Stiinta si arta in Grecia Antica

Pe langa institutii, politica, democratie, educatie si spirit civic, Grecia antica a lasat
mostenire Romei si mai apoi Europei moderne o stiinta cutezatoare si o cultura stralucitoare.
Ambele aveau ca element central cunoasterea si slavirea omului. Gandirea stiintifica a
grecilor s-a cristalizat in secolele VII-VI i.Hr detasandu-se treptat de cea religioasa.
Spiritul lor critic, preocuparea pentru intelegerea omului, naturii si Universului i-au
determinat sa incerce depasirea explicatiilor traditionale oferite de religie. Daca explicatia
clasica de aparitie si existentei lumii se bazase pe miturile homerice, pe actiunea zeilor in
fruntea carora trona familia patriarhala a lui Zeus, o parte din greci, bantuiti de teama si
neliniste, s-au orientat atunci si spre misterele de origine orientala sau spre zeitati precum
Orfeu, Cybele, Sabazios,Dionisios. Altii insa nu au incetat sa caute raspunsuri rationale
straduindu-se sa ajunga, prin abstractizarea gandirii la principiile ce reglementau viata si
moartea, existenta Universului, destinul oamenilor. Pentru ei stiinta unita pe atunci cu
filozofia trebuia sa implineasca religia oficiala. Pana la Socrate gandirea stiintifica a grecilor
nu si-a delimitat domeniul fata de cel al gandirii filozofice.Cei care se ocupau de stiiinta
erau in primul rand filozofii.Pentru ei filozofia era stiinta stiintelor.
Inceputurile folozofiei odata cu scoala ioniana au coincis cu inceputurile stiintei.
Heraclit din Efes este autorul unei opere "Despre natura". In gandirea lui el afirma ca exista
un element primordial=focul dar car este in continua miscare "Lumea a existat dintotdeauna,
ea este si va fi un foc mereu viu". Focul este simbolul miscarii continuii -- Caci in Univers
totul se naste si moare, totul se descompune si se recompune.
Democrit din Abdera a conceput "conceptia atomista" .El afirma ca tot ceea ce exista
este compus din particule, din materie in miscre, indivizibile si invizibile, identice sub
raportul cantitatii. Acestia sunt atomii in vesnica miscare.
Spre sfarsitul secolului al-V-lea i.Hr domeniul stiintei incepe sa se separe de cel al
filozofiei. Situatia este mai evidenta in domeniul stiintelor exacte. Pitagora fundamenta o
adevarata "filozofie a naturii" si o matematiza sistematic. "Totul este numar" considera acest
matematician, fizician, filozof si "zeu" omul in jurul caruia s-a format o miscare (eterie)
politico-militara cu numeroase caracteristici de secta ascetista si purificatoare(in S italiei si
Sicilia). El si urmasii lui au fundamentat si matematica greaca. In epoca clasica scolile
matematice au devenit mai numeroase;cea mai activa era la Atena, unde disciplina era votata
si dezvoltata in cadrul Academiei Platoniene. Caracteristica generala a matematicii grecesti
este depasirea evidentei sensibile sau experimentale si existenta democratiei rationale.
Incepand cam de la mijlocul secolului al-V-lea i.Hr si continuanad pana la jumatatea
secolului urmator gandirea filozofica si stiintifica greaca este marcata de momentul cultural
al sofistilor.
Termenul de sofist a putut capata un sens peiorativ in mare masura nemeritat pentru
cva ideile lor nu le cunoastem decat in mica masura. Sofistii nu erau organizati in scoli, ci
fiecare actiona independent. Ei predau in mod deosebit oratoria-areta succesului in tanar in
viata sociala. Metoda folosita pentru asa convinge erea critica permanenta, discutia,
controversa, disputa.
Sofistii din prima perioada a curentului(Protagoras, Gorgias, Prodicos) erau filozofi
empiristi, dispretuind stiintele exacte-matematica-combatand rationalismul si sustinand ca
orice cunoastere se poate obtine numai pe calea simturilor. Scopul lor eraqa sa formeze tineri
cetateni pregatiti pentru viata activa social-politica. Actiunea lor a fost importanta in
difuzarea cunostintelor generale, au contribuit la dezvoltarea logicii, au pus bazele
gramaticii.
Protagoras era prietenul lui Pericle si al lui Euripide. A enuntat conceptul modern de
pedeapsa ca mijloc de intimidare al celorlalti. Se indoieste de posibilitatea cunoasterii
absolute. Omul-"masura tuturor lucrurilor".
Socrate nu facea parte din randul sofistilor, dar avea multe in comun cu acestia.
Metoda sa de invatare a oamenilor era dialogul. S-a straduit sa predice indoiala creatoare, sa
condamne viciile, incultura, sa fundamenteze o gandire rationala si o etica in spiritul ideii ca
fericirea oamneilor consta in virtutea luminata de ratiune.
Platon, nascut intr-o familie bogata si nobila, a studiat pianul si a compus tragedii. A
trait in preajma lui Socrate, pana la moartea acestuia. A fondat la aten acdemia, unde timp de
30 de ani a predat gratuit. Academia si-a continuat existenta pana in 529 i.Hr. A scris 34 de
scrieri in forma de dialof si 13 scrisori. Platon polemizeaza cu sofistii si ia aparrea doctrinei
lui Socrate. A scris Phaidon, Republica, Legile. Porneste de la opozitia dintre realitate si
cunoastere, dintre aparenta si esenta. A fi drept inseamna a-ti domina impulsurile si de a-ti
impune o masura dorintelor.

Aristotel a fost discipolul lui Platon. A fost fiul medicului personal al regelui
macedonean. A fondat si condus 13 ani faimoasa sa acoala, in gradinile gimnaziului
Likenion, ajunsese sa aiba pana la 2000 de discipoli, un adevarat invatamant superior, dotat
cu o mare biblioteca. Dupa moartea lui Alexandru Macedon a fost acuzat de impietate si de
un aspect particular al realitatii (matematica - sub aspectul cantitatii
fizica, sub aspectul miscarii).
Obiectul fizicii este lucrul in miscare. Fizica lui Aristotel, fiind in fond o teorie a
miscarii, stabileste patru tipuri de miscare:locala, substantiala,calitativa, cantitativa.
Universul este unic, finit, perfect si etern. Dupa filozofie si fizica, a treia si ultima stiinta
teoretica este amatematica, stiinta care studiaza cantitatea.
A modelat si structura logicii (pe care o numeste analitica) dupa structura matematicii :
ca o stiinta perfect demonstrativa. Lucrarile sale in domeniul logicii sunt cunoscute generic
sub numele de "Organon". A mai scris biologie:"Cercetare asupra animalelor" "Partile
animalelor", fizica "Mertafizica","Politica fizica".Pentru el rationamentul era calea
cunoasterii si ca "omul este perfectiunea luumii", scopul in viata este fericirea omului.
In literatura epoca clasica a daruit culturii universale indeosebi creatiile marilor greci,
comedia antica si proza artistica.
Simonide a fost cel mai mare poet al lumii grecesti in peroada razboaielor medice. A
celebrat in ode corale victoriile invingatorilor la jocuri. Pindar, pe care Hortiu si Cicero il
considerau "printul poetilor" s-a bucurat de un prestigiu imens in antichitate. A fost poetul
preferat al lui Plutarh, opera lui era mai mult o sinteza poeticxa a perioadei arhaice. A
cultivat toate speciile de poezie corala. Parintele tragediei grecesti, Eschil, a scris 90 de
tragedii. A dezvoltat dialogul dramatic. Au ramas 4 tragedii: "Rugatoarele""Cei 7 contra
Tebei""Prometeu inlantuit""Persii". Euripide se ineparteaza de grandiosul eroism uman al lui
Eschil si de elevatul dealiasm moral al lui Sofocle. Euripide este un maestru in arta de a
impresio0na prin sentimentalism, in provoca arta si a provoca groaza si mila. Este un artist
mai apropiat de sensibilitatea moderna … La originea comediei grecesti a stat farsa populara.
Comediantii imitau, satirizau, caricaturizau moravuri, debitand glume grosolane. In
Cavalerii ataca demagogia ateniana. In Viespile ataca metodele de a corupe poporul. I Pacea,
pe instigatorii la razboi. In Parile, abuzurile si coruptia institutiilor.
Aristofan reprezinta modelul cel mai reprezentativ al comediei grecesti. Romanii vor
organiza, asimila si imbogati zestrea stiintifica si culturala a Greciei, turnand temelii de
nezdruncinat civilizatiei europene.

MATEMATICA

Grecii au adoptat elemente de matematica atat de la babilonieni, cat si de la egipteni. In

orice caz, elementul nou in matematica greaca a fost inventarea unei matematici abstracte,
bazata pe o structura logica de definitii, axiome si demonstratii. Potrivit cronicilor grecesti de
mai tarziu, aceasta dezvoltare a inceput in sec.VI i.Hr. prin Thales din Milet si prin Pitagora
din Samos, ultimul fiind un conducator religios care predica importanta studierii numerelor
in scopul intelegerii lumii inconjuratoare.Unii dintre discipolii sai au facut descoperiri
importante despre teoria numerelor si geometrie, toate fiind atribuite lui Pitagora.
In sec.V i.Hr. doi dintre cei mai mari cunoscatori ai geometriei au fost Democrit din
Abdera, care a descoperit formula corecta a volumului unei piramide si Hipocrate din Chios,
care a descoperit faptul ca aria figurilor geometrice concave rezulta din intersectia arcelor de
cerc este egala cu aria unor anumite triunghiuri. Aceasta descoperire legata de faimoasa
problema a quadraturii cercului – construirea unui patrat de arie egala cu cea a unui cerc dat.
Aceste probleme au fost rezolvate printr-o varietate de cai, toate implicand instrumente mult
mai complicate decat o rigla si un compas.In orice caz pana in sec. XIX e.n., nu s-a dovedit
ca problemele mentionate nu s-ar fi putut rezolva utilizand doar aceste instrumente
elementare.
Spre sfarsitul sec. V i.Hr., un matematician necunoscut a descoperit ca nici o unitate de
masurare a lungimii nu ar putea masura exact atat latura cat si diagonala unui patrat, adica nu
exista un raport a doua numere naturale care sa defineasca raportul ceor doua lungimi;
Aceasta era urmarea faptului ca grecii utilizau in acea perioada numai numerele naturale
pozitive.
Ca o consecinta a teoriei [relatiilor]? bazate pe numere, a lui Pitagora, a fost introdusa o
noua teorie, cea a numerelor irationale. Aceasta trecere a fost facuta de matematicianul
Eudoxus din Cnidus, ale carui solutii pot fi gasite in lucrarea “Elemente” a lui Euclid. Acesta
a descoperit de asemenea, metoda de demonstrare a teoremelor despre arii si volume prin
aproximari succesive. Euclid a fost atat matematician, cat si dascal, lucrand la faimosul
muzeu din Alexandria; el a scris de asemenea despre optica, astronomie si muzica.
Cele treisprezece volume din care este formata opera “Elemente” contin marea parte a
cunostintelor matematice elementare aprofundate pana in sec. IV i.Hr.
Secolul ce a urmat dupa Euclid, a fost marcat de geniul matematic, reprezentat prin
lucrarile lui Arhimede din Siracusa si ale unui contemporan al sau, Apolonius din Perga.
Arhimede a utilizat o metoda de cercetare, bazata pe evaluarea teoretica a figurilor
infinitesimale, pentru a determina ariile si volumele figurilor generate de sectiunile conice.
Aceste sectiuni conice au fost descoperite de un elev al lui Eudoxus, numit Menaechmus
si au costituit un subiect tratat de Euclid, dar scrierile lui Arhimede sunt cele mai vechi
dovezi care ne-au parvenit.

Arhimede a investigat, de asemenea, centrele de

greutate ale diferitelor corpuri solide care plutesc in
apa. O mare parte din munca sa este o parte a ceea ce a
devenit, mai tarziu, in sec.XVII, analiza matematica.
El afost ucis de catre un soldat roman in timpul
asedierii Siracusei.
Contemporanul sau Apolloniu a scris un tratat,
in opt volume, referitor la sectiunile conice, in care au
fost utilizate pentru prima oara denumirile acestor
sectiuni: elipsa, parabola, hiperbola.
Acest document contine de asemenea, metodica
de tratare geometrica a acestora, pana la aparitia
filozofului Rene Descartes, in sec.XVII.
Dupa Euclid, Arhimede si Apolloniu, Grecia nu amai dat amtematicieni de asemenea
notorietate.
Scrierile lui Hero din Alexandria, in sec.I e.n., reprezinta modul in care elementele
matematice babiloniene si egiptene traditionale au supravietuit prin teoriile marilor
matematicieni.

ASTRONOMIA

Vechii greci au avut importante contributii in domeniul astronomiei. Odiseea lui Homer
face referire la constelatii percum: Ursa Mare, Orion si Pleiade, si descrie cum pot fi folosite
stelele ca ghid pentru navigatie. Poemul “Munci si zile” al lui Hesiod ii informa pe fermieri
ce constelatii apar inainte de rasarit, ferite anotimpuri pentru a sti care este timpul potrivit
pentru arat, semanat si recoltat. Contributiile stiintifice sunt asociate numelor filozofilor
greci Thales din Milet si Pitagora din Samos, dar nici una dintre scrierile lor nu a dainuit
pana in zilelele noastre.

Legenda prin care Thales a prevazut eclipsa solara din 28 mai 585 i.Hr. este, probabil,
apocrifa. In jurul anilor 450 i.Hr. grecii au inceput studiul miscarilor planetare. Pitolaus, un
ucenic al lui Pitagora, credea ca Pamantul, Soarele, luna si planetele se roteau impreuna in
jurul unui foc central, acuns vederii de o planeta interpusa. In concordanta cu aceasta teorie a
sa, miscarea de rotatie in jurul focului era influentata de miscarea zilnica a soarelui si
stelelor.
In 370 i.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus, a explicat aceste miscari emitand ipoteza ca
o sfera uriasa, care avea in centru pamantul, sustinea stelele la suprafata sa interioara si facea
o rotatie completa pe zi.
In plus, pentru a lua in considerare miscarile Soarelui, Lunii si ale planetelor, el a
presupus ca in interiorul acestei stele sfera, corpurile ceresti erau in legatura cu mai multe
sfere transparente ce se roteau dupa diferite traiectorii.
Probabil cel mai original observator antic al cerului a fost grecul Aristarh din Samos. El
credea ca miscarile cosmice puteau fi explicate prin ipoteza ca Pamantul se roteste in jurul
axei sale si ca, impreuna cu celelalte planete, se roteste zilnic in jurul soarelui. Aceasta
explicatie a fost respinsa de majoritatea filozofilor greci crea priveau marele si greul Pamant
ca pe un glob inert in jurul caruia se rotesc lumina si corpurile imateriale.
Aceasta teorie cunoscuta sub denumirea de sistem geocentric a ramas neschimbata pentru
2000 de ani.
In sec. II e.n. grecii au combinat teoriile lor celeste cu observarea atenta a planetelor.
Astronomii Hipparchus si Ptolemeu au determinat pozitiile a o mie de stele si au folosit
harta acestora ca baza de cunoastere in masurarea miscarilor planetare. Abandonand sferele
lui Eudoxus pentru un mult mai realist sistem de orbite circulare, au postulat ca o serie de
cercuri excentrice, rotindu-se in jurul nunui punct aflat in vecinatatea Pamantului, pentru a
reprezenta miscarile spre est, cu viteze diferite, ale corpurilor ceresti in jurul zodiacului.
Pentru a explica variatiile periodice ale vitezelor soarelui si lunii si miscarea de regresie a
planetelor, au postulat faptul ca fiecare dintre aceste corpuri se rotea uniform in jurul unui al
doilea cerc, numit epiciclu, al carui centru era situat pe primul cerc.
Prin alegerea corecta a diametrelor si vitezelor celor doua miscari circulare atribuite
fiecarui corp, putea fi reprezentata miscarea vizibila a acestora.
Aceasta tehnica a fost descrisa de Ptolemeu in marea sa lucrare, Almagest.
 MEDICINA

Cultura greaca, renumita pentru operele

sale de arta, poezie, drama si filozofie, a
cunoscut de asemenea, mari desoperiri in
medicina.
Medicina greaca veche depindea inca de
magie si vraji. Homer il considera pe Apollo
zeul sanatatii. In orice caz, in Iliada, el face
dovada cunoasterii tratarii chirurgicale a ranilor
si a altor accidente, recunoscuta deja, la acel
moment, ca o spe cialitate distincta de medicina
interna.
Din sec. VI i.Hr. medicina greaca
abandoneaza cadrul magiei si al religiei in
favoarea observatiilor clinice si a experientei. In
colonia greaca Crotona, biologul Alcmaeon a
identificat creierul ca centru al simturilor.
Filozoful grec Empedocle a elaborat conceptul conform caruia, boala este, in primul
rand, o expresie a dereglarii armoniei si echilibrului celor patru elemente primordiale – focul,
aerul, apa si pamantul – si a formulat o teorie a evolutiei.
Kos si Cnidus sunt cele mai renumite scoli medicale grecesti care au inflorit in sec. V i.
Hr. Studentii acestor scoli au contribuit, probabil, la “Corpus Hippocraticum” (colectia lui
Hippocrate) o antologie a scrierilor mai multor autori, atribuita lui Hippocrate, care este
cunoscut ca intemeietor al medicinei si cel mai mare medic al antichitatii. El a convins si alti
medici ca boala are cauze identificabile, neavand legaturi cu supranaturalul. Scrierile sale au
fost folosite in tratatele de medicina pana in sec. XIX.
Medicii greci au introdus idei moderne precum prognoza sau consecintele imbolnavirii si
folosirea cazuisticii mai vechi pentru a educa studentii. Cele mai inalte standarde etice
impuse medicilor ii sunt atribuite lui Hippocrate si constituie juramantul medical, utilizat,
intr-o forma modificata, si in zilele noastre.
Desi medic nepractician, filozoful grec Aristotel a contribuit in mare masura la
dezvoltarea medicinei efectuand un mare numar de disectii pe animale. El este cunoscut ca
fondator al anatomiei comparate.
Progrese insemnate in intelegerea anatomiei au aparut in sec. III i.Hr., la Alexandria in
Egipt, oras cunoscut drept centru al stiintei medicale grecesti. Aici anatomistul Herophilus a
facut prima disectie publica iar fiziologul Erasistratus a depus o munca asidua pentru
cunoasterea anatomiei creierului, nervilor venelor si arterelor. Ucenicii acestor invatati s-au
specializat dupa diferite ramuri ale medicinei.
Cei mai insemnati dintre acestia au fost empiristii care si-au bazat doctrina pe experienta
castigata prin cercetare si erori. Empiristii au excelat in chirurgie si farmacologie; un student
innobilat al empirismului, Mithridate VI Eupator, rege al Pontusului, a dezvoltat conceptul
de inducere a tolerantei la otravuri prin administrarea acestora in doze marite progresiv.

MONUMENTE DE ARTA

Templul grecesc, privit ca lacas de cult, se inalta ca un altar peste timpuri.

Spre deosebire de egipteni, grecii construiau zidurile de protectie spre interior iar
coloanele spre exterior, unde acestea se imbina cu spatiul inconjurator.
Probabil ca, la inceputuri, scopul principal era ca templul sa apara in exterior ca un tipar
de frumusete, continand in acelasi timp un spatiu interior pretios si sacru.
Arhitectii greci incercau sa nu striveasca privitorul cu o monumentalitate exagerata dar
au crezut totusi de cuviinta sa construiasca temple de acelasi rang, cu teme similare, dar de
marimi diferite, pornind de la micutl templu al zeitei Nike Apteros (427-424 i.Hr.) cu
dimensiunile de 6 x 9 m, de pe Acropolis-ul Atenei, pana la giganticul templu al lui Zeus de
la Agrigento ( Sicilia – aprox. 500 i. Hr.) care acoperea o suprafata mai mare de un hectar.
Grecii isi aranjau mai rar monumentele ierarhizate de-a lungul unei axe, preferand sa
aseze templele astfel incat sa fie vazute din diferite unghiuri cu scopul de arata relatia dintre
lateralele si capetele templului. Prin eforturi durand in timp multe secole, grecii si-au
modificat modelele initiale. Interesul pentru aspectul cladirii in spatiu i-a stimulat pe arhitecti
sa perfectioneze zonele de articulare, acestea devenind un stimul emotional prin motive
stilobate, frize, cornize, arhitrave si altele, fiecare reprezentand, metaforic, scopul structural
al constructiei.
ARTA DRAMATICA

Arta dramatica provenita din Grecia clasica, a inceput sa fie cunoscuta in secolul VI
i.Hr., statul organizand anual festivaluri de arta dramatica in cinstea lui Dionysos. In fiecare
an era acordat un premiu pentru cea mai buna tetralogie compusa dintr-o serie de trei tragedii
inrudite si o satira. Piesa de satira, care avea ca subiect intamplari satirice legate de zei sau
eroi, asigura o nota comica dupa sobrietatea piesei dramatice.
Tragediile, considerate din acel moment, superioare celorlalte forme de drama, si-au gasit
teme din mituri si istorie. Acompaniate in timpul reprezentatiei, de un cor, tragediile si-au
impus trasaturile principale spre suferinta si adesea spre moivul mortii, asfel ca au putut
produce patrunderea intr-o stare superioara, deasupra intelegerii umane obisnuite. Singura
trilogie integrala, transmisa nealterata peste timp, a fost “Oresteia” (458i.Hr.) scrisa de
Eschil, care spune povestea lui Agamemnon, comandantul armatelor grecesti in razboiul
troian, a sotiei sale Clitemnestra si a copiilor Electra si Oreste.
Unul dintre cei mai cunoscuti scriitori de arta dramatica greaca a fost Sofocle, care a
castigat premiile de la festivalul de drama, de aproape 20 de ori. Opera sa “Oedipus
Tirannus’’ (430? i.Hr.) este considerata cea mai mare tragedie greceasca. Numarul redus de
personaje, concentrarea actiunii intr-o perioada scurta de timp, dezvaluirea graduala a unor
evenimente din trecut si nota de sobrietate au constituit un model pentru dramaturgii ce au
urmat.
Singura opera satirica integrala este “Ciclopii’’ (425 i. Hr.) scrisa de Euripide, al treilea
mare autor dramatic din Grecia antica. In vremea sa Euripide, care a descris adesea miturile
traditionale intr-o maniera neconventionala, si chiar ireverentioasa, a fost ami putin respectat
decat Eschil sau Sofocle, dar mai tarziu opera sa si-a castigat popularitatea. Opera sa
“Medeea” (431 i.Hr.) este una dintre cele mai cunoscute tragedii grecesti.
Comedia a fost introdusa la festivalurile anuale de drama la cinzeci de ani de la inceperea
concursurilor anuale de tragedie.
Singurele comedii care s-au transmis pana in zilele noastre sunt scrise de Aristofan in
sec. V i.Hr. Aceste opere sunt cunoscute azi ca vechi comedii si sunt printre cele mai
complexe piese scrise vreodata. Aceste comedii au subiecte foarte variate si include farsa,
abilitatea dialogului, spectacolul vizual, poezia lirica eleganta, cantece, satira, atacuri al
persoana si comentarii politice si sociale.