzeci de
milioane. Până la urmă, lupta va fi favorabilă vieţii, ea va
învinge.
Aceeaşi luptă există şi între gândurile şi
sentimentele noastre. Gândurile inferioare luptă cu
gândurile elevate.
Potrivit legii, ce este superior trebuie să se impună şi
să educe inferiorul. Gândirea e ca un foc mistuitor care
arde tot ce e inutil.
În prezent, suntem cu toţii pe câmpul de luptă şi
trebuie să fim eroi murind şi trăind. Există un război la
care ia parte fiecare dintre noi. Şi toţi cei care vor
învinge moartea în acest război vor fi liberi. Hristos a
spus: „Cel ce va rezista până la sfârşit va fi salvat”.
Există unii care vor ca ceilalţi să se bată, să câştige
victoria şi numai ei să profite de ea.
Omul trebuie să fie puternic ca să lupte în lume.
Trebuie să lupte ca să-şi câştige existenţa. Doar
învingătorii au dreptul la iubire. Cei puternici înţeleg
iubirea; cei slabi nu pot decât să profite de ea. Legea
iubirii cere sacrificii. Ca să obţinem Iubirea, trebuie să
fim gata să sacrificăm totul. Lumea de astăzi are nevoie
de oameni întăriţi de Iubire. În Iubire, omul nu simte
niciun fel de suferinţă. Nicio forţă din lume nu-l poate
zdruncina. Aceasta este Iubirea.
În ceea ce priveşte înţelepciunea, gândirea omului
trebuie să aibă o vigoare atât de mare încât să nu-l
poată face să ezite, chiar şi în cazul în care ar fi năpădit
de cele mai mari dificultăţi. Pentru ca binele să vină la
el, trebuie să fie ferm în adevăr. Dacă nu simte că devine
de o fermitate de nezdruncinat în Iubirea divină, dacă
nu se simte devenind puternic în înţelepciunea divină şi
în Adevărul divin, nu poate avea niciun câştig. Pentru ca
gândurile, sentimentele şi faptele sale să fie armonioase,
trebuie să fie pătruns de Iubirea divină. Ea este
impulsul vieţii.
Iubirea divină se manifestă în întreaga Creaţie, de la
cele mai mari adâncimi până la altitudinile cele mai
ameţitoare, întâi, trebuie să învăţăm Iubirea. Ea se
învaţă în prima clasă, în clasa a doua se învaţă
înţelepciunea. În clasa a treia se învaţă adevărul. După
terminarea acestor trei clase, se trece la a patra, în care
se va învăţa împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

(1940)
Noul care se naşte

Dacă examinăm viaţa, vom vedea că există o ordine,


un aranjament în întreaga natură. Aici, fiecare lucru
este la locul lui. În ea nu există nici tulburare, nici
contradicţie. Totuşi, deoarece oamenii nu-i înţeleg
ordinea, au creat ordinea lor şi vor să i-o impună. Dacă
s-ar putea face asta, peste Pământ s-ar abate cele mai
mari nenorociri.
Ca să lămuresc această idee, mă voi folosi de un
exemplu. Un celebru muncitor grec, considerat maestru
în specialitatea lui, tocmai terminase o clădire. Pe când
lucra pe acoperiş, a căzut, din neatenţie, şi şi-a rupt
ambele picioare. Şi a început să protesteze, să considere
că lumea nu era bine făcută şi i s-a adresat în cele din
urmă lui Zeus, cu ruga de a schimba legea şi a face în
aşa fel încât omul să nu-şi rupă picioarele. Zeus i-a
ascultat ruga şi a schimbat legea. Picioarele omului s-au
vindecat şi el s-a dus să-şi termine treaba. A urcat pe
construcţie şi a început să lovească cu ciocanul ca să
bată cuiele. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că
acele cuie, oricât de tare le-ar fi bătut, nu intrau deloc.
Văzând că nu reuşea, s-a înfuriat şi a aruncat ciocanul,
dar acesta a rămas suspendat în aer. Furios la culme, a
sărit el însuşi jos, dar a rămas suspendat în aer. Şi a
început din nou să protesteze împotriva zeilor. Dar,
după ce s-a mai gândit puţin, a văzut că Zeus făcuse
exact ce îi ceruse. A înţeles atunci că prima ordine era
de preferat şi l-a rugat pe Zeus să revină la ea; era mai
bună, chiar dacă îşi putea rupe picioarele.
Oamenii îşi imaginează răul aşa cum nu este.
Deoarece nu-l pot înţelege, vor să-l îndepărteze. Dar răul
este o necesitate în lume. În lumea culturală de astăzi,
toţi luptă pentru obţinerea unor avantaje. Oamenii de pe
Pământ cred că vor aranja ei lumea. Lumea e liberă.
Oamenii nu sunt stăpânii ei. Sunt doar slujitori. Cei care
guvernează Pământul au venit şi l-au asediat. Dacă ochii
oamenilor s-ar deschide, ar vedea că Pământul este
asediat de fiinţe care au venit să lucreze aici şi să-l
readucă în stare bună. Şi toţi cei care vor rămâne aici îşi
vor îndeplini vrerea lor. Aceste fiinţe zic: „Va fi pace pe
Pământ. Pe viitor, doar cei care au inima plină de iubire,
care iubesc adevărul, cei care au virtuţi vor putea să
trăiască aici şi aceştia vor moşteni Pământul. Viitorii
moştenitori ai Pământului vor fi oameni sfinţi, cu mintea
luminată, cu inima şi voinţa nobile. Vor fi oameni liberi
şi puternici”.
Gândirea omului trebuie să facă bine celorlalţi.
Gândurile trebuie să existe spre profitul oamenilor, să-i
ajute să se înalţe, nu să-i facă să se poticnească. Dacă
fiinţa omenească ar fi putut să-şi însuşească această
stare normală care i-a fost dată iniţial de natură, ar fi
simţit manifestându-se în ea un simţ de receptivitate şi
de înţelegere, ar fi putut să aibă relaţii cu lumea
invizibilă. Credinţa este „un simţ” care ne arată ce se
află în cealaltă lume. Dacă am înţelege credinţa, am
putea vedea. Credinţa este o lege care ne face să vedem.
Am observat că, în afara ordinii noastre, există o
altă ordine care o va organiza pe a noastră. Ne aflăm,
aici pe Pământ, în procesul de reorganizare. Există în
Sfânta Scriptură un verset care zice: „Femeia, când este
în durerile naşterii, se întristează pentru că i-a sosit
ceasul; dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce
aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe
lume”. Trăim într-o epocă în care rasa albă zămisleşte o
idee. Sângele care se varsă acum, toate suferinţele pe
care le suportă oamenii de astăzi sunt durerile naşterii.
Oare câte milioane de celule sunt sacrificate când naşte
o femeie? Legea e aceeaşi în natură.
Spunând aceasta nu facem decât să constatăm un
fapt. Asta înseamnă că tot ce se petrece în natură este
raţional şi bun. Sau, cu alte cuvinte, la tot ce a creat,
Dumnezeu a reflectat îndelung şi, în cele din urmă, totul
va merge bine. Credeţi în asta!
Toţi suferim în acest moment, având în vedere că
participăm la suferinţele omenirii care naşte. Trăim pe
Pământ şi, când se naşte ceva mare, luăm şi noi parte.
Dacă vrem să participăm în viitor la tot ce e bine, trebuie
să luăm parte şi la suferinţele care sunt îndurate astăzi.
Vom profita de lucrurile bune în măsura în care am luat
parte la suferinţe. Cu cât sunt mai mari suferinţele prin
care am fost nevoiţi să trecem, cu atât mai mari vor fi şi
lucrurile bune care vor veni. Suportăm necazuri fiindcă
ceea ce se naşte apare în acelaşi timp în toate sufletele.
Divinul vine şi se naşte în fiecare suflet. Acesta va fi
binele viitor. Se va naşte în toate fiinţele care trăiesc pe
Pământ. Sfânta Scriptură spune: „Cel ce se naşte din
Dumnezeu nu păcătuieşte”. Ceea ce trebuie să se nască
e în noi. Atâta timp cât nu ne naştem din Dumnezeu, nu
putem fi fericiţi. Femeia nu-şi poate uita durerea până
când nu s-a născut copilul.
Oamenii au încă idei învechite. Cred că, imediat
după moarte, vor merge în Cer, că le va ieşi înainte
Sfântul Petru şi aşa mai departe. Cât timp nu-L iubesc
pe Dumnezeu din tot sufletul, cu toată puterea minţii şi
din toată inima, nu pot să ajungă în Cer. Dacă nu-şi
iubesc aproapele ca pe ei înşişi, nu pot să intre în
cealaltă lume. Dacă omul care moare nu-L iubeşte pe
Dumnezeu şi pe aproapele său, va ajunge în condiţii şi
mai rele. Toţi cei care n-au învăţat să-L iubească pe
Dumnezeu şi pe aproapele lor se vor întoarce în vechea
viaţă şi suferinţele lor vor creşte.
Fără iubire, nicio idee nu se poate naşte în lume;
fără iubire, niciun sentiment nobil, niciun procedeu
nobil nu se poate naşte. Nici progres, nici fericire, nimic
nu se poate naşte în lume fără iubire.
Omenirea din zilele noastre trebuie să dea naştere
celui mai elevat sentiment din lume: toţi oamenii trebuie
să trăiască precum fraţii şi surorile. Trebuie să se nască
noul frate şi noua soră. Atâta timp cât noul frate şi noua
soră nu vin în lume, iubirea nu se poate manifesta.
Când va veni acest nou frate, ne va aduce la cunoştinţă
de ce a fost creată această lume. Când va veni sora, ne
va face să înţelegem sensul intim al vieţii şi vom pricepe
de ce soarta noastră a fost plină de suferinţe.
Să dea Cerul ca fiecare dintre noi să aibă un frate
adevărat, de care să fie iubit, şi o soră adevărată, care
să-l iubească! Şi să trăim împreună cu ei secole de-a
rândul!

(1941)
Binele şi răul în viaţă

Viaţa este tot ce e mai preţios pentru oameni şi de


aceea toţi sunt interesaţi de ea. Viaţa are două laturi.
Ştiinţa din zilele noastre, ca, de altfel, toate ştiinţele din
timpurile cele mai îndepărtate, dovedeşte că viaţa se
manifestă în două direcţii: în direcţia binelui şi în
direcţia răului. Lucrul cel mai frumos în lume este viaţa,
dar şi cel mai îngrozitor. Viaţa este cea mai mare fericire,
dar şi cea mai mare nefericire. Ea a creat raiul, dar şi
iadul. Frumoasa şi nobila viaţă a făcut raiul; viaţa rea a
făcut iadul. Viaţa bună a dat oameni buni, viaţa rea a
dat oameni răi. Din viaţă provin toate contradicţiile din
lume.
Ca manifestare a iubirii, viaţa se prezintă în două
feluri: face să apară o iubire în ură şi face cealaltă iubire
să apară în afecţiune. Nu iubirea este cauza acestui fapt,
ci viaţa deţine arta de a transforma iubirea în ură. Cum
se întâmplă oare? Aceasta este arta vieţii, şi numai ea
cunoaşte secretul. Nu este necesar ca omul să ştie cum
preschimbă viaţa răul în bine şi binele în rău.
Viaţa care încorsetează omul este rea; cea care îl
eliberează este bună. Viaţa care face lumina să pătrundă
în intelect este bună; cea care face să intre întunericul
este rea. Viaţa care introduce forţă în om e bună; cea
care introduce în el neputinţă şi slăbiciune este rea.
Omul care devine rău poate oare să fie puternic?
Oamenii cred în general că pot să fie puternici devenind
răi. E imposibil. Şi oamenii cei mai puternici îşi pierd
forţa din momentul în care intră în ei viaţa rea. Şi cei
mai buni oameni devin treptat răi când intră în ei viaţa
rea. Şi oamenii cei mai inteligenţi devin stupizi când
acceptă viaţa rea.
Când omul iubeşte, în el domneşte viaţa bună. Când
nu iubeşte, domină viaţa rea. Un om rău nu poate să
iubească. O oaie nu se poate aştepta să fie iubită de un
lup. O persoană care vizitează tribunalele şi închisorile
sau intră într-o măcelărie îşi poate face o idee despre
iubirea oamenilor din zilele noastre şi despre cultura de
astăzi. Lumea a fost făcută astfel încât să existe şi viaţă
bună, şi viaţă rea. Când este vorba despre viaţă, nu
putem să facem nicio obiecţie. Nimeni nu poate să-i
spună vieţii rele de ce se comportă astfel. Nimeni n-are
dreptul să întrebe viaţa bună de ce se poartă aşa. Cele
două vieţi sunt independente, se înţeleg şi se iubesc. În
ce privinţă se înţeleg? Răul şi binele se iubesc. Sunt
două lucruri incompatibile, dar se iubesc. Se iubesc atât
de mult, încât sunt inseparabile. Nimeni în lume nu le
poate despărţi. Unii vor să ştie ce este în esenţă viaţa
rea. Este o problemă prost înţeleasă. Prima femeie dintre
fiinţele omeneşti a vrut să separe viaţa bună de cea rea.
Şi noi, până astăzi, continuăm să facem această
împărţire şi ne creăm astfel propriile necazuri. Alţii vor
să ştie ce este dincolo de viaţa bună. Dincolo de viaţa
bună este viaţa rea. Atunci, care va fi sfârşitul? Sfârşitul
va fi şi rău, şi bun.
Viaţa se manifestă şi în lumea binelui, şi în lumea
răului. Răul în lume este elementul care serveşte la
întărire. Pentru ca omul să-şi poată întări virtutea,
trebuie să treacă prin împărăţia răului. Ca să-şi reducă
relele, omul trebuie să treacă prin împărăţia binelui. În
consecinţă, dacă vrea să întărească binele în el, omul
trebuie să treacă prin împărăţia răului.
Iubirea are controlul în viaţa bună şi în cea rea.
Doar iubirea poate să exercite un control asupra vieţii.
Iubirea nu transformă viaţa bună în viaţă rea şi viaţa rea
în viaţă bună, ci doar controlează, pur şi simplu, aceste
două vieţi. Când ne referim la iubire, înţelegem acea
forţă care controlează, care poate să introducă armonia
în viaţă şi să salveze omul de inconvenientele, de
suferinţele la care este expus. Ne chinuim uneori pentru
nimic sau pentru aproape nimic. Singurul lucru ce poate
linişti omul este iubirea. Sfânta Scriptură zice: „Aceasta
este viaţa veşnică, de a te cunoaşte pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat”. Trebuie să înţelegem prin asta că
singura viaţă fericită este cea în care am cunoscut
iubirea. Îndepărtându-se de iubire, omul îşi creează
suferinţe. Apropiindu-se de iubire, omul îşi creează
fericirea. Viaţa rea vine atunci când ne îndepărtăm de
iubire. Acolo este lumea răului. Când ne îndepărtăm de
iubire, îi creăm o bază răului. Moartea se apropie deja.
În viaţa sa de suferinţe, omul va cunoaşte moartea. Dar
ce este moartea? Moartea este viaţa cea mai rea. Ce este
fericirea? Este cea mai bună viaţă. Iadul este viaţa rea,
minciuna. Raiul este adevărul. Când oamenii spun că
nu se pot lipsi de minciună, înţeleg că nu se pot lipsi de
ea în viaţa rea.
În el însuşi, omul este şi rău, şi bun. Este jumătate
bun şi jumătate rău. Apostolul Pavel zice că spiritul şi
trupul sunt în luptă. Viaţa rea şi viaţa bună se luptă în
om. Când spunem că spiritul şi trupul sunt în luptă,
trebuie să înţelegem că spiritul se străduieşte într-un fel
să înalţe trupul. El conduce acel trup. Dacă trupul s-ar
transforma în spirit, cum s-ar manifesta spiritul? Trupul
este o lume care slujeşte la manifestarea spiritului. Dacă
olarul n-ar avea lut, din ce şi-ar face ulcelele? Dacă
grădinarul n-ar avea seminţe, cu ce şi-ar însămânţa
grădina? Acolo unde oamenii fac rău, pot să fie şi buni.
Greşeala presupune o faptă bună şi fapta bună, o
greşeală.
Vorbind astfel, s-ar putea crede că încurajez răul în
lume şi pervertirea oamenilor. Viaţa rea strică oamenii.
Viaţa bună înnobilează oamenii. Nu putem critica,
judeca nici viaţa rea, nici viaţa bună. Când vine viaţa,
trebuie să fim plini de veneraţie în faţa ei şi să nu
întrebăm de ce este rea. Trebuie să fim plini de veneraţie
în faţa vieţii care se manifestă în bine şi în rău. Când va
veni viaţa, ne vom ţine gura închisă, fără să rostim o
vorbă. Când unul dintre înţelepţii Egiptului a fost
întrebat ce este răul, el doar a strâns din buze. În
această privinţă, chiar şi oamenii cei mai înţelepţi tac.
Oamenii spun deseori că îi chinuie diavolul. Nu-i
chinuie niciun diavol. Îi chinuie viaţa rea. Îndată ce
omul intră în viaţa rea, ea îl chinuie. Unii întreabă de ce
există răul în lume. Dacă răul n-ar fi fost necesar, n-ar fi
existat. Din moment ce există, el îi este necesar vieţii. Şi
binele, şi răul sunt indispensabile în lume.
Iubirea trebuie să ne regleze viaţa. Numai legea
iubirii poate să regularizeze binele şi răul, viaţa bună şi
viaţa rea. Dacă putem să acceptăm iubirea care ne
regularizează viaţa, vom intra în contact cu Principiul
Suprem care ne călăuzeşte. Dacă individul acceptă
iubirea, îşi poate organiza viaţa. Dacă societatea şi
poporul acceptă iubirea, îşi pot organiza, de asemenea,
viaţa.
Să acceptăm deci şi noi iubirea, ca să ne organizăm
viaţa.

(1941)
Viaţa în trecut, în prezent şi în viitor

Viaţa, în manifestarea ei pe Pământ, a trecut prin


plante, prin animale şi acum apare într-o formă mai
elevată, omul. Noi, oamenii, ne deosebim de plante şi
animale prin aspiraţii. Animalele învaţă să trăiască; a
trăi este o ştiinţă pentru ele. Noi suntem născuţi să
gândim. Chiar prin faptul că viaţa noastră a trebuit să
treacă prin plante şi animale, purtăm viaţa lor în noi.
Spunem deseori: „Animalul care trăieşte în noi”.
Distingem în noi viaţa animalului. Din forma plantelor,
am învăţat legea plantei de a creşte în sus şi în jos. Şi,
până în acest moment, avem dorinţele plantei: vrem să
devenim personaje mari, să ne ridicăm fruntea până la
nori. Din forma animalelor, am învăţat să trăim: să
mâncăm, să bem, să ne mişcăm, să alergăm. Şi abia în
forma omenească începem să gândim. Prin ce se
deosebeşte gândirea omenească? Dacă am încărca un
animal cu o povară, el ar lua-o la fugă, ar începe să ţipe.
Nu ar înţelege ce se întâmplă cu el. Ar recunoaşte că
există o oarecare dizarmonie care stă ca un obstacol în
calea sentimentelor lui, ar încerca să se elibereze şi de
aceea ar fugi. Când omul se află în această situaţie, nu
se gândeşte să fugă, ci începe să reflecteze, să se întrebe
prin ce modalitate îşi va înlătura povara de pe umeri.
Viaţa se poate exprima în forma unei plante, în
forma unui animal, a unui om (fiinţă care gândeşte) şi se
poate exprima într-o formă pe care conştiinţa noastră
actuală nu o poate imagina şi care ne apare ca viitor.
Dacă am putea să vedem viaţa din punctul de
vedere al animalului, viaţa omenească ni s-ar înfăţişa ca
viitor, iar viaţa plantelor, ca trecut. Viaţa plantelor şi a
animalelor înseamnă pentru noi trecutul, viaţa actuală a
gândirii este prezentul.
Când apare în noi dorinţa de a trăi, adică de a
mânca, a bea, a ne oferi plăceri, aceasta este viaţa
animalelor, trecutul nostru. Prin această viaţă, intrăm în
contradicţie cu viaţa noastră actuală de fiinţe
gânditoare.
Lucrul esenţial care ne deosebeşte, ca oameni, este
gândirea. Dacă renunţăm la a gândi, vom semăna cu
acea fetiţă pe care tatăl a trimis-o la şcoală ca să
studieze şi care, în timp ce profesorul preda lecţia, a
scos oglinda şi s-a distrat cu părul, hainele, panglicile ei.
Sarcina noastră cea mai importantă (pentru noi, care
suntem oameni) este să învăţăm şi să gândim. Dacă ne
ocupăm de suferinţele noastre, dacă povestim peste tot
cât suntem de nefericiţi, vom semăna cu acea fetiţă care
nu studiază, ci se interesează de lucruri secundare.
Suferinţele pe care le-am suportat sunt rezultatul unor
treburi neterminate în domeniul plantelor, în domeniul
animalelor sau în domeniul oamenilor.
Nu trebuie să ne preocupe creşterea, căci ea este de
domeniul plantelor. Nu trebuie nici să punem prea tare
la inimă dorinţa de a trăi, căci asta e treaba animalelor.
Să lăsăm deoparte treaba plantelor şi a animalelor şi să
avem grijă să facem ceea ce ne revine. Sarcina noastră
este să gândim. Dacă ne îndeplinim sarcina, am acţionat
bine. Alte fiinţe au alte sarcini în lume. Dacă nu gândim,
nu ne îndeplinim sarcina, ci facem ce le este impus altor
fiinţe.
Trebuie întâi să reţinem că ideea fundamentală din
viaţa noastră este să gândim. Un profesor american,
vorbind despre una dintre experienţele sale, a spus că n-
a ştiut până la vârsta de treizeci de ani ce este gândirea.
Când a început să devină conştient că putea să
gândească, că avea posibilitatea să reflecteze şi să
rezolve unele probleme, s-a simţit cuprins de o mare
bucurie.
Suferinţele şi dificultăţile ne sunt date ca să învăţăm
să gândim. Acestea sunt condiţii care îi permit gândirii
noastre să evolueze, să se dezvolte. Observând legea
gândirii, îndepărtăm de la noi chinurile şi necazurile.
Când suferim, ne descurajăm, ne enervăm. Atunci, să ne
zicem că nu gândim. Când vin dezamăgirea,
descurajarea, lipsa de încredere şi toate stările negative,
să facem din ele subiecte de meditaţie. Când ne simţim
descurajaţi, să ne întrebăm de ce suntem aşa. Când
gândim, ştim cum să acţionăm.
Doar dacă gândim vom avea o idee despre viitorul
nostru, o idee corectă despre Dumnezeu. În lume există
o raţiune înaltă. Fiecare dintre noi poate să-şi amelioreze
destinul dacă admite şi conştientizează următoarele:
crede că trăieşte în Dumnezeu, crede că viaţa este
înţeleaptă, crede că nicio fiinţă nu-l poate lipsi de binele
pe care i-l dăruieşte Dumnezeu în lume. Orice ni se
întâmplă în viaţă, chiar dacă suntem constrânşi să
părăsim lumea oamenilor, Dumnezeu ne va dărui o altă
formă, în condiţii mai bune. După ce am părăsit viaţa
plantelor, am devenit animale; după ce am părăsit viaţa
animalelor, am devenit oameni; după ce vom părăsi viaţa
oamenilor, vom deveni îngeri. De aceea, Hristos a zis:
„Cel ce-şi iubeşte viaţa o va pierde. Cel ce-şi urăşte viaţa
din această lume o va păstra pentru viaţa veşnică”. Dacă
părăsim viaţa actuală, vom primi alta mai elevată.
Când gândim, trăim în prezent; când vrem să trăim,
manifestăm viaţa din trecut; când căutăm fericirea,
sensul vieţii, nemurirea, exprimăm viitorul. Dacă ne
simţim nefericiţi, aceasta este viaţa trecutului. Trebuie
să fim în stare să ridicăm fiecare gând din trecut până la
o idee din viitor, ca să putem rezolva problemele vieţii.
Există o viaţă care exclude gândirea; există o viaţă care o
închide în sine. Ca să controlăm nefericirea, trebuie să
acceptăm iubirea. Îndată ce-L iubim pe Dumnezeu, se
produce o schimbare în starea noastră. Când zicem că
trăim şi ne mişcăm în Dumnezeu, această idee nu ne
este clară încă, deoarece este viitorul pentru noi. Viaţa
care decurge din Dumnezeu se manifestă în trecut, în
prezent şi în viitor. Dumnezeu reuneşte aceste vieţi într-
un tot. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L vedea pe
Dumnezeu în cei pe care-i iubim, a-L vedea pe
Dumnezeu în noi înşine. Dacă nu-L vedem pe
Dumnezeu în noi, înseamnă că vedem trecutul. Nu
trebuie ca idealul nostru să fie fără formă, ci trebuie să
fie o fiinţă vie raţională în care să putem recunoaşte un
tovarăş şi un ajutor. Dacă o fiinţă raţională ne poate
ajuta în viaţa gândirii, acea fiinţă ne poate fi utilă. Să
fim conductori prin care gândirea divină va intra în noi.
Atunci, toate situaţiile din lume vor putea să se
amelioreze, să suporte corecţii.
Dacă întâlnim un om care gândeşte ca noi,
problema e rezolvată; relaţiile sunt posibile între noi.
Două persoane care gândesc pot să se înţeleagă. Dacă n-
avem gândirea pe care Dumnezeu a aşezat-o în noi, nu
vom ajunge la nimic. Deocamdată, gândirea este lucrul
esenţial pentru noi; ne-a fost lăsată de la Dumnezeu. El
zice: „Fiule, dă-Mi inima ta!”. Dumnezeu nu vrea de la
noi intelectul, ci inima, acea inimă care ne-a cauzat
atâtea suferinţe şi neplăceri. Dumnezeu vrea inima
noastră ca s-o purifice. Ne lasă intelectul ca să ne
slujească la lucru.
A lucra cu gândirea este cea mai frumoasă dintre
ocupaţii. Restul va fi rezolvat. Îndată ce începem să
gândim, găsim binele la ceilalţi. Îndată ce gândim,
manifestăm iubirea divină.

(1941)
Omul perfect

Fiecare dintre noi consideră unele lucruri bune şi


altele rele. Lucrurile ne par astfel fiindcă nu suntem
perfecţi. Dacă treburile ni se rezolvă după cum dorim
sau după cum nu dorim, lucrul acesta trebuie să ne
afecteze în egală măsură. Ca să poată fi astfel, trebuie să
fim liberi. Şi vom fi liberi după ce vom învăţa să-i
comandăm răului din noi sau după ce totul în noi va fi
supus divinului. Această supunere trebuie să se facă de
bunăvoie, cu iubire. O supunere fără iubire este sclavie.
Dacă cineva ne face un serviciu fără iubire, ne aserveşte,
şi, dacă noi facem ceva fără iubire, îi aservim pe ceilalţi.
Ca să fim liberi, trebuie să facem totul cu iubire. Când
facem lucrurile cu iubire, îi eliberăm pe ceilalţi; când ei
fac ceva pentru noi cu iubire, ne eliberează pe noi. Să
fim deci liberi atunci când dăruim şi când ni se
dăruieşte sau să fim perfecţi dăruind şi primind.
Ce este perfecţiunea? Ea nu este ceva static.
Perfecţiunea poate să fie mecanică - un corp e format în
mod perfect. Perfecţiunea poate să fie organică - acest
corp se află în stare de funcţionare perfectă, de
îndeplinire perfectă a sarcinii sale. Perfecţiunea poate să
fie psihică - atunci când acţionează conform raţiunii, o
fiinţă nu comite nicio greşeală.
Perfecţiunea este un scop nelimitat al vieţii divine.
Năzuim permanent la perfecţiune. Aceasta dovedeşte că
trebuie să avem dorinţa neîntreruptă de a învăţa şi de a
ne da seama de ceea ce a fost aşezat în noi.
Omul perfect nu se descurajează niciodată. El ştie
întotdeauna ce trebuie să facă şi nu întreabă niciodată
de ce anume trebuie să se ocupe. Minciuna şi violenţa
sunt excluse din viaţa omului perfect. Nu-i constrânge
niciodată pe ceilalţi, nu vrea să lupte, nu se foloseşte de
gândurile, sentimentele şi faptele oamenilor. E sincer în
sinea lui. Prezintă întotdeauna lucrurile aşa cum sunt.
Omul perfect nu se scuză niciodată pentru greşelile lui,
fiindcă nu-şi permite să le facă. Omul perfect nu face
greşeli, e mulţumit toată viaţa, e mulţumit cu totul. El
nu cunoaşte nemulţumirea, nu bombăne niciodată.
Omul perfect face totul exact la timpul şi locul potrivit,
nici mai devreme, nici mai târziu. Omul obişnuit face
totul ori prea devreme, ori prea târziu. Omul perfect
pune fiecare gând, fiecare sentiment şi fiecare acţiune la
locul potrivit. El este înzestrat cu un ritm care
regularizează gândurile, sentimentele şi faptele. Acest
ritm generează în el armonia şi-l pune în acelaşi timp în
armonie cu întreaga natură. Şi astfel poate să reuşească
orice.
De ce am venit pe Pământ? Am venit ca să
îndeplinim o sarcină. Sarcina noastră este să ne aducem
lumină în intelect, căldură în inimă şi forţă în corp. Din
momentul în care avem suficientă lumină, vom gândi
corect; când vom avea suficientă căldură, vom avea
sentimente nobile; când vom avea destulă forţă, vom
reuşi să realizăm tot ce dorim. Duhul lui Dumnezeu se
manifestă în gândurile corecte, în sentimentele şi în
procedeele pline de nobleţe. Când aveţi destulă lumină
în gândire, destulă căldură în inimă şi destulă forţă în
corp, sunteţi perfecţi. Ca să fim perfecţi, voinţa noastră
trebuie să fie în acord cu voinţa înţeleaptă a naturii.
Înalta raţiune trebuie să ne slujească întotdeauna drept
măsură în viaţă. Greşelile provin din faptul că nu avem
relaţii corecte cu ea.
Două procese au loc în noi: trezirea conştiinţei şi
manifestarea propriei supraconştiinţe. Când ni se
trezeşte conştiinţa, înţelegem sensul contradicţiilor din
viaţă şi îndrăgim tot ce le produce. Când ni se manifestă
supraconştiinţa, înţelegem de ce a fost creată lumea şi
care îi e predestinarea. Ea ne va învăţa ce este iubirea,
ce este înţelepciunea. Acestea sunt două căi prin care
vom dobândi perfecţiunea.
Hristos a venit pe Pământ şi Şi-a manifestat
perfecţiunea. Când Se afla pe cruce, I s-a spus: „Nu eşti
Tu fiul lui Dumnezeu? Nu eşti perfect? Coboară, atunci,
de pe cruce!” Perfecţiunea lui Hristos constă în faptul că,
atunci când era ţintuit pe cruce şi avea forţa să coboare,
l-a ascultat pe Cel ce Se afla în El, care I-a zis: „Să Te
răstignească, să vadă cum vei muri, să Te îngroape, şi
vei cunoaşte atunci că Eu sunt Dumnezeu, Cel care Te
călăuzeşte şi Te mântuie”. Perfecţiunea lui Hristos se
află în înviere. Nu poate exista perfecţiune fără
Dumnezeu. El nu Se poate manifesta atâta timp cât
voinţa noastră nu este în acord cu voinţa Sa. Când
voinţa noastră va fi conformă cu a Lui, vom fi perfecţi.
Nimeni nu poate fi perfect fără Dumnezeu. Fără El nu
există înviere.
Perfecţiunea lui Hristos se arată şi în îndeplinirea
misiunii Sale, în răbdarea de care a dat dovadă şi în
faptul că a ştiut să rezolve şi să aplice iubirea divină.
Perfecţiunea lui Hristos se vede şi în faptul că n-a murit
pentru cei care îi erau prieteni, ci a murit pentru
păcătoşi, şi acesta este semnul abundenţei Iubirii Divine
- soarele străluceşte la fel şi pentru unii, şi pentru
ceilalţi.
Omul s-a născut în mod pur fizic şi de aceea
păcătuieşte. Ca să nu mai păcătuiască, trebuie să se
nască spiritual, în mod divin. Cel ce este născut în acest
fel se distinge prin iubirea pe care o posedă.
De ce trebuie să iubim? Iubirea ne duce spre
perfecţiune. Iubim ca să ne corectăm toate greşelile.
Iubirea este un foc care mistuie orice lucru inutil. Va
repara toate greşelile şi va aduce noul în lume.
Dacă iubim doar o singură persoană, suntem
oameni obişnuiţi. Ca să fim perfecţi, trebuie să-i iubim
pe toţi oamenii. Trebuie să evoluăm în lume şi să
dobândim acea ştiinţă care ne învaţă să iubim toate
fiinţele. Ca să fim perfecţi, trebuie să înţelegem iubirea
pe care o putem avea faţă de toţi.
Dumnezeu îşi manifestă peste tot perfecţiunea.
Toate aspiraţiile noastre merg spre El şi ne apropie de
perfecţiunea noastră. Trebuie să ne apropiem zi de zi de
perfecţiune. Să facem permanent eforturi pentru a
deveni perfecţi. Cum devenim perfecţi? Urmând drumul
iubirii, unde totul este în cea mai bună stare, fără cel
mai mic defect. Pentru ca divinul să se poată manifesta
în noi, trebuie să fim perfecţi.

(1941)
Unica realitate

Una dintre problemele prost înţelese este cea a


iubirii. Vorbim deseori despre iubire, dar nu ştim să
acţionăm din iubire. Iubirea din romane, unde vedem
eroina prăbuşindu-se leşinată sau eroul punându-şi
capăt vieţii, este iubire neînţeleasă. Putem să leşinăm de
frică atunci când ne gândim că am pierdut ceva. Alţii se
sinucid, dar nu din iubire, ci din cauza lipsei de iubire.
Când o tânără intră într-o casă şi face curat, pune
totul în ordine, aprinde focul, frământă pâinea, o coace,
confecţionează haine, ea dă dovadă de iubire. La fel când
poate să înveţe un tânăr neştiutor să scrie şi să citească.
Când un tânăr se plânge că o tânără l-a înşelat, nu
este vorba de iubire. Iubirea nu înşală niciodată.
Oamenii fără iubire se înşală. Când tânărul îi spune fetei
că o iubeşte, că nu poate trăi fără ea, că e pentru el
lumina, că fără ea viaţa lui n-are niciun sens, declamă
ca un actor. Este artă, nu iubire. Tânărul se preface că o
iubeşte fiindcă vrea să ia ceva de la ea. Dacă un tânăr
iubeşte, nicio tânără nu-l poate înşela; dacă tânăra
iubeşte, tânărul n-o poate înşela. Nu există cazuri în
care cineva să fi făcut rău persoanei pe care o iubea sau
s-o fi înşelat.
O persoană zice că iubeşte altă persoană. Cea din
urmă crede această declaraţie. Dar este doar un fel de a
vorbi. Cel care iubeşte nu ştie de ce iubeşte. Iubim pe
cineva pentru că e pur. Când îşi pierde puritatea, nu-l
mai iubim. Iubim pe cineva fiindcă e bogat. După ce-şi
pierde bogăţia, nu-l mai iubim. Cât e bun, e sănătos, îl
iubim (acestea sunt binecuvântări ale lui Dumnezeu).
Când îşi pierde sănătatea, bunătatea, nu-l mai iubim.
Există o iubire pe care o putem numi „iubire de
cârciuma”. Cârciumarul invită o persoană să guste din
vinul lui excelent, având în vedere că vrea să i-l vândă.
Cel pe care l-a chemat vine, bea din vin şi-l plăteşte.
Devine oaspetele obişnuit al cârciumii şi tot vine până îşi
lasă acolo tot avutul. În acest caz, câştigă doar
cârciumarul. Ce câştigă cel care bea? Care e iubirea
cârciumarului care îşi vinde vinul pe bani? Care e
iubirea celui care bea vinul? îl iubeşte pe cârciumar? îi
iubeşte vinul, nu pe el. Cârciumarul iubeşte banii, nu pe
cel care bea vinul. Să ne ferim de o astfel de iubire!
Auzim deseori o persoană zicând că iubeşte altă
persoană, dar vrea să-i ia ceva. Vrea să ia şi crede că
dăruieşte. Când omul vorbeşte despre iubire, trebuie să
ştie ce urmează: vrea să iubească, sau vrea ca ceilalţi să-
l iubească pe el? Dacă vrea să iubească, să-şi deschidă
punga, să dăruiască; să-şi deschidă hambarul şi să
dăruiască; să meargă să lucreze la cei pe care îi iubeşte
şi să-i slujească. Când iubeşte, omul dăruieşte. Când
vrea să fie iubit, problema se prezintă altfel. Când este
iubit, el trebuie să mulţumească pentru ce i se
dăruieşte.
Auzim deseori: „Iubesc!”. Această idee nu e corectă.
Când o persoană declară că iubeşte, trebuie să ştie că
iubirea nu vine la ea. În lume, doar Dumnezeu iubeşte.
Toţi ceilalţi suntem conductori ai Iubirii Sale. Când o
persoană iubeşte, este conductor al Iubirii lui
Dumnezeu. Cel care iubeşte profită primul de Iubire. Cel
care iubeşte este un om sănătos. Când iubeşte, ceilalţi
nu sunt pentru el decât o modalitate de a manifesta
iubirea. Cel care iubeşte nu se interesează dacă ceilalţi îl
iubesc sau nu. Important pentru el este să iubească, să
fie conductor al iubirii. Dacă aceia pe care-i iubeşte
primesc iubirea lui, au de profitat. Cel care nu acceptă
iubirea moşteneşte boala. Cei care primesc iubirea vor fi
sănătoşi şi totul le va reuşi. Cel ce nu iubeşte îşi
dăunează lui însuşi; cel ce nu primeşte iubirea îşi face
rău sieşi. Cel care iubeşte îşi face bine lui însuşi. Cel
care primeşte iubirea pe care ceilalţi o manifestă îşi face
bine sieşi. Această lege nu admite nicio schimbare.
O persoană vrea să fie iubită de ceilalţi şi îi întreabă
ce poate să facă. Omul se poate obliga să iubească,
poate să devină un conductor al Iubirii Divine. Devenind
astfel, evoluează mai întâi el însuşi şi-şi rezolvă situaţia,
îşi pune viaţa în armonie cu legea supremă a vieţii, intră
astfel în ordinea stabilită de Dumnezeu şi viaţa i se
aranjează în mod firesc.
Vrem să ştim dacă suntem iubiţi de ceilalţi. Asta n-
are niciun sens. Omul nu poate iubi de la sine. Cine
iubeşte primeşte acest impuls de la Dumnezeu. Dacă e
fidel acestui impuls, este binecuvântat. Când primeşte
iubirea, este vorba despre un impuls de la Dumnezeu.
Iubirea se manifestă în două feluri: ori omul iubeşte, ori
ceilalţi îl iubesc. Dacă nu iubeşte şi nu primeşte iubire,
nu poate să facă nimic şi nu profită de nimic.
Astăzi, oamenilor le este ruşine de iubire. Se jenează
să spună că iubesc. Consideră că doar tinerii trebuie să
se ocupe de iubire. Unii filosofi îi tăgăduiesc chiar
existenţa. Pretind că nu există iubire în lume. Iubirea se
manifestă în diferite feluri. Prima manifestare este
trezirea intelectului, a inimii şi a activităţii corporale a
omului. Când acesta studiază, urmează din nou un
impuls al iubirii.
Când simte iubirea în el, omul nu trebuie să
vorbească despre asta. Putem vorbi despre iubire după
ce am pus-o în practică. Putem vorbi despre pâine după
ce am gustat-o. Putem vorbi despre lumină după ce am
primit-o. Omul nu se poate pronunţa în privinţa iubirii
atâta vreme cât n-a simţit-o. Când iubeşte, să nu întrebe
nimic despre iubire. Să nu menţioneze nimic despre
asta. Până în prezent, Dumnezeu n-a zis că ne iubeşte,
şi totuşi a creat lumea pentru noi. Din iubire ne-a dăruit
soarele care ne luminează, vântul pe care îl simţim cum
bate, apa pe care o vedem curgând. Pământul se mişcă
din iubire. Ce împinge pasărea să-şi facă cuibul, să
clocească, să-şi crească puii? Impulsul vine din iubire.
Când iubirea vine la om, acesta devine sănătos şi
suferinţele îi dispar. Iubirea transformă suferinţele în
pietre preţioase. Astfel, nimic rău nu i se poate întâmpla
celui care iubeşte. Iubirea transformă orice rău în bine.
Când intervine raţiunea omenească, îi strică condiţiile.
Iubirea pe care omul o manifestă şi binele care
decurge din ea îi creează aura. Aura e ca pielea. Omul
suferă de o rană la piele, dar suferă şi când aura are
rupturi. Iubind, îşi repară aura. Iubind, ţine arma
dăruită lui de Dumnezeu ca să se păzească. Când nu
săvârşeşte binele şi nu iubeşte, aura i se rupe. Iată de ce
se spune că iubirea aduce sănătate. Este scris: „Iubiţi-vă
duşmanii”. Iubindu-şi duşmanii, omul îi dezarmează. Şi
de aceea nu vor iubirea lui.
Mulţi oameni cred că, atunci când iubesc pe cineva,
trebuie să-l strângă în braţe şi să-l acopere cu sărutări.
Îmbrăţişarea şi sărutul nu sunt încă iubire. Iuda L-a
sărutat pe Hristos, dar a făcut-o oare din iubire?
îmbrăţişările şi sărutările trebuie să fie aidoma cu ce
primim de la soare. Soarele ne mângâie, dar, odată cu
mângâierile lui, ne dăruieşte şi lumină, şi căldură, şi
putere. Dacă gândim bine despre cineva, aceasta este o
sărutare. Cu cât gândul este mai luminos, cu atât
contribuie mai mult la binele omului. Când iubeşte o
persoană şi-şi îndreaptă spre ea sentimentele, aceasta
este o îmbrăţişare.
Când vine la oameni, iubirea împacă toate
contradicţiile dintre ei. Nu face nicio diferenţă. Sfântul îl
consideră pe păcătos fratele lui. Iubirea transformă
fiecare greşeală în piatră preţioasă. Omul nu trebuie să
regrete că a păcătuit până în prezent, ci trebuie să
regrete că n-a aplicat iubirea în viaţa lui, acea iubire
care este în stare să-l scape de toate contradicţiile. Când
omul devine conductor al iubirii, o schimbare are loc în
gândurile, sentimentele, acţiunile lui şi în condiţiile
proaste din mediul în care trăieşte. Când iubirea vine la
om, gândirea i se luminează, inima i se îmbogăţeşte, se
simte sănătos, circulaţia sângelui i se ameliorează, faţa
îi străluceşte, e plin de veselie.
Iubirea aduce cea mai mare armonie în lume. Ea
este unica realitate. Poate să umple singură viaţa. Dacă
omul este inteligent, iubirea va veni la el. Să primim
iubirea şi să nu ne apucăm să filosofăm despre ea. Să
nu vorbim despre iubire, s-o manifestăm. Facă-se voia
Iubirii!

(1941)
Fiul bun

În cel de-al cincisprezecelea capitol al Evangheliei


după Luca, începând de la versetul unsprezece până la
sfârşit, găsim parabola „fiului risipitor”. Ea ne
înfăţişează doi fii cu calităţi total opuse. Celui mai tânăr
i-a venit ideea să plece de-acasă. Era o idee bună! Tatăl,
privindu-şi fiul, a simţit ivindu-i-se în inimă un
sentiment de iubire pentru el. Acel fiu îi era drag. Şi şi-a
zis: „Ce băiat frumos! Şi ce inteligent! îl voi lăsa să plece
unde vrea”. La început, tânărul s-a înscris la
universitate. Se înţelege de la sine că oraşul în care avea
să petreacă câţiva ani nu era lipsit de distracţii: teatre,
cinematografe şi altele. Băiatul s-a lăsat atras în poveşti
de dragoste. O viaţă destrăbălată este o treabă
amoroasă, începi să scrii zilnic scrisori pline de
declaraţii înflăcărate, porţi zilnic costume noi, pălării
frumoase, pantofi eleganţi. Te întâlneşti cu tot felul de
prieteni, consumi tot felul de băuturi, fumezi, cânţi la
vioară. Băiatul nu cunoscuse aceste lucruri acasă la
tatăl lui. Semănând mai mult cu mama, voia să guste
din toate. După ce a cutreierat lumea şi a cheltuit toată
averea dată de tată, când a văzut că era nevoit să
îngrijească porcii şi că nu avea voie nici măcar să
împartă mâncarea cu ei, şi-a amintit că servitorii tatălui
său aveau o situaţie mai bună. Şi-a recunoscut greşeala
şi a hotărât s-o repare întorcându-se la tatăl lui. Nu şi-a
acuzat mama pentru că moştenise de la ea astfel de
înclinaţii şi n-a considerat-o vinovată de starea în care
se afla, declarând că, dacă ea ar fi fost mai bună, şi el ar
fi fost mai bun. S-a întors la tatăl său, plin de umilinţă,
şi i-a zis: „Nu sunt demn să fiu numit fiul tău, dar
primeşte-mă ca pe unul dintre servitorii tăi. Voi îndeplini
de-acum înainte tot ce-mi vei porunci”.
Fiul cel mare semăna cu tatăl lui, era nemulţumit şi
orgolios. Acesta este principiul masculin. Fiul cel mare
s-a înfuriat când a văzut că tatăl pregătise un ospăţ ca
să sărbătorească întoarcerea celui de-al doilea fiu. Şi i-a
zis tatălui: „Ţi-am îndeplinit voia încă de la început şi
până acum nu mi-ai îngăduit să ucid nici măcar un ied
ca să mă bucur cu prietenii. Dar pentru ăsta, îndată ce
s-a întors acasă, ai sacrificat viţelul cel gras”. Tatăl i-a
răspuns: „Fiule, tot ce am e al tău. Dar fratele tău era
pierdut şi l-am regăsit”.
Fiul cel mic a început rău şi a sfârşit bine. Fiul cel
mare a început bine şi a sfârşit rău. Noi, oamenii de pe
Pământ, suntem acei fii. Oamenii credincioşi sunt fiii cei
mari, care îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, care Ii
păzesc legile, care se roagă, postesc, trăiesc în pietate şi
se consideră drepţi. Dar, când văd clemenţa lui
Dumnezeu faţă de păcătoşi, devin nemulţumiţi şi I se
plâng: „Doamne, ne rugăm tot timpul, îţi dăm ascultare,
dar Tu nu ne-ai dat nimic. Acestor păcătoşi însă le-ai
dat şi bogăţie, şi case, îi copleşeşti cu toate bunurile”.
Când fiii cei mici au venit pe Pământ, au dus o viaţă
veselă şi toţi s-au împotmolit. Noi suntem acei fii cărora
tatăl le-a dat bunuri şi i-a lăsat să se comporte după
cum le era voia. Şi nouă, tatăl ne-a dat multă forţă pe
care o putem dezvolta. Organismul uman este atât de
maleabil, este plin de o energie atât de mare, încât omul
poate dezvolta în el o forţă enormă. Omul este fiinţa cea
mai elevată de pe Pământ şi nicio altă fiinţă n-are
însuşirile pe care le-a primit el. Chiar şi omul cel mai
puţin abil este înzestrat cu capacităţi extraordinare.
Am venit pe Pământ ca să trăim viaţa pământească.
După ce vom avea în spate experienţa tuturor bunurilor
de aici, după ce ne vom pierde toate bogăţiile şi vom
trece printr-un număr mare de suferinţe şi chinuri, în
noi se va trezi o altă conştiinţă: vom dobândi o
conştiinţă interioară profundă a Tatălui nostru ceresc.
Înţelegem că există o fiinţă care ne iubeşte, care ne
impulsionează gândirea spre tot ce este mare,
sentimentele, spre tot ce este nobil, şi voinţa, spre tot ce
este elevat. Este atât de bună, încât nu ne consideră
vinovaţi pentru greşelile comise. Îndată ce conştiinţa ni
se trezeşte, simţim că se trezeşte şi natura înaltă şi
nobilă pe care Dumnezeu a aşezat-o în noi. Ne dăm
seama că, pentru a reveni la El, trebuie să ne
manifestăm natura divină. Şi aceasta va avea loc atunci
când ne vom hotărî să îndeplinim cu iubire voinţa Fiinţei
Supreme în lume, s-o slujim din toată inima. Nu există
nimic mai nobil decât să-L iubim pe Dumnezeu în noi!
Nu e nimic mai nobil decât să ne iubim aproapele ca pe
noi înşine. Slujind astfel, ne apropiem de Tatăl nostru
ceresc.
Există şi exemplul fiului bun. Hristos este fiul bun.
Nimic nu e mai frumos decât fiul bun. El este
întotdeauna gata să facă ce vrea Tatăl lui. Hristos zice:
„Tată, facă-se voia Ta. N-am venit ca să fac voia Mea, ci
pe a Ta”. Fiul bun se comportă după gândirea Tatălui
său. El îndeplineşte în întregime Voinţa Lui, fără să ia în
consideraţie felul de a se comporta faţă de alţi fraţi, fiind
gata să le vină în ajutor tuturor celor iubiţi de Tatăl lui,
chiar dacă sunt păcătoşi.
Omenirea din zilele noastre are nevoie de astfel de
fii. Putem să fim ca Hristos, să-I urmăm exemplul. Nu
putem să fim aşa dintr-odată, dar putem să începem cu
lucrurile cele mai mărunte. Tatăl ne-a dăruit toate
posibilităţile şi condiţiile pentru a ne număra printre fiii
buni. Avem în noi sămânţa fiului bun. Trebuie s-o
ajutăm să se dezvolte, ca să-şi înfigă rădăcinile în lumea
divină şi să crească. Hristos a zis: „Eu sunt via, voi
sunteţi mlădiţele”. Să fim mlădiţele roditoare ale acestei
viţe vii.
Dacă gândim, simţim şi acţionăm bine, suntem fii
buni. Dacă ne iubim aproapele, suntem fii buni. Dacă îl
iubim pe Dumnezeu, suntem fii buni.

(1941)
Legea fundamentală

Astăzi, oamenii au multe idei care nu sunt corecte.


Un copil născut de o mamă bolnavă nu poate să fie
sănătos. Este o situaţie anormală. Un om care crede în
Dumnezeu, dar care se tulbură şi se nelinişteşte
permanent are o credinţă ca aceea a bolnavilor. Crede că
va muri, că va rămâne beteag, că va rămâne sărac, că
nu va ajunge la nimic. Crede că lumea e rea, că oamenii
sunt răi. Dacă păstrăm în noi toate aceste gânduri, tot
acest noroi, nu se poate să fim sănătoşi. În ce trebuie să
credem? în ceea ce vrem să vedem realizându-se. Din
moment ce nu vreţi să fiţi bolnavi, nu vă gândiţi la
boală. De ce nu v-aţi ocupa de altceva? Credeţi în
sănătatea voastră, credeţi în inteligenţa voastră lucidă,
credeţi că o să vă îmbogăţiţi, credeţi că puteţi reuşi totul.
Credeţi că lumea este creată în mod înţelept şi că
oamenii sunt buni.
Multe dintre ideile noastre nu sunt reale, sunt ca
păpuşile copilelor. Vrem ca Raţiunea supremă să le
acorde atenţie păpuşilor noastre. Ce copil am putea să
convingem de faptul că mama lui a adus pe lume
păpuşi? Ştie că le-a cumpărat de la magazin. Unele
dintre gândurile şi sentimentele noastre sunt păpuşi din
care vrem să facem fii şi fiice ale lui Dumnezeu.
Mulţi oameni suferă de gânduri şi dorinţe inutile,
care n-au nicio legătură cu viaţa lor din prezent.
Dorinţele multor oameni sunt ca ale animalelor
antediluviene. Un om foarte bogat vrea astăzi mai multe
miliarde. De ce-i trebuie acei bani? Poate să înlăture cu
ei moartea, să-şi cumpere vreo virtute, să dobândească
nemurirea?
Omul îşi închipuie că are drepturi în lume. Când
vulpea intră în coteţul de păsări şi fură o găină,
proprietarul dă fuga cu puşca, pentru a o ucide. Dar,
când fiul lui omoară o găină, nu-i trece prin minte să-l
ucidă. În acest caz, nu se gândeşte deloc la suferinţele
găinii. Este condus doar de interesul personal.
În lume există o lege care reglează toate aceste
lucruri. Există relaţii, legături între toate fiinţele. Binele
unei fiinţe depinde deseori de o alta. Nu putem să tăiem
indiferent ce arbore sau să omorâm orice animal. Există
în viaţă fapte care arată că, după ce un om a tăiat un
arbore sau a ucis un animal, i s-a întâmplat un necaz
mare. Unii vă vor spune că nu cred asta. Nu e important
dacă cred sau nu; important e ce există în natură.
Trebuie să înţelegem marea lege care dirijează viaţa
gândirii noastre, care dirijează viaţa inimii noastre şi
trebuie să înţelegem legea care ne dirijează corpul.
Fiecare lucru ce ne pare raţional trebuie să fie în acord
cu Marea Lege care dirijează totul. Această lege se
manifestă întotdeauna în noi şi ne şopteşte ce trebuie să
facem. Ne-am gândit uneori să facem ceva, şi iată că ni
se spune în interiorul nostru să n-o facem. Ni se
sugerează asta de trei ori, apoi vocea amuţeşte. Noi,
oamenii, suntem violenţi, folosim violenţa împotriva vocii
lui Dumnezeu din noi. Deseori, după ce am făcut ceva ce
a dat rezultate proaste, prin minte ne trece acest gând:
„Ceva îmi spunea să nu fac asta, dar n-am ascultat”.
Există oameni care, neascultând vocea lui Dumnezeu,
nu se consideră vinovaţi ei înşişi, ci văd cauza greşelii
lor în împrejurări exterioare: familie, prieteni, societate,
popor, credinţe etc. Cauza se află în noi, cei care n-am
vrut să ascultăm vocea lui Dumnezeu, care ne vorbea în
interior. Trebuie să ne ascultăm întotdeauna mintea
lucidă, inima nobilă şi corpul. Sunt, permanent, buni
sfătuitori.
Noi, oamenii, ne imaginăm că, atunci când ne
aranjăm propriile treburi, le aranjăm, în acelaşi timp, şi
pe cele ale lumii. Este o greşeală. Lumea este atât de
bine organizată de natură, încât totul este aranjat. Nu e
de căderea noastră s-o corectăm. Lumea este atât de
armonioasă, atât de bine organizată, încât tot ce se
întreprinde astăzi referitor la cosmosul întreg este doar
amuzament. Pentru lumea raţională, care dirijează totul
în univers, fiecare lucru are raţiunea lui de a fi. Şi, când
oamenii fac chiar ce e mai rău, această lume raţională
vede că asta e spre binele lor. Oamenii învaţă astfel să se
cunoască. Fiecare fiinţă va culege roadele vieţii sale şi va
înţelege până la urmă că, dacă nu trăieşte în lume după
legea fundamentală, ci se lasă ghidată doar de propria
voinţă, rezultatele vor fi proaste.
Întreaga natură este înţelept organizată. Trebuie să
ştim în ce relaţii suntem cu toate lucrurile. Facem parte
din această natură şi trebuie să fim în armonie perfectă
cu ea. Viaţa noastră depinde de viaţa ei, gândirea
noastră depinde de gândirea ei, forţa noastră depinde de
forţa ei. Mâna nu este ce trebuie să fie dacă nu se
conformează cu întregul corp în stare de funcţionare.
Fiecare dintre noi trebuie să trăiască conform legii
fundamentale a universului, din care e o mică parte.
Binele nostru depinde de binele acestui Tot. Când
suntem în armonie cu el, avem totul la dispoziţie. Din
moment ce trăim conform acestei legi, putem să
dispunem de tot ce ne este indispensabil.
Vrem ca noul să vină în lume. Şi în acest fel va veni.
Dacă trăim în armonie cu acest Tot, vom fi tineri, vom
dobândi cunoaştere şi forţă. Impulsurile cele mai
frumoase şi cele mai nobile din viaţa noastră vor veni de
la el.
Totul în lume (pietrele, apa, aerul, vegetalele,
animalele, oamenii) este o manifestare a acestui Tot.
Când o persoană ne priveşte şi zâmbeşte, zâmbetul ei
este zâmbetul sfânt al raţiunii supreme. Într-un gând
luminos, într-un sentiment nobil vedem divinul.
Începând din momentul în care se manifestă ce este
omenesc, apare dezacordul. Când divinul se manifestă
în om, acesta dă dovadă de abnegaţie, de forţă, de
cunoaştere şi iubire. În ceea ce este omenesc există
întotdeauna ezitare.
Trebuie să înţelegem cu toţii că suntem o parte din
„Unu”. Viaţa noastră este o parte din viaţa colectivă.
Când muncim pentru Tot, muncim pentru noi. Când
muncim pentru Tot, nu e loc de muncă pentru sine,
având în vedere că el se gândeşte la toate părţile sale.
Dacă nu lucrăm pentru el, nici el nu poate să lucreze
pentru noi. Acesta este modul cel mai nou de a înţelege
problema. Sunt lucruri pe care fiecare dintre noi le poate
verifica. Să lucrăm pentru Tot aşa cum lucrăm pentru
noi înşine. Din momentul în care lucrăm pentru Tot,
viaţa ni se va ameliora şi vom avea tot ce ne trebuie.
Vom fi sănătoşi, puternici, vom întineri şi vom fi plini de
veselie. Oamenii îmbătrânesc fiindcă nu sunt uniţi cu
acest Tot. Cine rupe legăturile cu acest Tot va îmbătrâni.
Cine nu iubeşte „Unu” îşi pierde forţa. Cine nu este în
relaţie corectă cu acest Tot are parte de multe şi mari
necazuri.
În lume, există Unu care ne iubeşte. Este Unica
Fiinţă pură din lume. Binele pe care i-l trimitem ni-l
întoarce cu dobândă. Suferim de gândurile şi
sentimentele impure pe care Dumnezeu ni le întoarce.
Suntem noi înşine cauza fericirii şi nefericirii noastre în
această lume. Acest Tot vrea fericirea fiecărei părţi a lui.
Prin suferinţă, vrea să ne înveţe cum nu trebuie să
acţionăm. Ne spune: „Nu face asta, pentru că vei suferi.
Fă ce te bucură”.
Astăzi, oamenii nu sunt mulţumiţi de ce au. Omul
se bucură de o bogăţie imensă în inimă şi în minte;
corpul lui are peste trei sute de miliarde de celule care
se sacrifică pentru el şi, cu toate acestea, e nemulţumit.
Nemulţumirea este dovada că omul vrea bunurile numai
pentru el. Se separă de viaţa colectivă, din care este o
parte, şi vrea ca numai această mică parte să fie fericită
şi ca toate celelalte să lucreze pentru el, ceea ce este
imposibil. O astfel de fericire nu există în lume. Atâta
timp cât Totul este fericit, fiecare parte este şi ea fericită.
Aceasta este legea fundamentală pe care fiecare om
trebuie s-o înţeleagă şi s-o aplice în viaţă, dacă vrea să
trăiască conform raţiunii şi să se simtă bine. Suntem
uniţi cu întregul univers, el e patria noastră.
Aceasta este ideea rasei noi care vine în lume. Totul
va fi conform legii fundamentale a universului, aşa cum
a fost stabilită de la început. Nu este posibil ca doar un
popor, sau doar o societate, sau doar un om să fie mare.
Cine îl iubeşte pe Dumnezeu e mare. Cine poartă în el
cunoaşterea divină e mare. Cine poartă în el adevărul
divin e mare. În acest sens, fiecare dintre noi poate fi
mare.

(1941)
Relaţii raţionale

Având în vedere evenimentele (Este vorba despre


războiul mondial în desfăşurare la vremea aceea (n.ed.)),
încercăm astăzi să vedem ce se va întâmpla. Oamenii
întreabă deseori cine va învinge şi cine va fi învins.
Cei mai mulţi critică şi protestează văzând ce se
întâmplă în jurul lor. Consideră că lumea nu este bine
ordonată, că ceilalţi nu acţionează aşa cum ar trebui.
Toate aceste proteste nu vor schimba nimic din ordinea
lucrurilor. Putem să protestăm vara cât vrem împotriva
căldurii, tot va fi cald. Protestele nu fac vremea mai
răcoroasă. Există în lume multe lucruri pentru care
suntem doar factori.
Lumea, aşa cum se manifestă acum şi aşa cum o
cunoaştem, va suferi mari schimbări. Vor fi create
condiţii noi şi vom observa apărând o epocă nouă. Din
ceea ce vedem nu va rămâne nimic. Totul va dispărea. În
viitor, soarele, luna, stelele se vor modifica. Vor fi un
nou Pământ şi un nou cer. Se va schimba şi starea
omenirii din zilele noastre. În prezent, situaţia în care se
află oamenii seamănă cu starea omizii ce se transformă
în fluture. Trebuie să-şi facă coconul şi va deveni
fluture. Va avea atunci condiţii şi posibilităţi complet
diferite şi va putea să se bucure de alte bunuri, de noi
bunuri ale naturii.
Teoriile diferite care sunt susţinute astăzi sunt
experienţe, încercări. Oamenii întreabă deseori cui ar
trebui să dea dreptate, comuniştilor, fasciştilor sau
democraţilor. O parte dintre ideile susţinute de aceste
sisteme au frumuseţea lor, dar ar mai trebui adăugate
multe alte lucruri. O doctrină e bună când prin ea se
răspândesc iubire, înţelepciune şi adevăr. Toate aceste
teorii vor fi reformate, căci Cel care a creat lumea va veni
să le reorganizeze. Noi nu susţinem niciuna fiindcă,
indiferent de partea cui am fi, am putea să fim induşi în
eroare.
Ca să poată profita de încrederea pe care i-a
acordat-o natura, fiecare popor trebuie să-şi pună
raţiune în intelect, dreptate în inimă şi binefacere în
corp. Poporul care are aceste virtuţi este ales să aducă
binele în lume. Poate să primească ce i-a destinat
natura. Un popor nu poate să depăşească limita
destinată de natură. Bulgarilor nu le este dat să fie un
popor mare, de o sută de milioane de oameni. Dar ce au
primit le este de-ajuns ca să-şi îndeplinească sarcina ce
le-a fost încredinţată. Mărimea poporului este bine
determinată. Cel care a creat lumea a dat tuturor
popoarelor condiţii de dezvoltare. El le va arăta şi că
Pământul nu este locul în care trebuie să se dezlănţuie
războaie, ci locul unde oamenii trebuie să se dedea
agriculturii, industriei, ştiinţei, locul unde trebuie să se
dezvolte o cultură frumoasă. Există, pentru fiecare, tot
ce este necesar ca să trăiască şi să muncească.
În lume va fi instaurată o ordine nouă. Nimeni să nu
se împotrivească „noului”. Va veni vremea când
„frumosul” se va manifesta în viaţă şi va elibera toţi
oamenii din sclavia răului. Să acceptăm noul care vine şi
să fim manifestarea lui. Frăţia va domni între oameni.
Vom fi toţi fraţi. Această idee stă la baza ordinii noi.
Binele este baza naturii. Frăţia există printre vegetale,
fraternitatea există printre animale, fraternitatea se
găseşte peste tot. Această idee de frăţie vine dintr-un
singur loc. Ceea ce vine din două locuri nu aduce frăţie.
Frăţia vine dintr-o sursă unică. Trebuie să slujim cu toţii
această idee.
(1941)
Foamea

Când este vorba despre foame, o considerăm în


general o nenorocire care loveşte un om şi multă lume în
acelaşi timp. Dar înseamnă s-o înţelegem greşit. Vom
examina foamea din alt punct de vedere, o vom vedea
aşa cum a aşezat-o natura în lumea organică, în
manifestarea ei elementară.
Ne întrebăm ce este foamea, de ce vine şi care este
sensul, menirea ei. Menirea ei este să provoace în om
dorinţa de a se hrăni. Foamea este primul impuls care îl
împinge la muncă. Dacă n-ar exista foamea în lume,
nimeni n-ar munci, s-ar gândi doar la odihnă. Când
simte foamea, fiinţa începe să se mişte, să caute hrană,
să muncească. Foamea face oamenii vioi, muncitori.
Altfel, ar fi leneşi.
Când foamea se manifestă la om, este un semn bun.
Oamenii sănătoşi o simt, nu şi cei bolnavi. Când îi este
foame, un om sănătos începe să muncească. Unii cred
că ne putem lipsi de foame în lume. Dar ne-am putea
imagina ce ar fi lumea fără foame? Câte sentimente
contra naturii ar apărea atunci!
Multe contradicţii provin din neînţelegerea legilor
naturale care guvernează intelectul, inima şi corpul
omului. Dacă nu înţelegem sensul foamei, ne întrebăm
de ce există şi de ce trebuie să suferim de ea. Foamea
este unul dintre cele mai bune lucruri dăruite de natură.
Ea trezeşte în noi dorinţa de a mânca, ne împinge spre
hrană, care este una dintre marile binecuvântări de pe
Pământ. Mâncând, intrăm în contact cu realitatea vieţii
şi putem să înţelegem astfel această latură a ei, care nu
poate fi înţeleasă în niciun alt fel. Ce-am şti despre
mere, pere, prune, toate fructele, toate lucrurile bune pe
care natura le-a creat pentru noi, fiinţele vii, dacă nu am
simţi nevoia de a mânca? Ce cunoştinţe am avea despre
ele?
În natură, foamea este primul şi cel mai sigur
impuls care ne face să înţelegem care îi sunt
binefacerile. Când apare foamea, nu trebuie să ne
speriem, ci să ne bucurăm şi s-o primim în cea mai
bună dispoziţie. Ea ne împinge să mâncăm, să găsim
lucruri bune în natură; după aceea, urmează
mulţumirea. Când se hrăneşte, o fiinţă simte o
satisfacţie pe care n-o poate avea în niciun alt fel.
La toate fiinţele organice, foamea este cauza care
creează o serie de organe destinate s-o satisfacă.
Sistemul digestiv, în toată diversitatea sa la diferite
persoane, are aceeaşi sarcină. Un număr mare de alte
organe ale corpului iau parte şi ele la potolirea foamei.
Ne putem întreba ce ne aduce foamea. Ea ne aduce
viaţă. Oamenii vor să trăiască, dar nu-şi pot imagina cu
claritate cum se dobândeşte viaţa. Ea nu poate să vină
decât dacă suferim de foame. Faptul că suntem
nemulţumiţi de foame dovedeşte că nu înţelegem ce este.
Mulţumită ei, intrăm în posesia multor lucruri bune, şi
de aceea ar trebui s-o apreciem. Când ea este potolită, se
face simţită mulţumirea. Şi, în această stare, putem să
îndeplinim o muncă raţională: muzicianul începe să
cânte, pictorul, să picteze, omul bun face fapte bune,
oratorul începe să vorbească şi aşa mai departe.
Există foamea fizică, foamea inimii, foamea
intelectului. Dacă omul n-ar fi simţit foamea fizică, nu
şi-ar fi dat osteneala să caute hrana, n-ar fi cunoscut
pâinea. Dacă nu e dornic de cunoştinţe, nu caută
cunoaşterea. Dacă nu i-ar fi foame de iubire, iubirea n-
ar veni, sau, dacă ar veni, doar ar trece şi ar pleca. Cel
care e înfometat încearcă un simţământ foarte plăcut
când foloseşte hrana şi învaţă atunci s-o cunoască bine.
Hrana conţine forţele divine care ne pot satisface nevoile.
Foamea este impulsul prin care încercăm să aflăm ce
este viaţa bună şi raţională. Fără ea, am fi mereu
nemulţumiţi de viaţă.
Foamea este un principiu feminin legat de sistemul
nervos simpatic. Creierul dirijează nutriţia, al cărei
centru se găseşte lângă tâmple, de ambele părţi ale
capului.
Foamea este cel mai puternic dintre motoare. S-a
dorit să fie făcută să dispară, astăzi, şi s-a ajuns astfel la
mari necazuri. Se pune problema nu a suprimării, ci a
satisfacerii ei. Foamea este mijlocul cel mai puternic prin
care natura acţionează în lumea organică. În toate
domeniile vieţii, ea este motorul cel mai puternic. Dacă o
privim în sens mai larg, vedem că există peste tot în
natură. Mişcarea fizică este rezultatul foamei, reacţiile
chimice au loc mulţumită foamei, iar foamea de lumină
a ochilor o atrage pe aceasta din urmă şi ea intră în om.
Oamenilor le este teamă, ei cred că vor muri dacă
vor suferi de foame. Nu se moare de foame. Murim când
nu satisfacem foamea, murim în urma lipsirii de hrană.
Foamea ne oferă lucruri bune. Dacă o satisfacem,
înţelegem sensul vieţii. Ea anunţă mai întâi viaţa. Unii o
consideră un chin, dar ea este stimulentul divin căruia
nimic nu i se poate opune. Dacă îi opunem ceva, ne
creăm propria nenorocire. Trebuie să nu fie împiedicată
prin nimic, ci satisfăcută, lăsată să acţioneze liber. Să-i
dăm foamei ce doreşte. Să nu-i refuzăm ce ne cere, ci să
fim generoşi faţă de ea. Este adevărat că i s-a dat o cu
totul altă semnificaţie, i s-au atribuit calităţi pe care nu
le are. Ea întăreşte organismul omului, îl reînnoieşte.
Cel ce îndură foamea întinereşte. Ca să revină la viaţă,
omului trebuie să-i fie foame.
Ca să ne putem însuşi ce ne aduce frumos foamea,
nu trebuie să fim încărcaţi de lucruri secundare.
Foamea este ceva cât se poate de pur. Se zice că lupul
devorează oaia când e împins de foame. Aici e vorba însă
nu despre foame, ci despre violenţă. Să nu confundăm
aceste două lucruri. În organism, foamea este impulsul
fundamental care ne face să acceptăm bunul care ne-a
fost dat în viaţa primordială. Celor cărora le este teamă
să nu moară de foame le spun să se gândească la cum
au rezolvat plantele această problemă.
Ele şi-au lăsat rădăcinile să se înfigă în pământ,
unde au găsit sucurile de care aveau nevoie. Acolo unde
noi nu vedem nimic preţios, plantele descoperă hrana
care le face să crească şi produc cele mai frumoase
roade. Noi, cei care credem în Dumnezeu, să le urmăm
exemplul.
Din punct de vedere fizic, foamea este centrul care
face omul activ. Există apoi alte moduri de a ne arăta
activi, iar intelectul, inima şi voinţa vin atunci în ajutor.
În natură, lumina, căldura şi forţa ne aduc şi ele
ajutorul lor.
Foamea este primul semn precursor al vieţii. Este
primul pionier care îi deschide uşa, pentru ca oamenii
să poată trăi. Natura a creat foamea ca să poată să
dăruiască mai apoi cea mai mare dintre comori.
Foamea este una dintre manifestările cele mai
raţionale ale naturii. Toate nevoile pe care ea le provoacă
în om au fost prevăzute de natură şi aceasta pune la
dispoziţia fiecăruia modalităţile de a o satisface. Dacă
acest rezultat nu este obţinut, cauza suntem numai noi.
Comitem o greşeală din care provin contradicţiile.
Trebuie să mâncăm, dar a mânca fără foame nu este de
nicio utilitate. Doar cel căruia îi este foame poate să
aprecieze hrana şi o primeşte ca pe o binefacere a vieţii.
Când mâncăm fără să ne fie foame, îndeplinim doar un
act mecanic.
Foamea este impulsul care duce la o relaţie corectă
între natură şi fiinţa omenească.

(1941)
Ce ne trebuie

Când omul este nemulţumit de viaţa lui sau de el


însuşi, când consideră că-i lipseşte ba una, ba alta, când
se crede sărac, să-şi privească corpul şi să recunoască
cu ce mari bogăţii l-a înzestrat natura, fără ca el să le
aprecieze şi să le utilizeze, măcar. Dar un om care
dispune de un corp sănătos ca să poată munci, de ochi
buni ca să poată privi, de urechi ca să audă şi de o
inimă ca să iubească se poate considera oare sărac? Are
dreptul să fie nemulţumit când ochii lui buni îi permit să
admire frumuseţile naturii? La ce preţ i-ar vinde, cu ce
avuţie i-ar schimba? Are dreptul să se plângă, din
moment ce are posibilitatea să asculte cântecul
păsărilor, susurul apelor sau cuvintele raţionale ale
omului? Se poate admite oare că este nefericit când
deţine mijlocul, prin propriile-i cuvinte, să se înţeleagă
cu semenii sau să-şi exprime, printr-un cântec, bucuria
ori durerea? Este sărac cel ale cărui mâini sunt atât de
înţelept modelate şi se adaptează la fiecare gen de
ocupaţie? Dintre toate corpurile produse de natură,
corpul omenesc este cel mai aproape de perfecţiune.
Mulţumită lui, omul poate să se mişte, să se bucure de
mii de bunuri puse la dispoziţia lui, fiind el însuşi în
stare să lucreze şi să creeze. Trebuie să recunoască
faptul că are un corp care valorează mai mult decât
toate celelalte corpuri de pe Pământ şi, în consecinţă, să
nu-l trateze cu neglijenţă, ci să-l preţuiască. Unii spun:
„Când pot să scap de corpul ăsta şi să merg în cealaltă
lume?”. Dar şi acolo este nevoie de corp. Fără corp, nu te
poţi prezenta în faţa lui Dumnezeu. Avem nevoie de ochi
ca să-L vedem, de urechi ca să-I auzim vocea şi de gură
ca să-I vorbim. Oamenii de astăzi nu-L văd pe
Dumnezeu fiindcă sunt orbi. Celor care vor să le
dovedim existenţa lui Dumnezeu le spunem: „Este
imposibil de dovedit asta unor oameni orbi. Oamenii
trebuie să aibă ochi ca să-L vadă”.
Nu preţuim la adevărata ei valoare viaţa care ni s-a
dăruit. Nu există acord, la om, între intelect şi inimă.
Sunt în război, deoarece n-au aceeaşi aspiraţie:
intelectul caută frumuseţea, inima caută plăcerea şi
distracţiile. Când intelectul şi inima vor sluji acelaşi
principiu, atunci vor fi în acord. Iubirea trebuie să fie
călăuza lor. Savanţii spun că, într-un acces de furie, în
om mor milioane de celule. Trebuie să fim plini de
respect pentru corpul nostru, pentru inima şi intelectul
nostru şi să nu ne murdărim intelectul cu gânduri
impure, inima, cu sentimente impure, sau să ne lăsăm
corpul să devină impur.
Omul nu preţuieşte bogăţiile pe care le are. Are cap
şi nu se întreabă pentru ce i-a fost dat. Se miră uneori
că natura a aşezat atât de multe lucruri într-un cap atât
de mic. Acolo se află bogăţiile cele mai preţioase. Acolo
se află organele senzoriale superioare, creierul prin care
se exprimă raţiunea omului.
Inima este maşinăria cea mai minunată. Ea lucrează
zi şi noapte timp de cincizeci, şaptezeci, nouăzeci sau o
sută douăzeci de ani şi se reînnoieşte, se repară singură.
Nu există pe lume o maşinărie care să poată rezista
astfel la atâta oboseală, la atâta muncă. În o sută
douăzeci de ani, ea pompează în jur de trei sute de mii
de tone de sânge, un lac întreg. Ideile oamenilor în
privinţa inimii sunt ridicole când spun: „Inima mea e
gata să se rupă”. Sau: „E atât de suplă, că nimic n-o
poate rupe”. Oamenii se plâng deseori că suferă de o
boală de inimă. O astfel de boală nu există. Inima este o
lume atât de imensă încât boala n-o poate atinge. În
ceea ce priveşte inima ca organ prin care ritmul
universului i se transmite omului sau ca organ care
simte pulsaţiile vieţii a tot ce trăieşte, ea nu poate fi
supusă bolii.
Nu trebuie doar să preţuim în mod deosebit bogăţiile
pe care le avem de la natură, ci să le şi dezvoltăm, să le
menţinem şi să profităm de ele. Noi, aici pe Pământ,
lucrăm asupra corpurilor noastre. Ceea ce fiinţa
omenească gândeşte, simte, felul în care trăieşte şi
munceşte, toate acestea îşi lasă amprenta asupra
corpului. Omul este artistul care îşi sculptează corpul.
Dacă nu lucrează cu mână de maestru, poate să şi-l
distrugă. Va arăta astfel că n-a fost raţional nici în viaţă,
nici în muncă. La fel şi dacă ne distrugem corpul fără
niciun scop. Toate bolile de care suferim vorbesc
împotriva noastră. Sângele impur al cărui viciu afectează
atât de penibil oamenii este o acuzaţie împotriva
noastră. Ochii tulburi, tenul nesănătos, toate sunt în
defavoarea noastră.
Omul trebuie să trăiască atât de corect încât să
poată reuşi să recunoască nobleţea spiritului,
demnitatea sufletului, demnitatea gândirii, a inimii sale
şi să recunoască faptul că trăieşte într-un corp care le
întrece în frumuseţe pe toate celelalte. În lumea divină,
sufletul omului reprezintă o floare deschisă al cărei
parfum încântă fiinţele cele mai avansate. Spiritul este
ce are mai puternic omul. Este forţa supremă al cărei
rod este Iubirea. Spiritul nu se poate manifesta atâta
timp cât omul nu acceptă şi nu exprimă Iubirea.
Omul să accepte Iubirea, ca să devină asemenea
Celui care l-a creat. Să-şi manifeste Iubirea, ca să fie
făcut după chipul şi asemănarea Creatorului său.
(1941)
În pragul epocii noi

Ştiinţa divină anunţă apariţia celei de-a şasea rase.


Această fiică fiind de origine înaltă, se fac pregătiri mari
pentru primirea ei: deplasări, demolări şi reconstruiri
înăuntrul popoarelor şi între popoare.
Are loc şi o schimbare interioară în sufletul omului.
Ceea ce altădată era plin de sens pentru om, acum este
total lipsit de sens.
Concepţiile noastre în ceea ce priveşte viaţa
individuală şi socială, religia, familia, şcoala, biserica
etc. trebuie să sufere modificări radicale atât în formă,
cât şi în conţinut şi semnificaţie.
Dacă oamenii sunt raţionali, aceste schimbări se vor
produce prin modalitatea naturală a evoluţiei, fără
şocuri.
Omenirea a trecut prin viaţa subconştientă şi prin
cea conştientă. În prezent, se dezvoltă viaţa conştiinţei
de sine. Vom intra treptat în contact cu o viaţă
supraconştientă, care reuneşte în sine şi subconştiinţa,
şi conştiinţa, şi conştiinţa de sine. Supraconştiinţa va
imprima o altă direcţie evoluţiei omeneşti.
Din profunzimile vieţii subconştiente, omul se ridică
deja treptat spre o viaţă conştientă superioară.
Sacrificiul de sine arată că viaţa supraconştientă,
divinul, începe să strălucească în om.
Fiecărui om trebuie să i se dea locul la care are
dreptul şi munca potrivită pentru el; fiecare om trebuie
să aibă o locuinţă igienică, un corp sănătos, o inimă
curată, un intelect limpede, un suflet nobil şi un spirit
puternic şi elevat.
Intelectul omenesc trebuie să se înhame la treabă ca
să fie util omenirii. Este necesar să i se trimită inimii
omului mai multă lumină şi iubire, pentru ca viaţa să
poată fi în acord perfect cu natura vie.
Rasele, popoarele, societăţile, indivizii, locuitorii
Pământului sunt strâns legaţi între ei. Ceea ce se
întâmplă în cadrul rasei are loc, în proporţie mai mică,
în societate; ceea ce are loc în societate se întâmplă, în
proporţie mai mică, în familie şi, la fel, tot în proporţie
mai mică, în individ.
Şi, acum, lupta pe care o avem de susţinut este
semnul prevestitor al unei rapide lichidări a tot ce este
vechi, ca să se pregătească venirea omenirii noi, a
oamenilor iubirii, care va transforma viaţa de astăzi şi va
arăta că este posibil să trăim în alt fel, de exemplu prin
înţelegere şi ajutor reciproc între popoare. Cele mai mari
popoare le vor proteja pe cele mai mici şi între ele se vor
stabili o înţelegere reciprocă şi iubirea.
Castelul rasei albe, împreună cu toate rasele şi
societăţile, a fost străbătut de om în toate direcţiile. A
devenit deja plictisitor, cu amenajarea lui din timpurile
trecute. Trebuie să găsim poarta care să ne indice
drumul spre „natura vie”. Şi de acolo, din marea
diversitate pe care ne-o oferă ea, vom putea lua toate
elementele indispensabile ca să reuşim să ne înălţăm
intelectul şi inima şi să ne manifestăm voinţa.
În viitor, vom trăi după legile noului Pământ, ale
omenirii noi. Niciun popor nu trebuie să folosească
violenţa faţă de altul; nicio societate nu trebuie să
folosească violenţa faţă de alta; niciun om nu trebuie să
folosească violenţa faţă de alt om; toţi trebuie să trăiască
după legea supremă a Iubirii. Hristos va veni din nou şi
va invita din nou rasa albă să adopte învăţătura nouă.
Ce poruncă a lăsat Hristos omenirii? „Iubiţi-vă unii
pe alţii”. „Iubiţi-vă duşmanii”. Şi, mai presus de toate:
„Iubiţi-L pe Dumnezeu”. Fiţi pregătiţi să sacrificaţi totul
pentru El.
Oamenii suferă astăzi şi, ca să se elibereze de
suferinţe, trebuie să se nască din nou. Prin „noua
naştere” se înţelege ruperea legăturilor care ne sunt în
prezent o piedică. Ea înseamnă eliberarea noastră de
lanţurile destinului şi ale necesităţii. Ea înseamnă
restabilirea acelei legături iniţiale a omului cu
Dumnezeu, care există din momentul apariţiei noastre
în lume, restabilirea libertăţii.
Adevărata libertate este libertatea spirituală. Ea vine
dinăuntru. În libertatea interioară ne apreciem la
adevărata noastră valoare. Aceasta este legea.
Omul trebuie să-şi aşeze adevărul în suflet, şi
dobândeşte atunci libertatea pe care o caută.
În lume, puţini oameni trăiesc în deplinul sens al
cuvântului. Unii trăiesc, dar viaţa lor e doar suferinţă;
alţii trăiesc şi doar vegetează. Altă categorie de oameni
trăieşte şi moare, iar alţi oameni trăiesc şi învie. Aceştia
din urmă au cunoscut Iubirea, au văzut chipul lui
Dumnezeu.
Toate ideile înalte, toate sentimentele şi faptele
elevate se manifestă într-o lumină abundentă nu
exterioară, ci interioară. Oamenii cu adevărat superiori,
cei pe care îi numim sfinţi, sunt oamenii luminii.
Când toţi se vor afla în această stare de fiinţe
luminoase, când societăţile şi popoarele vor dobândi
capacităţile care provin din lumina vie, abia atunci vom
avea o cultură înaltă.
Şi, când zicem că trebuie să fim purtătorii ideilor
noi, a tot ce este elevat şi nobil, a tot ce contribuie la
progresul familiei (în lucrarea sa pregătitoare), al
societăţii (în opera sa organizatoare), al poporului (în
activitatea sa crescândă) şi al omenirii (în evoluţia ei, în
împlinirea idealurilor sale înalte), înţelegem că, pentru a
primi o lumină abundentă, trebuie să deschidem larg
ferestrele cunoaşterii omeneşti.
Atunci, binele va înflori şi va da roade pe Pământ,
viaţa superioară se va manifesta, gândirea înaltă se va
naşte, vom vedea apărând în lume caractere mari şi
nobile. Iubirea se va arăta în supraconştiinţa omului
într-o infinitate de forme, susţinută de înţelepciunea
Divină. Va lumina drumul sufletului omenesc
strălucirea care decurge din Adevăr.
Prin coborârea Sa pe Pământ, Hristos a inaugurat o
epocă nouă în dezvoltarea omenirii. El a trasat calea pe
care sufletul omenesc se poate înălţa spre Dumnezeu.
Şi de aceea zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
El vine ca o lumină interioară în intelectul şi inima
oamenilor. Această lumină îi atrage unul spre altul şi îi
va uni interior. Când ea ne va străluci în inimă, nu ne
vom mai îndoi, nu vom mai ezita. Este unul dintre cele
mai sublime momente din viaţa omului. Un sentiment
nobil şi delicat se naşte în el, ca să strălucească apoi
blând şi continuu.
Va veni timpul în care cei blânzi şi cu inima umilă
vor moşteni pământul şi-l vor guverna.
Socotim că Hristos şi învăţătura Lui sunt veşnicul
prezent. Este Hristos viu care poartă în El viaţă,
cunoaştere şi lumină, care poartă adevărul şi libertatea.
El aduce toate metodele de edificare a unei vieţi
raţionale. Este Hristos cel nemuritor, cu răbdare şi
smerenie fără pereche - Capul Frăţiei Universale.
Marele învăţător al omenirii a zis: „Dacă nu deveniţi
asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia lui
Dumnezeu”.
Şi prin asta trebuie să înţelegem că este necesar să
primim noul care vine în viaţă aşa cum primesc copiii tot
ce e nou.
Când apar într-o casă, copiii aduc bucurie părinţilor
şi întregului anturaj, şi de aceea sunt iubiţi de toţi.
Ei poartă viaţa nouă, năzuinţa nouă. Aduc cu ei
iubirea inocentă şi curată, spiritul de smerenie.
În consecinţă, popoarele din zilele noastre trebuie să
devină asemenea copiilor, adică să accepte ordinea nouă
pe care natura ne-o impune.
Oamenii cu tendinţe obişnuite (de toate zilele) nu
percep ordinea nouă. Doar sufletele înalt dezvoltate şi
sensibile, care s-au înălţat prin eforturi extraordinare
deasupra nivelului general de înţelegere, doar aceste
suflete presimt noul care intră în viaţă, aşa cum păsările
trezite dis-de-dimineaţă şi florile delicate presimt
apropierea primăverii şi răsăritul soarelui.

(1942)
Venirea iubirii

O poveste spune că exista undeva o ţară cu oameni


săraci. Toţi locuitorii erau extrem de săraci şi locuiau în
colibe lipsite total de igienă. Singura lor ocupaţie era să
vâneze iepuri, păsări şi alte animale; nu practicau
agricultura, nici grădinăritul, nici altă meserie. Odată cu
trecerea timpului, numărul animalelor a scăzut, ele au
început să devină tot mai rare şi toţi se aşteptau să
moară curând de foame. Dar iată că în ţara lor a venit
un înţelept şi s-a mirat când i-a văzut cum trăiau.
Nefericiţii i-au spus că asta le era soarta. El le-a dat de
înţeles însă că, dacă-l ascultau, îi va învăţa lucruri care
îi vor face să-şi schimbe complet destinul. Şi înţeleptul i-
a învăţat să lucreze pământul, să semene, să planteze
arbori fructiferi, să cultive legume. Toţi au devenit
vegetarieni. Fiind un om instruit, i-a învăţat să fabrice
un material transparent din care i-a pus să-şi
construiască locuinţe sănătoase, care lăsau să pătrundă
lumina din toate părţile. Şi, astfel, acel înţelept a reuşit
să transforme viaţa acelor oameni săraci, care au trăit
de atunci în prosperitate şi bună-dispoziţie.
O astfel de schimbare se produce când iubirea apare
la om. Îndată ce vine şi omul îi dă posibilitatea să se
manifeste în viaţa lui, corpul îi întinereşte, inima i se
înnobilează, inteligenţa i se luminează, se lasă cu
adevărat călăuzit de raţiune. Schimbarea are loc atât în
viaţa lui exterioară, cât şi în viaţa lui interioară. Există
oameni care se tem de iubire, deoarece o consideră o
cauză de suferinţe. Într-adevăr, există o iubire care
aduce suferinţe, dar nu despre ea vorbim. Iubirea se
manifestă în grade. Dacă facem să treacă un curent
electric de slabă intensitate prin corpul unui om, acesta
va muri. Dacă facem să treacă un curent de intensitate
mai mare, acel om se va simţi proaspăt şi bine-dispus.
Şi, când curentul iubirii trece printr-un om, în el se
produce o schimbare completă. Oamenii la care a venit
iubirea se deosebesc de ceilalţi în sensul că sunt
mulţumiţi de toate. Sunt mulţumiţi orice ar face şi
indiferent de felul în care se comportă ceilalţi cu ei. Şi,
fie că mănâncă, lucrează, suferă, ei sunt recunoscători.
Câţi oameni sunt în lume al căror suflet recunoscător
este pregătit să mulţumească? Acum există în general o
revoltă interioară, o nemulţumire, fiecare se plânge,
consideră că îi lipseşte ba una, ba alta. Omul la care a
venit iubirea este mulţumit şi, pe oriunde trece, poartă
în el mulţumirea şi recunoştinţa. Lasă o binecuvântare
peste tot unde intră; oamenii şi natura îl ascultă. Dacă
primim şi manifestăm iubire, totul se va aranja în viaţa
noastră şi nu vom fi lipsiţi de nimic. Dacă nu-i
respectăm legile, vom întâmpina o mulţime de obstacole,
de dificultăţi. Ne gândim atunci că această stare de
lucruri este cauzată de trecutul nostru: o moştenire
lăsată de moşii şi strămoşii noştri. Dacă îi respectăm
legile, iubirea poate să se servească de trecutul nostru.
Cel care acceptă iubirea poate să reuşească orice. Are
toate posibilităţile să reuşească. Oamenii vor să devină
regi sau filosofi eminenţi, vor să ajungă cei mai bogaţi şi
mai vestiţi. De ce nu cere omul să devină medic, ca să
descopere, ca atare, leacul pentru vindecarea unor boli,
să fie util omenirii? De ce nu studiază legea după care
apar în noi gânduri luminoase, sentimente şi dorinţe
nobile? De ce nu doreşte să fie sănătos, bun, ca să
poarte bunătatea peste tot unde îşi îndreaptă paşii? De
ce nu se consacră studierii legii prin care ne vin toate
bunurile din această lume?
Dacă luăm un bilet la loterie, vrem să câştigăm
milioane. De ce vrem să devenim atât de bogaţi? Iubirea
de bani îl leagă pe om de moarte. Un englez foarte bogat
a coborât în camera subterană unde îşi ţinea comorile
şi, din neatenţie, a lăsat cheile în broască, dar în
exterior. Uşa s-a închis şi a rămas singur, fără speranţa
de a ieşi din acea situaţie cumplită; şi a murit acolo de
foame, în mijlocul bogăţiilor. A lăsat o scrisoare în care
afirma că era gata să-i dea jumătate din avuţia lui celui
care-i va aduce o bucată de pâine. Murea - şi nu era
pregătit să sacrifice tot. Natura îi dă totul omului, dar îi
şi ia totul. Oamenii stăpâniţi de iubire sunt gata să
sacrifice totul, fără să reţină nimic pentru ei. Când
iubirea ne cere ceva, trebuie să-i dăm totul, căci
nenumărate sunt binefacerile pe care ni le-a pregătit. Să
fim gata să facem toate sacrificiile pentru iubire. Când
vorbim despre sacrificii, nu înţelegem prin asta că ar fi
necesar să murim, ci să facem ce este necesar pentru
fericirea noastră şi pentru fericirea celorlalţi. Lumea nu
poate fi reînnoită fără iubire.
Lucrul cel mai raţional în lume este iubirea. Lumea
raţiunii se bazează pe iubire. Omul nu poate fi raţional
dacă iubirea nu are loc în inima lui; nu poate fi puternic
fără iubire. Iubirea are puterea să transforme totul.
Lumina, căldura, ştiinţa, arta, frumuseţea, tot ce face
farmecul diversităţii în lume se datorează iubirii.
Lucrurile denaturate care există astăzi au apărut mai
târziu, în urma încălcării legilor iubirii. Când păcătuim,
ne pierdem inteligenţa, bunătatea. Trebuie să ne hrănim
intelectul cu cunoştinţe, inima, cu afecţiune, cu
bunătate, pentru ca iubirea să poată acţiona în noi.
Să încercăm să înţelegem cum se manifestă iubirea.
Să învăţăm să iubim. E o întreagă ştiinţă să ştii să
iubeşti. Până în prezent, n-am înţeles iubirea. Trăim
într-o lume negativă şi trebuie să începem să studiem
iubirea. Trebuie să ne dezbărăm de vechiul fel de a o
înţelege, când consideram iubirea ce nu era. Hristos a
venit în lume şi a manifestat iubirea. El a zis: „Dacă
primeşti o palmă pe un obraz, întoarce-l şi pe celălalt.
Dacă ţi se ia veşmântul de deasupra, dă-l şi pe cel de
dedesubt”. Doar omul care are iubire poate să respecte
această lege. El poate să dăruiască şi să ierte. Vom fi
mai întâi slujitorii iubirii care vine în lume, ca să
devenim apoi discipolii ei iubiţi. Când va veni iubirea,
bolile şi neînţelegerile vor dispărea. Şcolile, bisericile,
familiile, totul va fi ideal. Condiţiile se vor schimba pe
Pământ: aerul va fi curat, va fi o mare fertilitate, crimele
nu vor mai exista. Fiecare va fi mulţumit şi va vedea fraţi
în toţi oamenii. Oamenii se vor strădui să cunoască
natura şi o vor studia.
Să ştim să iubim este unul dintre lucrurile cele mai
frumoase. Când iubim o persoană, suntem gata să
facem ceva pentru ea. Dacă e bolnavă, dorim, în numele
iubirii, să se însănătoşească; dacă e ignorantă, dorim să
se instruiască. Iubirea dăruieşte întotdeauna ceva real.
Cel ce ne iubeşte ne va dărui ce avem nevoie. Trebuie să
ştim că iubirea nu vine de la o singură persoană. Când
ni se va arăta prin diferite persoane, ne va aduce diferite
binefaceri. Un muzician care ne iubeşte ne va insufla
gustul pentru muzică. Dacă un savant ne iubeşte, va
face atrăgătoare pentru noi cunoaşterea. Iubirea
dăruieşte fiecăruia ce-i este indispensabil. Să ne
bucurăm de ce ni s-a dat şi de ce li s-a dat şi celorlalţi.
Să ne bucurăm de zâmbetul strălucitor de pe buzele
oricărei persoane cunoscute sau necunoscute care ne
priveşte. Să ne bucurăm de vederea unei flori deschise al
cărei parfum ajunge până la noi. Să ne bucurăm când
ne simţim încălziţi de soare. Să ne bucurăm când bate
vântul. Să ne bucurăm de tot ce se petrece pe Pământ,
fiindcă legea unică şi veşnică din lume se manifestă în
fiecare lucru.

(1942)
Limbajul iubirii

Vorbitul este partea exterioară a ceea ce poartă în


sine fiecare. În vorbit trebuie să se găsească sensul care
exprimă direcţia mişcării fiinţei care grăieşte.
În Epistola către Corinteni se spune: „Chiar dacă aş
vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea iubire,
aş fi o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor”.
Vorbitul care seamănă cu un clinchet arată că nu este
conform cu raţiunea. Lucrurile goale fac să se audă un
clinchet. Vasele pline sunt calme. Nu fac zgomot din
cauza conţinutului. Mai departe, apostolul spune: „Şi
chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate
tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa,
aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea iubire, nu sunt
nimic”.
Credinţa este o calitate a oamenilor, iar cunoaşterea,
o calitate a îngerilor. Dar, chiar dacă aţi avea toată
credinţa oamenilor şi toată cunoaşterea îngerilor, dacă
n-aţi avea iubire, n-aţi fi nimic. Ce ar reprezenta omul
fără iubire? Nimic! Poate să fie de o mare importanţă
după unităţile de măsură pământeşti, poate să fie
impozant şi puternic ca un mamut sau precum cele mai
mari nave care străbat în prezent oceanele, dar, dacă n-
are iubire, nu reprezintă nimic. Unde este acum
mamutul antediluvian? A dispărut de pe scena vieţii, e
doar o amintire reconstituită în urma săpăturilor
paleontologilor.
Iar marea navă nu reprezintă nimic dacă este fără
combustibil şi fără busolă. Atâta timp cât ceva arde în
ea, cât maşinile ei sunt în mişcare, despică valurile
oceanului, dar, îndată ce se opreşte focul, e trasă în
port.
„Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru
hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi
n-aş avea iubire, nu-mi foloseşte la nimic”.
Nici cel care dăruieşte, nici cel care primeşte nu vor
putea dobândi ceva dacă dau sau primesc fără iubire.
Care este profitul săracului care ar primi hainele
frumoase ale bogatului? Va primi el ceva esenţial pentru
viaţa lui? Va deveni nemuritor? Indiferent că primeşte o
haină nouă sau veche, tot va muri. Dacă e fericit o zi, a
doua zi e bolnav; dacă e instruit o zi, a doua zi e
ignorant; dacă se simte tânăr, se va simţi apoi bătrân.
Ce poate să întinerească un om? Doar iubirea. Iubirea îl
face nemuritor, îi dăruieşte toate posibilităţile de reuşită.
Cel ce n-are iubire nu poate să întreprindă nimic. Doar
va deplasa lucrurile fără niciun scop, fără cel mai mic
sens. Dacă e pictor, doar va mâzgăli, nu va picta. Dacă e
sculptor, creaţiile sale vor fi lipsite de valoare şi nu-l vor
duce la nimic.
De ce sunt oamenii astăzi nemulţumiţi, de ce sunt
dezamăgiţi unii de alţii, de ce spun că lumea e rea? Este
astfel fiindcă în lume nu există iubire.
„Iubirea este îndelung răbdătoare”, spune mai apoi
apostolul. Răbdarea este baza vieţii. Dacă n-are răbdare,
omul nu poate să reuşească în nicio treabă. Doar
răbdarea ne conferă calmul necesar ca să suportăm
totul. Omul răbdător nu este afectat de condiţiile
exterioare ale vieţii şi ale naturii. Dacă vă simţiţi afectaţi
de suferinţe şi de moarte, înseamnă că vă găsiţi încă
acolo. Dumnezeu n-a plasat omul în moarte, ci în viaţă.
Dumnezeu n-a plasat omul în suferinţe, ci în bucurii.
Moartea şi suferinţele sunt ceva exterior. Ca să
înţelegem toate astea, trebuie să avem în noi răbdarea,
una dintre cele mai sublime calităţi ale lui Dumnezeu.
„Iubirea e plină de bunătate”. Şi bogatul, şi săracul
provin din Dumnezeu. Şi savantul, şi cel considerat de
noi ignorant provin din Dumnezeu. Iubirea nu face
diferenţă între ei. Diferenţa este doar exterioară. Iubirea,
care este plină de bunătate, ştie că săracul şi ignorantul,
îndată ce vor deveni răbdători, vor dobândi bogăţia şi
cunoaşterea.
„Dragostea nu pizmuieşte”. Omul invidios este
sărac. El este lipsit de sentimentul muzical al armoniei
şi e în stare să se plaseze între două suflete care se
iubesc ca să le strice relaţiile. Ca să se elibereze de
invidie, trebuie să lucreze asupra lui ca să-şi
îmbogăţească şi să-şi înnobileze inima. Omul care are
frumoase posibilităţi fizice şi spirituale seamănă cu un
arbore verde admirabil şi bine dezvoltat, care a crescut
la soare, la aer şi la o umiditate moderată. Iar omul care
i-a permis altuia să se interpună între el şi Dumnezeu
trăieşte în umbra acelei alte persoane, nu se alimentează
de la sursa supraabundenţei divine şi nu poate fi
înveşmântat în măreţia ei.
Aşadar, dacă aveţi dificultăţi şi suferinţe, să ştiţi că
altcineva s-a interpus între voi şi Dumnezeu şi vă ţine în
umbra lui. Ca să ieşiţi din această situaţie, trebuie
neapărat să vă înălţaţi cu un grad. Dacă şi acolo acel
altcineva încearcă să vă acopere cu umbra lui, urcaţi
mai sus. Şi veţi urca astfel până veţi rezolva problema.
Cel care vă iubeşte nu va dori să vă lipsească de razele
soarelui divin. Se va trage puţin într-o parte şi veţi primi
amândoi darul acestei lumini.
„Prorocirile se vor sfârşi”, zice cel ce a scris epistola.
Orice cunoaştere dobândită şi aplicată fără iubire va
dispărea. Nu poate să reziste mult timp, fiindcă tot ce se
face Ură iubire este condamnat la moarte. Adevărata
cunoaştere se naşte şi trăieşte în iubire. Este
nemuritoare ca şi sufletul omenesc.
„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca
un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om
mare, am lepădat ce era copilăresc”. Ideea exprimată în
aceşti termeni înseamnă: de când am început să
gândesc, am renunţat la ce este temporar, provizoriu.
A renunţa la ce este provizoriu înseamnă a renunţa
la rău. Răul este o otravă din care trebuie să gustăm noi
înşine. Veţi bea voi înşivă otrava pe care aţi turnat-o în
paharul vostru. Lucraţi, înălţaţi-vă, dar nu vă ocupaţi de
rău, nici de răul din voi, nici de răul din ceilalţi.
Ocupându-vă de rău, îl atrageţi şi-i daţi frâu liber.
Există un secret pe care nu-l cunoaşteţi, de aceea e mai
bine pentru voi să treceţi pe lângă rău fără să aveţi de-a
face cu el. Există în lume ceva ce merită să vă atragă
atenţia: binele. Predestinarea omului este să lucreze, să
se instruiască şi să pregătească în el un loc demn
pentru iubire. Întrebaţi la ce folosesc suferinţele, dacă
sunt necesare. Vă întreb: „Loviturile de daltă ale
sculptorului sunt necesare?”. El a ales o piatră şi a
început s-o lovească cu ciocanul. Cad din ea bucăţi, dar
ele nu sunt necesare. Acel sculptor este o fiinţă
raţională. El a plănuit să facă un lucru frumos din acel
bloc de piatră. Îi va da o formă frumoasă de care toţi se
vor bucura. Ce sunt loviturile acelui sculptor, pentru
piatră, sunt suferinţele pentru om. Mâna înţeleaptă a
providenţei ne eliberează de lucrurile inutile pentru ca
eul nostru să apară în adevărata lui măreţie.
„Dar deasupra tuturor se află iubirea”. Cel în care
este iubire e atotputernic. El poate să îndepărteze toate
greutăţile şi suferinţele. Dacă aveţi iubire, veţi reuşi
totul. Dacă nu reuşiţi să vă aşezaţi deasupra a tot ce
tulbură viaţa, nu aveţi iubire. Prin ce se va exprima
iubirea pe care o dobândim? Mai întâi, prin gânduri
luminoase şi sentimente nobile. Dacă le aveţi, veţi fi
oamenii cei mai fericiţi de pe lume. Sufletul unui astfel
de om va străluci ca soarele şi-i va lumina pe cei din jur.
Va vorbesc despre o iubire care învie morţii, care
exclude orice contradicţie, orice îndoială. Vă vorbesc
despre o iubire din lumea fizică, lumea angelică şi lumea
divină. Nu cunoaşteţi decât ce iubiţi, dar nu-i cunoaşteţi
pe cei care vă iubesc. Vă cunoaşteţi tatăl, mama, fraţii şi
surorile, dar nu-i cunoaşteţi pe îngeri, nu-L cunoaşteţi
pe Dumnezeu, izvorul celei mai mari Iubiri.
Există o mare, o incomensurabilă Iubire, o Iubire
care nu vorbeşte, ci doar se manifestă. Este Iubirea lui
Dumnezeu. Gândiţi, simţiţi şi acţionaţi bine. Veţi
cunoaşte atunci marea Iubire Divină.

(1942)
După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu

Când este vorba despre Dumnezeu, oamenii


întreabă deseori: „Unde e Dumnezeu?” Cel care pune
această întrebare are o înţelegere cu totul materială.
Este imposibil să-L găsim pe Dumnezeu în mod
material. Dacă ar fi fost posibil, am fi găsit un
Dumnezeu asemenea nouă. Ca să dea mai mare
greutate aserţiunii lor, ei citează din Biblie: „Şi
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea
Sa”. Astăzi, omul este după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu tot atât cât seamănă eschimosul a om când e
atât de încotoşmănat în blănuri de urs încât nu i se mai
distinge nici faţa. Cei mai mulţi dintre noi suntem
înfăşuraţi în diferite piei de urs, astfel încât abia dacă se
poate întâlni un om care să aibă chipul eschimosului.
Chiar şi pe chipul unui sfânt poate fi surprinsă rareori
această imagine. Se întâmplă uneori să putem vedea la
unii copii acea inocenţă, acea puritate reprezentată de
razele chipului lui Dumnezeu. La oamenii maturi, se
vede minciuna, disimularea; ei vor să treacă drept ceea
ce nu sunt.
Lucrul cel mai puternic este să fii după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Un astfel de om este liber în
lume; nu există limitări pentru el. Omul după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu devine după voie vizibil şi
invizibil, se poate deplasa peste tot în univers. Nu este
posibil nici să fie împiedicat, nici să fie închis. Nu se
plânge de sărăcie sau de boli. Unii pretind că sunt după
chipul şi asemănarea Lui şi nu fac decât să se plângă,
tot timpul, de sărăcie şi de suferinţe. Nu poate fi aşa.
Noi, oamenii de astăzi, purtăm noroiul interior al
trecutului, noroi care murdăreşte gândirea, inima şi
corpul omului. Ne-am pierdut chipul originar. Trebuie
acum să ne curăţăm, să ne debarasăm de noroi, şi abia
atunci vom avea chipul şi asemănarea Lui. Cel care va
reuşi va radia lumină. Este oare posibil? Când o lampă
este conectată la electricitate, poate să lumineze toată
casa. Când un om s-a debarasat de noroiul interior, a
obţinut imaginea Creatorului; lumina divină trece prin el
şi poate să strălucească. De aceea Hristos a spus:
„Sunteţi lumina lumii”.
Citim în Sfânta Scriptură că, atunci când Dumnezeu
l-a creat pe om, l-a aşezat în rai în cele mai bune
condiţii. Raiul era o grădină splendidă în care omul
trăia, comunica cu îngerii, era slujit de toate plantele şi
animalele. Şi totuşi, era nemulţumit, credea că,
interzicându-i să mănânce fructe din pomul ştiinţei
binelui şi răului, Dumnezeu îl lipsise de un mare bine,
de o posibilitate extraordinară. Şi a hotărât să guste din
fructe, aşa cum fusese sfătuit, ca să devină asemenea
lui Dumnezeu. Adam şi Eva au gustat din fructul
pomului oprit, dar, în aceeaşi clipă, s-au văzut goi,
deoarece şi-au pierdut veşmintele paradiziace şi s-au
simţit plini de teamă în faţa lui Dumnezeu. Adam şi Eva
au fost aşezaţi în rai ca să exprime noua învăţătură, dar
acolo n-au putut să reziste. De aceea, au fost alungaţi
din rai şi au întemeiat lumea noastră. Ceea ce există în
prezent a fost creat de Adam şi Eva. După ce au ieşit din
rai, au adus pe lume doi fii, dintre care unul şi-a ucis
fratele.
Niciunul dintre noi n-a păstrat legea lui Dumnezeu
şi, asemenea lui Adam şi Evei, am pierdut toţi chipul şi
asemănarea Lui. Hristos a venit pe Pământ ca să repare
acea greşeală a nesupunerii din partea lui Adam şi a
Evei şi ca să refacă relaţiile destul de anevoioase dintre
oameni şi Dumnezeu. Sarcina lui Hristos era să formeze
o nouă legătură de dependenţă. De aceea a zis: „N-am
venit să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”.
Hristos a venit ca să ne arate calea pe care putem repara
nesupunerea. Trăim cu toţii lipsiţi de docilitate şi
neglijăm micile impulsuri pe care Dumnezeu ni le dă
permanent în interior. Un mic impuls poate să genereze
o schimbare completă în noi şi să ne salveze de la multe
dificultăţi.
Se spune că un om care fusese ofensat a hotărât să-
l omoare pe cel care-l jignise, ca să se răzbune. Şi-a luat
revolverul şi a plecat. Pe drum, a întâlnit o tânără
frumoasă care Ta privit în aşa fel încât dorinţa de a
ucide i-a dispărut pe loc. A înţeles imediat nesocotinţa
faptei pe care voia s-o săvârşească. A început să
reflecteze. În gând îi rămăsese fixată imaginea tinerei cu
privire pură şi îşi vedea propria urâţenie şi acea
frumuseţe pe care o admira. Şi a început să-şi dorească
din adâncul inimii să aibă şi el, într-o zi, aceeaşi
frumuseţe.
Dacă am fi întâlnit Iubirea (chipul lui Dumnezeu), ea
ne-ar fi reflectat urâţenia; am fi văzut frumuseţea şi
puritatea chipului lui Dumnezeu. Ne face plăcere să
vedem puritatea copilului. Este adevărat că nu e nimic
mai atrăgător decât puritatea. Lumea este admirabilă
acolo unde domneşte gândirea pură. Bucuria care se
poate simţi acolo e pură.
Gândul pur, sentimentul pur şi acţiunea pură ne
pot elibera de noroiul acumulat de secole. În puritate,
toate lucrurile sunt armonioase. Acolo, totul este
înmiresmat, razele soarelui scânteiază, nu există nici
floare ofilită, nici fir de praf, nici pata cea mai mică.
Tuturor ni se cere puritate. Acesta este scopul vieţii.
Indiferent de condiţiile în care ne-am afla, nu trebuie să
pierdem chipul lui Dumnezeu care trăieşte în noi. Să
păstrăm cu sfinţenie acest chip. Şi Dumnezeu îi spune
fiecăruia dintre noi: „Soarele străluceşte, profitaţi de
lumina lui. Lumea este creată pentru voi, instruiţi-vă.
Folosiţi toate binefacerile, sunt pentru voi”.
Aşa cum suntem astăzi, am putea să-i fim plăcuţi
Tatălui nostru ceresc? Violonistul care nu ştie să cânte
bine poate să facă plăcere? Ca să fim demni de
bunăvoinţa Lui, trebuie să ne eliberăm de tot noroiul
trecutului, să renunţăm pentru totdeauna la viaţa în
păcat, să ne manifestăm natura divină şi să dobândim
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

(1942)
Marii oameni

Când este vorba despre marii oameni, atenţia


noastră se îndreaptă în special spre originea lor şi calea
pe care au urmat-o. Ne interesăm de ei în măsura în
care putem şi noi să le urmăm calea şi să profităm de
experienţele lor. În această privinţă, este important să
ştim ce le-a dat primul impuls să lucreze asupra lor şi să
devină astfel mari. Primul impuls în om pentru o muncă
conştientă vine de la gândire. Gândirea, prin intermediul
creierului, conferă o formă capului omenesc şi fixează
limitele în care se poate mişca fiecare. Prin intermediul
gândirii, omul îşi determină sfera activităţii în lumea
intelectului. Este prima sferă de activitate a marilor
oameni la coborârea lor pe Pământ. Din lumea
intelectuală, au coborât în inimă, în lumea
sentimentului, şi au format acolo o altă sferă de
activitate. Gândurile reprezintă formele ideilor. Pentru ca
aceste forme să aibă un sens, omul a aşezat acolo
sentimentele, ca să fie conţinutul gândurilor. Creierul
este rezultatul activităţii intelectuale a marilor oameni.
Plămânii şi inimile lor sunt rezultatul sentimentelor lor.
Marii oameni au coborât treptat şi mai jos şi au ajuns la
pământ; au creat stomacul, care este a treia sferă a
activităţii lor manifestate în lumea fizică. Stomacul este
câmpul unde fiecare lucrează energic în scopul
dobândirii bunurilor vieţii.
Vorbind despre marii oameni, avem în vedere ceea
ce au creat prin gândirea lor, sentimentele şi aspiraţiile
lor din punct de vedere al alimentaţiei şi al satisfacerii
nevoilor gustului.
Aşadar, marilor oameni le suntem datori pentru
crearea creierului, plămânilor, inimii şi stomacului.
Astfel, primul lucru pe care ni-l arată omul este gândirea
corectă, care trebuie să fie strict determinată şi să
răspundă realităţii. Realitatea se află în spatele gândirii
corecte. Al doilea lucru care determină omul sunt
sentimentele drepte. Trebuie să aibă în spate cel puţin
un gând fundamental. Sentimentele trecătoare sunt
complet lipsite de fundament. Omul poate fi mare când
principiile divine formează baza gândurilor sale şi
sentimentele sale sunt susţinute de gânduri divine.
La început, în perioada creării lumii, marile fiinţe au
luat parte la crearea ei. În cer, erau divinităţi. După ce
şi-au terminat opera sus, au coborât pe Pământ ca să-l
organizeze.
Când studiaţi viaţa marilor oameni, vedeţi că au
trăit în mari lipsuri. De aceea, n-au putut să se
manifeste pe deplin. De exemplu, Hristos. Era mare,
purta în El Cuvântul Sfânt, lumina şi înţelepciunea,
cunoaşterea şi Iubirea, dar n-a putut să Se manifeste pe
deplin. Abia acum apar treptat condiţii favorabile
manifestării marilor fiinţe. Ele vor coborî pe Pământ ca
să se arate în plenitudinea şi măreţia lor. Vin şi acum
astfel de fiinţe pe Pământ, dar puţini le primesc cu
iubire şi foarte puţini sunt cei care le cunosc. Ca să
înţelegeţi ce om este mare, inima voastră trebuie să fie
receptivă şi conştiinţa mereu trează. Când marile fiinţe
întâlnesc un om iubitor, se deschid imediat şi-i dăruiesc
din lumina lor.
Marile fiinţe au un număr mare de calităţi
inalterabile. Ele cunosc omenirea. Smerenia subînţelege
legea micşorării. Se spune că Buddha a aplicat această
lege. Pe când se odihnea într-o grădină, printre flori, de
el s-a apropiat şarpele astral, s-a încolăcit după el şi a
vrut să-l sufoce. Ca să scape, Buddha a început să se
micşoreze, ajungând astfel să alunece din acea
strânsoare. Astfel aplică marii oameni smerenia. Se fac
mici şi evită în acest fel toate marile necazuri. Şi voi,
când vă apar greutăţi în cale, urmaţi-le exemplul.
Învăţaţi de la apă şi de la aer să treceţi prin cele mai
mici interstiţii.
Marile fiinţe mai au o calitate importantă: tăria,
stabilitatea. În natură, diamantul este mineralul cel mai
dur şi cel mai frumos. Marile fiinţe domină şi pe apă, alt
element simbolic al forţelor cosmice. Hidrogenul, a cărui
combinaţie cu oxigenul produce apa, are proprietatea de
a se mişca şi a pătrunde totul. Astfel pătrund peste tot
marile fiinţe şi vin în ajutorul celui care le cheamă şi a
cărui inimă este deschisă Iubirii. Ele domină şi aerul, al
treilea element simbolic al celor din vechime. În aer
predomină azotul. El este inactiv. Marile fiinţe sunt
inactive în ceea ce priveşte răul. Sunt ca azotul, care
devine activ şi se combină cu alte elemente doar când
este supus acţiunii focului, al patrulea element simbolic
al vechilor înţelepţi. Marii oameni nu sunt stabili în
unirea lor cu răul, dar sunt foarte stabili în unirea cu
binele. Şi voi, care năzuiţi la o viaţă mai elevată, fiţi tari
ca diamantul, activi, mereu pregătiţi de acţiune ca
oxigenul, instabili ca azotul în unirea cu răul şi
rezistenţi în unirea cu binele. Fiecare dintre aceste
elemente ocupă şi un loc bine determinat în organismul
omului: oxigenul, în sânge, azotul, în sistemul nervos,
hidrogenul, în stomac, carbonul, în oase.
Fiecare om pune bazele viitoarei sale măreţii dacă
lasă să-i intre în minte un gând divin şi în inimă, un
sentiment. Lucraţi în mod conştient asupra gândurilor şi
sentimentelor divine şi nu vă întrebaţi când veţi deveni
mari. E o chestiune de timp. Gândurile şi sentimentele
divine se pot manifesta în orice moment, dar trebuie să
ne debarasăm de inutilităţile vieţii, care joacă rolul de
paraziţi. Ele distrug posibilităţile pe care le are Principiul
Divin de a se manifesta în om.
Trebuie să lucraţi asupra inimii voastre, s-o hrăniţi
cu cele mai nobile sentimente, s-o faceţi fermă şi
perseverentă. Acest rezultat nu poate fi atins decât prin
Iubire. Doar Iubirea conferă fermitate inimii omeneşti.
Ca să dobândiţi Iubirea, trebuie să faceţi încercări să
iubiţi oamenii. Hristos a zis: „îţi vei iubi aproapele ca pe
tine însuţi”. Şi adăuga că trebuie să ne iubim şi
duşmanii, dar fără să spună cum trebuie îndeplinit
acest precept. N-a spus-o fiindcă nu este un lucru la
îndemâna oricui. Doar marii oameni pot să-şi iubească
duşmanii. Ca să devenim mari, trebuie să ne iubim
duşmanii. Omul care îşi iubeşte duşmanii este
asemenea lui Dumnezeu, care trimite lumina şi căldura
soarelui, ploaia şi vântul şi celor buni, şi celor răi. Nu
există nimic mai nobil decât să-ţi iubeşti duşmanii şi să
fii gata să-i ierţi.
Un om sărac datora o sumă mare de bani unui
bogat, care nu voia să-i amâne datoria şi-l sâcâia tot
timpul. Săracul, plimbându-se odată pe malul râului, a
observat că un om se îneca, a sărit în apă şi l-a scos la
mal. Acesta era creditorul lui. Bogatul, recunoscător, l-a
îmbrăţişat pe omul sărac şi i-a amânat toată datoria.
Când ne-a spus să ne iubim duşmanii, Hristos a avut în
vedere că, în lunga viaţă pământească a omului, poate
va veni o zi în care duşmanul îi va salva viaţa.
Şi, astfel, gândiţi-vă la marii oameni, la lucrurile
ideale. Dacă reflectaţi la ce poartă în sine o idee în viaţă,
veţi începe s-o aplicaţi. Gândiţi-vă la Dumnezeu, care
înalţă şi înnobilează inima omului. Şi, gândindu-vă la
marii oameni, vedeţi în ei personificarea activităţii,
perseverenţei, iubirii, cunoaşterii, adevărului şi libertăţii.

(1942)
Spre o lume nouă

Pentru ca omenirea să se elibereze de contradicţiile


şi suferinţele actuale, trebuie să vină gândirea nouă. Şi
ea ne spune: „Viaţa trebuie să fie considerată o unitate
şi toate fiinţele să fie ramuri şi frunze ale acestui
organism cosmic”.
Omul va intra astfel în armonie cu marele Tot. Şi
expresia completă a acestei armonii este iubirea. Ea ne
apare astăzi ca ziditoarea culturii noi.
Iubirea a creat cerul şi pământul, susţine universul,
se manifestă în plante, în cursurile de apă, în aer, în
lumină, în mişcarea stelelor. Dacă studiem lumea
actuală din punct de vedere al iubirii, vom înţelege ce
relaţii au cu noi soarele, stelele, luna, Pământul întreg
etc. Sunt relaţii de iubire. Lumina are iubirea ei. Natura
înţeleaptă ne arată în mii şi mii de feluri că ne iubeşte,
dar omul se îndoieşte şi se întreabă dacă este cu
adevărat aşa sau dacă nu cumva totul e doar o
întâmplare.
Vorbim despre o iubire care, în epoca actuală, abia
începe să se manifeste cu o claritate slabă. Tot ce luăm
drept iubire nu este iubire. Nu avem încă, astăzi, o idee
despre ce este iubirea divină. De exemplu, cineva iubeşte
o persoană, dar, într-o zi, observă că aceasta nu mai are
tot atâtea atenţii pentru el şi atunci îşi schimbă imediat
dispoziţia faţă de ea: iubirea lui devine atunci mai slabă.
Sau iubiţi pe cineva, însă, dacă la intrarea voastră în
cealaltă lume, iubirea nu intră şi ea în acelaşi timp,
înseamnă că nu aveţi o înţelegere corectă a iubirii.
Care este trăsătura distinctivă a iubirii? Omul în
care se află iubirea, orice ar face, o face cu integritate
deplină pentru binele celui pe care-l iubeşte şi evoluţia
acestuia din urmă îl bucură nespus. Pentru ca oamenii
să se cunoască trebuie să existe o legătură interioară cu
cei pe care îi iubesc.
Iubirea are trei grade, pe care le putem numi iubirea
omenească, iubirea îngerească şi iubirea divină. Iubirea
omenească se manifestă în puritate şi smerenie, iubirea
îngerească constă în a sluji Totul, iar iubirea divină, în a
distribui tot ce-i este dăruit omului. Se spune: „Binele
nu este apreciat”. Unii îl apreciază. Şi cel mai mic bine
pe care îl facem, chiar în taină, este apreciat şi notat de
natura înţeleaptă. Fiecare gând frumos, oricât de mic,
este notat în analele naturii.
Trebuie să ne bucurăm când vedem un om iubind
un copac, o piatră, un câine şi orice altceva, fiindcă
iubirea este imuabilă. Cel ce poate să iubească un
animal poate să iubească şi un om.
Viaţa are sens când în ea se găseşte iubirea. Omul
trăieşte cu adevărat când are iubirea în el. Iubirea face
omul sănătos, bun, puternic. Iubirea întăreşte intelectul
şi dă o dispoziţie bună gândirii, inimii şi corpului. Când
iubirea vine la om, acesta simte că lumea întreagă e a
lui. Acest sentiment transformă suferinţele în bucurie, în
timp ce lipsa iubirii transformă bucuria în suferinţă. Cu
iubire, totul se face uşor. Ea are forţa magică de a
înlătura orice obstacol.
Noul care vine în lume constă în faptul că vom face
totul cu iubire. Când vorbim despre bine, înţelegem tot
ce se face cu iubire. Ce este răul? Tot ce se face fără
iubire. Trei lucruri sunt necesare pentru ca omenirea să
iasă din situaţia actuală: să gândească, să simtă şi să
acţioneze cu echitate. Şi ce poate să ducă la acest
rezultat? Ce poate să canalizeze energiile gândurilor,
sentimentelor şi acţiunilor într-o direcţie ascendentă?
Iubirea! Ea trebuie să vină şi să se manifeste dând un
impuls gândirii, sentimentului şi voinţei. Trebuie să fie
impulsul secret interior al gândurilor şi sentimentelor
noastre, să le imprime o direcţie corectă şi să le insufle
un caracter de nobleţe.
Singura forţă care ne poate introduce în lumea reală
este iubirea. Când nu iubim, ne aflăm în afara lumii
divine. Când iubim, ne găsim înăuntrul ei. Dacă un om
apucă pe calea Iubirii divine, nu a iubirii care durează
un an, un an şi jumătate, ci a acelei iubiri pe care nici
moartea n-o poate învinge, aceasta îi va da toate
posibilităţile, îl va face să străbată întregul univers, îi va
satisface toate nevoile. Şi atunci omul va avea totul la
dispoziţie, lumea i se va deschide şi va auzi o muzică la
care urechile omeneşti rămân surde. Dar, ca să se
întâmple aşa, trebuie să înveţe să slujească iubirea.
Astăzi, oamenii vor să aibă o siguranţă în viaţă, dar
au în această privinţă o înţelegere complet mecanică. De
ce au nevoie de această asigurare când nava se
scufundă? Iubirea este barca de salvare care poate să
ducă omul în portul dorit. Hristos a spus: „Strângeţi
comori”. Dar comorile se strâng doar cu iubire.
Avem nevoie de ştiinţa iubirii ca să putem aplana
contradicţiile întâlnite în viaţă. Ea va aduce cunoaşterea
nouă şi libertatea nouă. Ne va elibera de limitările în
care ne găsim în prezent. Se spune deseori că lumea este
rea. Nu este rea, deoarece conţine condiţiile necesare
unei vieţi frumoase şi armonioase.
Luând în considerare astăzi efervescenţa din lume,
nu trebuie să ne neliniştim şi să ne întrebăm ce va
deveni! Lumea nu se va sfârşi. Se va forma o lume nouă.
Şi orice om conştient este invitat să ia parte la această
operă edificatoare.
Iubirea are o aplicaţie socială. Ea va înălţa lumea în
toate privinţele. Nimic nu e mai apt pentru asta decât
iubirea. Este unica modalitate. Acest gând trebuie să
stăruie în mintea tuturor. Dacă iubirea nu este pusă în
aplicare, întreaga cultură va dispărea şi va fi nevoie de
mii de ani până la venirea unei noi ordini. Totuşi, dacă
iubirea intră în inima oamenilor, această cultură se va
reînnoi aşa cum se însănătoşeşte omul bolnav. Ne aflăm
în pragul unei lumi noi. Iubirea ne va ajuta să intrăm în
ea.

(1942)
Ce vine în lume

Există trei lucruri care pot să servească drept bază


vieţii noastre şi pe care putem conta. Acestea sunt
fermitatea, blândeţea şi lumina. Prin „fermitate”,
înţelegem binele care nu se schimbă niciodată. Prin
„blândeţe”, înţelegem ceea ce nu provoacă neajunsuri, ea
exprimându-se exterior prin dreptate. Ceea ce luminează
şi dă un sens la toate este raţiunea. Şi, astfel, raţiunea
este Lumina, dreptatea se exprimă prin blândeţe şi
binele este fermitatea, fundamentul. Omul lipsit de
bunătate nu are fundament. Construim pe lucruri
ferme, tari. Tot ce este construit pe o bază tare rezistă;
tot ce nu este construit pe ce e ferm (adică pe bine) se
năruieşte. Viaţa care nu este construită pe blândeţe
sfârşeşte prin a se usca. Viaţa care nu este construită pe
lumină rămâne în întuneric. Trebuie să păstrăm cu grijă
lumina, această forţă a intelectului, având în vedere că
lumea este încă în stadiu de construcţie.
Binele vine în lume. Este singura bază pe care ne
putem construi viaţa. Fiecare trebuie să lase cale liberă
binelui, fiindcă e puternic. Dacă nu-l vom lăsa să treacă
în deplină libertate, ne va strivi. Binele ne va învăţa să
fim fermi. Omul trebuie să fie ferm, să nu-şi trădeze
convingerile. Omul ferm este constant în iubire, constant
în dreptate şi constant în ceea ce a hotărât inteligenţa
lui! Pe baza tare se sprijină lucrurile lichide. Şi în
natură, lichidele curg pe materiile solide. Ce este lichid
se strecoară peste tot. Şi lumina se strecoară peste tot.
Lumina este o calitate a intelectului nostru. Fără
lumină, nu putem avea cunoştinţe. Fără lumină,
bucuria nu poate intra nici ea în suflete. Să ne bucurăm
văzând lumina, dat fiind că bunurile ne vin prin ea. Să
ne bucurăm când vedem apa, care ne spune că în lume
e dreptate şi blândeţe. Când vedem lucrurile ferme, tari,
trebuie să ştim că ele sunt baza. Când vorbim despre
stânca veşnică de care a fost desprins omul, avem în
vedere ideea de fermitate. Lumina este indispensabilă
creşterii noastre. Ceea ce este lichid este blândeţea
interioară fără de care nu poate exista dreptate. Una
dintre calităţile dreptăţii este compasiunea. Nu avem
dreptul să lipsim omul de bunurile sale. Fiecare să ia ce-
i aparţine. În gândirea, în inima, în procedeele noastre
să nu luăm ce este al altuia, să nu-i lipsim pe alţii de
condiţiile pe care li le-a acordat natura.
Unele persoane se înşală gândind că pot să conteze
pe avere, pe bani. Nimic nu e mai instabil decât banul.
În lume, nu putem conta decât pe omul ferm, în care se
află binele. Fermitatea este ceva conştient. Omul ferm
recunoaşte că se sprijină pe un anumit principiu. Prin
„fermitate” se înţelege Dumnezeu, singurul care rămâne
întotdeauna acelaşi, pe care nimic nu-L poate schimba.
Singura care rămâne neschimbată este fermitatea.
În lume vine iubirea, care este fermă, solidă. În lume
vine iubirea, care este lichidă. În lume vine iubirea, care
dăruieşte lumină. Iubirea care vine pe aceste trei căi va
transforma omul aşa cum omida se transformă în
fluture.
Deoarece nu lăsăm să se manifeste raţiunea din noi,
ducem o viaţă proastă care ne împiedică să primim
binecuvântările pe care lumina le aduce de la soare.
Dacă nu luăm binele ca bază, dacă nu primim dreptatea
ca modalitate de repartizare, dacă nu aplicăm ce ne
indică raţiunea, nu este posibil să evoluăm. Trebuie să
acceptăm aceste trei principii ca să nu semănăm cu
animalele dresate şi să avem o cultură exterioară.
Toate religiile din trecut se bazează pe dreptate şi
compasiune, dar oamenii au devenit cruzi. Hristos a zis:
„Eu sunt lumina lumii”. Creştinismul n-a fost înţeles
corect. Creştinii au început să aplice dreptatea, au vorbit
despre pedepsele din cealaltă lume şi au creat iadul.
Creştinătatea nu este interesată să judece omul, ci să
creeze condiţiile ca să se incarneze sufletele avansate, ca
să vină pe Pământ fiii lui Dumnezeu. Fiecare creştin să
devină templul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt aduce lumii
tot ce este raţional.
Noi, oamenii de astăzi, contăm mai mult pe corp, ne
bizuim mai degrabă pe intelect şi pe inimă, decât pe
suflet şi pe spirit. Sufletul şi spiritul sunt două principii
din noi. Dumnezeu Se manifestă complet prin suflet şi
spirit. Dacă fiecare dintre noi este în slujba sufletului şi
a spiritului, vom simţi că formăm o unitate: o viaţă
socială bună se va stabili între noi, vom auzi vocea lui
Dumnezeu şi-I vom îndeplini voia. Dacă îi îndeplinim
voia, viaţa noastră va diferi total de ce este astăzi. Cel
care îi va îndeplini voia va fi tânăr, plin de prospeţime şi
forţă chiar şi la nouăzeci de ani. Ca să fie tânăr, să
rămână tânăr, omul depinde de lumina din spiritul lui.
Îmbătrânim fiindcă ne umplem spiritul doar de lucruri
obişnuite: ne gândim doar să bem, să mâncăm, să ne
îmbrăcăm.
Ca să păstrăm prospeţimea corpului, mobilitatea
inimii şi lumina minţii, trebuie să avem binele ca bază,
dreptatea ca material de construcţie şi raţiunea ca
principiu conducător. Fiind buni, drepţi şi raţionali,
deschidem calea iubirii, care ne va aduce binele pe care-l
aşteptăm cu toţii.

(1942)
Împărăţia lui Dumnezeu

O mare bogăţie de idei se găseşte în fericirile pe care


Apostolul Matei le aminteşte în Evanghelia sa (capitolul
5). Dacă aplicăm aceste reguli în viaţă, dobândim ceva
preţios.
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia
Cerurilor!” (Matei 5, 3). Cei săraci în duh sunt cei care
muncesc. Cei care muncesc vor moşteni împărăţia
Cerurilor.
Toţi se întreabă astăzi ce se va întâmpla cu lumea.
Atâta timp cât nu ne întindem mâna pentru o muncă
comună, atâta timp cât nu ne unim virtuţile şi nu ne
bizuim unii pe ceilalţi, lumea nu va putea deveni mai
bună. Ca să mergem pe calea cea bună, trebuie să avem
drept călăuze oameni adevăraţi, care să ne înveţe să
facem binele. În acest scop, omul trebuie să dezvolte
capacitatea de a deosebi lucrurile. Trebuie să se
antreneze să stabilească o diferenţă între bine şi rău,
între lumină şi întuneric. În această diferenţiere se află
principiul care ne duce pe calea binelui, în lumină.
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia
Cerurilor!”
Aceasta înseamnă că fericiţi sunt cei pentru care
bunurile şi bogăţiile pământeşti nu sunt subiect de
ispită. Ce va învăţa, ce va dobândi cel care se gândeşte
tot timpul doar cum să se îmbogăţească? Acest gând îl
va îmbătrâni. Îşi va pierde frumuseţea şi tinereţea. A fi
tânăr în exterior şi în interior, a trăi cu plăcere, a profita
de condiţiile bune, toate acestea depind de însăşi viaţa
omului. Nu vă lăsaţi mintea şi inima oprite. Hrăniţi-vă
cu gânduri luminoase şi sentimente elevate, care aduc
bucuria şi veselia. Astăzi, oamenii au nevoie de puritate
în gânduri, sentimente şi acţiuni. În viaţă, feriţi-vă de
contraste în ceea ce priveşte hrana, gândurile,
sentimentele şi procedeele. Ca să nu suferiţi, nu stabiliţi
nicio legătură între gândurile bune şi cele rele, între
sentimentele bune şi cele rele. Această unire îl face pe
om nemulţumit, aduce dizarmonie în viaţă. El are ochi,
dar e nemulţumit; are urechi, nas, gură, şi tot e
nemulţumit; se bucură de sănătate, şi tot e nemulţumit.
Aceasta arată că este încă la o treaptă de jos. Omul este
un discipol prost. I s-a dăruit totul, dar nu ştie să
profite, nici să se bucure de bogăţia lui. Întreaga natură
(mineralele, plantele, animalele) lucrează pentru el. Ar
trebui oare să fie nemulţumit când în natură totul
lucrează pentru el? Primeşte bunurile de la natură sub
formă de sentimente nobile şi gânduri luminoase şi se
simte astfel plin de forţă. Nimic nu-l poate învinge pe
omul care se hrăneşte cu lumina şi căldura gândurilor şi
sentimentelor sale. În asta constă adevărata muncă. Şi
cei care muncesc vor moşteni împărăţia Cerurilor.
„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni Pământul!”
(Matei 5, 5)
Se spune că nu cei puternici vor moşteni Pământul,
ci cei blânzi, adică cei călăuziţi de raţiune, fiinţele bune,
utile lor şi aproapelui lor. Cel care îşi este util sieşi şi
aproapelui său îi este util şi lui Dumnezeu. Şi este cu
adevărat un om blând. Lucrează pentru lumea lui
Dumnezeu şi pentru Slava Sa. Lucrează pentru
împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ. De asemenea,
lucrează pentru împlinirea voinţei divine. Omul blând
înţelege sensul vieţii. Îndeplinind voinţa lui Dumnezeu,
omul lucrează pentru el însuşi. Căutând împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui, omul lucrează pentru
aproapele lui. Slăvind numele lui Dumnezeu, omul
lucrează pentru întregul univers. Lucraţi astfel pentru
voi înşivă, pentru aproapele vostru şi pentru tot
universul, pentru ca fiinţe bune şi înalt inteligente să vă
înconjoare şi să dobândiţi fericirile vieţii.
Îndepliniţi voinţa lui Dumnezeu ca să fiţi sănătoşi.
Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui ca să le
fiţi de folos semenilor voştri. Sfinţiţi numele lui
Dumnezeu ca să intraţi în relaţie cu oamenii buni şi
inteligenţi. În afara acestor lucruri, omul este doar un
străin şi în această lume, şi în cealaltă. Întipăriţi-vă în
minte, în inimă şi în voinţă următoarele gânduri: vreau
să împlinesc voinţa lui Dumnezeu ca să fiu sănătos şi
să-mi fiu de folos mie însumi; vreau să găsesc împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea Lui ca să fiu de folos
aproapelui meu; vreau să sfinţesc numele lui Dumnezeu
pe Pământ ca să fiu în legătură cu toate sufletele bune,
inteligente şi elevate din lumea întreagă.
Scrieţi ultimul şi cel mai important gând: fără
Adevăr, nu puteţi îndeplini voinţa lui Dumnezeu; fără
înţelepciune, nu vă este cu putinţă să găsiţi împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea Lui; fără Iubire, nu puteţi
sfinţi numele lui Dumnezeu!

(1942)
Calea nouă

Calea nouă este cea pe care omul poate să ajungă la


tot ce îi doreşte sufletul. Oamenii de astăzi suferă
întotdeauna ca urmare a unor dorinţe nerealizate. Nu
pot să-şi realizeze dorinţele fiindcă urmează continuu
calea cea veche.
În zilele noastre, toată lumea caută o cale nouă, dar
se trăieşte încă după modul vechi. Calea nouă înseamnă
o gândire nouă şi sentimente noi.
În viaţă, calea nouă sfătuieşte oamenii să nu-şi
încarce mintea cu gânduri inutile, inima, cu sentimente
inutile, corpul, cu demersuri inutile. Eliberaţi-vă de tot
ce e inutil! Păstraţi în suflet doar esenţialul de care e
nevoie. Din moment ce nu ştim la ce pot să slujească
lucrurile, ele sunt inutile. Nu constituie ceva esenţial. Şi
gemem sub această povară. Esenţialul îi conferă omului
o bucurie profundă. Şi, îndată ce păşeşte pe drumul
nou, se debarasează de suferinţele pe care le crede
necesare, se eliberează de o povară inutilă. Astfel, abia
trezit, trebuie să stabilească un acord perfect între
minte, inimă şi voinţă, aşa cum facem cu corzile de la
vioară înainte de a începe să cântăm. Şi astfel, când
totul este pe deplin de acord în el, omul intră în armonie
cu voinţa divină, cu inima divină şi cu Duhul Sfânt şi
este în acelaşi timp în armonie cu spiritul, inima şi
voinţa tuturor fiinţelor înalt raţionale. Un astfel de om se
poate considera fericit. Cel ce nu se află în armonie cu
totul general al vieţii este nefericit şi se plânge
permanent că nu e iubit de nimeni. În realitate,
nefericirea lui provine din faptul că se află în iubire, dar
nu reuşeşte să-şi dea seama de asta. Nu-i mai rămâne
altceva de făcut decât ca, în fiecare dimineaţă, îndată ce
se scoală, să mulţumească pentru faptul că se vede în
picioare şi putând merge, căci asta este o mare fericire.
Atâta timp cât omul are vechiul cap, nu poate să
înţeleagă ideile înalte şi luminoase care vin din lumea
Raţiunii. Tocmai în aceste idei se găseşte calea nouă. Şi
are nevoie cu orice preţ de un cap nou, o inimă nouă şi
un corp nou ca să înţeleagă, să accepte şi să aplice ideile
noi. În această privinţă, primul lucru care i se cere
oricărei fiinţe omeneşti este să manifeste binele aflat în
ea. Fără bine, viaţa e lipsită de fundament. Când vă
treziţi dimineaţa, semănaţi sămânţa binelui, udaţi-o, ca
să încolţească şi să crească, iar seara culegeţi rodul, pe
care îl veţi oferi în dar pe altarul lui Dumnezeu. Când
intraţi într-o locuinţă, aduceţi ceva frumos, după
posibilităţi. Muzicianul va dărui ce are mai bun în
muzica lui, altul va dărui altceva, dar omul bun va dărui
ce e bun în el, care este asemenea miresmei florilor
deschise care atrage de departe albinele harnice. Şi orice
om venit pe Pământ ca să înveţe este şi el o plantă ce
trebuie să înflorească şi să dea rod. În aceasta se găseşte
bogăţia. Fiecare gând este o floare care se deschide în
minte, fiecare sentiment este o floare care se deschide în
inimă, fiecare procedeu este o floare care se deschide în
corp. Şi, când acest fel de a înflori se împlineşte în toată
plenitudinea lui, fără lacune, omul se bucură de o
sănătate perfectă. Şi, dacă vă este dat să înfloriţi mereu
şi să daţi rod, şi dacă vă este dat vouă şi apropiaţilor
voştri să folosiţi roadele, veţi simţi că în asta constă
viaţa veşnică. Înfloritul este un proces veşnic, care
cuprinde gândirea, sentimentele şi acţiunile. Cuprinde şi
Iubirea. Căci Iubirea înfloreşte şi ea în corpul, în inima,
în sufletul şi în mintea tuturor. Când oamenii vor simţi
în ei aceste procese de înflorire, se vor cunoaşte ca fraţi
şi surori dintr-un singur şi acelaşi Tată, pe când, în
prezent, sunt străini unii de ceilalţi.
Pe calea nouă, oamenii vor şti cum să păstreze
frumuseţea, muzica şi sensul vieţii. În această privinţă,
fiecare gând trebuie să aibă suficientă lumină,
sonoritate, parfum, suavitate şi blândeţe. Dacă
gândurile nu au aceste calităţi, nu se poate gândi corect.
A gândi corect este sarcina fiecărui locuitor al
Pământului. Prin gândirea corectă, se poate înţelege
fericirea. Ca să fim fericiţi, ca să găsim ce dorim, trebuie
să ne deschidem gândirea, inima şi corpul către nou şi
să auzim vocea lui Dumnezeu, care îşi trimite Iubirea la
toate fiinţele vii şi le învaţă cum să trăiască. Or, ca să
trăiască, omul trebuie să iubească şi să fie iubit. Acesta
este măreţul drept divin al sufletului omenesc şi ceea ce
dă impuls vieţii. Trăind, avem nevoie de Iubirea lui
Dumnezeu, de iubirea aproapelui şi de propria iubire.
Avem nevoie de iubirea plantelor şi a animalelor, de
iubirea luminii, a aerului, a apei şi a pământului. Omul
are nevoie de fiecare fel de iubire, şi asta îi conferă
superioritate faţă de animale. El poate să iubească şi să
facă în aşa fel încât să fie iubit. Există o mare lege a
vieţii: dacă iubiţi, veţi fi iubiţi, şi nu e posibil să nu iubiţi
dacă sunteţi iubiţi. Natura ne dăruieşte totul din
abundenţă, dar ne cere în schimb ceva. Natura se
bucură când vede că preţuim bunurile pe care ni le
dăruieşte şi ele ne incită recunoştinţa. Preţuiţi mult
frumuseţea, astfel vă veţi dezvolta ochii. Înhămaţi-vă
mâinile la muncă, ca să vă manifestaţi dreptatea. Iubiţi
parfumul florilor dacă vreţi să fiţi sănătoşi. Manifestaţi
binele şi urmaţi drumul nou.
Omul nou, omul viitorului va avea un corp perfect, o
inteligenţă perfectă, o inimă perfectă. Ca să-şi creeze
acel corp, trebuie să lucreze încă de pe acum la
corectarea defectelor. A te purifica complet are sensul de
a te naşte din nou, din apă şi Duh. Iată de ce se zice că
cel ce se naşte din Dumnezeu nu păcătuieşte. Ca să ne
naştem din nou, trebuie să facem totul cu iubire, fiindcă
doar iubirea îndreaptă lucrurile.
Aşezaţi Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul ca bază a
vieţii voastre, şi veţi fi întotdeauna puri şi vă veţi bucura
de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Aceasta este calea nouă.

(1942)
Răbdarea

Doi asceţi (filosofi) studiau răbdarea. Un cerşetor le-


a servit drept persoană care să le pună la încercare
răbdarea. Acesta mergea zilnic la primul ascet şi era
bine primit întotdeauna. S-a dus şi la al doilea, care l-a
primit de mai multe ori cu amabilitate. Totuşi, în cea de-
a cincea zi, ascetul s-a înfuriat şi i-a zis: „Nu mă mai
deranja. Mai sunt mulţi cerşetori cărora nu le-am dat
încă nimic”. Cerşetorul s-a înclinat politicos şi a
răspuns: „Frate, vei avea nevoie să lucrezi mult la
răbdarea ta. Am fost nouăsprezece zile la rând la vecinul
tău, dar nu s-a supărat niciodată. Mă primea
întotdeauna foarte amabil, ca şi cum m-ar fi văzut
pentru prima dată”.
Epictet, filosof grec de renume, era sclav la un
patrician roman, care se comporta foarte grosolan şi
chiar cu cruzime cu servitorii. Epictet era singurul care
suporta cu răbdare şi în tăcere asprimea şi cruzimile
stăpânului. Toţi ceilalţi îşi arătau nemulţumirea. Acest
comportament al lui Epictet îl exaspera pe stăpân, care
era uimit de un asemenea caracter. Într-o zi, scos din
sărite, a început să apese puternic cu piciorul pe
piciorul lui Epictet. Acesta din urmă l-a privit cu
blândeţe şi i-a zis: „Stăpâne, sprijinindu-te astfel pe
piciorul meu, ai putea să-l rupi. Dacă-l rupi, tu vei fi
primul care va suferi, fiindcă nu voi mai putea să
muncesc pentru tine”. Stăpânul a continuat totuşi să
apese până când i-a rupt piciorul. Din acel moment, în
mintea patricianului roman s-a petrecut o iluminare, l-a
eliberat pe Epictet din sclavie, i-a dat o sumă mare de
bani şi l-a trimis în Grecia. Acolo, Epictet a devenit
curând celebru ca un filosof foarte distins. Iată ce face
răbdarea. Răbdarea e un lucru foarte important.
În noua cultură, oamenii se vor distinge prin
răbdare. Este ceva foarte important, dar care le lipseşte
astăzi multora dintre semenii noştri. Sunt foarte puţini
cei care practică răbdarea. Cei mai mulţi au doar o
umbră de răbdare. Din necesitate suportă chinul şi
suferinţa, crezând că sunt răbdători. În realitate, sunt
tot nemulţumiţi şi murmură. N-au deloc răbdare.
În zilele noastre, oamenii sunt în general
nemulţumiţi de lume şi se miră că a fost creată într-un
mod atât de puţin practic. Dacă i-am da fiecăruia
posibilitatea de a crea o lume nouă, s-ar pune singur pe
primul loc! O astfel de lume fiecare a creat-o deja pentru
sine, punându-se pe primul loc. Ce rezultat se poate
obţine într-o lume în care toţi ocupă primele rânduri?
Lumea suferă întotdeauna din cauza acestor notabilităţi.
Primul lucru necesar omului este răbdarea. Cât
timp este în întuneric, omul trebuie să fie răbdător.
Când întunericul dispare, răbdarea nu mai este
indispensabilă. Atâta timp cât există obstacole în
drumul omului, el trebuie să fie răbdător. Atunci când
obstacolele dispar, răbdarea cedează de la sine. Omul
poate să se mişte liber deja. Cel care e nerăbdător se
mişcă în întuneric, printre obstacole, ceea ce are drept
consecinţă nemulţumirea. Răbdarea este pentru oamenii
raţionali, care încearcă mai întâi lucrurile, şi apoi se
pronunţă în privinţa lor.
Pe Pământ, oamenii sunt nerăbdători până la exces.
Cât erau în lumea invizibilă, au pus la cale mari
tulburări. Ca ea să scape de ei, au fost trimişi pe Pământ
ca să înveţe să dobândească răbdarea. Şi, astfel, omul a
coborât pe Pământ cu scopul de a învăţa legea răbdării.
Toate dificultăţile şi neplăcerile de care se loveşte sunt
pentru el modalităţi de a evolua. Prin ele, învaţă
răbdarea. În acest sens, sunt binevenite. Şi de la pietre
trebuie să învăţăm răbdarea. Indiferent cum vă folosiţi
de ele, niciuna nu murmură. Au aşteptat milioane de ani
şi vor aştepta tot atât până va veni ziua eliberării.
Urmaţi exemplul lui Epictet în ceea ce priveşte răbdarea.
Care este cauza nerăbdării omului? Lipsa de
fermitate a caracterului. Fără răbdare, caracterul este
lipsit de fundament. Spunem despre un astfel de om că
n-are fermitate morală. Fermitatea omului este o calitate
morală. În lumea divină, este ariergarda ei. Se aminteşte
deseori de răbdarea lui Dumnezeu. El îl suportă pe om
cu toate slăbiciunile şi defectele lui şi caută modalitatea
de a le preschimba în ceva preţios.
În lume, bărbatul şi femeia sunt polarizaţi în
privinţa răbdării. O femeie are răbdare, alta n-are
răbdare. La fel şi bărbaţii. Când femeia fără răbdare se
întâlneşte cu bărbatul fără răbdare, apar neînţelegerile.
Dar femeia răbdătoare a venit în lume ca să aducă
prudenţa în rândul bărbaţilor şi să-i obişnuiască cu
răbdarea. Doar prudenţa este în stare să aducă bună
înţelegere între două elemente eterogene.
Omenirea actuală a pierdut imaginea iniţială a
răbdării. Ea are o anumită formă la femei, ca la bărbaţi
să ia alta. Toate celelalte modele de răbdare sunt copii
ale primelor două imagini. Răbdarea este calitatea acelei
Fiinţe primordiale care poate suporta totul. Fiecare om
trebuie să tindă spre acest model de răbdare. Răbdarea
este o calitate a Iubirii. Prima calitate a Iubirii este
răbdarea. Ea este fundamentul vieţii. Fără ea, nu se
poate realiza nimic. Poate fi numit „răbdător” cel care
suportă totul cu calm şi nu poate fi afectat nici de
condiţiile exterioare ale vieţii şi ale naturii, nici de
suferinţe şi moarte. Răbdarea este una dintre marile
calităţi ale lui Dumnezeu. Răbdarea este dovada măreţei
Iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni. Răbdarea lui
Dumnezeu dovedeşte că e doar Iubire. Nu putem
suporta totul cu răbdare decât dacă iubim.
Răbdarea are şi o latură socială. Ca să fii răbdător,
trebuie să fii înconjurat de oameni răbdători. Şi oamenii
sunt răbdători când nu le lipseşte nimic, ceea ce
înseamnă că trebuie să aibă mamă, tată, frate, soră,
profesor etc., apropiaţii lor. Totuşi, în interior trebuie să-
şi găsească omul apropiaţii. Când i-a găsit, a devenit
răbdător.
De ce există suferinţă în lume? Suferinţele şi
bucuriile vieţii sunt o muncă pentru om. Suferinţa este o
muncă interioară, munca divină, iar bucuria este munca
exterioară. Atâta timp cât n-are o idee corectă despre
căile divine, omul nu poate să înţeleagă sensul
suferinţelor şi al bucuriilor. Suferinţele sunt sarcini date
omului în şcoala grandioasă a vieţii. De rezolvarea lor
corectă depinde succesul omului. În stadiul în care se
găseşte în prezent, el nu ştie că, dacă se lipseşte de
suferinţă, se lipseşte şi de bucurie. Atâta timp cât există
bucuria, există şi suferinţele şi, din moment ce există
suferinţe, va exista şi bucuria. Pentru omenirea din
zilele noastre, suferinţa este indispensabilă ca un mare
bine al vieţii. Răbdarea dă sens suferinţei.
Sensul vieţii se găseşte în Iubire. Dar Iubirea
adevărată se manifestă doar când între fiinţe se
stabileşte o relaţie corectă în privinţa actului de a dărui
şi de a primi. Când această relaţie corectă lipseşte,
oamenii nu se pot suporta, fiindcă nu înţeleg căile
divine. Un artist face un tablou şi voi vă pronunţaţi
asupra operei înainte de a fi terminată. E o greşeală din
partea voastră. Fiecare persoană reprezintă o imagine
neterminată la care lucrează Dumnezeu. Pentru ca
oamenii să reuşească să se suporte, trebuie să se
reprezinte şi să înţeleagă că se află în atelierul lui
Dumnezeu. El corectează cu Iubire şi răbdare liniile
greşite ale oricărei figuri omeneşti. Fiecare să-şi zică în
sinea lui: „Aşa cum Dumnezeu mă suportă pe mine, şi
eu trebuie să-mi suport aproapele”. Dumnezeu va lucra
încă mii de ani la om până îl va face perfect.
Când intrăm într-o locuinţă, trebuie să aducem
daruri, pietrele preţioase ale Iubirii. Vom fi atunci bine
primiţi. Şi prima piatră preţioasă a Iubirii Divine este
răbdarea.

(1942)
Imaginea zâmbetului perfect

Astăzi, oamenii se ocupă mai mult de


imperfecţiunile vieţii. Este oare mai important să ştim
cât praf va scoate sculptorul dintr-o piatră sau dintr-o
statuie pe care o va dăltui? Este important să ştim nu ce
defecte există în lume, ci câte virtuţi sunt.
Prin cuvântul „perfecţiune”, unele persoane îşi
închipuie ceva inaccesibil. Există unii oameni care pot
să-şi manifeste mila în mod perfect şi alţii care pot să
facă bine în lume în mod perfect.
Omul perfect munceşte, cel care nu este perfect face
eforturi, îşi dă osteneala, dar cel care trăieşte în
dezordine se chinuie. Omul perfect este mulţumit de tot.
Lui nu-i lipseşte nimic! Omul perfect are totul şi încă un
mic surplus, un excedent cu care vrea să creeze o lume
nouă.
Ce este viaţa, în ce constă ea?
Unul se chinuie, altul se bucură; unul plânge, altul
este întristat; unul moare şi altul se naşte. Manifestările
vieţii nu sunt viaţa însăşi. Evanghelia zice: „Viaţa
veşnică înseamnă a Te cunoaşte pe Tine, singurul şi
adevăratul Dumnezeu”.
Ce greu este să cunoaştem tot universul, cu cele
zece miliarde de sori şi un număr infinit de planete şi
luni! Oare cât timp ne-ar trebui ca să reuşim să ne
facem o idee parţială despre viaţă?
Şi mai auzim întrebarea: „Ce este Dumnezeu?”.
Când va veni pentru voi timpul să ştiţi cine este Tatăl
vostru, îl veţi cunoaşte. Toţi luptă acum să găsească
soluţia la ce este Dumnezeu!
Anual se nasc 40 de milioane de oameni şi mor 35
de milioane. Cine are grijă de aceşti oameni? Cine are
grijă de animale, de copaci, cine are grijă de iarbă? Cine
are grijă de tot Pământul, de Soare, de Marte, de Saturn,
de Venus, de Mercur? Cine are grijă de toate?
Frumuseţea vieţii constă în marile contradicţii care
există.
Răul în lume este principiul creator care a avut forţa
să transforme materia inertă din natură şi să creeze din
ea o lume. Urmează binele, care lucrează asupra lumii
ca să instaureze o ordine.
Nu căutaţi iubirea ca pe un amuzament. Iubirea nu
este doar un stimulent, ci cea mai importantă hrană
furnizată omului. Fără iubire, nu ne putem procura
niciun fel de hrană. Fără iubire, nu putem să dăm hrană
nici inimii, nici sufletului, nici minţii.
Hristos Şi-a purtat crucea cu iubire, dar numai
până la jumătatea drumului. Ne-a lăsat jumătate din
suferinţele fizice, pe care trebuie să le purtăm noi înşine.
Ele sunt o binecuvântare.
Oamenii vor să plângă cât mai puţin cu putinţă. Ei
îşi imaginează că sunt compătimitori dacă aprind o
lumânare la Dumnezeu, dăruind din când în când o
cămaşă veche, o pere- che-două de pantofi vechi, trei
bancnote mototolite. Încearcă să scape ieftin.
De ce iubim lucrurile? Iubiţi un fruct, o carte pentru
conţinutul lor. Evanghelia zice: „Ai iubit Adevărul din
om”.
În adevăr se află alte două elemente, iubirea şi
înţelepciunea.
Adevărul este în lume tot ce e mai puternic şi prin el
Se manifestă Dumnezeu. În esenţă, Dumnezeu e Iubire.
Dar fără Adevăr nu ne este cu putinţă să-L cunoaştem
pe Dumnezeu. Doar în Adevăr putem să avem o idee
corectă despre Iubire. Şi cunoaşterea fără adevăr este
pentru noi ceva de neînţeles. Dar Adevărul ne face să
înţelegem Iubirea. Înţelegem înţelepciunea doar graţie
Adevărului.
Ce este Adevărul? Ceea ce face lucrurile inteligibile
în lume, ceea ce le face accesibile şi aplicabile în viaţă.
Adevărul exprimă realitatea însăşi. Toţi suntem
comoştenitorii acestei realităţi.
Adevărul nu acordă nicio atenţie formei exterioare a
oamenilor. Când găseşte un cărbune, Adevărul face din
el diamant. Când găseşte o piatră, Adevărul o
transformă în piatră preţioasă. Când găseşte un mort,
Adevărul îl cheamă la viaţă. El înlătură suferinţele celui
care suferă. Acolo unde apare, Adevărul stabileşte o
bună ordine în lume. Lumea noastră va fi organizată de
Adevăr. Cum o va organiza? Doar el ştie. În consecinţă,
toţi cei care vor să evolueze trebuie să iubească
Adevărul.
Cum veţi iubi Adevărul? Dacă sunteţi agitaţi,
neliniştiţi pentru că aţi pierdut ceva, din momentul în
care zăriţi Adevărul, uitaţi de toate suferinţele. Din clipa
în care Adevărul se apropie de voi, tot ce este pierdut se
va întoarce. La ce bun, atunci, să plângeţi şi să vă
întristaţi?
Cum ne-am reprezenta lipsa de iubire? Ca pe o lume
care n-are nicio formă, nicio posibilitate, în care lipsesc
toate condiţiile.
Nu uitaţi această lege.
Dumnezeu, care vrea să ne iubească, ne va face mai
întâi să trecem prin încercarea focului. Şi vom suferi în
această purificare. După ce ne vom purifica, va aşeza în
noi ce e mai frumos în El. Va aşeza Adevărul în om.
Adevărul nu poate fi aşezat într-o fiinţă impură.
Ce este Adevărul? îndată ce vă gândiţi la Adevăr,
dacă aveţi inima curată, necazurile vor dispărea
instantaneu. Dacă nu aveţi inima curată şi vă gândiţi la
Adevăr, veţi rămâne cu necazurile. Dacă ele nu vă
părăsesc, trebuie să ştiţi că există ceva impur.
Existăm graţie afecţiunii avute pentru noi. Graţie
Iubirii cu care ne înconjoară, Dumnezeu ne priveşte cu
indulgenţă şi ne zâmbeşte.
Trăim acum în cele mai rele condiţii, într-o lume în
care Iubirea nu este înţeleasă. O astfel de iubire nu ne
poate elibera.
Adevărul ne vine în ajutor ca să ne elibereze de
vechea sclavie a lumii. Pentru noi nu este interesant să
ştim cum a fost aservită lumea, ci cum va fi eliberată.
Nu e nimic mai frumos pentru om decât să trăiască în
Adevăr. Nu e nimic mai frumos decât să dăm un singur
sens cuvintelor! Ceea ce spuneţi trebuie să aibă o
singură semnificaţie.
Ce trebuie să înţelegem prin „iubire”? A iubi
înseamnă a da naştere adevărului. Lucrul esenţial este
să iubim Iubirea şi să dăm aşa naştere Adevărului.
Astfel, vi se va da posibilitatea să deveniţi oameni. Ce
este un om? Putem să-l numim om pe acela care
îndrăgeşte Iubirea, care s-a născut din Adevăr şi a fost
crescut de înţelepciune. Este important în lume să avem
conştiinţa trează pentru Adevăr, ca să intrăm în contact
cu el.
Trebuie să fim pregătiţi pentru „noul” care vine în
lume. Noul care vine este nemurirea.
Câţiva sfinţi s-au adunat cu intenţia de a arăta cum
credeau toţi în Dumnezeu şi cum îl iubeau. Unul dintre
ei a zis că nu putea să spună nimic, dar a luat o piatră,
a presat-o puternic şi din acea piatră a ieşit în jos apă şi
în sus foc. Ceilalţi nu făcuseră decât să spună cum îl
iubeau pe Dumnezeu, dar, când au presat piatra, n-a
ieşit din ea nici apă, nici foc.
Dacă nu sunteţi în stare să luaţi o suferinţă şi,
presând-o, să faceţi să iasă din ea bucuria în partea de
jos şi lumina în partea de sus, vă aflaţi încă departe de
Adevăr.
Sfânta Scriptură zice: „Dumnezeu va fi soarele
vostru”. Şi noi trebuie să fim sori pentru cei care suferă,
să mergem alături de ei şi să le luminăm lumea! Ne
trebuie sorii Iubirii noi şi ai Adevărului, ai acelui Adevăr
care ne va face liberi şi stăpâni ai vieţii, şi trebuie să-L
slujim pe Dumnezeu aşa cum ne cere El.

(1943)
Recunoştinţa

Recunoştinţa trebuie să intre în inima omului ca o


necesitate nu doar pentru un moment, ci pentru
totdeauna. Cel ce este mereu recunoscător este cu
adevărat erou. Recunoştinţa aduce nemurirea, iar
ingratitudinea, moartea. Când omul este încontinuu
mulţumit şi recunoscător, a dobândit deja nemurirea.
Viaţa divină nu se poate dobândi decât prin Iubire şi
recunoştinţă.
Fiţi mulţumiţi de toate şi în toate situaţiile. Aţi fost
jefuiţi? Mulţumiţi că vi s-a luat tot. Aţi fost vorbiţi de
rău? Mulţumiţi. V-aţi îmbolnăvit? Mulţumiţi. Acestea
sunt umbre ale vieţii prin care veţi trece în mod cert.
Mulţumiţi pentru toate, şi pentru un bine mărunt, şi
pentru un bine foarte important.
Ingratitudinea trebuie să se transforme în
recunoştinţă. Dacă omul nu este în stare să realizeze
această transformare, nu poate să ajungă la nimic
altceva. Pentru el, nimic nu e mai important în viaţă
decât să fie mulţumit. Recunoştinţa deschide drumul
Iubirii. Răul se datorează nemulţumirii.
Când omul îşi debarasează de nemulţumire întreaga
fiinţă şi lasă mulţumirea să-i intre în suflet, îi vede pe
Dumnezeu şi pe Hristos. Îi vede în manifestările Iubirii.
Se spune că Dumnezeu e Iubire. Deschideţi-vă, aşadar,
larg inima ca să intre căldura divină şi să simţiţi astfel
bucuria lui Dumnezeu. Deschideţi-vă larg intelectul ca
să intre lumina divină şi să vă ajute să mergeţi drept pe
calea cea bună. Deschideţi-vă larg sufletul ca să intre
forţa divină şi să vă facă îndrăzneţi şi hotărâţi.
Dumnezeu trăieşte în intelectul, în inima şi în sufletul
vostru. Iată de ce trebuie să vă priviţi sufletul cu pioasă
veneraţie, ca pe sălaşul lui Dumnezeu, intelectul, ca pe
un altar sfânt, şi inima, ca pe o cameră sfântă. Veţi
dobândi astfel şi forţă, şi înţelepciune şi veţi înţelege că
bolile, suferinţele, sărăcia sunt nişte manifestări prin
care Dumnezeu vă ţine în mâinile Lui şi vă pune iubirea
la încercare. Vă supăraţi, sunteţi nemulţumiţi fiindcă nu
ştiţi că prin ele vi se arată un drum nou spre Iubire. Se
cuvine deci să mulţumiţi pentru ele!
În prezent, nemulţumirea şi ingratitudinea domnesc
netulburate în viaţa oamenilor. Pe viitor, vor deveni
servitoare, iar stăpâne vor ajunge mulţumirea şi
recunoştinţa. Doar cel care a învăţat să slujească poate
să devină stăpân. Astăzi, prin recunoştinţă învaţă
oamenii să slujească. Dacă cel care a creat lumea
slujeşte toate fiinţele, ce trebuie să facă omul, care n-a
creat nimic? Trebuie să-i urmeze exemplul, să devină în
interior slujitor, ca să fie în slujba Iubirii.
Dacă recunoştinţa nu-i intră în inimă, omul nu
poate să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu.
Recunoştinţa duce la Iubire. Doar prin recunoştinţă
putem găsi drumul spre Iubire. Lumea care se creează
în prezent este lumea Iubirii. Din moment ce vă aflaţi în
această lume, Iubirea trebuie să fie tovarăşa voastră de
drum. Tot ce înfăptuiţi trebuie să fie dictat de Iubire. Şi,
când veţi întâlni un om, iubiţi-L pe Dumnezeu în el şi fiţi
gata să-l slujiţi.
Învăţaţi să mulţumiţi pentru tot. Mulţumiţi şi când
sunteţi ofensaţi, şi când sunteţi lăudaţi. Nu trebuie,
bineînţeles, să mulţumiţi mecanic, ci în mod conştient,
preschimbând ce este amar în ceva dulce.
Omenirea din zilele noastre suferă fiindcă nu
înţelege ce se întâmplă în interiorul lumii. Privirea i se
opreşte doar la partea exterioară a lucrurilor, nu şi la
partea interioară.
Exterior, viaţa este uşurătate, dar este deja timpul
să se stabilească şi o ordine interioară şi să se regleze
astfel viaţa interioară a oamenilor. Divinul aduce
aranjamentul interior tuturor oamenilor, tuturor
societăţilor, tuturor popoarelor. Ordinea interioară va
face oamenii veseli şi bucuroşi. Fiecare chip va fi
surâzător. Şi bucuria este expresia recunoştinţei.
Dumnezeu vă sfătuieşte să mulţumiţi pentru sărăcia
şi goliciunea în care vă găsiţi. Doar prin recunoştinţă vă
veţi elibera de sărăcie. Dacă sunteţi satisfăcuţi şi
mulţumiţi pentru tot ce vi s-a dat, sunteţi bogaţi. Cel
care nu este dispus să mulţumească şi doar protestează
este sărac. Recunoştinţa are ca bază trei lucruri:
bunătatea, raţiunea şi dreptatea. Acolo unde se află
bunătatea, raţiunea şi dreptatea, se găseşte şi Iubirea.
Acolo unde nu se află, avem doar ordinea omenească şi
tranzitorie a lucrurilor. De aceea, Sfânta Scriptură zice:
„Mulţumiţi mereu”.
Mulţi oameni se întreabă în ce trebuie să creadă şi
ce credinţă e mai corectă. Nu este vorba de asta. Fiecare
trebuie să se întrebe dacă este mulţumit de tot ce i s-a
dat şi dacă a mulţumit Cerului. Dacă toţi îi mulţumesc
lui Dumnezeu pentru ce le-a dat, se vor înţelege între ei.
Credinţa lor este adevărată. Cred într-un singur şi
acelaşi Dumnezeu. Dacă oamenii îşi exprimă continuu
recunoştinţa, multe lucruri le vor fi dăruite şi multe
mistere le vor fi dezvăluite. Totuşi, dacă doar
nemulţumirea, dacă doar ingratitudinea le umple inima,
acestea sunt pentru ei înşişi cele mai mari obstacole. Fiţi
recunoscători pentru toate ca să vi se dea tot ce are
nevoie sufletul vostru.
Şi, mulţumind astfel pentru tot în viaţă, veţi intra în
împărăţia Iubirii şi veţi fi fericiţi. Şi fericirea constă în
aceea că Dumnezeu Se bucură în om şi omul va fi plin
de bucurie, de pace interioară.

(1943)
Punctele de sprijin ale vieţii

Viaţa şi impulsul iubirii

Viaţa pe care Iubirea n-o luminează rămâne veşnic


în întuneric. Când contestările şi neînţelegerile vor
înceta, va apărea Iubirea. Iată de ce se spune că Iubirea
vine la urmă. Dacă vreţi să profitaţi de condiţiile vieţii,
faceţi în aşa fel ca toate eforturile voastre să tindă spre
Iubirea care luminează şi înalţă totul în lume.
În viaţă, cel mai puternic impuls este cel al Iubirii.
Ea face lumina să intre în intelect, căldura, în inimă, şi
forţa, în sufletul omului. Când impulsul Iubirii
acţionează în om, se formează toate lucrurile mari şi
frumoase. Acordaţi întotdeauna locul întâi Iubirii. Orice
discuţie se opreşte îndată ce ea este prezentă. Şi
adevărata Iubire se recunoaşte prin faptul că ne
dăruieşte şi viaţă, şi lumină. Pentru a-şi prelungi zilele,
omul trebuie să trăiască în Iubire. Viaţa lui încetează
îndată ce-l părăseşte Iubirea. Păstraţi în voi Iubirea, ca
să nu suferiţi de contradicţiile vieţii şi să nu vă pierdeţi
astfel pacea interioară şi mulţumirea.
Una dintre marile erori ale omului este că vrea să
caute Iubirea într-un loc anume şi în condiţii specifice.
În realitate, Iubirea este peste tot. Nu există loc în lume
unde Iubirea să fie absentă. Iubirea este peste tot şi în
toate.
Oamenii mai fac o greşeală. Ei se plâng constant şi
zic că Iubirea n-a venit la ei. Se aşteaptă să primească
vizita Iubirii, s-o aibă la ei ca oaspete. Ei nu ştiu că
iubirea a apărut demult în lume şi cel care o doreşte
trebuie să meargă el însuşi s-o găsească. Gândind altfel,
omul a creat contradicţii. Şi e puţin probabil să
primească vizita Iubirii, după cum soarele nu-i poate fi
oaspete. Să se trezească dimineaţa şi să asiste la
răsăritul lui. Deschideţi-vă ferestrele, şi soarele vă va
lumina cu razele lui.
Impulsurile iubirii pot fi remarcate în lucrurile
mărunte. Iubirea se manifestă în cazuri care par puţin
importante; trebuie s-o descoperim în lucrurile cele mai
mici. Pârâul este manifestarea unui izvor mare. În micile
manifestări ale Iubirii se găseşte aceeaşi forţă ca în cele
mari. E preferabil ca apa izvorului să curgă în cantitate
mai mică, dar fără întrerupere. Dacă toată apa curge
odată, izvorul seacă.
Vrem să vedem marile manifestări ale Iubirii, dar
asta este imposibil. Iubirea se manifestă cam peste tot.
Cel care are ochi care văd va observa toate micile
manifestări al Iubirii ca pe un tot şi va avea o idee
despre manifestările marii şi sublimei Iubiri. Ea se
manifestă în acelaşi timp în toate fiinţele.
Nu trebuie să uitaţi că Iubirea lui Dumnezeu este
aceeaşi pentru toate fiinţele, pentru cele care sunt
perfecte şi pentru cele care nu sunt perfecte. Iubirea lui
Dumnezeu este veşnică şi imuabilă, dar în acelaşi timp
specifică pentru fiecare fiinţă, ca s-o putem accepta şi
înţelege. Pe de altă parte, Iubirea este „una” şi
indivizibilă. Iubirea fiecărui om, a fiecărei fiinţe vii este şi
iubirea voastră.
Atâta timp cât se opune Iubirii lui Dumnezeu, omul
este expus la contradicţii şi suferinţe. Această opoziţie
faţă de Iubire aduce toate relele, neînţelegerile,
contradicţiile din viaţă şi război între oameni. Viaţa
lipsită de Iubire creează aceste lucruri. Ele sunt excluse
din viaţa armoniei şi a Iubirii, prezenţa lor acolo este cu
totul imposibilă. Doar Iubirea dăruieşte abundenţă,
îndepărtează disensiunile şi războaiele şi poate să
rezolve toate contradicţiile. Iubirea este un izvor nesecat
de forţă şi de lucruri bune.
Iubirea există în lume şi este întotdeauna şi peste
tot în mişcare în jurul nostru. Ne păstrează aşa cum
pământul păstrează toată iarna seminţele încredinţate.
Nimeni nu poate să iasă de pe orbita Iubirii. Ea creează
binele în viaţa noastră şi conferă dreptăţii o aureolă de
sfinţenie, iar raţiunii, un sprijin, în aceasta trebuie să
vedem impulsurile şi punctele de sprijin ale Iubirii.
Viaţa având binele ca punct de sprijin, viaţa având
dreptatea ca punct de sprijin, viaţa având raţiunea ca
punct de sprijin, aceasta este viaţa Iubirii.

(1943)
Iubirea de Dumnezeu

Întrebaţi deseori de ce Dumnezeu nu aranjează


lumea. Dar vedem că lumea este aranjată. Dumnezeu a
stabilit o ordine bună. Din moment ce vă plictiseşte să
fiţi sănătoşi, Atotputernicul zice: „Ia să-i dăm o boală”.
Ajungem bolnavi fiindcă gândirea, sentimentele şi voinţa
omenească sunt amestecate cu materie impură. Este
vorba despre greşelile din trecut de care trebuie să ne
purificăm. Dar cum? Trebuie să-i iubim pe toţi oamenii,
fără deosebire între ei. Trebuie să-i iubim în virtutea
adevărului din ei. A iubi un om bun în lume face mai
mult decât a avea o sută de milioane de leva. Bogăţia din
lume este iubirea pentru oameni. Şi toată nefericirea din
lume vine din lipsa iubirii. Iubirea deschide toate
izvoarele vieţii: gândirea curge, sentimentele se exprimă,
corpul este sănătos. Nu luptaţi deci împotriva răului.
Răul e puternic, e o furtună care răstoarnă totul. Folosiţi
răul în vederea binelui.
În stadiul în care vă aflaţi, vă întrebaţi deseori ce
este Dumnezeu. Dar un orb, un surd sau un mut ce vă
va spune despre Dumnezeu? Nu pot să vă spună nimic.
Pentru că venind la voi, dacă sunteţi sclavi, Dumnezeu
vă eliberează din sclavie, dacă sunteţi slabi, vă face
puternici, dacă sunteţi bolnavi, vă vindecă. Acolo unde
Se află Atotputernicul, totul se aranjează. Iată de ce
trebuie să-L iubim pe Dumnezeu. Indiferent de fiinţa pe
care o iubiţi, nu aduceţi nicio schimbare în bine în lume.
Dar, dacă îl iubiţi pe Dumnezeu, lumea va deveni mai
bună.
Existăm fiindcă Dumnezeu ne-a avut în gândirea
Lui şi a imaginat pentru noi tot ce e mai frumos.
Bunurile pe care le posedăm sunt în gândirea divină. Ea
a creat condiţiile bune în care putem să trăim şi nu ne
rămâne decât să împlinim planul lui Dumnezeu: să
purtăm în noi şi să răspândim în jurul nostru ideile Lui.
Cu toate acestea, suferiţi. L-aţi respins pe Dumnezeu
din inima voastră, din mintea voastră; v-aţi respins
aproapele, aţi rămas singuri, şi de aceea suferiţi. Nu
puteţi să aveţi în lume un prieten mai bun decât
Dumnezeu. El este fidel în toate timpurile şi în toate
existenţele. Nu ne putem îndoi niciodată de El. Astfel, îl
puteţi iubi. Să aveţi pentru El o iubire în care să nu
încapă nici cea mai mică îndoială, o iubire pe care să
puteţi conta întotdeauna. Iubirea să stea la baza tuturor
faptelor voastre, Iubirea e întotdeauna puternică! Sfânta
Scriptură spune: „Mâna lui Dumnezeu nu osteneşte să
facă bine”.
Iubirea nu se împarte, este întotdeauna „una”. Ea se
manifestă fizic, spiritual şi divin, dar în Iubirea însăşi
există întotdeauna o unitate; indiferent cu ce veşminte o
îmbrăcaţi, ea va fi veşnic una şi aceeaşi. Când veţi
ajunge în sfârşit la Iubire, viaţa voastră va avea sens.
Drumul pe care se ajunge la ea este drumul libertăţii.
Cel ce nu urmează drumul iubirii va cădea curând pradă
suferinţelor. Ele sunt ecoul care dovedeşte că iubirea n-a
fost aplicată la timp. Faceţi totul din iubire şi pentru
iubire, şi vă veţi simţi întotdeauna împinşi spre Cel care
trăieşte în voi. Să aveţi o gândire sfântă şi ea să fie
puternică. Atunci, veţi putea să veniţi în ajutor celorlalţi,
având în vedere că veţi fi purtători a ceea ce este divin.
Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să aibă viaţă bună şi să
păstreze în ei gândurile Lui. Oamenii trebuie să fie
convinşi că, dacă îl iubesc pe Dumnezeu, totul se va
aranja, totul va fi în perfectă stare în lume. Acest gând
trebuie să fie puternic înrădăcinat în noi. Aşa cum ne-a
iubit Dumnezeu, şi noi trebuie să ne iubim apropiaţii şi
să le insuflăm Iubirea divină aşa cum ne-a fost
transmisă. Iubirea poartă întotdeauna lumină, şi lumina
formează frumuseţea. Iubirea dă căldură, şi în căldură
totul creşte şi rodeşte. Iubirea dă forţă, şi forţa întreţine
dreptatea, egalitatea şi frăţia. Iubirea are ca scop să
organizeze viaţa şi trebuie să fim convinşi că aceasta
este singura modalitate ca lumea să se schimbe în bine.
În iubire, toate tulburările dispar. Este de ajuns să-
L iubim pe Dumnezeu pentru ca toate problemele să se
rezolve. Când îl vom iubi pe Dumnezeu, când vom trăi în
iubire, karma va fi înlăturată, toate greşelile vor fi şterse.
Deoarece n-avem iubire, voia lui Dumnezeu nu se
împlineşte pe Pământ. Dumnezeu nu vrea să-Şi impună
domnia cu forţa. Vrea să-L cunoaştem în toate ca Iubire.
Astfel, trebuie să urmăm calea binelui.
Aplicaţi Iubirea, şi totul va fi în perfectă stare, veţi
suporta atunci mai uşor chinurile şi suferinţele. Toţi
oamenii din lumea creştină sunt în întârziere în
aplicarea Iubirii, de aceea avem iadul din prezent. Să-I
rezervăm lui Dumnezeu un loc sfânt în sufletul nostru.
Să aplicăm Iubirea divină liber, fără reguli şi legi
exterioare. Fiţi independenţi şi manifestaţi Iubirea aşa
cum o manifestă şi Dumnezeu faţă de noi. Iubirea divină
ne este necesară ca să ne aducă pace în gândire şi
linişte în inimă.
Cea mai frumoasă ocupaţie din lume, cea mai
frumoasă operă este Iubirea de Dumnezeu. Ştiinţa cea
mai frumoasă este Iubirea de Dumnezeu. Lumea cea mai
frumoasă este Iubirea de Dumnezeu. Cea mai frumoasă
lumină este Iubirea de Dumnezeu.
Până în prezent, aţi trăit într-o evoluţie a lipsei de
iubire. Va trebui să trăiţi într-o nouă epocă ce va purta
în ea evoluţia Iubirii. În această evoluţie se va manifesta
tot ce este divin.
Iubiţi-L pe cel care v-a iubit întotdeauna. Veţi trăi
atunci într-o lume perfectă, unde totul este cel mai bine
ordonat.
Şi veţi înţelege că există Unu care este calea pentru
toţi, care este viaţa pentru toţi, care este calea pentru
Iubire, pentru înţelepciune, pentru Adevăr, pentru toate
virtuţile. Şi doar urmând calea lui Unu veţi dobândi
adevărata lumină.

(1943)
Sensul vieţii

Oamenii se întreabă deseori dacă viaţa are vreun


sens. Viaţa are sens pentru cei care o înţeleg. Viaţa bine
înţeleasă nu este, la drept vorbind, decât bucurie; viaţa
neînţeleasă este doar durere şi suferinţă, iar viaţa prost
aplicată e numai chin. Şi doar lovindu-ne de dificultăţi şi
suferinţe începem să-L căutăm pe Dumnezeu. El a fost
căutat din timpuri imemoriale şi este căutat şi astăzi.
Credincioşii cred că L-au găsit şi-şi închipuie că-L
cunosc. Cunoaşterea care n-are ca efect transformarea
omului este doar o cunoaştere superficială, asemenea
zugrăvelii exterioare a clădirilor. Prin moarte este pusă
la încercare credinţa oamenilor. Omul care L-a cunoscut
pe Dumnezeu va evolua. În această cunoaştere, în
această schimbare interioară prin care omul evoluează
se află sensul măreţ al vieţii.
Trebuie să aruncăm gândurile inutile şi să le
păstrăm doar pe cele ce pot să ne fie de folos ca material
de construcţie. Omul bătrân trebuie să înţeleagă
calitatea materialului de construcţie şi să-l folosească
acolo unde trebuie. În asta va găsi sensul vieţii.
Să trăieşti e o mare artă. Omul trebuie să înveţe să
trăiască normal conform cerinţelor acestei arte. Una
dintre modalităţile de a respecta această artă este aceea
prin care nu sunt lăsate să-i scape ocaziile de a face bine
de către cel căruia i se oferă. El va vedea că există un
mare sens interior în a face bine. Viaţa e lipsită de sens
dacă binele lipseşte. Doar viaţa bună cu gânduri
frumoase, cu sentimente frumoase, cu forţă are sens.
Oamenii de astăzi suferă, se plâng de viaţă, dar nu
ştiu că suferinţele le sunt cauzate de neînţelegerea
lucrurilor. Au confundat locurile şi suferă. Iarna, locul
grâului este în hambar, dar primăvara este pe câmp.
Dacă semănaţi grâul iarna, nu va produce nimic. La fel
stau lucrurile cu privire la Cuvânt şi adevăr. Dacă
Cuvântul şi adevărul nu se aplică în locul potrivit, ele nu
pot să aducă pace sufletului, nici lumină minţii, nici
bucurie inimii.
Pentru ca viaţa să aibă cu adevărat sens, omul
trebuie să fie ataşat din toată inima de Adevăr. Când va
ajunge să iubească în mod sincer Adevărul, va intra în
lumea reală, unde totul e veşnic şi adevărat. Atâta timp
cât trăieşte în lumea ireală, în lumea tranzitorie, se află
în umbra Adevărului. Năzuiţi la realitate ca să dobândiţi
viaţa adevărată, cunoaşterea adevărată şi libertatea
adevărată. Adevărul este acel principiu atotputernic care
salvează omul de toate necazurile. El eliberează omul de
servitute şi limitare, de ignoranţă şi violenţă. Îl
eliberează şi de moarte. Adevărul îi dezvăluie drumul
care duce la iubire.
Singurul lucru care dă sens vieţii este Iubirea. Ea
înalţă gândirea, sentimentele, trezeşte forţa şi corpul. În
spatele gândirii omeneşti se află iubirea. Ea este primul
impuls al vieţii divine. Iubirea este lumea tuturor
posibilităţilor. Doar în Iubire ne putem cunoaşte şi
înţelege.
Dacă omul n-a cunoscut iubirea, înţelepciunea şi
adevărul, atunci rupe legătura cu rădăcinile vieţii. Dacă
nu iubeşte viaţa, cunoaşterea şi libertatea, nimeni nu-l
poate iubi; dacă nu iubeşte mişcarea, instruirea şi
munca, nimeni nu-l poate iubi şi nu ajunge la nimic. Să
ne bucurăm că suntem în stare să facem mişcări, că
putem să învăţăm, să dobândim cunoaştere. Să ne
bucurăm că putem lucra şi intra în relaţii cu cei
apropiaţi. Vom lucra şi în lumea aceasta, şi în cealaltă.
Cel care pleacă spre lumea cealaltă trebuie să fi produs
ceva în el şi să-l ducă dincolo. Şi în asta este mult sens.
Fiecare trebuie să-şi îmbrace intelectul, inima şi sufletul
în veşminte făcute din materia cea mai frumoasă şi cea
mai fină. Oamenii cred că Hristos îi va acoperi cu
veşmintele mântuirii. Nu, doar cel care este gata să
lucreze se mântuie, cel a cărui întreagă fiinţă a putut să
devină ceva, astfel încât, mergând în cealaltă lume, să
ducă rodul muncii sale. Unele dintre aceste frumoase
roade sunt smerenia şi devotamentul deplin pentru
Cauza Primordială.
Fără Iubire nu există mântuire. Niciun veşmânt nu
poate fi ţesut fără iubire. Iubirea şi afecţiunea sunt forţe
puternice asupra cărora lucrează Duhul lui Dumnezeu.
Veşmântul nemuririi este de o mare frumuseţe, dar
trebuie să fie ţesut cu iubire. Mulţi oameni vor să fie fiii
lui Dumnezeu, dar pot deveni doar fiind conductorii
Iubirii Divine. Ei pot să fie atunci şi discipoli, şi maeştri,
şi mame, şi taţi. Atâta timp cât nu este în stare să fie un
conductor de Iubire, omul nu va ajunge la nimic. Iubirea
îl va umple de viaţă şi mişcare, înţelepciunea îi va dărui
cunoaştere şi lumină, Adevărul îl va elibera. Iubirea va
aşeza în sufletul lui compasiunea, care îl va face să-şi
ajute aproapele ca pe sine însuşi.
Şi, deoarece le lipseşte o înţelegere corectă a
lucrurilor, oamenii continuă să se întrebe care este
sensul vieţii omeneşti. Răspunsul este foarte simplu:
Omul trăieşte ca să dezvolte în el o gândire corectă şi
pură, ca să-şi înnobileze inima şi să-şi întărească voinţa.
Gândirea corectă şi pură exclude orice tulburare, orice
îngrijorare. De ce ar trebui să ne îngrijorăm pentru ce se
întâmplă în lume? Există Unu care domneşte în lume,
Dumnezeu. Credeţi în Dumnezeu şi slujiţi-L împlinindu-
I voia. Credeţi în viaţă, nu în umbrele ei. Credeţi în
bucurii şi suferinţe ca purtătoare ale binecuvântărilor
lui Dumnezeu. Lucraţi asupra voastră şi în lume şi faceţi
să treacă de la unul la altul bunurile vieţii.
Şi veţi înţelege atunci unicul, înaltul sens al vieţii
exprimat în aceste cuvinte: „Viaţa veşnică este să Te
cunosc pe Tine, singurul adevărat Dumnezeu, şi pe
Hristos pe care L-ai trimis”. Ceea ce înseamnă: Viaţa
veşnică este să cunoaştem Iubirea, înţelepciunea şi
Adevărul. Viaţa veşnică este să cunoaştem că Dumnezeu
este Duhul care domneşte peste tot.

(1943)
Drumul mântuirii

Nu există om pe lume care să nu fi suferit mai mult


sau mai puţin. Fiecare îşi primeşte suferinţele lui. Marii
oameni au suferinţe mari. Cel ce suferă şi-şi suportă
raţional suferinţa este un erou.
Hristos a zis: „Cel ce nu-şi ridică crucea ca să Mă
urmeze nu e demn de Mine”. Hristos înţelege prin
aceasta suferinţele: „Cel ce nu-şi suportă suferinţele şi
nu Mă urmează nu poate să primească viaţă veşnică”.
Prin suferinţă suntem puşi la încercare. Este piatra de
încercare a forţei şi caracterului omului. Cel care rezistă
la suferinţe este un om puternic. Fiţi recunoscători
pentru suferinţele pe care vi le dă lumea raţionalului,
dar nu vă creaţi niciodată voi înşivă suferinţe inutile.
Ridicaţi-vă crucea şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu că v-
a considerat demni să suferiţi. Dacă vreţi să deveniţi
mari oameni şi să vă numiţi copiii lui Dumnezeu, trebuie
să treceţi prin suferinţe, cum ar fi drumul ce duce la
Iubire, drumul ce duce la mântuire. Cu excepţia
suferinţei, nu există alt mijloc care să vă poată oferi
acest mare bine. Străduiţi-vă să ajungeţi la drumul
Iubirii, acolo unde contradicţiile nu există. Din moment
ce suferiţi, înseamnă că nu urmaţi încă drumul Iubirii.
Suferinţele şi necazurile fac viaţa mai lungă. Fără
ele, viaţa omenească ar fi mai greoaie şi mai scurtă decât
e în realitate. Când este vorba despre suferinţe, nu le
evitaţi, ci, asemenea bulgarului, ziceţi: „Veniţi, suferinţe,
căci fără voi e şi mai rău!”
Dacă Hristos n-ar fi suferit, şi el, şi omenirea ar fi
fost lipsiţi de binefacerile vieţii. Ba chiar o mare
suferinţă este de preferat unui chin mic. Suferinţa este
drumul care îl duce pe om la mântuire.
Suferinţele fiecăruia sunt după gradul lui de
dezvoltare. Dacă suferinţele unui om sunt mari şi le
suportă cu calm, înseamnă că intelectul lui e mai bine
dezvoltat.
Drumul suferinţelor este inevitabil şi fiecare trebuie
să-l străbată, singur şi pe jos, fără mijloc de transport.
Mulţumiţi, aşadar, pentru suferinţele care vă sunt date,
fiindcă aduc numai bine sufletului vostru. În acest fel,
nu veţi exagera când e vorba despre suferinţele voastre
şi nu veţi mai crede că soarta voastră e insuportabilă. Să
nu credeţi că providenţa este mai crudă cu voi decât cu
ceilalţi. Cu cât suferinţele sunt mai mari, cu atât mai
mari sunt şi bucuriile.
Lucraţi asupra voastră şi amintiţi-vă deseori că
omul nu se poate dezvolta fără suferinţe. Cultivaţi-vă
capacităţile şi însuşirile cu care aţi fost înzestraţi. Veţi
simţi atunci că Harul lui Dumnezeu, că lumina Lui şi
bunătatea Lui părintească iau parte la viaţa voastră.
Doar pe drumul suferinţei veţi ajunge până la Iubire,
care vă va dezvolta capacităţile şi însuşirile. Şi veţi
înţelege că drumul suferinţei este drumul care duce la
mântuire.

(1943)
Ne vine o nouă cultură

Este deja timpul ca vechea cultură să dispară şi să


avem bucuria să vedem oameni noi, care se gândesc la
binele aproapelui ca la propriul lor bine. Fiinţele rele vor
fi înlocuite cu fiinţe bune. Cei slabi vor deveni puternici
ca să manifeste Iubirea. Până în prezent, doar cei slabi
au manifestat Iubirea, şi de aceea toţi au fost nefericiţi.
Oamenii slabi vor primi toată căldura, toată lumina
Iubirii, ca să lumineze întreaga omenire, în lume trebuie
să fie şi flacără, şi lumină. Astăzi, lumea nu face decât
să scoată fum!
Iubirea vine în lume! Lumina şi căldura ei purifică
totul. Când se spune despre un om că trece prin lumina
şi căldura Iubirii, se înţelege că trece prin suferinţe care
au ca scop mai cu seamă reînnoirea. Iubirea poartă viaţă
în ea.
Dumnezeu a pus puterea în Iubirea, înţelepciunea şi
Adevărul care lucrează deja. Cei care le aplică trag profit
din lumină, cunoaştere şi libertate. Doar aşa se va crea
legătura adevărată cu Cauza Primordială. Omul e
puternic doar dacă este unit cu Cauza Primordială.
Braţul îi e puternic atâta timp cât e legat de corp. Forţa
omului depinde de legătura lui cu Iubirea. În supunerea
faţă de Dumnezeu şi în împlinirea voinţei Sale se află
forţa omului.
Oamenii credincioşi vorbesc despre cealaltă lume,
despre îngeri. Dar nu ştiu că, fără iubire, fără
cunoaştere şi libertate, nimeni nu poate intra în cealaltă
lume. Nimeni nu e primit acolo doar cu lucrurile
omeneşti. Acolo nu este admis nimic impur. Se va spune
că Hristos a răscumpărat cu sângele Lui păcatele
oamenilor. Sângele lui Hristos este şi Cuvântul. El însuşi
e exprimat prin Iubire, înţelepciune şi Adevăr. Omul
suferă când se îndepărtează de Iubire. El îşi pierde
atunci şi sănătatea, şi sentimentele, şi gândurile, şi
bogăţia. Încă de la primii oameni, omenirea a neglijat să
respecte această lege şi de aceea suferă până în ziua de
astăzi. Acei primi oameni au trecut prin încercarea
fructului oprit şi au văzut cât costă libertatea şi cât de
preţuită e iubirea. Iar omenirea de astăzi pune mai mare
preţ pe bogăţia exterioară decât pe cea interioară.
A venit timpul ca omenirea să accepte Iubirea. A
venit deja timpul să renunţăm la vechea ordine şi la
vechiul aranjament al vieţii. Ordinea nouă înseamnă
crearea unei lumi noi în care se va regenera Iubirea. De
ce a venit Hristos pe Pământ acum două mii de ani? Ca
să pregătească condiţiile pentru venirea împărăţiei lui
Dumnezeu. Ordinea nouă va dura mii de ani divini, nu
omeneşti. De aceea, este zis: „Domnia lor este pentru
secole de secole”. Cei drepţi vor dobândi forţa de a
învinge moartea.
Mulţi oameni întreabă de cât timp mai avem nevoie
ca să ajungem la mal. Malul se vede deja. Şi primăvara
s-a apropiat. Omenirea se află acum în ultimele zile ale
iernii. Lucraţi ca să vină mai repede primăvara.
Vine o nouă cultură, cultura Iubirii.

(1943)
Cele patru reguli ale Iubirii

Cea mai importantă în viaţă este cunoaşterea. Toţi


oamenii cred în ceva ce nu poate fi totuşi numit
credinţă. Este nevoie de o credinţă care să se extindă la
întreaga omenire, dar şi la animale, plante, minerale, la
tot. Această credinţă există, dar noi n-o cunoaştem încă.
Singurul lucru în care cred toţi şi pe care toţi îl
cunosc este lumina. Trebuie întâi să cunoaşteţi legile
luminii. Acestea poartă în ele pacea şi conferă amploare
sufletului omenesc. Când omul nu mai primeşte lumină,
suferă deja, face mulţi paşi greşiţi în viaţă, este prost-
dispus. Lumina este o forţă cu care trebuie să putem
lucra.
Dacă vreţi să înţelegeţi viaţa fără lumină, însemnă
că n-aţi priceput că e cu neputinţă să fie înţeleasă în
acest fel. Lumina pe Pământ conferă toate posibilităţile
intelectului, sufletului şi inimii omului. Posibilităţile
trebuie să fie studiate.
În epoca noastră, oamenii se „hrănesc” foarte puţin
cu lumină. Noi, oamenii de astăzi, mergem seara cu
lumânările aprinse, dar lumina divină n-a ajuns încă la
noi.
Primul articol din noul Crez ne spune: „Cred în
lumina care îmi oferă toate posibilităţile”.
Nu vă lăsaţi mângâiaţi de lumină, dar vreţi s-o
mângâiaţi şi s-o acaparaţi. Este un comportament
egoist. Nu încercaţi niciodată să acaparaţi lumina, ci, cu
un respect sfânt, aşteptaţi să vă mângâie. Prima
manifestare a Iubirii este lumina din lume. Lumina este
cea care ne permite să vedem totul, e cunoaştere.
Suntem cufundaţi în lumină. Trebuie s-o punem să
mângâie fiecare celulă, ca să-i lase binecuvântarea pe
care o poartă în ea. Nu încercaţi să ţineţi lumina
„depozitată” undeva. Lăsaţi-o să circule liber şi învăţaţi-i
vocea.
Al doilea articol al crezului ne spune să primim
aerul. Aerul este legat de gândirea omului. Nu putem
avea niciun câştig de la lumină dacă nu ştim să
respirăm. Dacă nu ştiţi să respiraţi, viaţa nu se poate
manifesta. Aerul conduce căldura divină prin care
începe viaţa să se exprime. Suntem cufundaţi în aer.
Este mediul în care trăim.
Mai avem apa şi hrana. Ele sunt condiţii. Apa ne
aduce viaţă. Trebuie să intre şi să realizeze purificarea
organismului omenesc. Cel care nu face în interior trei
băi de apă pe zi nu se poate bucura de o viaţă igienică.
Mâncaţi un fruct dulce asupra căruia au lucrat lumina,
apa şi aerul, asupra căruia a lucrat viaţa. Este pâinea
vie asupra căreia a lucrat Dumnezeu. N-aţi ghicit ce se
găseşte închis în acel fruct. Fructul poartă în el viaţă.
A mânca este un act foarte important pe care
trebuie să-l îndeplinim bine. Se întâmplă uneori să
mâncaţi în grabă sau să nu fiţi mulţumiţi de mâncare.
Acea apă pe care n-aţi avut grijă s-o iubiţi nu face treabă
utilă în voi. Aşa ne creăm singuri o stare maladivă.
Pâinea care nu vă place nu face nimic util în voi. Astfel
creăm otrăvuri în noi înşine.
Toţi trebuie să avem încredere în prima
binecuvântare cu care a fost creată lumea (lumina), în
aer, care este un înveliş pentru Pământ şi un conductor
de viaţă, în apă, care poartă viaţa ascunsă ca o condiţie
şi ajută la evoluţia sufletului omenesc, în pâine, care
conţine materialul necesar construirii corpului nostru.
Gândiţi-vă cel puţin dimineaţa la lumina care vine la
voi şi la aerul pe care îl respiraţi. Când beţi apă sau vă
gândiţi la mâncare, reflectaţi doar la asta.
Dacă primim apa şi pâinea aşa cum trebuie, dacă
primim lumina şi aerul aşa cum trebuie, nu va fi niciun
fel de boală în lume. Vom trece în lumea armoniei. Şi
această viaţă este o viaţă bună, doar că drumul pe care
trecem este foarte lung.
Conform legii libertăţii, trebuie să acceptaţi lumina.
Şi să vă placă să trăiţi în lumină. Conform legii libertăţii,
trebuie să primiţi şi aerul. Să vă placă să respiraţi şi să
simţiţi căldura divină cum vă pătrunde în suflet. Când
mergeţi, nu vă gândiţi de unde luaţi aerul, dar să vă fie
plăcut că Dumnezeu v-a dăruit o astfel de lume, că v-a
acordat încredere. Fiţi recunoscători şi că simţiţi setea şi
că aveţi ocazia să beţi apă de la fiecare izvor, domolind-
o.
Lumina, aerul, apa şi pâinea sunt cele patru
manifestări ale Iubirii în lume.
Primiţi lumina cu iubire, şi mintea vi se va elibera de
tot ce o apasă. Primiţi aerul cu iubire, şi inima vi se va
elibera de sentimentele rele.
Primiţi apa cu iubire, şi veţi avea o circulaţie a
sângelui excelentă, sângele şi vasele capilare vă vor fi
sănătoase. Primiţi hrana cu iubire, şi stomacul vă va da
întotdeauna dovezi de sănătate. Respectaţi aceste patru
reguli ale Iubirii, şi veţi avea toate binecuvântările pe
care le poartă în ele.

(1943)
Viaţa Adevărului şi a Frumuseţii

Mă întrebaţi ce este viaţa Adevărului şi a


Frumuseţii. S-au dat răspunsuri la asta de nenumărate
ori, şi dintre cele mai diferite, dar nu există decât un
singur Adevăr.
Iubirea face frumuseţea unei vieţi bune şi raţionale.
Înţelepciunea face frumuseţea unei vieţi bune şi
pure.
Într-o viaţă bună şi sfântă, cel mai frumos este
Adevărul.
Fiţi fideli frumuseţii Iubirii.
Fiţi fideli purităţii înţelepciunii.
Staţi cu fermitate în lumina Adevărului, şi veţi fi
întotdeauna bucuroşi şi fericiţi, pentru că acolo Se află
Dumnezeu.
Prin frumuseţea ei, Iubirea umple toată lumea
divină.
Prin puritatea ei, înţelepciunea pătrunde întregul
univers.
Prin lumina lui, Adevărul păstrează în libertate toate
fiinţele din lumea divină.
Iubiţi Iubirea, iubiţi înţelepciunea, iubiţi Adevărul.
Acestea să vă fie candelabrele sufletului, căci prin
ele Se arată Dumnezeu celor care-L caută.
Chemaţi-L pe Dumnezeu în Iubire.
Chemaţi-L în înţelepciune.
Chemaţi-L în Adevăr.
Doar aşa veţi auzi vocea blândă a Duhului Său
vorbindu-le minţii, sufletului şi inimii voastre.
Bunătatea lui Dumnezeu sălăşluieşte întotdeauna în
Iubirea Lui, în înţelepciunea Lui, în Adevărul Lui. Acolo
se manifestă bunătatea Lui nemărginită.
Slujiţi-L pe Dumnezeu cu iubire, slujiţi-L cu
înţelepciune, slujiţi-L cu adevăr, şi veţi avea viaţă,
lumină şi libertate.
Să sălăşluiască în voi frumuseţea Iubirii, puritatea
înţelepciunii şi lumina Adevărului.
Acestea sunt viaţa nouă pe care Dumnezeu o trimite
în lume.
Compasiunea doreşte Duhul lui Dumnezeu, nu
sacrificiul.
Doar aşa veţi ajunge la viaţa Adevărului şi a
Frumuseţii şi vă veţi elibera de confuzia care domneşte
în prezent.

(1944)
CUPRINS
Viaţa ............................................................................. 2
Sufletul ......................................................................... 7
Înţelepciunea............................................................... 11
Dreptatea .................................................................... 15
Binele .......................................................................... 21
Libertatea .................................................................... 29
Dumnezeu ................................................................... 34
Lumina ....................................................................... 43
Miezul învăţăturii divine .............................................. 49
Duhul ......................................................................... 51
Natura Vie ................................................................... 58
Cele patru lucruri ........................................................ 64
Măreaţa Frăţie Universală ........................................... 70
Maestrul ...................................................................... 78
Focul sfânt .................................................................. 85
Starea actuală a omenirii ............................................ 88
Vechea şi noua omenire .............................................. 94
În pragul epocii noi.................................................... 101
Procesul biologic comparat ........................................ 109
Inteligenţa, inima şi voinţa ........................................ 120
Viaţa pentru Tot ........................................................ 126
Principiile fundamentale ale Statului Universal ......... 131
Idei divine şi omeneşti ............................................... 137
Gândiţi! ..................................................................... 143
Noua naştere ............................................................. 147
Marele Om ................................................................ 151
Contractele omeneşti şi divine ................................... 156
Trăirea Iubirii ............................................................ 161
Manifestarea divinului din om ................................... 165
Legea întineririi ......................................................... 170
Sufletul omenesc ....................................................... 175
Cele trei mari forţe .................................................... 178
Pacea dorită .............................................................. 184
Micile impulsuri ale Iubirii ........................................ 188
O jumătate de oră pe zi ............................................. 193
Realul în viaţă ........................................................... 199
Noul care se naşte ..................................................... 204
Binele şi răul în viaţă ................................................ 208
Viaţa în trecut, în prezent şi în viitor ......................... 212
Omul perfect ............................................................. 217
Unica realitate ........................................................... 221
Fiul bun .................................................................... 226
Legea fundamentală .................................................. 230
Relaţii raţionale ......................................................... 235
Foamea ..................................................................... 238
Ce ne trebuie ............................................................. 243
În pragul epocii noi.................................................... 247
Venirea iubirii ........................................................... 252
Limbajul iubirii ......................................................... 257
După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ................ 262
Marii oameni ............................................................. 266
Spre o lume nouă ...................................................... 271
Ce vine în lume ......................................................... 275
Împărăţia lui Dumnezeu ............................................ 278
Calea nouă ................................................................ 281
Răbdarea ................................................................... 285
Imaginea zâmbetului perfect...................................... 290
Recunoştinţa ............................................................. 295
Punctele de sprijin ale vieţii ....................................... 299
Iubirea de Dumnezeu ................................................ 302
Sensul vieţii .............................................................. 306
Drumul mântuirii ...................................................... 310
Ne vine o nouă cultură .............................................. 312
Cele patru reguli ale Iubirii ........................................ 314
Viaţa Adevărului şi a Frumuseţii ............................... 317

S-ar putea să vă placă și