Ban Cristian Materiale Nemetalice

MODULUL 1
Materiale nemetalice
Obiective :
- Cunoaşterea de către studenţi a principalelor materiale
nemetalice utilizate în construcţia de maşini şi aparate.
- Identificarea tehnologiilor de obţinere şi fabricare a pieselor
din aceste materiale.
- Familiarizarea cu principalele caracteristici fizico-chimice,
cu problemele economice şi de mediu.

MATERIALE NEMETALICE UTILIZATE IN INDUSTRIA

CONSTRUCTIILOR DE MASINI

In industrie, în afară de metale, datorită unor proprietăţi specifice importante, au o largă

utilizare materialele denumite nemetalice. Dintre acestea cele mai importante sunt: lemnul,
masele plastice, cauciucul, sticla, azbestul, materialele ceramice, hârtia, pielea, vopselele, etc.
Greutatea specifica relativ mică (de cca. 5 ori mai mică decât a fontei), rezistenţa relativ
ridicată şi aspectul exterior plăcut al maselor plastice sunt avantajoase,ceea ce fac să fie foarte
mult folosite. Textolitul şi masele lemnoase având un coeficient de frecare scăzut şi rezistenţă
mecanică ridicată se utilizează la fabricarea cuzineţilor pentru lagăre, a roţilor dinţate şi la alte
piese supuse la frecare. Cauciucul având proprietăţi elastice bune, este folosit la executarea
garniturilor, amortizoarelor, etc., iar azbestul, având proprietăţi bune de frecare, este folosit la
executarea discurilor de fricţiune etc. Sticlele cu proprietăţile lor specifice se folosesc la
executarea geamurilor, aparatelor de măsură, aparataj chimic etc. In tehnica modernă există
tendinţa de a înlocui metalele cu materiale nemetalice.
După natura lor chimică materialele nemetalice pot fi împărţite în doua grupe: materiale
nemetalice de origine organică (lemnul, masele plastice, hârtia, pielea) şi materiale nemetalice de
origine anorganică (sticla, materialele ceramice, azbestul, caolinul, mica, precum şi materialele
care provin din varietăţile de carbon amorf şi cristalizat: grafit, diamant, etc.

1. Lemnul
In sensul cel mai larg, lemnul este partea “lemnificată” a masei organice vegetale

1
 Materiale nemetalice
elaborată şi acumulată de plante. In sens restrâns prin lemn se înţelege acea parte a masei
organice vegetale care e cuprinsă de cambiul şi scoarţa plantei având construcţia anatomică şi
compoziţia chimică foarte complicate.
După înălţimea lor, plantele lemnoase în mod convenţional, sunt împărţite în arbori,
arbuşti şi subarbuşti. Tulpina este partea cea mai valoroasa a arborelui, deoarece din ea se
recoltează lemnul cu cele mai variate întrebuinţări. Cele mai importante părţi componente ale
masei lemnoase sunt celuloza (până la 60 %), lignina, substanţele tanante, etc.

Celuloza formează fibrele lemnoase, care au o lungime diferită, în funcţie de specia

lemnoasă: mari - pentru lemn de esenţă moale şi mici - pentru cele de esenţa tare.
Clasificarea diferitelor sorturi de lemn se face după:
 esenţele din care provin: răşinoase (brad, pin, tuia, larice, etc.) şi foioase (tei,
salcâm, plop, stejar, carpen, fag, etc.);
 duritate si rezistenţa mecanică: lemn tare cu duritate mai mare de 650 daN/mm 2 din
speciile tisa, stejar, fag, etc. şi lemn moale cu duritate mai mică de 650 daN/mm 2 din
speciile: plop, tei, brad, molid, etc.
Lemnul este un material anizotrop datorită neomogenităţii sale, ceea ce-i conferă diferite
proprietăţi fizice în funcţie de modul în care s-au preluat probele, umiditatea acestora si alţi
factori.
Conţinutul în apă. In lemnul verde proporţia de apă depinde de structura lemnului şi de
porii săi.
Lemnele verzi au umiditatea în jurul valorii de 5o %, lemnele uscate parţial conţin 20-3o
% apă, cele uscate bine în aer liber conţin 13-15 % apă.
Densitatea diferă mult în funcţie de distanţa de la rădăcină, diferă de locul de origine al
lemnului şi în special de proporţia de umiditate conţinută.
Căldura specifică a lemnului nu depinde de esenţă este în corelaţie cu umiditatea
lemnului.
Dilatarea termică este foarte mică, are valori de 3.1o-7 - 8.1o-7 m la o variaţie a
temperaturii de 1°C.
Puterea calorică la lemnele umede variază între 3ooo-4ooo Kcal/kg, iar la lemnele
uscate 4ooo-5ooo Kcal/kg.
Pentru protejarea împotriva putrezirii, lemnul este supus unor tratamente termice
speciale. Pentru a se reduce combustibilitatea lemnului, acesta se acoperă cu vopsele sau chituri
de silicat, etc. sau se impregnează cu materiale speciale ignifuge.

1.1.Forme de utilizare a materialelor lemnoase

Pentru fabricarea pieselor şi produselor se foloseşte ca materie primă lemnul prelucrat.
După metoda de prelucrare se deosebesc: lemnul rotund (grinda obţinută din trunchi,
butucul scurt şi gros lângă rădăcină etc.), cherestea (dulapuri, scânduri şi şipci); materiale
pentru pardoseli, furnire, placaje, materiale placate, plăci aglomerate etc.
Furnirul este o foaie subţire de lemn cu grosimea de 0,2- 6 mm obţinută prin tăiere plană
sau prin derulare concentrică buştenilor de diferite specii. Furnirele în texturi decorative au
grosimea de 0,4 - 0,8 mm.
Placajul este un semifabricat de lemn, în formă de placă, format prin încleierea unui
număr de foi de furnir (de obicei impar), aşezate unele peste altele, astfel încât direcţia fibrelor
unei foi să fie orientată într-un anumit fel faţă de direcţia foii de deasupra şi a celei de dedesubtul
ei (perpendicular sau înclinată cu 3o°, 45°, 65° sau în cazuri speciale paralelă).
Lemnul lamelat (lamelin) este obţinut prin tăierea plană dintr-un bloc alcătuit din furnire
de diferite specii şi grosimi, încleiate intre ele cu răşini sintetice.
Lignofolul este obţinut prin presarea puternică a foilor de furnir sau placaj. Datorită
durităţii deosebite este utilizat ca înlocuitor de metale, la confecţionarea unor piese mecanice ca:

2
Ban Cristian Materiale Nemetalice
elice de avion, roţi dinţate, suveici, balamale, armături.
Panelul este constituit din plăci de lemn, având un miez bloc sau şipci acoperite pe
ambele feţe cu câte un strat de furnir aşezat cu fibrele perpendiculare pe direcţia miezului şi
încleiat.
Plăcile fibrolemnoase conţin fibre de lemn, ca materie de bază şi până la 12 % lianţi.
Plăcile din aşchii sau fibre de lemn (PAL) pot fi plăci fibrolemnoase izolatoare, plăci
fibrolemnoase dure, sau plăci fibrolemnoase extradure. Elementul de legătură al aşchiilor poate
fi de natură organică sau anorganică,
Bachelita, lemnul delta şi lignofolul sunt varietăţi de materiale plastice lemnoase ce se
deosebesc prin metodele tehnologice folosite la fabricarea lor. Aceste materiale au indici
mecanici superiori.
Lignofolul este utilizat la fabricarea lagărelor, înlocuind metalele neferoase şi textolitul.
Lagărele de lignofol rezistă de 4-13 ori mai mult decât lagărele de bronz, iar fusurile care
lucrează pe astfel de lagăre au o uzură de 4-6 ori mai mică.
Bachelita se obţine prin impregnarea pieselor de lemn cu soluţii alcoolice sau cu emulsii
apoase din răşină fenol-formaldehidică, care se face în autoclave la o temperatura de 6o°C şi la o
presiune de cca. 7 daN/cm2. Materialul impregnat se usucă la o temperatură care se ridică treptat
până la 13o°C. Piesa de lemn impregnată devine treptat un monolit compact.
Lemnul bachelizat poate fi prelucrat mai greu decât cel natural, operaţia realizându-se pe
maşini-unelte pentru aşchierea metalelor şi pe maşini speciale pentru prelucrarea lemnului.
Piesele din lemn bachelizat au o stabilitate chimică deosebită, ele rezistând la acţiunea
acidului sulfuric, fosforic, azotic la temperaturi de 9o-loo°C. Acest lemn este un material foarte
preţios pentru construcţia de maşini şi în industria chimica.
Lignostonul se confecţionează prin presarea la cald a plăcilor de lemn de mesteacăn. Are
rezistenţă mecanică şi greutate specifică aparentă mai mare decât a lemnului natural. Are însă o
rezistenţă redusă la umezeală, pierzându-şi proprietăţile mecanice. Este întrebuinţat în
construcţia de maşini textile, este superior speciilor de lemn tare şi bronzurilor de antifricţiune.

2. Cauciucul
In tehnică se folosesc multe obiecte confecţionate din cauciuc datorită unor proprietăţi
deosebite ale acestuia, cum sunt: elasticitatea foarte mare, rezistenţă la substanţe chimice,
rezistenţă ridicată la vibraţii etc.
După provenienţă, cauciucul poate fi natural sau sintetic.

2.1.Cauciucul natural
Cauciucul natural este o hidrocarbură macromoleculară, cu formula brută (C 5-H8) ce
poate fi considerat ca un produs de polimerizare a izoprenului.
Cauciucul provine din sucul lăptos, numit latex, al unor arbori şi plante tropicale din
familia euforbiaceelor (Hevea braziliensis), şi a unor specii de liane şi ficuşi. Latexul conţine în
medie 35 % cauciuc, 60 % apă şi 5 % răşini, ceruri, proteine şi substanţe minerale.
Din latex prin coagulare, se obţine cauciucul brut. Cauciucul natural este de culoare
gălbuie deschis până la cafeniu, este translucid şi nelipicios. La temperatură ordinară este
izotrop. Prin conservare îndelungată şi la o temperatură sub + l0°C, datorită unei cristalizări
parţiale, devine albicios, opac şi neelastic; prin încălzire revine la starea izotropă.

2.2.Cauciucul sintetic
Cauciucul sintetic este un produs macromolecular obţinut prin polimerizare având
proprietăţi asemănătoare cu ale cauciucului natural.

3
 Materiale nemetalice
2.3.Prelucrarea cauciucului brut
Prelucrarea cauciucului brut în semifabricate şi produse se face prin mai multe
procedee;calandrarea,extruziunea continuă,turnarea sub presiune şi impregnarea ţesăturii.
Calandrarea este operaţia de trecere a cauciucului brut printre cilindrii (maşinile se
numesc calandre), unde este îndesat, şi modelat. Cauciucul poate primi forma de foi sau benzi
netede sau profilate. De asemenea se poate executa cauciucarea ţesăturilor.
Pentru obţinerea produselor profilate (garnituri pentru geamuri de automobil, ţevi, bare,
camere de automobil şi de bicicletă etc.), se prelucrează cauciucul prin extruziune continuă.
Turnarea sub presiune constă în introducerea forţată a cauciucului brut din camera de
comprimare în forma metalică. Procedeul se aplică la prelucrarea pieselor cu configuraţie
complicată.
Impregnarea ţesăturii cu cauciuc, se face pe maşini speciale cu ajutorul unor uleiuri pe
bază de cauciuc.

3. Mase plastice
3.1.Proprietăţile principale ale maselor plastice
Proprietăţile principale ale maselor plastice sunt:
1. capacitatea de a se modela uşor, datorită unei plasticităţi ridicate.
2. rezistenţa deosebită ce o prezintă masele plastice la acţiunea majorităţii acizilor sau
bazelor;
3. rezistenţa la oxidare;
4. impermeabilitatea, conductibilitatea termică şi electrică redusă;
5. greutatea specifică comparabilă cu a aluminiului;
6. rezistenţe comparabile sau chiar mai mari ca ale oţelului. De aceea este explicabilă
utilizarea lor, cu precădere, în toate ramurile industriei, drept înlocuitori ai
materialelor feroase sau neferoase.
Masele plastice fac parte din categoria materialelor nemetalice cu structură obişnuit
amorfă, obţinute prin topirea în comun a mai multor constituenţi
Constituentul principal al maselor plastice îl formează răşina, care-i influenţează şi
proprietăţile fizice, mecanice, electrice conferind şi numele masei plastice ce o formează.

3.2.Răşinile.Răşini termorigide.Materialul de constituţie. Plastifiantul.Substanţe

lubrifiante. Materialele auxiliare:
Răşinile au rol de liant al celorlalţi constituenţi ai masei plastice.
Răşinile sunt un amestec de substanţe macromoleculare care după provenienţă pot fi:
naturale sau sintetice. Din grupa răşinilor naturale fac parte: chihlimbarul, şerlacul şi
colofoniu, acestea sunt utilizate mai rar în industria maselor plastice datorită costului ridicat şi a
cantităţii lor limitate. O largă utilizare au căpătat însă răşinile sintetice. Acestea pot fi: răşini de
polimerizare (obţinute din aceeaşi monomeri uniţi în polimeri cu aceeaşi structură ca şi
monomerul, dar cu proprietăţi diferite) şi răşini de policondensare (care sunt polimeri, obţinuţi
prin reacţiile chimice ale mai multor monomeri cu structură diferită).
După comportarea la încălzire răşinile se împart în: răşini termoplaste ce prezintă
proprietatea de a se înmuia la încălzire şi de a-şi păstra la răcire forma dată fără a suferi vreo
transformare chimică:
Răşini termorigide prin încălzire devin suficient plastice, iar odată răcite ele se întăresc
ireversibil datorită transformărilor chimice suferite.
Materialul de constituţie formează scheletul mecanic al masei plastice, influenţându-i
în mare măsură proprietăţile fizico-chimice. Acestea pot fi naturale sau sintetice. Cele naturale
după origine se subdivid în următoarele grupe:

4
Ban Cristian Materiale Nemetalice
- vegetală (făină de lemn., fibre de bumbac, in, cânepă, etc.);
- animală (praf de oase, fibre de mătase, fibre de lână, etc.);
- minerală (praf de marmură, mică, cuarţ).
Materialele de constituţie sintetică sunt formate din diverse fibre de sticlă, de mase
plastice sau sub formă de fire.
Plastifiantul are rolul de a micşora fragilitatea şi rigiditatea maselor plastice, de a mări
elasticitatea şi fluiditatea în vederea unei prelucrări mai uşoare .
Substanţe lubrifiante ca: acidul uleic, stearina, stearatul de calciu, etc., introdus în masa
plastică au rolul de a împiedica lipirea acestora de uneltele cu ajutorul cărora se prelucrează.
Materialele auxiliare: oxidul de magneziu, de calciu sau alte materiale se introduc
pentru a imprima maselor plastice anumite proprietăţi secundare sau catalizare, de a neutraliza
complet resturile de acizi, rămase în masa plastică, etc.

3.3.Mase plastice pe bază de compuşi macromoleculari obţinuţi prin reacţii chimice

de polimerizare în lanţ
Aceste mase plastice sunt produse macromoleculare obţinute prin polimerizare, adică
prin procesul de unire al moleculelor de acelaşi fel ale unor substanţe cu caracter nesaturat după
formula n.A=(A)n, produsul rezultat fiind un produs cu aceeaşi compoziţie procentuală, însă cu o
greutate moleculară de „n” ori mai mare. Substanţa unitară care se polimerizează este un
monomer, iar substanţa rezultată este un polimer. Când polimerizarea se face între mai mulţi
monomeri diferiţi rezultă un polimer mixt sau un copolimer.
Din această grupa fac parte următoarele mase plastice:

Polietilena: material termoplastic, este o hidrocarbură parafinică cu formula chimică -

CH2-(CH2)-CH2-. Se obţine din polimerizarea monomerului de bază, etilena, care la rândul ei
este un derivat al gazului metan. Polietilena se utilizează ca material izolant la tehnica curenţilor
de înaltă frecvenţă, pentru izolarea cablurilor matrne.
Teflonul (politetra fluor-etilenă) are aceeaşi structură chimică ca şi a polietilenei, cu
deosebirea că în locul hidrogenului este florul -CF2 - (CF2)n - CF2,. Este neutră la acţiunea
metalelor alcaline, calciului şi sodiului topite sau la acţiunea fluorurii clorice. Stabilitatea termică
de durată se situează în jurul temperaturii de 180 0C, iar rigiditatea dielectrică este până la 80
KV/mm în raport cu grosimea stratului.
Coloranţii sau pigmenţii se utilizează pentru colorarea maselor plastice. Ei trebuie să fie
rezistenţi la acţiunea luminii şi a temperaturilor ridicate.
Masele plastice pe bază de poliacetat de vinil şi policlorură de vinil sunt cele mai
diverse, începând cu lichide şi produse asemănătoare cauciucului şi terminând cu produsele
solide de presare, mase plastice incolore, transparente sau translucide colorate în diverse culori.
Toate acestea au la bază răşinile poliacetatul de vinil şi policlorură de vinil. Aceste mase plastice
sunt deosebit de stabile la acţiunea agenţilor chimici, unele sunt rezistente la acţiunea luminii
solare sau la acţiunea unor solvenţi.
Răşinile pe bază de poliacetat de vinil se livrează sub forma cleiurilor pentru fabricarea
chiturilor şi a materialelor stratificate.
Răşinile pe bază de policlorură de vinil se utilizează la confecţionarea izolaţiilor pentru
cabluri, ţevi flexibile şi diferite căptuşeli.
Copolimerii pe bază de plasmă de vinil şi acetat de vinil se utilizează în amestecuri
pentru granule de presare, injecţie, extrudare, calandrareşi pentru prepararea soluţiilor, din care
se realizează vase, inele de etanşare, ţevi, etc.
Polistirenul este un material plastic din grupa polimerilor vinilici, este o răşină obţinută
prin polimerizarea stirenului C6H5CH=CH2, care este un lichid transparent, incolor, cu greutate
specifică de 0,905 daN/dm3, cu punctul de fierbere 15o°C. Se obţine prin cracarea benzenului
etilic, produs de condensare al etilenei cu benzenul. Stirenul polimerizează uşor sub acţiunea

5
 Materiale nemetalice
luminii, a căldurii şi a catalizatorilor.
Polistirenul poate fi obţinut cu greutăţi moleculare diferite în funcţie de gradul de
polimerizare. Toate calităţile de polistiren se caracterizează prin rezistenţă la acizi şi substanţe
alcaline concentrate sau slabe cu excepţia acidului azotic concentrat, rezistenţă la alcooli şi
uleiuri minerale şi lipsă de rezistenţă faţă de solvenţii organici.
Din polistiren se produc: impregnate, lacuri, fibre, folii, plăci, bare, tuburi şi diverse
piese. Datorită proprietăţilor pe care la posedă polistirenul ca material plastic are o mare utilizare
în industria constructoare de maşini. Procedeul curent de formare este injecţia. Se obţin piese de
19-1000 g. Prin acest procedeu se realizează în mod curent roţi dinţate pentru aparate silenţioase.
Polimetacrilatul de metil, material termoplast, are ca monomer esterul metilic al
acidului metacrilic, obţinut din acetonă si acid clorhidric.
Prin modul de conducere a operaţiei de polimerizare se pot obţine plexiglas, lacuri şi
adezivi pentru plăci din acelaşi material sau din materiale ca: metal, lemn sau alte mase plastice.

3.4.Mase plastice pe bază de compuşi macromoleculari obţinute prin reacţii de

polimerizare si policondensare în trepte
Aceste mase plastice se fabrică prin transformări chimice discontinue, întrerupte în timp,
formând macromolecule cu faze diferite.
Mase plastice fenol-formaldehidice (fenoplaste) se obţin prin polimerizarea şi
policonden- sarea fenolului (C6H5-OH) rezultat din distilarea fracţionată a gudroanelor de huilă şi
a formal-dehidei CH2O, obţinută prin distilarea fracţionată a lemnului verde, în prezenţa unui
catalizator.
In funcţie de raportul dintre fenol şi formaldehidă cât şi de caracterul catalizatorului se
pot obţine răşini de tip novolac sau răşini de tip rezolic.
Răşinile de tip novolac pentru a fi transformate în răşini termoreactive trebuie să li se
adauge cantitatea de formaldehidă care le lipseşte. Ele se folosesc îndeosebi pentru realizarea
lacurilor, care au o aderenţă foarte bună pe suprafeţele metalice, rezistând bine la umezeală după
o încălzire la 15o°C în cuptor.
Răşinile rezolice, după faza în care se întrerupe reacţia, sunt denumite rezol (bachelită
A), rezitol (bachelită B) şi rezit (bachelită C).
Răşina în faza de rezol, prin încălzire, se topeşte şi se dizolvă în alcool; în faza de rezitol,
la încălzire, se înmoaie, iar în alcool se umflă; în faza rezit (faza stabilă) devine termorigidă şi
rezistentă la acţiunea alcoolului.
Produsele mai importante fabricate pe bază de rezol sunt răşinile pentru impregnarea
materialelor stratificate, pentru presare, etc.
Aminoplastele sunt materiale plastice obţinute în urma reacţiei de policondensare dintre
uree şi formaldehidă, în cazul - răşinilor carbamidice sau din melamină şi formaldehidă, în cazul
răşinilor aminotriazinice. Sunt materiale opace şi stabile la lumină, dacă sunt colorate cu diverşi
coloranţi. La căldură îşi pierd stabilitatea, descompunându-se cu formare de goluri şi fisuri. Faţă
de fenoplaste aceste materiale plastice au o higroscopicitate apreciabilă. Se utilizează în calitate
de adezivi - soluţii de impregnare şi ca pulbere pentru obţinerea obiectelor de forme variate.
Poliamidele sunt materiale termoplaste. In prezent se produc mai multe calităţi de
poliamide denumite generic, nailon şi cunoscute sub diferite denumiri comerciale: perlan,
kapron, relon, etc.
Datorită proprietăţilor mecanice şi electrice deosebite poliamidele se
întrebuinţează la noi în ţară la executarea roţilor dinţate silenţioase, lagărelor, pieselor pentru
maşini speciale, rulmenţi, mantale de protecţie pentru cabluri, etc.

3.5.Materialele plastice stratificate

Materialele plastice stratificate sunt obţinute prin presarea împreună a unor straturi de
diverse materiale impregnate cu diferite răşini; o categorie aparte o constituie materialele

6
Ban Cristian Materiale Nemetalice
stratificate cu suport lemnos.
Materialele plastice cu materiale de constituţie organice, prezintă dezavantajul
neomogenităţii proprietăţilor. Din această grupă fac parte: pertinaxul şi textolitul.

3.6.Mase plastice pe bază de macromolecule naturale modificate chimic

Dintre macromoleculele naturale, importanţă tehnică prezintă „celuloza” pentru
obţinerea esterilor şi a eterilor de celuloză şi „caseina” pentru obţinerea meselor proteice.

3.7.Mase plastice pe bază de nitroceluloză.

Nitroceluloza rezultă din nitrarea celulozei cu un amestec de acid azotic şi sulfuric şi este
utilizată pentru elaborarea celuloidului şi a etrolului. Celuloidul este un material termoplast cu
elasticitate ridicată, dar inflamabil. Se utilizează în industrie, în general, sub forma plăcilor
debitate din blocuri presate. Electrodul este un material termoplast, obţinut din nitroceluloză cu
material de constituţie mineral sau organic.

3.8.Mase plastice pe bază de acetat de celuloză,

Mase plastice pe bază de acetat de celuloză , se obţin din acetatul de celuloză care
rezultă prin tratarea celulozei cu un amestec de acid acetic şi anhidridă acetică în prezenţa
acidului sulfuric. Din acetat de celuloză se fabrică filme, folii sau mase de presare. Ele sunt mai
avantajoase decât celuloidul datorită lipsei mirosului de camfor, a stabilităţii mai mari la căldură
si a neinflamabilităţii, din care cauză se utilizează şi la fabricarea materialelor ignifuge.

3.9.Procedee de prelucrare a maselor plastice

Prelucrarea maselor plastice are ca scop transformarea lor în produse semifabricate sau
piese finite. Alegarea procedeului de prelucrare este determinată de forma, dimensiunile şi de
destinaţia produsului, cât şi de proprietăţile şi natura materialului, iniţial. Aplicarea procedeelor
de prelucrare este deseori precedată de operaţii pregătitoare ale materiei prime cum sunt:
amestecare si omogenizare.

Cele mai frecvente procedee de prelucrare ale maselor plastice sunt:

Presarea. Se realizează în următoarele variante:
- presarea în matriţă;
- presarea prin transfer;
- presarea prin injecţie.
Presarea în matriţă se efectuează la rece pentru masele plastice termoplaste şi la cald
pentru masele plastice termorigide. Matriţele de presare se confecţionează din materiale
rezistente la coroziune şi temperatură cum sunt: oţelul, bronzul de mare rezistenţă, uneori chiar
din fenoplaste.
In funcţie de comportarea la temperatură a masei plastice, prelucrarea prin presare se
poate efectua la cald sau la rece.
La cald se realizează presarea maselor plastice termoreactive (amino-plaste, fenoplaste,
etc), care de obicei se introduc preîncălzite în matriţă unde sunt supuse unei presiuni de loo-5oo
daN/cm2 şi unei încălziri de 16o-195°C până la terminarea reacţiei de întărire.
Presarea la rece se aplică maselor plastice termoplaste. Realizarea presiunii de 14o-21o
daN/cm2 se face cu viteza mari ceea se determină ridicarea temperaturii masei presate în funcţie
de liant la 80-l60°C. Produsele obţinute prin presate la rece nu au suprafaţa netedă şi luciul
caracteristic pieselor presate la cald.
Presarea prin transfer soluţionează un inconvenient al presării în matriţă. Din cauza
conductibilităţii termice reduse a maselor plastice, în cazul produselor cu secţiune relativ mare,
procedeul anterior nu poate asigura o încălzire uniformă în toată masa produsului ceea ce-i

7
 Materiale nemetalice
conferă neomogenitatea proprietăţilor finale. Frezarea prin transfer se bazează pe folosirea unei
camere de încărcare din care masa plastică încălzită este presată în matriţă.
Presarea prin injecţie se execută în mod asemănător cu presarea prin transfer, însă nu la
prese, ci la maşini speciale de injecţie, semiautomate sau automate, dispuse de obicei orizontal.
Procedeul extrudării este folosit mai ales, în prelucrarea materialelor termoplaste, fiind
asemănător injectării cu diferenţa că în locul matriţei închise aici se foloseşte un cap de extrudare
(matriţă) se permite desfăşurarea continuă a procesului de fabricaţie.
Calandarea se aplică în scopul obţinerii foilor şi foliilor din mase plastice, sau dublare
cu mase plastice a diverselor ţesături.
Filarea este procedeul prin care se obţin firele de masă plastică.
Sudarea maselor plastice este asemănătoare cu a metalelor. Se aplică maselor plastice
termoplaste. Se realizează cu sau fără material de adaos.

4. Grunduri, chituri, vopsele, lacuri şi emailuri.

Grundurile, vopselele, lacurile şi emailurile sunt materiale fluide care se aplică pe
suprafeţele metalice sau nemetalice prin vopsire, cu scopuri decorative sau de protecţie
anticorozivă. Rezistenţa la agenţii atmosferici, la coroziune, la acţiunea razelor solare,
capacitatea de a suporta în bune condiţii schimbările de temperatură, cât şi alte proprietăţi,
determină utilizarea lor aproape în toate domeniile economiei naţionale. Constituenţii principali
ai acestor materiale de acoperire prin vopsire sunt:
- liantul, care este un amestec de compuşi organici dizolvaţi într-un solvent, având
proprietatea de a forma pelicule (filma) continua prin uscare;
- pigmenţii, sunt substanţe organice sau anorganice, ce imprimă culoarea, măresc rezistenta
peliculei şi încetinesc îmbătrânirea ei ;
Grundurile sunt materiale protectoare, formate dintr-o substanţă peliculogenă, cu
suspensie de pulbere fină metalică de Zn sau Pb. Cu ajutorul grundurilor se realizează protecţia
anticorozivă catodică a metalelor feroase în apa de mare sau în atmosferă; coroziunea metalică
afectează numai pigmentul metalic.
Chiturile sunt materiale utilizate pentru umplerea porilor, cavităţilor sau la netezirea
suprafeţelor grunduite. Ele îmbunătăţesc aspectul exterior al pieselor, dar înrăutăţesc
proprietăţile mecanice şi anticorozive ale acoperirii, ceea ce determină renunţarea la chituire în
cazul acoperirilor speciale. După modul de aplicare, chiturile se împart în: chituri de cuţit
(şpaclu) şi chituri de stropit.
După uscare, peliculele sunt dure şi se pot şlefui.
Vopselele sunt materiale peliculogene, dând pelicule colorate, mate sau semilucii.
Vopselele pot fi: de ulei, emulsionabile sau cu lianţi solubili în apă.
Lacurile sunt materiale peliculogene, care nu conţin pigmenţi. Ele sunt incolore sau slab
colorate. Lacurile se fabrică pe bază de ulei, de maşină, de derivaţi celulozici, etc. După uscare
unele lacuri se pot şlefui şi lustrui cu paste speciale.
Emailurile sunt lacuri pigmentate cu sau fără materiale de adaos şi formează după uscare
pelicule dure, dar ca aspect neted şi lucios. Emailurile sunt de mai multe categorii în funcţie de
lacul utilizat: de ulei, de nitroceluloză, etc. Se pot aplica prin vopsire cu pensula (manual), prin
pulverizare, prin inversionare sau prin aplicarea principiului electroforezei unde se obţin pelicule
de ordinul a 25- 35m. Materialele ce urmează a fi emailate sunt supuse unor operaţii de pregătire,
prin curăţire şi decapare, pentru că stratul de acoperire să fie depus uniform şi să aibă o aderenţa
bună.

5. Sticla
Sticla este un material nemetalic cu structură amorfă, termoplast, obţinut prin topirea în
comun a mai multor constituenţi, care sunt:

8
Ban Cristian Materiale Nemetalice
- vitrifianţi, aceştia formează osatura sticlei, SiO2;
- fondanţi, cu rolul de a coborî temperatura de topire, Na2O,K2O;
- stabilizatori, care măresc duritatea, rezistenţa mecanică şi stabilitatea chimică MgO, PbO,
Al2O3;
- transparenţi AS2O3, KNO3;
- opacizatori Ca F2;
- coloranţi, oxizi ai diferitelor metale, pentru colorarea sticlei.
Categoriile de sticlă industrială se clasifică în sticlă obişnuită si sticlă tehnică. Din
categoria sticlei obişnuite fac parte: sticla de geamuri, oglinzi, armată, etc.
Constituenţii se amestecă în comun în stare solidă, apoi se introduc în cuptoare unde are
loc topirea.
Prelucrarea sticlei se poate realiza prin următoarele procedee: turnare, laminare, suflare
în matriţă, centrifugare şi presare urmate uneori de operaţii de finisare ca: polizarea,
gravarea, etc.
In industria de autovehicule sau în ansamblele la care, prin spargerea sticlei există
pericolul accidentării, se utilizează sticla securit, care prin spargere formează cioburi rotunjite
sau reţine cioburile. In acelaşi scop se utilizează şi sticla triplex, formată din două straturi de
sticlă obişnuită lipite prin intermediul unei folii de celuloid, relon, vinilin, etc.
Pentru protecţia pieselor metalice de acţiunea agenţilor chimici sau a apei se utilizează
uneori emailurile de sticlă.

6. Azbestul
Azbestul este un mineral care se găseşte în rocă sub formă de filoane de grosimi de la 1
mm la câţiva milimetrii, care constau în fibre orientate perpendicular pe direcţia filonului.
Este un silicat hidratat de magneziu. Materialul se sortează după lungimea fibrelor. Cu
cât acestea sunt mai lungi, cu atât azbestul este de calitate mai bună. Anumite fibre suficient de
lungi se filetează în amestec cu bumbac, obţinându-se fire care pot fi ţesute. Compoziţia chimică;
42-59 % Si; 21-41 % MgO; 1-4o % cantităţi mici de oxizi de fier, apă de absorbţie şi de
constituţie.
Azbestul este un material izolator termic şi este singurul material electroizolant care
poate fi înfăşurat suportând temperatura ridicate: abia la 5oo - 7oo°C pierde apa de cristalizare,
ceea ce-i micşorează rezistenţa la tracţiune. Făina de azbest serveşte la prepararea chiturilor
speciale. Fibrele mai scurte se amestecă cu liant şi se execută din ele plăci de azbest (carton).
In amestec cu ciment se obţine plăcile de azbociment, un material preţios pentru
construcţie.

7. Materiale din piele.

Industria de prelucrare a pieilor produce articole semifabricate: talpă, piele, etc., sau
fabricate: curele de transmisie, articole tehnice, încălţăminte îmbrăcăminte, etc. prin prelucrarea
pieilor obţinute în general de la animalele domestice: bovine, porcine, cabaline.
Pielea brută este formată din mai multe straturi suprapuse după cum urmează:
- epiderma, este stratul subţire de la exterior,
- derma, este partea principală a pielii, partea care asigură rezistenţă pielii;
- stratul subcutanat, este stratul de la partea interioară. Modul de alcătuire a
ţesuturilor pielii depinde de poziţia ocupată de aceasta pe animal şi în funcţie de
această poziţie pielea prezintă şi proprietăţi diferite care influenţează utilizarea în
diverse scopuri.
Compoziţia chimică: 60-70 % apă: 22-39 % pro-teine: 0,2 - 8 % grăsimi; 0,l - 0,2 %
substanţe minerale.
In cadrul procesului de prelucrare pielea crudă este supusă următoarelor operaţii:
- curăţirea pentru îndepărtarea resturilor de carne şi grăsimi;

9
 Materiale nemetalice
- conservarea, efectuată în scopul de a nu se degrada, se poate realiza prin: sărare
directă, saramurare, sărare şi uscare, sărare;
- sortarea după calităţi;
- tăbăcirea este procesul de transformare a pielii brute cu ajutorul tananţilor, într-un
produs stabil din punct de vedere chimic, imprimându-li-se totodată produselor anumite
proprietăţi fizice şi mecanice utile ca: rezistenţă la căldură şi frig, duritate, plasticitate, etc.
In industria pielăriei majoritatea operaţiilor de prelucrare sunt automatizate.

8. TESTE DE AUTOEVALUARE.

Încercaţi să răspundeţi la câteva întrebări de verificare

1. Ce este lemnul ?
2. Din ce se compune lemnul ?
3. Ce putere calorică are lemnul ?
4. Care sunt principalele forme de utilizare a materialelor lemnoase ?
5. Ce este cauciucul ?
6. Ce este calandrarea cauciucului ?
7. Care sunt principalele proprietăţi ale maselor plastice ?
8. Ce răşini naturale cunoaşteţi ?
9. Ce ştiţi despre; polietilenă, teflon, polistiren, celuloid ?
10. La ce se folosesc grundurile, chiturile, vopselele, lacurile şi emailurile ?
11. Care este compoziţia de bază a sticlei ?
12. Care sunt procedeele principale de prelucrare a sticlei ?
13. Ce ştiţi despre materialele din piele ?

Bibliografie:

1. Domsa, A. Tehnologia fabricării pieselor din pulberi. Bucureşti, E. T., 1979.

2. Dragan, I. s.a. Tehnologia deformarilor plastice. Bucureşti, E.D.P.,1979.
3. Drimer, D. s.a. Tehnologii si materiale neconventionale. Litografia I. P., Bucureşti , 1979.
4. Jakab, E. s.a. Tehnologia materialelor. Litografia I. P., Braşov, 1969.
5. Jakab, E. s.a. Tehnologia mecanica. Universitatea din Braşov, 1974, vol. 2.
6. Jakab, E. s.a. Tehnologia materialelor. Universitatea din Braşov, 1978.
7. Jakab, E. s.a. Tehnologia materialelor. Universitatea din Braşov, 1989.
8. Nanu, A. Tehnologia materialelor. Bucureşti, E.D.P., 1983.
9. Palfalvi, A. s.a. Tehnologia materialelor. Bucureşti, E.D.P., 1984.
10. Voicu, M. s.a. Tehnologia materialelor. Bucureşti, E.D.P., 1981.

10
Ban Cristian Materiale Nemetalice

CUPRINS

1. Lemnul........................................................................................................................................3
1.1.Forme de utilizare a materialelor lemnoase.......................................................................................3
2. Cauciucul....................................................................................................................................3
2.1.Cauciucul natural..............................................................................................................................3
2.2.Cauciucul sintetic..............................................................................................................................3
2.3.Prelucrarea cauciucului brut..............................................................................................................3
3. Mase plastice..............................................................................................................................3
3.1.Proprietăţile principale ale maselor plastice......................................................................................3
3.2.Răşinile.Răşini termorigide.Materialul de constituţie. Plastifiantul.Substanţe lubrifiante.
Materialele auxiliare:..............................................................................................................................3
3.3.Mase plastice pe bază de compuşi macromoleculari obţinuţi prin reacţii chimice de polimerizare în
lanţ..........................................................................................................................................................3
3.4.Mase plastice pe bază de compuşi macromoleculari obţinute prin reacţii de polimerizare si
policondensare în trepte..........................................................................................................................3
3.5.Materialele plastice stratificate..........................................................................................................3
3.6.Mase plastice pe bază de macromolecule naturale modificate chimic...............................................3
3.7.Mase plastice pe bază de nitroceluloză..............................................................................................3
3.8.Mase plastice pe bază de acetat de celuloză,.....................................................................................3
3.9.Procedee de prelucrare a maselor plastice.........................................................................................3
4. Grunduri, chituri, vopsele, lacuri şi emailuri.........................................................................3
5. Sticla............................................................................................................................................3
6. Azbestul......................................................................................................................................3
7. Materiale din piele.....................................................................................................................3
8. TESTE DE AUTOEVALUARE...............................................................................................3
Bibliografie:.....................................................................................................................................3

11