MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE POLIŢIE "Ştefan cel Mare"

TEZA ANUALĂ

TEMA: ESENŢA DREPTULUI

Chişinău, 2002
 PLANUL

INTRODUCERE

1. ESENŢA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

2. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

3. DREPTURILE ŞI VALORILE SOCIALE

4. DEFINIŢIA DREPTULUI

ÎNCHEIERE

2
 INTRODUCERE

Pentru a înţelege mai bine ce este esenţa dreptului este necesar de a da

răspuns la o mulţime de întrebări aşa ca:
"Ce este dreptul?",
"De unde vine originea dreptului?",
"Ce înseamnă drept obiectiv?",
"Ce este drept subiectiv?"
"Care relaţii sociale reglementează dreptul?".
Căutînd răspuns la aceste întrebări am depus o muncă intelectuală unde
m-am îndreptat la studierea următorilor autori: I.Ceterchi, I.Craiovan "Teorie
generală a dreptului", D.Baltag "Teoria generală a dreptului şi statului" şi
mulţi alţii.
Esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi
raporturilor interne necesare, relativ stabilite, care constituie natura laturilor
a fenomenelor şi o fixează într-o clasă de fenomene înrudite.
Din cele expuse mai sus rezultă că esenţa dreptului este voinţa
generală, oficială, devenită voinţă juridică, exprimată în legi sau apărată de
sta, trebuie privită ca unitate de momente sociale şi psihologice. Voinţa
juridică se numără printre elementele componente ale conştiinţei juridice.
Fără a se identifica cu constituţia juridică voinţa reprezintă o parte activă a
acesteia.

3
 1. ESENŢA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

Noţiunea de drept este utilizată în mai multe sensuri. Trebuie

menţionat de asemenea că această categorie aparţine nu numai ştiinţelor
juridice, ci şi altor ramuri ale ştiinţelor sociale, precum eticii, unde
categoriile de drept nedrept constituie capitole importante ale cunoaşterii.
Dreptul, ca întreaga componenţă juridică a vieţii sociale, este un
fenomen deosebit de complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare
aprofundată a legităţilor obiective a existenţei sale, a dinamicii sale, a
factorilor care-l configurează şi valorilor pe care le promovează.
Cuvîntul "drept" este folosit în mai multe sensuri. El derivă de la
latinescul "directus", luat în sens metaforă ("deretul" de la "dirigo", care
înseamnă drept – orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă). În
limba latină, însă, cuvîntul care corespunde substantivului "drept", "just"
(drept), "dreptate" (lege). Cuvîntul este întîlnit şi în alte limbi cu aceiaşi
semnificare: droit – la francezi; riaht – la englezi; diritto – la italieni; recht –
germani.
Dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Dreptul ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o
tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să
apere societatea de excese1.
În limbaj juridic noţiunea de drept este utilizată prioritar în două
sensuri: 1. drept pozitiv sau obiectiv şi 2. drept subiectiv. De asemenea mulţi
autori susţin existenţa unui drept natural, sursă a dreptului pozitiv,
atribuindu-i fie o natură divină, fie una raţională.
Dreptul pozitiv (obiectiv) este constituit din totalitatea normelor
obligatorii, elaborate de organele competente ale statului sau sancţionate de
1
D.Baltag "Teoria generală a dreptului şi statului", Cimişlia, 1996, p.32.

4
acestea, normele ce pot fi realizate la nevoie prin intermediul coerciţiei
statale1.
Dreptul subiectiv este puterea individului trăind într-o societate
organizată în stat de a se comporta într-un anumit fel (de a avea o anumită
conduită) potrivit normelor juridice în vigoare, sau de a pretinde unei alte
persoane un anume compartiment - să dea, să facă sau să nu facă ceva –
putînd apela la nevoie la ajutorul organelor de stat.
Calificarea dreptului în prima sa ipoteză de "obiectiv" nu vrea să
însemne că aceasta – adică normele juridice cuprinse, de pildă, în legi – ar
vrea o existenţă independentă de voinţă, interesul sau conştiinţa oamenilor,
precum bunăoară, fenomenele sau legile naturii. Dimpotrivă aceasta exprimă
aşa cum vom vedea, voinţa şi interesele poporului sau a unor grupuri ori
categorii sociale care sînt, însă, fixate sau obiectivate în normele juridice,
căpătînd astfel o existenţă destinată, obiectivă, materializată în forma legilor
sau a altor acte aparte, de puterea publică.
Vorbind, însă de dreptul unei persoane (fie că e vorba de o persoană
fizică, fioe că e vorba de o instituţie, o organizaţie sau în genere de o
persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a
terenului sau a unei firme comerciale, dreptul de vot, dreptul la salariu sau la
concediu, dreptul de a încheia un contract etc., avem în vedere dreptul
subiectiv, pe care titularul, persoana fizică, îl foloseşte şi exercită nemijlocit.
Dreptul subiectiv mai aplică categoria de libertate2.
Evident că drepturile obiective (de obicei, pentru desemnarea lor se
foloseşte pluralul) sînt organic legate de dreptul obiectiv, neputînd fi
concepute fără să fie prevăzute în normele juridice.

1
G.Vrabie "Teoria generală a dreptului", p.5.
2
I.Deleanu "Drepturile subiective şi abuzul de drept", Cluj, 1988, p.8.

5
 Dar şi experienţa dreptului obiectiv ar rămîne fără sens dacă
prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, în relaţiile
interumane. Totuşi, cele două sensuri ale conceptului de "drept" evocă două
ipoteze. De asemenea este de menţionat – aşa cum vom vedea în analiza
raportului juridic – că drepturilor subiective le corespund, în mod colerativ,
obligaţiile juridice.
Un alt termen în limba română se evocă care se evocă din domeniul
dreptului este adjectivul "juridic". Derivat din latinescul jus (drept),
vocabula "juridic" este absolut indespensabilă pentru a putea desemna
ipoteze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială, cum ar fi
actele juridice, rapoartele juridice, conştiinţa juridică.
Termenul "drept" se mai foloseşte şi pentru desemnarea ştiinţei
juridice, ca de pildă: Facultatea de drept, Academia sau Instituţia de drept
sau drept civil ca ramură a ştiinţei dreptului.
Ca să înţelegem care este esenţa conţinutului şi forma dreptului,
trebuie să înţelegem că, ca orice fenomen, dreptul este unitatea unor laturi
calitative şi cantitative. Denumirea conceptul dreptului, prin prisma
categoriilor filozofice de esenţă, conţinut şi esenţă, conţinut şi formă, implică
eforturi de subliniere a trăsăturilor şi determinărilor calitative fundamentale
ale dreptului, precum şi efortul de sesizare a modalităţilor specifice de
organizare internă şi externă a conţinutului1.
Mai pe larg esenţa unui fenomen se referă: la unitatea laturilor,
trăsăturilor şi raporturilor interne necesare, relativ stabilite, care constituie
natura lăuntrică a fenomenului – şi o fixează într-o clasă de fenomene
înrudite.

1
D.Baltag "Teoria generală a dreptului şi statului", Cimişlia, 1996.

6
 Pentru a înţelege esenţa dreptului, trebuie să pătrundem în interiorul
lui, a sesiza legăturile între care i se oferă o relativă stabilitate, a identifica
legăturile interne1.
Observaţiile cele mai vechi asupra însuşirii lucrurilor au continuat
ideea de calitate pe care Aristotel o definea ca fiind "deosebirea substanţei",
adică ceea ce deosebeşte corpurile între ele. Deci, putem defini calitatea ca o
însuşire internă, proprie obiectului de a fi o graniţă, care delimitează un
obiect pe altul, un fenomen de altul.
Dacă ne pornim de la ideea expusă de Aristotel, vom deveni calitatea
dreptului. Din totalitatea determinărilor ale dreptului se desprinde o calitate
principală, care exprimă calitatea întregului, determinarea lui internă, aceasta
este calitatea juridică a voinţei şi interesului care prezidează în apariţia
normelor dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea
raporturilor interumane.
Orice modificări va suferi un sistem juridic, prin orice ţări va trece,
această calitate principală va rămîne neschimbată2.
În drept voinţa are două semnificaţii: în primul caz – este vorba de
rolul voinţei generale (a grupurilor sociale sau a întregii societăţi),
determinate de anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin
intermediul activităţii statale (creînd dreptul de stat) şi apoi de voinţa
individuală, în procesul aplicării dreptului şi apoi, voinţa individuală, în
procesul aplicării dreptului.
Voinţa este o categorie psihologică, ea reprezintă acel proces psihic,
prin care se înfrîng anumite obstacole, prin acţiuni orientate către realizarea
unui anumit scop, propus în mod conştient. Aici se are în vedere voinţa

1
G.Avornic, S.Baieş "Bazele statului şi dreptul Republicii Moldova", Chişinău,
1994, p.23.
2
D.Baltag "Teoria generală a dreptului şi statului", Cimişlia, 1996.

7
generală, ce se exprimă în cutume sau legi, şi care tinde să se subordoneze
voinţei individuale avînd la origine conştiinţa generală.
Ideea existenţei unei asemenea voinţe generale o întîlnim în concepţia
contractualismului. Elaborînd teza că, înainte de starea socială oamenii au
trăit în stare de natură (cea mai fericită, după Rousseau, în ea omul era pentru
om zeu – homo homi deus – sau, dimpotrivă, cea mai nenorocită, după
Hoblees, în care omul era omul pentru om lup – homo homini pupus) –
contribualismul consideră că vine o vreme cînd forţele individuale ale
fiecăruia nu mai erau suficiente, fiind necesară deplasarea stării de natură şi
întrarea în stare de societate, impunîndu-se o nouă organizare a formelor
existente.
Neputînd crea forţe noi, oamenilor le rămînea doar posibilitatea
formării, prin agregaţie a unei sisteme de forţe concentrice, care să asigure
rezistenţa necesară conservării individului. Pentru ca asocierea să fie eficace,
trebuia exact ca într-un contact – să se menţină şi forţa şi eficace, trebuia
exact ca într-un contact – să se menţină şi forţa şi libertatea fiecăruia dintre
asociaţi. Asemenea forme de asociere avea, ca scop, apărarea, cu toată forţa
comună, a persoanei şi avutul fiecărui asociat.
Fiecare din noi, - spunea I.I.Rousseau în Contractul social, - pune în
comun persoana ca şi toate puterile sale sub conducerea supremă a voinţei
generale şi mai privim pe fiecare ca parte individuală a totului".
Voinţa generală, în concepţia lui Rousseau, nu este suma tuturor
voinţelor, ci numai a celor ce concordă în vederea asociaţiei.
Dreptul, ca şi statul, apar în această concepţie ca produse ale voinţei,
ca forme necesare ale vieţii în comun. În drept se exprimă poziţia şi
interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale.

8
 Hegel consideră că voinţa generală, ca voinţa statului, este superioară
voinţei individuale şi mai puternică decît ea fiind – pentru aceasta – o formă
mai înaltă a libertăţii şi o treaptă superioară a spiritului.
Dîndune seama că esenţa dreptului este voinţa generală oficială
(devenită voinţa juridică, exprimată în legi sau apărată de stat) trebuie privite
ca o unitate de momente sociale şi psihologice. Voinţa juridică se numără
printre elementele componente ale conştiinţei juridice. Fără a se identifica cu
conştiinţa juridică voinţa reprezintă o parte activă a acesteia.
După cum am subliniat, omul acţionează într-un mediu social şi natural
determinat, iar în acest mediu social şi natural dreptul "programează
libertatea sa de acţiune, fiind în reguli stabilite pe cale oficială sau desprinse
printr-o îndelungată convieţuire, etaloane de conduită". Presiunea legilor
sociale determină o încredere a "libertăţii absolute" de manifestare a omului,
statornicindu-i anumite praguri, un anumit plafon de compartiment.
Asemenea note caracteristice alcătuiesc substanţa dreptului, calificarea
sa esenţială, fiind întîlnită invariabil în orice sistem juridic.
Dreptul nu poate rămîne doar în stare de voinţă. Raţiunea sa practică,
legăturile sale cu interesele fundamentale ale oamenilor şi ale structurilor
sociale de bază, imprimă dreptului trăsături de eficienţă mult mai pronunţate
în comparaţie cu alte seturi normative (morale, obişnuielnice etc.).
Ca să înţelegem mai bine, dreptul îşi găseşte concretizarea în
elementele de conţinut şi formă ale acestuia.
Conceptul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi
conexiunilor care formează conturul voinţei şi intereselor sociale. Conţinutul
dreptului trebuie privind în multitudinea elementelor sale alcătuitoare, a
proceselor care-i dau fiinţă specifică a conexiunilor multiple pe care le
stabileşte.1
1
M.Djuvara "Teoria generală a dreptului", Bucureşti, 1995, p.43.

9
 Vorbind de conţinut ne raportăm la două planuri şi anume, conţinutul
normativ şi conţinutul social, ca două laturi elemente, conexiuni diverse ale
conţinutului dreptului.
Deci, conţinutul dreptului, are ca latură componenţa sistemului
normelor juridice (lucrul ce-i determină pe unii autori să vorbească despre
conţinutul normativ al dreptului). Conţinutul normativ relevă însăşi conduita
sau compartimentul prescris de norme juridice, adică ce drepturi şi obligaţii
concrete au oamenii în anumite împrejurări.
Conţinutul social al dreptului este dat de scopul, de voinţa şi interesele
pe care dreptul le exprimă şi le consacră. În principiu, dreptul exprimă voinţa
şi interesele deţinătorilor puterii de stat. "Dreptul are forma în care statul îşi
organizează, prin constrîngere, asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii, -
spunea cunoscutul jurist german din a doua jumătate a secolului trecut
Rudolif von Jhering, - pentru că scopul este creatorul întregului drept". Nu
poate fi ocolit faptul că în spatele legiuitorului stau interese, scopuri ale
forţelor sociale ce deţin puterea, adică categorii sau clase sociale, partide
politice, grupe de presiune, organizaţii sociale, civice, care, în funcţie de
ponderea ce o au în raportul de forţe, în componenţa dintre organele
guvernamentale şi opoziţie, impun o anumită reglementare. Întrucît
exprimarea esenţei şi conţinutul dreptului ţine de problematica generală
filozofică a dreptului, răspunsurile date sînt şi în funcţie de curentul sau
şcoala filozofică respectivă.
O altă întrebare care trebuie s-o lămurim este Forma dreptului.
Cercetările ştiinţifice scot la iveală faptul că studiul conţinutului nu poate fi
desprins de cel al formei sale.

10
 Dacă analizăm dreptul de sinestătător, el ne va apare într-o unitate a
conţinutului şi formei sale. Din cele arătate mai sus se poate spune că,
dreptul are două forme:
- forma internă, şi
- forma externă.
Forma internă a dreptului este interacţiunea ramurilor dreptului
(sistemului dreptului), gruparea normelor juridice, instituţii şi ramuri.
Forma externă a dreptului poate di privită din mai multe puncte de
vedere:
1) din punct de vedere al modificării, ai voinţei legislatorului –
izvoarele dreptului;
2) din punct de vedere al modificărilor de exprimare a modalităţilor
de exprimare a normelor de drept în diferite acte ale organelor
puterii de stat – legi, decrete, hotărîri;
3) din punct de vedere al modificărilor de sistematizare a legislaţiei –
codificări, încorporări etc.
După cele analizate mai sus putem spune că, prin forma dreptului, se
are în vedere modul de exprimare a normelor juridice.

2. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

11
 Pentru a înţelege această întrebare trebuie să pornim de la cercetarea
analitică a factorilor de configurare a dreptului ţine cont de toate
caracteristicile participării omului la viaţa socială, de corelaţie cu mediul
natural şi social. Ideea existenţei unor factori exteriori compleţi care exercită
influenţa asupra dreptului s-a constatat în perspectiva admiterii caracterului
evolutiv al dreptului, a progresului juridic.
Factorii de configurare a dreptului se poate împărţi în următoarele
categorii:
1) cadrul natural;
2) cadrul istoric;
3) cadrul social-istoric;
4) cadrul social-politic;
5) cadrul social-economic;
6) cadrul cultural-ideologic;
7) factorii umani;
8) factorul internaţional.
1) Cadrul natural este un factor de configurare a dreptului.
În toate componenţele sale – mediul geografic, factorii biologici,
filozofie, demografici – aceşti factori influenţează dreptul.
Mediul geografic – reprezintă un ansamblu de factori, care
influenţează viaţa socială, dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării
politice etc.
Factorul demografic – de asemenea are influenţă asupra
reglementărilor juridice. Sînt cunoscute măsuri de liminarea creşterii
demografice şi invers, măsuri de stimulare a relaţiilor şi mentalităţilor
cuplului conjugal faţă de descendenţa finală (investiţia demografică) 1.

1
N.Popa "Teoria generală a dreptului", Bucureşti, p.42.

12
 Diverse împrejurări naturale, care nu depind de voinţa omului, pot prin
voinţa legii, constitui cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor.
Asemenea elemente sînt naşterea, moartea, curgerea implacabilă şi
inversabilă a timpului, consolida juridic sau stinge un drept, un cutremur
poate provoca un raport juridic de asigurare de bunuri.
2) Cadrul istoric, etnic, naţional are în vedere condiţiile istorice şi
particularităţile etnico-naţionale ale populaţiei. De exemplu, existenţa unei
populaţii cu o singură etnie omogenă, prezenţa minorităţilor etnice şi
naţionale a populaţiei, componenţa multietnică şi naţională a populaţiei, toate
îşi pun cuvîntul într-un fel sau altul asupra dezvoltării dreptului1.
3) Cadrul social-politic – are o configurare specifică de acţiune asupra
dreptului.
Acest factor de configurare are o componenţă completă a căror
funcţionare conjugată nu poate rămîne în nici un sistem de drept fără urmări.
Economicul, politicul, ideologicul, culturalul – au o influenţă puternică
asupra dreptului.
4) Cadrul social-economic, determinat de nivelul economiei, formele
de proprietate, structurarea societăţii în diferite clase sau categorii sociale
profesionale.
5) Cadrul cultural-ideologic (creaţie spirituală, ideologică, religia,
cultura în general) are o influenţă asupra reglementării juridice.
Asupra dreptului exercită o influenţă şi structurile organizatorice ale
societăţii. Aici nu se are în vedere doar structurile politice oficiale – statul în
primul rînd – ci şi grupurile de interes, grupurile de presiune politice –
structurii sociale nestatale2.

1
N.Popa "Teoria generală a dreptului", Bucureşti, p.43.

2
D.Baltag "Teoria generală a dreptului şi statului", Cimişlia, 1996, p.60.

13
 6) Factorul uman, reprezintă zona centrală de interes pentru orice
legislator. Reglementînd compartimentul oamenilor în cadrul unor categorii
diverse de raporturi sociale la capacitatea sa de influenţă chiar de a
transforma social.
De la naştere omul parcurge un proces de socializare, proces care
semnifică integrarea omului în societate, învăţarea modului social de
existenţă, subordonarea faţă de regulile de conduită, devenire umană a
individului, însuşirea regulilor de convieţuire socială.
Factorul internaţional, situaţia internaţională, raporturile cu vecinii, cu
comiterea internaţională care influenţează asupra dreptului.
Aceşti factori luaţi la un loc într-o măsură mai mare sau mai mică, în
elaborarea reglementărilor juridice1.

3. DREPTUL ŞI VALORILE SOCIALE

1
N.Popa "Teoria generală a dreptului", Bucureşti, 1992.

14
 Studiind factorii de configurare a dreptului am înţeles că dreptul nu
poate fi complet fără cercetarea valorilor sociale pe care le urmăreşte
societatea şi în slujba cărora trebuie să acţioneze reglementările juridice.
Studiul valorilor sociale formează un capitol aparte denumit antologia
juridică1.
Referindu-ne la valorile sociale ale dreptului în prezent, trebuie
menţionat că ele decurg din idealurile Declaraţiei de independenţă a
Republicii Moldova. Alături de justiţie asemenea valori sînt: democraţia, cu
tot ceea ce implică ea – demnitatea umană, securitatea juridică, statul de
drept, proprietatea în formele ei multiple, societatea civilă, suveranitatea
naţională.
Bazîndu-ne pe ceea ce am arătat mai sus, o să luăm fiecare valoare
socială împarte şi o s-o caracterizăm:
1. Democraţia - presupune necesitatea instaurării puterii libere alese a
poporului în societate, asigurarea egalităţii, drepturilor şi
obligaţiilor cetăţeneşti în conformitate cu prevederile documentelor
internaţionale, respectul persoanei umane, libera dezvoltare a
personalităţii sale, omul în centrul preocupărilor, văzut ca scop, ca
mijloc;
2. Securitatea juridică – presupune respectul drepturilor şi libertăţilor
persoanei împotriva oricăror abuzuri, încrederea cetăţeanului că
drepturile sale sînt respectate;
3. Statul de drept apreciat ca valoare socială – presupune
instaurarea unei puteri bazate pe domnia legii a justiţiei, principiile
separării şi pluralismului politic. Fiecare dintre aceste principii sînt
ele însele valori sociale.

1
I.Cetevchi, I.Grajovan "Introducere în teoria generală a dreptului", Bucureşti,
1993, p.22.

15
 4. Suveranitatea naţională - are în vedere asigurarea dreptului
fundamental al poporului de a-şi determina singur modul de
organizare şi de viaţă în contextul societăţii internaţionale,
contemporane, cu respectarea principiilor dreptului internaţional;
5. Ordinea constituţională – este o sinteză a tuturor acestor valori,
exprimată în existenţa Constituţiei ca lege fundamentală supremă,
ce consfinţeşte principiile şi trăsăturile fundamentale ale statului şi
societăţii noastre, ale orînduirii social-politice şi economice.

4. DEFINIŢIA DREPTULUI

Pentru a răspunde la această întrebare, de la bun început menţionăm că

nu există şi nu se pune problema de a da o definiţie general acceptată.

16
Diferiţi autori au definit dreptul în funcţie, mai ales de poziţia şi orientarea
lor filozofică, de şcoala sau curentul juridic căruia i-au aparţinut.
Dintre cele mai cunoscute şi frecvente definiţii ale dreptului din
antichitate greco-romană se înscriu cele ale juristconsultilor romani Celsius
şi Ulpiani. "Jus est boni et aequi" deci "dreptul este arta binelui şi echităţii"
spune Celsius, iar Ulpian îl defineşte aşa cum am văzut prin cele trei
precepte fundamentale, care stau, de alt fel, şi la baza definirii conceptului de
justiţie.
În Evul Mediu, continuînd tradiţia gînditorilor antici, dar cu pregnante
accente idialist-creştine, Toma d'Aquino (secolul al XII-lea) face o triplă
distincţie înăuntrul dreptului, şi anume între dreptul etern, care este de esenţă
divină dreptul uman şi dreptul pozitiv, analizînd raporturile dintre acestea.
În concepţia lui, atît legea pozitivă, cît şi cea umană, trebuie analizate
în sensul conformităţii lor cu dreptul etern, cu justiţia divină.
Un pas imens înainte, o adevărată revoluţie în gîndirea juridică, se
realizează odată cu pregătirea revoluţiei burgheze. Un rol important în
dezvoltarea teoriei dreptului au avut-o autorii din Anglia, Olanda, Germania,
Franţa etc. aşa ca Hobbes (1588-1679), H.Grotius (1583-1645), J.Locko
(1636-1704), S.Pufendorf (1636-1694), Jean-Jacques-Rousseau (1712-1778),
G.Wolff (1674-1754) şi mulţi alţii.
Formarea ştiinţei ce are ca obiect viaţa juridică a societăţii. va fi
influenţată de filozofia clasică germană – Kant (1724-1804), Heghel (1770-
1831) şi Fichte (1762-1814), aceştia au încercat să dea noţiunea de drept şi să
dea definiţia dreptului.
O concepţie care a avut o mare influienţă asupra gîndirii politice şi
juridice, din Europa îndeosebi, este cea fundamentată de Karl Marx şi
Friedrich Enghels, care, criticînd teoriile anterioare epocii lor, precum şi cele

17
contemporane cu privire la drept, susţin că aceasta este "o voinţă de clasă",
este voinţa acelei clase care, fiind deţinătoare a principalelor mijloace de
producţie, devine prin aceasta şi clasă conducătoare în stat.
În încheiere, ca o concluzie la analiza făcută, conceptul dreptului –
apariţia, dinamica, factorii de configurare a dreptului, normativitatea şi
valorile juridice, propunem următoarea definiţie: "Dreptul este sistemul
normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care
orientează compartimentul uman în conformitate cu valorile sociale ale
societăţii respective.

ÎNCHEIERE

În această lucrare am dat răspuns la întrebările principale care erau

după plan. Acum succint vom arăta din ce este compusă lucrarea.

18
 Dreptul pozitiv (obiectiv) este constituit din totalitatea normelor
obligatorii, elaborate de organele competente ale statului sau sancţionate de
acestea, norme ce pot fi realizate la nevoie prin intermediul corecţiei statale.
Dreptul subiectiv este puterea individului trăind într-o societate
organizată în stat, de a se comporta într-un anumit fel (de a avea o anumită
conduită potrivit normelor juridice în vigoare, sau de a prinde unei alte
persoane un anumit compartiment – să dea, să facă sau să nu facă ceva
putînd apela la nevoie la ajutorul organelor de stat.
Dreptul în esenţă are următoarele caracteristici:
- este determinat, în cele din urmă, de viaţa materială a societăţii, de
baza ei economică;
- are natură de clasă, fiind expresia voinţei a intereselor fundamentale
ale societăţii sau a majorităţii populaţiei;
- constituie o exprimare general-obligatorie a deţinătorilor puterii de
stat, o expresie normativă a voinţei de stat.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iunie 1994.

19
2. D.Baltag "Teoria generală a statului şi dreptului", Tipografia Cimişlia,
1996.
3. G.Vrabie, S.Popescu "Teoria generală a dreptului", Iaşi, 1993.
4. I.Humă "Introducere în studiul dreptului", Iaşi, 1993.
5. А.Алексеев "Теория государства и право", Москва, 1996.
6. И.Хропанюк "Теория государства и право", Москва, 1986.

20