ASCULTAREA –

ÎMPĂRĂTEASA VIRTUȚILOR COPILULUI

„Ascultarea este împărăteasa virtuților copilului, și dacă acesta are ascultare, în el se

dezvoltă toate bunele însușiri sufletești”, scria la începutul secolului al XX-lea scriitorul și teologul
ortodox rus N. Pestov.1

COPILUL NU ASCULTĂ. Problemă veche de când lumea. Și totuși, astăzi, mai mult ca-n
alte vremuri, cu această problemă se confruntă tot mai mulți părinți.

De ce sunt copiii neascultători?

Foarte frecvent, plângându-se de neascultarea copiilor, părinţii, de obicei mamele, sunt

excesiv de grijulii şi hiperprotectivi. Copilul strâns în menghina tutelei părinteşti percepe
instrucţiunile adulţilor ca pe nişte atentate la libertatea lui şi caută să se sustragă de la îndeplinirea
lor.
Adeseori, iresponsabilitatea copiilor provine şi din teama de lipsa dragostei părinteşti.
Comportându-se neadecvat, copilul năzuieşte să atragă asupra sa atenţia adulţilor, însă copilul
neascultător îi irită cu ieşirile lui, şi atenţia pe care i-o dau are un caracter accentuat negativ, pe când
copilul are neapărată nevoie de emoţii pozitive pentru ca purtarea lui să o apuce pe făgaşul cel bun.
Iarăşi se creează un cerc vicios, pe care adulţii sunt datori să-l strice.
Adesea, mulți copii se comportă turbulent cu cei apropiați, deoarece aceștia le impun
copiilor un asemenea model de comportament, întrucât îi privesc ori ca pe niște neputincioși, ori,
atunci când copilul manifestă agresivitate, ca pe niște fiare sălbatice, inteligente, șirete, dar
periculoase și imprevizibile. Orice copil vrea foarte mult să corespundă așteptărilor părintești, și
dacă adulții așteaptă de la el buclucuri, neplăceri, neapărat o să le primească. Dimpotrivă, atunci
când se luptă cu așteptările lor îngrijorate, dându-i de înțeles copilului că au încredere în el (deși,
bineînțeles, trebuie acționat după principiul : încrede-te, dar verifică), părinții observă cu mirare
cum copilul lor a devenit mai liniștit, mai rațional, se comportă adecvat.
Cei trei stâlpi pe care s-a ţinut dintotdeauna educarea copiilor sunt stimulii pozitivi,
pedepsele şi urmările. „Urmările” sunt o concepţie care aproape a dispărut din uzul părinţilor
contemporani. Renunţarea la oricare dintre aceşti trei stâlpi duce la şubrezirea „construcţiei”, iar în
ultimii ani sistemul educaţiei se lipseşte adeseori de toţi trei, fiindcă părinţii se tem să-l
recompenseze pe copil (ca să nu-l mituiască ), nu doresc să îl pedepsească şi cu atât mai mult nu-l
învaţă că toate faptele omului au urmări. În consecinţă, sistemul educaţiei „plesneşte la toate
cusăturile”. Încercările de a inventa ceva nou, mai corespunzător duhului vremii noastre „liberale”,
nu dau de obicei nici un rezultat. Renunţând la principiul triadic al stimulilor pozitivi – pedepselor –
urmărilor, adulţii rămân fără pârghiile de influenţare a copiilor.2

1
N. Pestov, Calea spre desăvârşita bucurie. Educarea copiilor, Editura Sophia, București, 2015
2
Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, București, 2009

1
 Cei trei stâlpi ai educaţiei

Stimulii pozitivi. Recompensarea copilului

Stimularea pozitivă a unei acţiuni este indispensabilă, atunci când lipseşte o motivaţie mai
înaltă (care la copil, în virtutea vârstei, încă nu s-a format), şi în al doilea rând când ceva este greu
de făcut, iar copilul nu vrea să se lupte cu greutăţile.
Recompensele meritate sunt cu totul altceva decât „pomenile” smulse prin milogeli, pe care
cei mari, obosiţi de smiorcăială şi capricii, i le aruncă copilului pur şi simplu ca să scape de el.
Stimulii nu trebuie să fie neapărat de natură materială. Joaca împreună, o poveste în plus
citită de mamă înainte de culcare, permisiunea de a se culca puţin mai târziu sau de a invita acasă un
prieten : toate acestea pot fi oferite în calitate de recompensă. Deşi la vârsta preşcolară şi şcolară
mică, când copiii nu sunt încă destul de socializaţi şi în ei se manifestă cu mare forţă principiul
biologic, o bomboană sau un dulce reprezintă un stimul puternic pentru formarea deprinderilor
indispensabile de comportament. Trebuie să observăm cu atenție și să vedem ce le place copiilor
noștri, ce apreciază, ce cer.

A pedepsi cu dragoste
Principalele lucruri de care se poate face vinovat copilul și cărora trebuie să le urmeze o
pedeapsă severă sunt obrăznicia față de adulți, minciuna și neascultarea ostentativă.3
Pedepsindu-i pe copii, trebuie să ne păstrăm neapărat stăpânirea de sine și chiar o dispoziție
de spirit pașnică. Nu trebuie să pedepsim într-un acces de enervare, de furie, de răzbunare, fiindcă
părinții iubitori îl pedepsesc pe copil nu pentru a se răzbuna pe el, ci pentru a-l opri atunci când el
nu e în stare să se oprească singur. Pedeapsa este o barieră care împiedică înaintarea copilului pe o
cale rea și nicidecum un instrument de tortură.

“Urmările” purtării copilului

Prin ce se deosebesc pedepsele de urmări? Distincția dintre cele două este destul de fină, dar
ea există. Pedeapsa depinde de voința părinților. Urmările sunt însă ceva obiectiv, care nu depinde
de părinte, ci de fapta însăși.
Ce îi oprește pe părinți să aplice metodele acestea, care în general nu sunt complicate, ale
pedagogiei populare? “Ai știut să greșești, să știi și să te îndrepți”, spune înțelepciunea populară. În
primul rând, părinților le este mai ușor să înlăture singuri urmările poznelor sau greșelilor
copilărești : să curețe singuri, să spele singuri, să șteargă singuri. Or, la vârsta preșcolară, când
copilul ar putea să învețe să-și asume urmările faptelor sale, practic toate i se par interesante.
“Treburile de oameni mari” sunt pentru el o noutate și copiii le fac cu plăcere. Asta îi înaltă în
proprii ochi, și este pur și simplu o absurditate ca părinții să nu se folosească în scopuri educative de
un stimul atât de puternic. În al doilea rand, unii părinți consideră că este absolut imposibil să-l
lipsești de prânz pe copilul care face necuviințe la masă, căci imediat se va îmbolnăvi de gastrită sau
va deveni distrofic. Și cum poți să-l lipsești pe copil de plimbare atunci când nu vrea să se îmbrace
singur și nici mamei nu-i îngăduie să se îmbrace, se foiește, aleargă prin apartament?

Ce este de făcut în mod concret?

Mai întâi de toate trebuie să fim atenţi ce facem noi înşine şi să nu dăm exemplu rău. Atunci
când copilul vede că apropiaţii lui se poartă cu respect unul faţă de altul, asta devine normă şi
pentru el, iar acest respect trebuie să se arate nu doar în lucrurile principale, ci şi în cele mărunte.
Copiii copiază totul, tonul, expresiile, obiceiurile celorlalţi.

3
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, volumul II, Editura Bizantină, București, 2005

2
 Dacă nu simte ocrotire din partea adulţilor, copilul începe să devină anxios, iar anxietatea la
copii se exprimă adeseori prin sporirea neascultării. Dreptul la ocrotire este unul dintre drepturile
fundamentale ale copilului. Ca atare, atâta timp cât copiii sunt mici, trebuie să-i apărăm cu tărie nu
numai de pericolele reale, ci şi de informaţia periculoasă, care poate să provoace fobii şi să-i arunce
în mâhnire şi depresie. Pentru o dezvoltare normală, copiii trebuie neapărat să creadă că binele va
învinge şi că părinţii sunt de partea binelui.
Pe lângă asta, nu trebuie să uităm niciodată de scopul principal al educaţiei. „Chiar dacă
întreaga noastră viaţă ar fi în rest bună, vom fi pedepsiţi cu asprime dacă ne-am lenevit în ce
priveşte mântuirea copiilor. Copiii nu sunt ceva ce am căpătat întâmplător : răspundem pentru
mântuirea lor”, învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, trebuie să ne punem cât mai des
întrebarea : de ce trebuie să asculte de noi copiii? Le interzicem ori îi forţăm din grijă pentru
mântuirea lor şi nu ca să ne autoafirmăm, să ne arătăm puterea.4
Vorbind despre ascultare, N. Pestov enunţă următoarele zece principii :
1. În afara cazurilor de forţă majoră nu trebuie niciodată să revocăm dispoziţiile date
copiilor. Bineînţeles că aceste dispoziţii trebuie să fie raţionale, părintele nu trebuie să se
transforme într-un despot capricios.
2. Dispoziţiile trebuie să fie exprimate precis şi categoric.
3. Trebuie să cerem ca dispoziţiile noastre să fie executate imediat şi să-i învăţăm pe copii
să asculte de la primul cuvânt. Totuşi, pentru copiii nervoşi, excitabili, hiperactivi este
adeseori imposibil să corespundă acestei cerinţe, iar părintele, neînţelegând că este vorba
de un simptom de boală, se enervează, ţipă şi astfel nu fac decât să agraveze starea
copilului.
4. Este important ca părinţii să-şi susţină totdeauna reciproc autoritatea în faţa copiilor.
Pentru aceasta, ei trebuie să fie într-o deplină conglăsuire. Unul dintre părinţi nu poate
contramanda dispoziţiile celuilalt, în faţa copiilor nu este voie să fie disputată necesitatea
sau caracterul dispoziţiilor. În general, în faţa copiilor nu trebuie să existe diferende între
părinţi, ca autoritatea lor să nu fie ştirbită de nimic. Despre aceasta scrie şi Sfântul
Ambrozie de la Optina : „În faţa copiilor să nu vă sfădiţi nicidecum cu privire la
deosebirile de vederi dintre voi”.
5. Sa nu lăsaţi nepedepsită neascultarea, sporind pedeapsa în caz de recidivă.
6. Să nu vă schimbaţi cerinţele, permiţând astăzi ceea ce ieri era interzis.
7. Să nu le daţi tot timpul comenzi copiilor, altfel simţul ascultării se toceşte.
8. Să nu cereţi de la copii lucruri care sunt prea greu de îndeplinit sau nedrepte în vreo
privinţă.
9. Să nu le îngăduiţi copiilor să se „tragă de şireturi” cu voi. Iubindu-i, mângâindu-i şi
purtându-vă tandru cu ei, trebuie totodată să cereţi din partea lor respect şi cinstire totală.
Copiilor mici nu trebuie să le permiteţi să vă tragă de păr sau de urechi, să vă bată chiar
şi în glumă.
10. Să daţi voi înşivă exemplu de ascultare : soţia faţă de soţ şi amândoi faţă de părintele
duhovnicesc. (N. Pestov, Calea spre desăvârşita bucurie. Educarea copiilor)

Se poate ca atunci când părinţii respectă regulile enumerate mai sus, copilul să rămână
neascultător? Din păcate, da. Copiii nervoşi, care acum sunt destul de mulţi, se disting prin
impulsivitate, iritabilitate. La aceştia, nivelul crescut de anxietate se manifestă prin crize de
agresivitate, ei suportă cu greu situaţiile stresante, din cauza lor pot deveni incontrolabili.
Despre calea “împărătească”, “de mijloc”, în educație ne vorbește minunat Sfântul Tihon din
Zadonsk : “Unii părinți îi cresc și-i țin pe copiii lor cu atâta slăbiciune și moleșeală, încât nu vor să-i
pedepsească pentru răutăți, și le îngăduie să trăiască astfel fără frică și samavolnic; alții sunt aspri
peste măsură și mai mult îi varsă pe ei mânia și întărâtarea decât îi pedepsesc. Și unii, și ceilalți
greșesc fiindcă prisosul este rău; și asprimea nesocotită, și mila nesocotită sunt de osândit la oricine.
Una îi duce pe tineri la moleșire, samavolnicie, stricare și pierzare vădită, cealaltă lucrează în ei
4
Tatiana Șisova, , Când copilul nu ascultă

3
amărăciune, întărâtare și trândăvire. Peste tot e de lăudat măsura, calea de mijloc”5. Pe aceasta să o
și căutăm, cu ajutorul lui Dumnezeu!

BIBLIOGRAFIE

1. Irineu, episcopul Ekaterinburgului şi Irbitului, Educatia religioasă. Învățături pentru copii si

tineri

2. Kraiopoulos, Arhim. Simeon, Părinți și copii, volumul II, Editura Bizantină, București, 2005

3. Pestov, N., Calea spre desăvârşita bucurie. Educarea copiilor, Editura Sophia, București, 2015

4. Skiadas, Vasilios Gh., Educarea – Învățarea – Recreerea copilului, Editura Egumenița, Galați,
2014

5. Șisova, Tatiana, Când copilul nu ascultă, Editura Sophia, București, 2015

6. Thermos, Pr. Vasile, Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, București,
2009

5
N. Pestov, Calea spre desăvârşita bucurie. Educarea copiilor