Monastirea Argeşului - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Pe Argeş în gios, Şi Manoli - zece, Iar Manoli sta, Cine că venea?

Pe un mal frumos, Care-i şi întrece. Nici că mai lucra, Soţioara lui,
Negru-vodă trece — Iată zidul meu! Ci mi se culca Floarea câmpului!
Cu tovarăşi zece: Aici aleg eu Şi un vis visa, Ea s-apropia
Nouă meşteri mari, Loc de monastire Apoi se scula Şi îi aducea
Calfe şi zidari Şi de pomenire. Ş-astfel cuvânta: Prânz de mâncătură,
Şi Manoli - zece, Deci voi, meşteri mari, — Nouă meşteri mari, Vin de băutură.
Care-i şi întrece. Calfe şi zidari, Calfe şi zidari, Cât el o zărea,
Merg cu toţi pe cale Curând vă siliţi Ştiţi ce am visat Inima-i sărea,
Să aleagă-n vale Lucrul de-l porniţi De când m-am culcat? În genunchi cădea
Loc de monastire Ca să-mi rădicaţi, O şoaptă de sus Şi plângând zicea:
Şi de pomenire. Aici să-mi duraţi Aievea mi-a spus — Dă, Doamne, pe lume
Iată, cum mergea Monastire naltă Că orice-am lucra, O ploaie cu spume,
Că-n drum agiungea Cum n-a mai fost altă, Noaptea s-a surpa Să facă pâraie,
Pe-un biet ciobănaş Că v-oi da averi, Pân-om hotărî Să curgă şiroaie,
Din fluier doinaş. V-oi face boieri, În zid de-a zidi Apele să crească,
Şi cum îl vedea, Iar de nu, apoi Cea-ntâi soţioară, Mândra să-mi oprească,
Domnul îi zicea: V-oi zidi pe voi, Cea-ntâi sorioară S-o oprească-n vale,
— Mândre ciobănaş V-oi zidi de vii Care s-a ivi S-o-ntoarcă din cale!
Din fluier doinaş, Chiar în temelii! Mâni în zori de zi, Domnul se-ndura,
Pe Argeş în sus Meşterii grăbea, Aducând bucate Ruga-i asculta,
Cu turma te-ai dus, Sfările-ntindea, La soţ ori la frate. Norii aduna,
Pe Argeş în gios Locul măsura, Deci dacă vroiţi Ceriu-ntuneca.
Cu turma ai fost. Şanţuri largi săpa Ca să isprăviţi Şi curgea deodată
Nu cumv-ai văzut, Şi mereu lucra, Sfânta monastire Ploaie spumegată
Pe unde-ai trecut, Zidul ridica, Pentru pomenire, Ce face pâraie
Un zid părăsit Dar orice lucra, Noi să ne-apucăm Şi îmflă şiroaie.
Şi neisprăvit, Noaptea se surpa! Cu toţi să giurăm Dar oricât cădea,
La loc de grindiş, A doua zi iar, Şi să ne legăm Mândra n-o oprea,
La verde-anuliş? A treia zi iar, Taina s-o păstrăm; Ci ea tot venea
— Ba, doamne-am văzut, A patra zi iar Ş-orice soţioară, Şi s-apropia.
Pe unde-am trecut, Lucra în zadar! Orice sorioară Manea mi-o vedea,
Un zid părăsit Domnul se mira Mâni în zori de zi Inima-i plângea
Şi neisprăvit, Ş-apoi îi mustra, Întâi s-a ivi, Şi iar se-nchina,
Cânii, cum îl văd, Ş-apoi se-ncrunta Pe ea s-o jertfim, Şi iar se ruga:
La el se răpăd Şi-i ameninţa În zid s-o zidim! — Suflă, Doamne,-un vânt,
Şi latră-a pustiu Să-i puie de vii Iată,-n zori de zi, Suflă-l pe pământ,
Şi urlă-a morţiu. Chiar în temelii! Manea se trezi, Brazii să-i despoaie,
Cât îl auzea, Meşterii cei mari, Ş-apoi se sui Paltini să îndoaie,
Domnu-nveselea, Calfe şi zidari Pe gard de nuiele, Munţii să răstoarne,
Şi curând pleca, Tremura lucrând, Şi mai sus, pe schele, Mândra să-mi întoarne,
Spre zid apuca, Lucra tremurând Şi-n câmp se uita, Să mi-o-ntoarne-n cale,
Cu nouă zidari, Zi lungă de vară, Drumul cerceta. S-o ducă devale!
Nouă meşteri mari Ziua pân-în seară; Când, vai! ce zărea? Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta Agiungă-ţi de şagă, Falnică zidire, Sus, pe coperiş.
Şi sufla un vânt, Că nu-i bună, dragă. Monastire naltă, Meşterii gândea
Un vânt pre pământ, Manoli, Manoli, Cum n-a mai fost altă. Şi ei îşi făcea
Paltini că-ndoia, Meştere Manoli! Domnul o privea Aripi zburătoare
Brazi că despoia, Zidul rău mă strânge, Şi se-nveselea De şindrili uşoare.
Munţii răsturna, Trupuşoru-mi frânge! Şi astfel grăia: Apoi le-ntindea
Iară pe Ana Iar Manea tăcea — Voi, meşteri zidari, Şi-n văzduh sărea,
Nici c-o înturna! Şi mereu zidea; Zece meşteri mari, Dar pe loc cădea
Ea mereu venea, Şi o cuprindea Spuneţi-mi cu drept, Şi unde pica,
Pe drum şovăia Pân’ la gleznişoare, Cu mâna la piept, Trupu-ş despica.
Şi s-apropia Pân’ la pulpişoare, De-aveţi meşterie Iar bietul Manoli,
Şi, amar de ea, Pân’ la costişoare, Ca să-mi faceţi mie Meşterul Manoli,
Iată c-agiungea! Pân’ la ţâţişoare. Altă monastire Când se încerca
Meşterii cei mari, Dar ea, vai de ea, Pentru pomenire, De-a se arunca,
Calfe şi zidari Tot mereu plângea Mult mai luminoasă Iată c-auzea
Mult înveslea Şi mereu zicea: Şi mult mai frumoasă? Din zid că ieşea
Dacă o vedea, — Manoli, Manoli, Iar cei meşteri mari, Un glas năduşit,
Iar Manea turba, Meştere Manoli! Calfe şi zidari, Un glas mult iubit,
Mândra-şi săruta, Zidul rău mă strânge, Cum sta pe grindiş, Care greu gemea
În braţe-o lua, Ţâţişoara-mi plânge, Sus pe coperiş, Şi mereu zicea:
Pe schele-o urca, Copilaşu-mi frânge! Vesel se mândrea — Manoli, Manoli,
Pe zid o punea Manoli turba Ş-apoi răspunde: Meştere Manoli!
Şi, glumind, zicea: Şi mereu lucra. — Ca noi, meşteri mari, Zidul rău mă strânge,
— Stăi, mândruţa mea, Zidul se suia Calfe şi zidari, Ţâţişoara-mi plânge,
Nu te speria, Şi o cuprindea Alţii nici că sunt Copilaşu-mi frânge,
Că vrem să glumim Pân’ la costişoare, Pe acest pământ! Viaţa mi se stinge!
Şi să te zidim! Pân’ la ţâţişoare, Află că noi ştim Cum o auzea,
Ana se-ncredea Pân’ la buzişoare, Oricând să zidim Manea se pierdea,
Şi vesel râdea. Pân’ la ochişori, Altă monastire Ochii-i se-nvelea;
Iar Manea ofta Încât, vai de ea, Pentru pomenire, Lumea se-ntorcea,
Şi se apuca Nu se mai vedea, Mult mai luminoasă Norii se-nvârtea
Zidul de zidit, Ci se auzea Şi mult mai frumoasă! Şi de pe grindiş,
Visul de-mplinit. Din zid că zicea: Domnu-i asculta De pe acoperiş,
Zidul se suia — Manoli, Manoli, Şi pe gânduri sta, Mort bietul cădea!
Şi o cuprindea Meştere Manoli! Apoi poruncea Iar unde cădea
Pân’ la gleznişoare, Zidul rău mă strânge, Schelele să strice, Ce se mai făcea?
Pân’ la pulpişoare. Viată mi se stinge! Scări să le ridice, O fântână lină,
Iar ea, vai de ea, Pe Argeş în gios, Iar pe cei zidari, Cu apă puţină,
Nici că mai râdea, Pe un mal frumos Zece meşteri mari, Cu apă sărată,
Ci mereu zicea: Negru-vodă vine Să mi-i părăsească, Cu lacrimi udată!
— Manoli, Manoli, Ca să se închine Ca să putrezească
Meştere Manoli! La cea monastire, Colo, pe grindiş,