Testare nr.

2 la Procese civilizatorii contemporane

Rădăcinile filosofice ale postmodernismului

1. Descrieți teoriile antimoderne din perioada modernă (Rousseau, Kant)

Critica civilizației la Rousseau relevă viziunile postmoderne care văd civilizația ca pe un fel de
alienare. Rousseau a afirmat că stadiul de dezvoltare a omului, asociat cu ceea ce el a numit „sălbatici” a
fost cel mai bun sau optim în dezvoltarea umană, între extreme mai puțin decât optime ale animalelor
brute, pe de o parte și, de extremă a civilizației decadente pe de altă parte. "... Nimic nu este atât de blând
precum omul în starea sa primitivă, atunci cand este plasat de natură la o distanță egală de prostia brutelor.

Rousseau scrie despre stadiul de dezvoltare umană asociat cu salbaticii urmatoarele: ''Cu toate că
oamenii au devenit mai puțin îngăduitori, și cu toate că mila naturală a suferit deja unele modificări,
această perioadă a dezvoltării facultăților umane, menținând o poziție de mijloc între indolența statului
nostru primitiv și activitatea capricioasă a egocentrismului nostru, trebuie să fi fost cea mai fericita și mai
durabilă epocă.Cu cât mai mult reflectăm asupra ei, cu atât mai mult se constată că această stare a fost
câtuși de puțin subiectul celei mai bune răsturnări pentru om. (...) Starea de salbaticie, pare să confirme că
rasa umană a fost făcută să rămână în ea întotdeauna; că această stare este o adevărată tinerețe a lumii; și că
toate progresele ulterioare au fost în aparență, atât de mulți pași spre perfecțiunea individului, dar, de fapt,
spre decăderea speciei.”

Adoptând credința că toate degenerează în mâinile oamenilor, Rousseau a învățat că oamenii ar fi

liberi, înțelepti, și buni în starea naturala și, că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de
limitările nenaturale ale civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii la viață bună. ''Sălbaticul nobil'' al
lui Rousseau, stă în opoziție directă cu omul de cultură

Critica rațiunii la Kant se bazează cel mai mult pe deconstrucția rațiunii ca entitate centrală care ar
explica realitatea la postmoderni.

Opera lui Kant este văzută ca forma de dezvoltare plenară a modernităţii: individualistă,
instrumentală, mecanică, metodologică şi manipulativă. Concepţia kantiană este, de aceea, de cele mai
multe ori, ca o paradigmă opusă post-modernităţii atât în ceea ce priveşte cele două domenii „sensibile” în
care intervenţia concepţiei kantiene a produs perspective originale: teoria moralei – etica şi teoria
frumosului – estetica, cât şi în ceea ce priveşte teoria raţionalităţii – cunoaşterea. Or, se pare că în acest caz
am avea de a face cu o eroare provenită dintr-o prejudecată generată de ideologia postmodernă însăşi.
„Învăţătura” kantiană cum că paradoxurile noastre sunt însăşi inima fiinţei noastre este baza şi emblema
paradigmei postmoderne. „Kant are, sau ar trebui să aibă, o relevanţă specială pentru acele idei şi
experienţe pe care noi le numim uneori «condiţia postmodernă» în calitatea sa, înainte de toate, de
teoretician al paradoxului, şi aici întâlnim, ceea ce Lyotard, Jauss şi alţii au considerat important să ne
întoarcem de tradiţia gânditorilor începând cu Hegel şi Marx înapoi la Kant.”

Acest fapt pare a fi fost ocultat de către rigiditatea viziunii care a preferat să opună brutal
postmodernismul modernităţii şi a creat în avântul opoziţiei atotcuprinzătoare un concept bloc al
Iluminismului. Or, modernitatea a fost de la origini legată şi complicată de timpuria concepţie organică
asupra lumii la fel ca şi de emergenţa viziunii romantice.

Demersul fundaţionalist kantian la nivel pur teoretic, a generat în cadrul evoluţiei (în spirit
postmodern?) a teoriei cunoaşterii de la punctul 0 al demersului critic: critica raţiunii, dezvoltări înspre o
semioză infinită a criticii criticii, critica criticii criticii ş.a.m.d. Acest fenomen s-a materializat în perioada
contemporană în câştigarea certitudinii raţionale a limitelor raţiunii formale, în cadrul teoriei matematice –
paradigma raţionalităţii universale şi necesare – prin teoremele gödeliene de incompletitudine şi
inconsistenţă a oricărui sistem axiomatic.

2. Apreciați repertoriul postmodernismului, sfârșitul istoriei, dispariția subiectului, critica metafizicii.

Sfârșitul istoriei

Istoria este interpretată în modul în care realul însuși s-ar fi modelat după pretinsele valori superioare
(opuse vieții). Dacă în istoria filosofiei, de la Socrate la Hegel, este istoria rațiunilor pe care filosoful-preot le
oferă pentru a legitima supunerile, istoria pur și simplu este cea a nihilismului progresiv, unde prin ”nihilsm”
se înțelege victoria forțelor reactive și a voinței de a nega viața. Nihilsmul realizat, identificat de Nietzsche cu
lumea modernă, ar reprezenta ”victoria categorică a sclavilor”, rezultat al voinței negative de putere, ce
triumfă ”prin sustragerea forței celuilalt”.

Modernitatea, prin urmare, nu aduce decât aparent ceva nou. Ea nu ar reprezenta decât o schimbare de
formă a nihilsmului, înlocuirea valorilor superioare cu valorile umane, consecință a ”morții lui Dumnezeu” –
un evenimt ”zgomotos”, dar neesențial. Morala înlocuiește acum religia, iar locul valorilor divine este luat de
utilitate, progres, valorizarea istoriei; se rămâne prin urmare, în imperiul valorilor prestabilite, în aceeași
”istorie a unei erori”.

Dispariția subiectului

Subiectul însuși, ca și conștiință, se decentrează din perspectiva diferanței: el nu își este niciodată în
întregime prezen sieși; e mereu diferit, actualizarea unui centru a a unei esențe fiind doar ficțiunea care face
opac jocul diferențelor și al dizlocărilor ”sinelui” (care trebuie citit barat, în manieră deconstructivă).
”Celălalt”, în această perspectivă, nu mai reprezintă o alteritate fundamental străină și exterioară, ci este
înscris în constituția sinelui.

Pentru Derrida, întreg esențialismul filosofic, ține de afirmarea unor centre ce domină asupra (dar și prin
intermediul) ”marginilo”. Termeni din zona psihanalizei sunt la rândul lor, implicați în practica deconstrucției.
Ceea ce ”este” (ca esență) sau ceea ce este semnificat se constituie ca urmare a ”represiunii” și ”excluderii”
diferenței, care se insinuează însă prin ”suplimentele”, prelungirile, adaosurile ce permit constituierea
centrului sau esenței.

Critica metafizicii

De metafizică nu putem scăpa ca de o opinie sau de o doctrină în care nu mai credem, spune Heidegger.
Cum poate fi ea atunci depășită? Heidegger sugerează mai multe modalități. Destrucția metafizicii este una
dintre ele, care trimite la reinterpretarea diferitelor momente ale metafizicii prin prisma uității ființei,
înțelegerea momentelor ei ca diferite etape ale ”rătăcirii” ”departe de ființă”. Această reinterpretare trimite
mai departe la depășirea metafizicii prin ”acceptarea” (Verwindung) ființei, prin aprofundarea destinului
ființei în Occident, sesizarea până la capăt a neesității erorii, cum ar fi spus Nietzsche. În această ipostază, nu
se mai speră la o depășire critică a metafizicii și nici la o continuare a ei, ci se acceptă metafizica la fel cum se
acceptă ”urmele unei boli sau o durere în fața căreia ne resemnăm”.

Singurul pas ”dincolo” de metafizică, interpretează Vattimo, se realizează cu sesizarea caracterului de

”transmitere istorico-destinală” a tezelor metafizicii, fapt ce răpește pretențiilor constrângătoare ale metafizcii
întreaga lor forță. Atitudinea ce rezultă de aici e un soi de relativism istorist, pentru care nu există nici un fel
de adevăr ultim, ci doar aperturileistorice în care adevărurile metafizicii au survenit.
 3. Analizați programele postmoderne la Nietzche, Heidegger, Foucault, Derrida.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior
individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea
cunoașterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare.
Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca
raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată
de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere
necesare cunoașterii.

Pentru a te salva din acest construct al cunoașterii a devenit necesară critica ei, și astfel să-i
deconstruiești cunoașterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în fața inevitabilei
deconstrucții a cunoașterii, sistemelor de putere, ce se numește hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul
unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numește "logocentrism". În loc să-ți
bazezi cunoașterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoașterii a fost privită ca fiind generată de jocul
liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a
permisivității jocului liber în contextul mai larg al conversației și discursului duce postmodernismul spre
adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referințelor sau tropilor.

Înarmați cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserțiuni, filosofii postmoderni au
început să atace unitatea modernismului și a acelei unități cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a
făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorității sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest
atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuși.

Jean Baudrillard, Michel Foucault, și apoi Roland Barthes (în operele sale mai târzii, post-
structuraliste) sunt de asemenea nume de referință în teoria postmodernă. Postmodernismul are drept aliați
apropiați mai multe discipline academice contemporane, mai ales pe cele din câmpul sociologiei. Multe din
ideile sale provin din domeniile feminismului sau a teoriei post coloniale. Alții identifică mișcările anti-
establishment și de underground din anii șaizeci ai secolului XX ca primele manifestări ale nașterii
postmodernismului.

Căutându-i rădăcinile, unii i le identifică în spagerea idealismului de tip hegelian și în impactul celor
două războie mondiale (poate și a conceptului de Război mondial). Heidegger și Derrida erau gânditorii cei
mai influenți în analizarea fundamentelor cunoașterii care alături de opera lui Ludwig Wittgenstein și de
filosofia sa a acțiunii, de linia fideistă din filosofia teologică a unor Søren Kierkegaard sau Karl Barth, și chiar
alături de nihilismul filosofiei lui Nietzsche.

Metoda lui Michel Foucault de a aplica dialectica lui Hegel gândirii despre corp este considerată o altă
bornă importantă. Deși se întâmplă arareori să poți stabili cu exactitate care sunt originile unei asemenea
schimbări sociale majore, e destul de probabil să presupunem că postmodernismul reprezintă acumularea
deziluziilor în fața proiectului Iluminist și al progresului științific, element centrl al gândirii moderne.

Esențial pentru această abordare rămâne însă studiul lui Jacques Derrida, intitulat Structure, Sign and
Play in the Discourse of Human Sciences, un capitol al volumului Scriitura și diferența, publicat inițial separat
într-un articol în 1966.

Acest punct de vedere are detractori înflăcărați care îl consideră dificil și abscons, și o violare a
contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-și
aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparență cititorului.

Analizând esența postmoderismului, să examinăm apariția și etapele principale ale dezvoltării lui. Ca
predecesori ai postmodernismului pot fi considerați F. Nietzsche, S. Freud, M. Heidegger, cât și
neopozitiviștii.

F. Nietzsche, de exemplu, a criticat știința și filosofia clasică în numele vieții și al păstrării, chiar și al
„bestializării" omului natural, menționând că dispare din știință părerea independentă asupra realității,
caracterul cinstit și convenabil al ei ș.a.

M. Heidegger a criticat știința și filosofia clasică pentru „uitarea existenței". El cerea cultivarea la
oameni, a calităților spiritual-emoționale pentru a le păstra ,,în prezență". Neopozitivismul, la rândul lui, a
declarat despre cotitura lingvistică din prima treime a sec. XX, despre semiotizarea realității, ce a urmat după
aceasta. Postmoderniștii, în continuare, cereau înlocuirea existenței obiectuale prin limbă, text, cunoștințe,
vorbeau și despre necesitatea de a lua în considerație și neraționalul, inconștientul, existența din activitatea
omenească.

În dezvoltarea posmodernismului, deosebim două etape: prima - legată de analiza distrugerii, de

distrugerea raționalismului științific, a „Eului" uman conștient, de descentralizarea conștiinței, iar cea de a
doua - de analiza gramatologiei.