Universitatea “George Baritiu” Brasov

Facultatea de Drept
Specializarea Drept

INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELǍCIUNE
- DE LA SIMPLU LA SPECIAL –

STUDENT: EŞANU ADINA

ANUL III- DREPT

2011

1
 Rezumat
Infracţiunea de înşelăciune-“de la simplu la special” îşi propune prezentarea unor aspecte
teoretice şi practice, specifice acestei infracţiuni, urmărind nu neapărat o tratare graduală, etapizată
a acestora, ci scopul de a oferi o serie validă de date şi interpretări argumentate, unele disputabile,
dar valorificabile.

I. Introducere

Infracţiunile din Titlul III din Codul Penal, intitulat “Infracţiuni contra patrimoniului” sunt
acele infracţiuni care au ca obiect juridic relalaţii sociale de ordin patrimonial, dintre acestea făcând
parte şi infracţiunea de înşelăciune.Desfăşurarea normală a acestor relaţii constituie o condiţie de
existenţă a societatii, de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relaţii sunt
fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea represivă.Legea penalã
apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi sancţionând faptele împotriva
acestora, prevăzând un regim sancţionator sever.
Criza social-economică, slăbirea autoritãţii statului, concurenţa neloială, degradarea
nivelului de trai pentru majoritate, neadaptarea legislaţiei la condiţiile economice şi sociale, ceea ce
face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept, precum şi dorinţa individului de a
se îmbogăţi rapid şi prin orice mijloace, în condiţiile în care lipsurile generează specula, iar
prohibiţiile de tot felul influenţează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete
care generează acest fenomen antisocial.
Infracţiunea de înşelăciune-“de la simplu la special” îşi propune prezentarea unor aspecte
teoretice şi practice, specifice acestei infracţiuni, urmărind nu neapărat o tratare graduală, etapizată
a acestora, ci scopul de a oferi o serie validă de date şi interpretãri argumentate, unele disputabile,
dar valorificabile.Astfel, “simplu”nu înseamnă mai puţin grav sau lipsit de importanţă, ci este un
artificiu plastic utilizat pentru a focusa atenţia pe cauzalitatea socială a fenomenului infracţional
analizat, în vreme ce “special” vizează o transpunere din plan social în plan juridic, fără ca aceasta
să însemne o abordare exhaustivă în materie.

II.Scurt istoric al consacrării infracţiunii de înşelăciune în legislaţia penală din

România

Din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale, legislaţiile penale au incriminat şi

sancţionat sever infracţiunile săvârşite împotriva proprietãţii particulare, deosebirile datorându-se
perioadei istorice şi particularităţilor proprii unei societăţi sau alteia. Normele penale din orânduirile
cu exploatare de clasă nu au incriminat, însã, niciodatã faptele prin care minoritatea exploatatoare
spoliază fără cruţare munca celor exploataţi.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul _i tâlhăria. Mai puţin cunoscute erau
alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea
frauduloasă, care erau considerate delicte civile. În perioada feudală s-a extins treptat represiunea
penală. În sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. Fapta de
înşelăciune era considerată în vechile legiuiri ca un delict civil, şi lăsa loc fie unei acţiuni de anulare
a actului juridic pentru viciu de consimţământ, fie de reparare a pagubei. În sistemul de drept penal
modern, înşelăciunea, mai întâi sub formă calificată a escrocheriei, apoi şi sub formă simplă, a fost
incriminată ca infracţiune patrimonială, pentru ca în secolul al XIX-lea şi al XX-lea să fie
incriminată prin asimilarea cu înşelăciunea, anumite fapte în săvârşirea cărora amăgirea constituia
factorul determinant.Codul penal de la 1864, prevedea infracţiunea de înşelăciune simplă în
dispoziţiile cuprinse în art. 332 – 333, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an, respectiv

2
amendă şi înşelăciunea calificată în dispoziţiile din art. 334 alin 1 şi 2, pedepsibilă cu închisoare de
la 6 luni până la 2 ani şi amendă.
În Codul penal din 1936, înşelăciunea simplă şi cea agravată erau prevăzute în dispoziţiile
art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru modalitatea simplă şi de la
1 an la 3 ani pentru modalitatea agravată.În art. 551 Cod penal era prevăzută modalitatea
înşelăciunii în convenţii, sancţionată la fel ca şi înşelăciunea simplă, iar în art. 552 – 555 erau
incriminate faptele asimilate cu înşelăciunea (înşelăciunea în emigrare, înşelăciunea prin cecuri,
înşelăciunea contra asigurătorului, înşelăciunea privind dreptul de autor).Sub raportul conţinutului
infracţiunii de înşelăciune există unele deosebiri între incriminarea prevăzută în Codul penal de la
1936 şi cea prevăzută în Codul penal actual. Astfel, cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat şi
completat prin Legea 140/1996, fiind majorate pedepsele prevăzute în alineatele 1 şi 2 şi introdus
unui nou alineat. Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou alineat (respectiv alineatul 4 –
înşelăciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infracţiuni complexe, oarecum similară cu delictul
de înşelăciune prin cecuri, reglementat în art. 553 Cod penal din 1936. Constituţia României,
adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la proprietate, arată în art. 135 alin 2, că aceasta este
publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege
indiferent de titular. Luând în considerare această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un
întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură. În ceea ce priveşte
infracţiunea de înşelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o în categoria faptelor de fraudă
alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă şi însuşirea bunului găsit.
În prezent, infracţiunea de înşelăciune este reglementată în art.215 alin.4 Cod penal,
conţinutul incriminării1putând fi rezumat după cum urmează:
Cu privire la obiectul ocrotirii penale-obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a
căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului;obiectul juridic
special este reprezentat de relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică încredere
între subiecţii acestor raporturi;obiect material poate fi un bun mobil sau imobil, înscrisuri cu
valoare patrimonialã.
Subiecţii infracţiunii: subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a
răspunde penal; participaţia este posibilă în toate formele sale;subiectul pasiv este orice persoană
fizică sau juridică, privată ori publică al cărei patrimoniu a fost lezat prin înşelăciune;uneori poate
exista un subiect pasiv principal şi unul secundar.
Latura obiectivă: elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni frauduloase de
amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau
ca mincinoasă a unei fapte adevărate;urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt
păgubitoare pentru subiectul pasiv, consecinţă a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului;legătura de
cauzalitate trebuie să se stabilească în concret .
Referitor la latura subiectivă: forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin scop.
Actele preparatorii sunt posibile, dar nu se pedepsesc.Tentativa se pedepseşte conform. art.
222 C. Pen.Consumarea se produce odată cu executarea în întregime a oricăreia dintre acţiunile ce
formează elementul material al infracţiunii şi când s-a produs urmarea imediată, adică paguba
efectivă în patrimoniul celui înşelat:epuizarea are loc in momentul în care a încetat activitatea
infracţională şi când amplificarea consecinţelor a luat sfârşit.

1 1
Art.215 Cod penal: “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacã mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplicã regulile privind concursul de infracţiuni.Inducerea sau
menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără
această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa
prevãzutã în alin. precedente, dupa distincţiie acolo arătate.Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei
persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, dupa
emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare,
în scopul arătat în alin. 1 dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.
2 .Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi.”
3
 Înşelăciunea prezintă o variantă simplă (alin.1), o variantă specială (alin. 3)_i trei variante
agravate (alin. 2,4 şi 5).
Pedeapsa pentru această infrac_iune constă în închisoare de la 6 luni la 12 ani pentru forma
tip şi închisoare dela 3 la 15 ani, de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi pentru forma
agravată

III. Aspecte de drept comparat privind infracţiunea de înşelăciune

Potrivit art. 640 din Codul penal italian, înşelăciunea constă în fapta aceluia care prin
diferite manopere frauduloase induce pe altul în eroare pentru a-şi procura lui sau altuia un profit
injust, producând o daună altei persoane. Doctrina italiană 2 subliniază că tendinţa legislaţiei
moderne este de a apropia înşelăciunea cu relevanţă penală de cea civilă (care ar putea exista chiar
prin simpla minciună a făptuitorului sau prin orice mijloc de a amăgi victima);instanţele italiene
admit în prezent că există infracţiunea de înşelăciune 3 chiar cu privire la orice acte de natură să
inducă în eroare sau să surprindă buna-credinţă a altuia, fiind suficientă simpla minciună înşelătoare
sprijinită pe argumente adecvate. Nu este suficientă însă o simplă tăcere, chiar dacă făptuitorul avea
obligaţia juridică de a informa, nici exploatarea unei stări anterioare de eroare, nici o minciună
neînsoţită de argumente înşelătoare.
Potrivit legii penale franceze4, comite infracţiunea de înşelăciune (“escroquerie”) acela care,
fie prin folosirea unui nume fals sau a unei calităţi false, fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin
folosirea de manopere frauduloase, înşeală o persoană fizică sau juridică determinând-o ca, în
prejudiciul său ori al unui terţ, să remită bani, valori sau un bun, oricare ar fi, să-i presteze un
serviciu sau să consimtă la un act referitor la o obliga_ie sau o descărcare. În viziunea doctrinei
franceze, art. 313 din noul Cod penal care incriminează înşelăciunea în forma simplă, deşi nu mai
reproduce ipotezele existente în reglementarea anterioară (art. 405), acestea sunt subînţelese ca
scopuri ale acţiunii de înşelăciune şi anume, pentru a convinge victima asupra existenţei unei
întreprinderi care în realitate nu există, pentru a convinge victima asupra existenţei unor puteri sau a
unui credit imaginar, sau pentru a face să se nască speranţa unui succes sau teama de un accident
sau producerea oricărui alt eveniment himeric.
Potrivit art. 263 din legea penală germană, comite infracţiunea de înşelăciune acela care, în
scopul obţinerii pentru sine sau altul a unui folos patrimonial ilicit, prejudiciază patrimoniul altuia
inducându-1 sau menţinându-1 în eroare prin crearea unor reprezentări false sau prin denaturarea şi
nesocotirea faptelor reale, iar pedeapsa este închisoarea până la 5 ani sau amendă5.

2
A se vedea- George Antoniu, Ocrotirea penalã a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal nr.2/2001 ,
p.125.
3
Capitolul II intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune" din Titlul XIII din Codul penal italian include
următoarele fapte: înşelăciunea;înşelăciunea calificată pentru ob_inerea de aloca_ii publice;înşelăciunea informatică;
insolvabilitatea frauduloasă;distrugerea frauduloasă a bunului propriu şi mutilarea frauduloasă a propriei persoane în
scopul obţinerii preţului unei asigurări; înşelăciunea asupra persoanelor incapabile; camătă ; camătă improprie ; frauda
de emigraţie; abuzul de încredere; însuşirea bunurilor pierdute sau ajunse din greşeală sau caz fortuit la
făptuitor;tăinuirea; spălarea banilor şi folosirea banilor, bunurilor sau foloaselor de provenienţă ilicită .
4
A se vedea-G.Antoniu- op.cit. , p.135
5
A se vedea-G.Antoniu-op.cit. , p.155.
4
IV. Forme actuale de înşelăciune

1. Înşelăciunea prin cecuri si alte infractiuni conexe

Înşelăciunea prin cecuri prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal

Reprezintă una din variantele agravante ale infracţiunii de înşelăciune, putându-se realiza în
una din urmãtoarele modalităţi alternative:
a)prin emiterea unui cec asupra trasului fără a avea provizia sau acoperirea necesară;
b)prin retragerea proviziei, în tot sau parte, după emiterea cecului;
c)prin fapta de a interzice trasului să plătească cecul înainte de expirarea termenului
prevăzut pentru prezentarea la plată.
Pentru întregirea laturii obiective trebuie îndeplinite şi unele cerinţe esenţiale: pentru ca
fapta să se încadreze în art.215 alin.4 , teza I trebuie ca emitentul cecului să nu aibă provizia sau
acoperirea necesară , adică emitentului îi lipseşte cu desăvârşire capitalul sau suma înscrisă în cecul
emis depăşeşte în tot sau în parte suma de care dispune trăgătorul , aflată în depozit la banca
trasă;pentru ca fapta să se încadreze în art.215 alin.4, teza a II-a se cer îndeplinite cumulativ
urmãtoarele condiţii:
a)provizia trăgătorului trebuie să fie egală cu suma din cec , pentru că, dacă provizia
depăşeşte valoarea cecului, trăgătorul va putea dispune de surplusul de capital disponibil ce excede
cecul tras;
b)fapta trebuie să se săvârşească până la expirarea termenului pentru prezentare la plată,
întrucat interdicţia de a retrage provizia sau acoperirea după acest termen ar echivala cu o
indisponibilizare a acestei lichidităţi prin perpetuarea efectelor acestei instituţii;
c)este necesar ca trăgătorul, fie să retragă efectiv, în tot sau parte, acoperirea necesară, fie să
dispună în alt mod de acea sumă; pentru modalitatea alternativă prevăzută în teza a III-a a art.215
alin.4 fapta de a interzice trasului să plătească cecul trebuie să intervină înainte de expirarea
termenului prevăzut pentru prezentarea la plată.
În aplicarea dispoziţiilor art.215 C.pen., Înalta curte de casaţie şi justiţie, în rezolvarea unui
recurs în interesul legii a stabilit cã :fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau
asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului
de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru
altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea
de înşelăciune prevăzută în art.215 alin.4 C.pen.Dacă beneficiarul cecului are cunoştin_ă, în
momentul emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie
infracţiunea prevăzută de art.84 alin.1 pct.2 din Legea nr.59/1934.
Această din urmă infractiune constă în: emiterea cecului fără să fi avut autorizarea trasului,
emiterea cecului fără a avea la tras disponibilul suficient, emiterea cecului cu dată falsă, emiterea
cecului căruia îi lipseşte un element esenţial sau care este emis în favoare atrăgătorului.
Înainte de introducerea art.215 alin.4 Cod penal, unele instanţe au apreciat că sunt aplicabile
prev.art.84 alin.1 din Legea nr.59/1934, în concurs cu art.215 alin.1 şi 3 Cod penal.Altă instanţă a
stabilit că infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934 au fost abrogate implicit sub dublu
aspect, din care primul se referă la faptul că articolul respectiv prevedea două pedepse principale
cumulative (amenda şi închisoarea), spre deosebire de sistemul penal actual care prevede într-un
mod alternativ una sau alta din aceste pedepse. Al doilea motiv a fost considerat acela al

5
incriminării aceleiaşi activităţi infracţionale de art.215 alin.4 Cod penal, care ar fi absorbit deci o
parte din infracţiunile prevăzute de art.84 din Legea nr.59/1934.
În altă ordine de idei, dar cu privire la aceleaşi infracţiuni prevăzute de Legea cecului, prin
Decizia nr. 43/2008, ICCJ a constatat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de
vedere unitar privind competenţa instanţei penale, învestită cu judecarea infracţiunilor reglementate
de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, de a soluţiona
acţiunea civila alăturată celei penale6.
Astfel, unele instanţe au considerat că în acest caz acţiunea civila poate fi alăturată celei
penale, pe motiv că sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, soluţionând latura civilă în
cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr. 59/1934, cu modificările si
completările ulterioare, în temeiul art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedura penală cu
referire la art. 998 şi următoarele din Codul civil.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că acţiunea civilă nu este admisibilă în
faţa instanţei penale întrucât, pe de o parte, infracţiunile prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934,
cu modificările şi completările ulterioare, sunt infracţiuni de pericol şi ca atare nu sunt susceptibile
să producă un prejudiciu material, iar pe de altă parte, cecul refuzat la plată constituie titlu
executoriu, încât în cazul admiterii acţiunii civile s-ar ajunge în situaţia că partea să obţină doua
titluri pentru aceeaşi creanţa.Prin decizia sa, ICCJ a confirmat că aceste din urmă instanţe au
interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

O altă problemă controversată este cea a cecului în alb 7.Cecul în alb este un instrument de
plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile cerute de art.1
din Legea nr.59/1934, respectiv: denumirea de cec;ordinul necondiţionat de a plăti;numele
trasului;locul plăţii;data şi locul emiterii cecului;semnătura trăgătorului. Art.2 din Legea cecului
prevede că “cecul căruia îi lipseşte una din menţiunile arătate în art.1 nu va fi socotit cec” , un astfel
de cec fiind nul absolut.Înlăturarea efectelor nulităţii absolute a cecului emis “în alb” este posibilă
însă nu prin confirmarea acestui act juridic comercial(posibilă doar în cazul nulităţii relative), ci
prin validarea actului juridic în cauză(cecul)prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate în momentul încheierii(emiterii)actului.

Infracţiunile reglementate de Legea nr.59/1934 sunt infracţiuni denumite în doctrină ca

formale, fiind periculoase pentru circuitul civil lato sensu.Existen_a lor nu necesită producerea unor
consecinţe patrimoniale, deoarece protejează numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile
efectuate cu cecuri, în vederea asigurării credibilităţii acestor instrumente de plată, cu rol deosebit în
relaţiile comerciale.

2. Înşelăciunea electronică

În domeniul securită_ii calculatoarelor,înselăciunea8 (denumită în engleză „phishing”)

reprezintă o formă de activitate criminală care constă în obtinerea unor date confidentiale, cum ar fi
date de acces pentru aplicatii de tip bancar, aplicatii de comert electronic (ca eBay sau PayPal) sau
informații referitoare la carduri de credit, folosind tehnici de manipulare a datelor identită_ii unei
persoane sau a unei institutii.
Modalităţile înşelăciunii electronice pot fi rezumate după cum urmează:

”Phishing”constă în obţinerea datelor confidenţiale, cum ar fi date de acces pentru aplicaţii

de tip bancar, aplicaţii de trading sau informatii referitoare la cărti de credit, folosind tehnici de
manipulare a identităţii unei persoane. Un atac de tip „phishing" constă în trimiterea de către
6
I.C.C.J. , s.u. , dec nr.43/2008 , publicată în Monitorul Oficial al Romaniei , Partea I , nr.372 din 3 iunie 2009.
7
A se vedea-M.Vasile, Despre nulitatea absolută a cecului în alb, în Revista de drept comercial nr.11/2006 ,p.78 şi
următoarele.
8
A se vedea şi http://ro.wikipedia.org
6
atacator a unui mesaj electronic, folosind programe de mesagerie instantă, în care utilizatorul este
sfătuit să-şi dea datele confidenţiale, fiind informat că acestea sunt necesare datorită unor erori
tehnice care au dus la pierderea datelor originale. În mesajul electronic este indicată de obicei şi o
adresă de web care conţine o copie a site-ului de web al instituţiei financiare sau de trading.
“Spam” reprezintă trimiterea masivă şi uneori repetată a mesajelor electronice nesolicitate,
către persoane cu care expeditorul nu a avut niciodată contact şi a căror adresă electronică fusese
obţinută pe căi ilegale, prin metoda „phishing".Spammerul trimite e-mail-uri cu informaţii
publicitare, pentru a determina destinatarul acestora să achiziţioneze anumite produse sau servicii;

”Escrow” reprezintă metoda prin care sunt create licitaţii fictive.

”Carding"este metoda prin care sunt transmise mesaje nesolicitate (spam) de actualizare a
informaţiilor deţinatorilor de conturi pe site-urile eBay sau Paypal. Prin modificarea codului sursă a
paginii originale, informaţiile sunt trimise către o adresa de e-mail a făptuitorului prin care acesta
realizează sustragerea datelor utilizatorului site-ului Paypal utilizându-le ulterior la tranzacţii on-
line sau pentru crearea de domenii pentru site-uri false sau falsificarea de tip „blank".

V.Tipologii de infractori care comit înşelăciuni

O primă categorie de infractori care comit înselăciuni sunt infractorii intelectuali Din punct
de vedere psihologic,infractorul intelectual se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie,
viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea
simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, creează impresia că are relaţii multe şi sus – puse,
că este influent şi altruist. Are un aer de gentleman şi un talent eminamente artistic de a păcăli
aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un
plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea
infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi nu
are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului
urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau predispuse la
înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei
oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală
atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă
ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţşi dispune de o fantezie
exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le
interpretează9.
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa
victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia,
deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat
gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiecare
din cei doi protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între autor şi victimă,
funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea
celui de al doilea. Infractorul speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa,
dorinţele victimei etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o
identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele.
Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară
momentană, care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil
diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte 10. El joacă rolul omului
corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale.
Acest “joc” artificial îi denaturează acteleşi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un
9
A se vedea-P.D.Rădulescu, Introducere în sociologia devianţei, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti , 1985
,p.25-28
10
A se vedea-Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară , Ed.Ştiinţifica ,Bucureşti ,1973 ,p.54-55
7
bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl
izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
O altă categorie de infractori sunt “bişniţarii sau şmenarii”, care comit înşelăciuni cu ocazia
schimbului valutar (“şmenul” este un teanc de hârtii de forma unor bancnote). Între două bancnote
reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia
unei anumite sume de bani, “corespunzătoare” tranzacţiei. Iniţial, “şmenarul” îi prezintă “clientului”
teancul real de bancnote, iar într-un moment de neatenţie creat special, schimbă teancul real cu
“şmenul”. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi “şmenul”) sunt prevăzute cu benzi identice
din plastic, pentru a nu fi sesizată diferenţa. Imediat ce “şmenul” a fost plasat victimei, infractorul,
printr-o strategie derutantă special creată (“semnalarea” apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de
la locul faptei. Victima, ştiind că a efectuat o tranzacţie ilegală, ascunde repede “banii”şi dispare şi
ea de la locul faptei, descoperind mai târziu ce i s-a întâmplat.
De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile ghicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă
etc., vrăjitoarele care prin descântece, creează impresia că scot răul din oameni11 etc. Chiromanţia
este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul cuiva, pe baza
interpretării liniilor din palmă. În general, această practică este apanajul ghicitoarelor. De cele mai
multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o intuiţie
remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-le satisfacţii, precum:
promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţă lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promiţând-le
îndeplinirea tuturor dorinţelor. De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime
sau sunt culese de către ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie
conduce la intuirea statusului social şi sentimental al victimei. Pe măsură ce încep să ghicească în
palmă, în funcţie de confirmările sau infirmările victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează
strategia prezicerii.

VI.În loc de concluzie - Infracţiunea de înşelăciune în Noul Cod penal

Cu privire la reglementarea din Noul Cod penal, legiuitorul a ţinut să circumscrie această
sferă a infracţiunii de înşelăciune tuturor acelor fapte care presupun inducerea în eroare a unei
persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, cu imediata
consecinţă a păgubirii acestei persoane.
Opţiunea legiuitorului a fost aceea de a renunţa la incriminarea în mod separat în cadrul
articolului 215 atât a formei speciale de înşelăciune în convenţii (art. 215 alin. 3) cât şi a
înşelăciunii prin emiterea de cecuri fără acoperire (art. 215 alin. 4) existente în actuala
reglementare.Prin această opţiune a legiuitorului nu trebuie să se înţeleagă că aceste forme speciale
şi-au pierdut din importanţă sau actualitate, ci se revine astfel la modelul îmbrăţişat de Codul penal
de la 1968, în forma sa iniţial adoptată, potrivit căruia infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, nu a
mai fost prevăzută în mod separat, considerându-se că ea constitutie o înşelăciune şi poate fi
sancţionată ca atare.
Un argument în plus este acela că noile incriminări referitoare la înşelăciunea privind
asigurările, deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile,
deşi reprezintă forme speciale de înşelăciune, reglementarea lor separată este justificată în contextul
realităţii sociale, fiind necesară riguroasa individualizare şi sancţionare a acestor fapte care au
devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani.
Spre deosebire de situaţia actuală, în dispoziţiile articolului 244 din noul Cod penal este
menţinută, ca formă agravată, doar înşelăciunea săvârsită prin folosirea de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renunţându-se la forma agravată a infracţiunii din art.
215 alin. 5 din actuala reglementare- fapta de înşelăciune care a avut consecinţe deosebit de
grave.În acelaşi timp, ca element de noutate sub aspect procesual, în cazul infracţiunii de

11
A se vedea-Nicolae Mitrofan ,Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă Şansa”-S.R.L. ,
Bucureşti , 2000 , p407-409
8
înşelăciune s-a prevăzut că împăcarea înlătură răspunderea penală, aspect care se regăseşte şi în
cazul înşelăciunii privind asigurările.

BIBLIOGRAFIE

1. George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal
nr.2/2001

2. Ilie Pascu, Infracţiunile contra patrimoniului. Drept comparat, Revista de drept penal nr. 1/2007

3. V.Costiniu, C.Jipa, Culegere de jurisprudenţă penală şi procesual penală a Tribunalului

Bucureşti, Bucureşti, Regia Autonomă “Monitorul Oficial’, 1999

4. V.Cioclei, Infracţiuni contra patrimoniului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011

5.C.Bulai, A.Filipas, Ctin.Mitrache, B.N.Bulai, C.Mitrache, Instituţii de drept penal-curs selectiv

pentru licenţă, Editura Trei, Bucureşti , 2008

6.Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, Bucureşti, Editura All Beck, 1999

7.M.Vasile, Despre nulitatea absolutã a cecului în alb, în Revista de drept comercial nr.11/2006

8.P.D.Rădulescu, Introducere în sociologia devianţei. Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1985

9. Bogdan T. , Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucuresti, 1973

10. M.C.Iacob, Reglementarea infracţiunii de înşelăciune în Noul Cod Penal, în contextul unor
aspecte de drept comparat, Analele Ştiinţifice ale Universitãţii Al.I.Cuza, Iaşi, Vol.L, Juridice, 2009

11.Gheorghită Mateuţ, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de înşelãciune, Studii de

drept romanesc ,nr.3-4/2009

12.Ioan Lascu, Infracţiunea de înşelăciune comisă prin cecuri, Revista Dreptul, nr.10/2006

13. http://ro.wikipedia.org