Sunteți pe pagina 1din 258

UNIVERSITATEA „TOMIS”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI


ADMINISTRATIVE

ECONOMIE
NOTE DE CURS

Conf. univ. dr. MOCANU NELU


CAPITOLUL I
CONSTITUIREA ECONOMIEIE CA ŞTIINŢĂ

1.1. Originea noţiunii şi principalele etape ale devenirii economiei ca


ştiinţă
Economia, după cum afirma Albert Rees, este ştiinţa socială care se ocupă de
căile prin care oamenii şi societăţile caută să-şi satisfacă nevoile materiale şi dorinţele.
Sintagma de economie politică provine de la cuvântul grecesc „Oikonomia", format
din „oikos" - casă, gospodărie economică, „nomos" - lege şi „polis" - cetate, stat,
fiind utilizat pentru prima dată în literatura de specialitate de către francezul Antoin de
Montchrestien de Vatteville, în anul 1615 în lucrarea „Trăite d'economie politique", în
perioada mercantilistă, caracterizată de acumulări excesive de metale preţioase şi
dezvoltare a comerţului, în special cu produse manufacturate.
Începuturile ştiinţei economice moderne coincid cu autonomizarea ştiinţei
economice faţă de celelalte ştiinţe sociale ca filosofia sau morala, transformarea
ştiinţei despre economie într-o ştiinţă de sine stătătoare, având obiect, metodă,
concepţie şi funcţii proprii (paradigmă proprie). Acest proces s-a desfăşurat în timp,
trecând prin mai multe şcoli şi curente de gândire economică care au statuat şi
aprofundat paradigma ştiinţei economice.
Până în secolul al XV-lea ideile economice au avut un caracter relativ şi răzleţ,
s-au limitat să povestească, să descrie anumite fenomene economice în contextul unor
preocupări de altă natură (filosofică, politică, morală, istorică etc), neexistând lucrări
cu caracter strict economic. Au existat unele scrieri cu caracter economic, ca cele ale
lui Xenofon, 444-354 î.H., filosof antic grec ce a scris o lucrare intitulată
„Economica"; Aristotel, 382-322 î.H., filosof antic grec ce abordează în lucrările
„Politica" şi „Etica nicomahică" probleme economice legate de valoarea de între-
buinţare şi valoarea de schimb ale unui bun economic, originea şi rolul banilor în
comensurarea bunurilor şi facilitarea schimbului direct; scrierile lui Toma d'Aquino în
sec. XIII şi ale lui Nicole Oresme în sec. XIV, ce tratau probleme economice ca:
- preţul just - care să permită recuperarea cheltuielilor pentru aducerea
bunurilor pe piaţă, respingând înşelăciunile practicate de unii negustori;
- salariul just - care să permită celor ce prestează o muncă utilă un trai
decent;
- nevoia intervenţiei statului în viaţa economico-socială;

2
- rolul bisericii creştine, care a promovat idei economice, contribuind
prin slujitorii săi la proliferarea problematicii economice legate de principiul dreptăţii
comutative potrivit căruia orice drept implica, pentru persoana care-1 revendica, şi o
datorie, o obligaţie faţă de societate;
- atitudinea faţă de credit şi cămătărie, iniţial condamnate, apoi
acceptate pe motivul existenţei riscului pierderii capitalului împrumutat de către
proprietari în situaţia în care debitorul este insolvabil (rău platnic), evitându-se astfel
conflictul cu negustorii.
Pe fondul dezvoltării comerţului şi a schimbărilor lente dar permanente în
tehnica de producţie, precum şi a înfăptuirii marilor descoperiri geografice, se
conturează germenii gândirii economice moderne. Primul salt în ştiinţa economică,
odată cu autonomizarea acesteia din sfera ştiinţelor morale debutează cu
mercantilismul, curent de gândire economică ce susţine îmbogăţirea prin monedă,
respectiv acumularea de metale preţioase pe baza comerţului, stimulând dezvoltarea
manufacturilor şi a exportului cu produse manufacturate, dar şi a proprietăţii private şi
a intereselor personale, acestea din urmă fiind considerate stimulative atât pentru
prosperitatea comercianţilor, cât şi a societăţii în general.
Fiziocratismul subliniază rolul agriculturii în sporirea avuţiei naţionale,
dezvoltării economiei şi a societăţii, deplasând centrul investigaţiilor din sfera
circulaţiei de mărfuri în sfera producţiei şi consumului de bunuri materiale,
evidenţiind pentru prima dată conceptele de „circuit economic" şi „produs net"
(diferenţă între valoarea producţiei agricole şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea
acesteia), admiţând totodată crearea, repartiţia şi circulaţia produsului între clasele
societăţii.
Liberalismul economic clasic constituie principalul curent din gândirea econo-
mică ce susţine producţia de bunuri economice în condiţiile proprietăţii private asupra
acestora, considerată temelie a economiei moderne de piaţă. Având la bază
individualismul, respectiv convingerea curentului liberal că cele mai bune decizii pot
fi luate de către fiecare agent economic în parte în funcţie de interesele lui, concurenţa
dintre agenţii economici de pe piaţă, ca expresie generalizată a libertăţii, oscilaţia
preţurilor pe piaţă, ceea ce determină o „ordine naturală", respectiv „autoreglarea"
economiei prin mecanismul preţurilor, liberalismul asigură alocarea optimă a
resurselor în vederea satisfacerii trebuinţelor, funcţionarea echilibrată a economiei, în
ciuda unor dezechilibre temporare şi parţiale.

3
Adam Smith, un reprezentant de seamă al liberalismului a formulat în lucrarea
sa epocală, „Avuţia naţiunilor", o teorie, „Teoria mâinii invizibile". Această teorie
arată că, dacă agenţii economici particulari au deplină libertate de acţiune, ei vor lua
cele mai potrivite şi eficiente măsuri pentru realizarea obiectivelor urmărite, astfel
încât, deşi fiecare este preocupat numai de propriile interese egoiste, în cele din urmă
sunt satisfăcute şi interesele generale ale societăţii. Lucrurile se petrec ca şi cum ar
exista o mână nevăzută care ar pune fiecare element la locul său în aşa fel încât
„maşina economică" să funcţioneze fără întrerupere şi să fie sincronizate toate
elementele.
Liberalismul neoclasic sau marginalismul a inversat optica tradiţională a
liberalismului, pornind de la sfera consumului de bunuri spre sfera schimbului,
subapreciind rolul producţiei materiale. Neoclasicii apreciază raritatea ca trăsătură
definitorie a bunurilor economice, rolul cheie al psihologiei şi comportamentului
individului consumator pe piaţă în explicarea mecanismului de ansamblu al economiei
de piaţă, precum şi combinarea analizei psihologice a fenomenelor economice cu
folosirea unor procedee matematice (calcul marginal, funcţii, reprezentări grafice).
Adepţii liberalismului s-au concentrat în două mari şcoli de gândire
economică, şcoala psihologică şi şcoala matematică.
Particularitatea şcolii psihologice din gândirea economică (reprezentată de
Cari Menger) o constituie faptul că se preocupă de relaţiile de cauzalitate din
economie (cauză-efect), atribuind psihologiei indivizilor consumatori rolul esenţial în
explicarea comportamentului acestora, precum şi a mecanismului de ansamblu al
economiei de piaţă.
Particularitatea şcolii matematice (reprezentată de L. Warlas, V. Pareto) din
gândirea economică o constituie faptul că se ocupă de relaţiile de interdependenţă din
economie (influenţe reciproce între fenomenele şi procesele economice), punând
accentul pe schimbările cantitative din economie şi reprezentarea lor grafică şi
matematică.
În timp s-au conturat şi alte curente de gândire care combină, într-o proporţie
mai mare sau mai mică, principiile liberalismului cu cele ale dirijismului economic
(susţine importanţa rolului statului în reglarea şi coordonarea activităţii economice, al
cărui reprezentant de seamă este John Maynard Keynes), punându-se accent fie pe
importanţa instituţiilor în creşterea bunăstării indivizilor (instituţionalismul - curent
reprezentat de T. Veblen şi neoinstituţionalismul - prin reprezentanţii de marcă J.
Galbraith, J. Stiglitz), fie pe libertatea individului şi respingerea oricăror forme de

4
constrângere (idei susţinute de F. Hayek, „Adam Smith al secolului XX"), fie pe
conturarea unei căi de mijloc, o mediere între libertatea pieţei şi intervenţia statului în
economie (idee susţinută de Paul Samuelson), concepţie care câştigă din ce în ce mai
mult teren în societatea modernă.
De-a lungul istoriei, odată cu dezvoltarea societăţii, au evoluat şi principalele tipuri
de economie.

1.2. Clasificarea formelor de economie


1) După felul în care sunt satisfăcute nevoile, deosebim: economie naturală şi
economie de schimb (mărfuri).
Economia naturală, de autoconsum, este acea formă de economie în care
trebuinţele oamenilor sunt satisfăcute cu bunuri obţinute din producţie proprie,
obţinute prin prelucrarea resurselor cu mijloace rudimentare; gradul de satisfacere a
trebuinţelor este scăzut, cauzat de posibilitatea redusă sau chiar imposibilitatea
diversificării producţiei de bunuri.
Economia naturală de schimb, economia de troc, acea formă de economie în
care individul, agentul economic, se specializează în producţia unui bun, surplusul
schim-bându-1 cu un alt bun care nu face obiectul specializării sale, ci a altui agent
economic; gradul de satisfacere a trebuinţelor este de asemenea scăzut, cauzat de
oferta limitată de bunuri şi servicii.
Economia de schimb contemporană are la bază schimbul de bunuri economice
intermediat de monedă, respectiv economia marfară în care domină actul de vânzare-
cumpărare pe piaţă; gradul de satisfacere a trebuinţelor este deosebit de variat, datorat
diversificării ofertei de bunuri, accesul la aceasta fiind în funcţie de preţul mărfii şi
venitul cumpărătorului.
Trecerea de la economia tradiţională (naturală de schimb) la economia
modernă (de schimb mărfar) s-a realizat odată cu dezvoltarea forţelor productive, a
manufacturilor, a comerţului, ca urmare a diviziunii muncii şi a adâncirii specializării
agenţilor economici producători, dar şi autonomiei şi independenţei acestora, ca formă
a libertăţii de acţiune a lor, în condiţiile proprietăţii private şi a liberei iniţiative.
Avantajele specializării sunt conferite cu ajutorul teoriei avantajului
comparativ absolut şi al teoriei avantajului comparativ relativ.
Teoria avantajului comparativ absolut presupune specializarea în obţinerea
unui bun reţinut spre a fi produs cu costuri mai mici. în acest sens, Adam Smith
susţinea că, dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce

5
noi, e mai bine să le cumpărăm de la această ţară (să le importăm) cu o parte a
produsului activităţii noastre, utilizată într-un mod în care putem trage oarecare folos.
Pe baza acestui principiu, s-a susţinut şi se mai susţine faptul că ţările fac schimburi de
bunuri ca urmare a diferenţei absolute între costurile de producţie.
Exemplu: Se presupune că două bunuri x şi y pot fi produse de doi producători
A şi B, ca în tabelul de mai jos:
Producători A B
Bunuri
X (unităţi) 220 90
Y (unităţi) 150 240

În acest exemplu, agentul economic A are un avantaj absolut la producerea


bunului X (produce mai multe unităţi din bunul X faţă de Y), în timp ce agentul
economic B are un avantaj absolut la producerea bunului Y. în acest caz, A se
specializează pe (produce) X, iar B se specializează pe (produce) Y.
Teoria avantajului comparativ (relativ) presupune specializarea în producerea
şi exportul acelor bunuri obţinute cu costuri relative mai scăzute, cu sacrificarea unor
şanse mai puţine şi a căror eficienţă este relativ mai mare, comparativ cu alte ţări.
Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai
mari şi a căror eficienţă este relativ mică, comparativ cu a altor ţări. Principiul teoriei
avantajului comparativ relativ potrivit lui David Ricardo, este următorul:
a) o ţară optează pentru producerea unei mărfi x, pentru care, în
comparaţie cu o altă marfă y, cheltuielile nete sunt comparativ mai mici;
b) pe această bază, schimburile comerciale internaţionale pot fi reciproc
avantajoase tuturor partenerilor;
c) premisa şi corolarul avantajului comparativ relativ sunt liberul schimb,
deplina libertate concurenţială între ţări, indiferent de potenţialul lor economic.

Exemplu: Pornind de la exemplul de mai sus, vom calcula costurile relative,


astfel:
Producători A Costuri relative B Costuri relative
Bunuri
X (unităţi) 220 150/220 = 0,69 90 240/90 = 2,67
Y (unităţi) 150 220/150= 1,48 240 90/240 = 0,375

Se constată că agentul economic A are un avantaj relativ la producerea bunului


X deoarece pentru producerea unei unităţi din X este obligat să sacrifice 0,69 unităţi

6
din Y. în schimb, agentul economic B are un avantaj relativ la producerea bunului Y
deoarece pentru producerea unei unităţi din Y este obligat să sacrifice 0,375 unităţi din
X. Deci, costul oportun (relativ) al lui X este mai mic pentru A, comparativ cu B.
2) După nivelul principalilor indicatori economici agregaţi pe locuitor,
deosebim: economie slab dezvoltată, economie mediu-dezvoltată, economie dezvoltată
şi economie puternic dezvoltată;
3) După modul
de asumare a riscului şi mecanismului de alocare a resurselor economice, identificăm:
economie liberă, economie controlată, economie mixtă.
Economia liberă s-a format şi s-a dezvoltat pe baza liberei iniţiative, fără alte
intervenţii în activitatea întreprinzătorilor (agenţilor economici). La baza acesteia se
află proprietatea privată şi libertatea de acţiune a agenţilor economici, interesul
individual motivat de profit.
Economia controlată se manifestă prin înlocuirea liberei iniţiative cu dirijarea
centralizată, respectiv alocarea planificată de la centru a resurselor economice, pro-
ducţia de bunuri şi servicii fiind realizată prin intermediul unui plan unic la nivelul
întregii societăţi. Acest tip de economie anulează libera iniţiativă şi interesul indivi-
dual, fiind lipsită atât de scopul cât şi de mijlocul exercitării acestuia: obţinerea de
profit în condiţiile existenţei proprietăţii private.
Economie mixtă reprezintă modalitatea de întrepătrundere şi coexistenţă a celor
două forme de economie, liberă şi controlată, fără a diminua importanţa proprietăţii
private şi a liberei iniţiative a agenţilor economici, dar cu existenţa rolului reglator al
statului, prin pârghii economice, în vederea alocării eficiente a resurselor.
Economia de piaţă, ca sistem economic real mixt, se caracterizează prin
următoarele:
- pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora ponderea
principală o deţine proprietatea privată;
- interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă impulsul
activităţii economice;
- concurenţa este reglatorul principal al vieţii economice, cu toate că
activităţile economice se derulează (ar trebui) şi sub incidenţa echităţii şi justiţiei
sociale;
- majoritatea preţurilor se formează în mod liber, pe baza mecanismelor
pieţei; acestea influenţează şi preţurile administrative, fixate de stat;
- respectarea regulilor de funcţionare a pieţei este supravegheată de către stat.

7
Principalele tipuri de economie de piaţă modernă:
- anglo-saxon (neoliberal);
- capitalism renan (sistemul economic german şi japonez);
- paternalist de piaţă, cu puternice elemente tradiţionale şi naţionale;
- social - de piaţă (îmbină exigenţele pieţei cu armonia socială);
- nordic - european (cooperare între sectorul privat - productiv şi cel public,
prestator de servicii sociale);
- orientat spre exterior, dependent de valorificarea resurselor interne pe pieţe
externe.

1.3. Sistemul ştiinţei economice


Sistemul desemnează un mod ordonat de acţiune, de organizare, de clasificare a
unui ansamblu de obiecte interconectate. Sistemul ştiinţei economice evidenţiază
complexitatea şi dinamismul vieţii economice, relaţiile interdependente în care se
integrează aceasta în cadrul societăţii omeneşti şi în mediul natural, gradul de
înţelegere, de reflectare şi de esenţializare a fenomenelor şi proceselor economice, ca
şi modul de interacţiune şi intercondiţionalitate cu diferitele domenii ale ştiinţelor.
Fenomenul economic desemnează acele elemente, legături sau forme de mani-
festare ale vieţii economice care apar la suprafaţa realităţii economice, fiind direct
sesizabile de către oameni. Studierea fenomenelor economice are o mare însemnătate
în procesul de cunoaştere economică, ştiinţifică, deoarece el exteriorizează, dezvăluie
elemente de profunzime.
Procesul economic reprezintă o înlănţuire ordonată a diferitelor etape şi/sau
stadii ale realizării unei operaţiuni economice, respectiv mişcarea generală,
dezvoltarea în timp şi spaţiu a unui fenomen economic. Procesul economic se
interferează cu toate celelalte genuri de procese care vizează acţiuni sociale, politice,
tehnice, ecologice, instructive, social-culturale.

8
CAPITOLUL II
BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI

2.1. Activitatea economica


Societatea omenească s-a constituit, a existat şi există datorită activităţii
oamenilor.
Activitatea umană - aşa cum o cunoaştem astăzi - este deosebit de amplă şi
diversificată. Ea se dezvoltă continuu, ca rezultat al progresului ştiinţei şi tehnicii,
îmbrăcând forme variate, de la producţia de bunuri la creaţia artistică şi ştiinţifică. Prin
activitatea lor, oamenii îşi făuresc propria existenţă, transformă natura în conformitate
cu interesele pe care le au, producând cele necesare traiului, se transformă pe ei înşişi,
transformă societatea în ansamblul ei.
Activitatea umană presupune muncă, care se prezintă ca un proces complex
între om şi natură, prin care oamenii, pornind de la scopurile şi interesele lor, îşi
făuresc mijloacele necesare atingerii şi realizării acestora.
Munca îl delimitează pe om ca specie, reprezentând esenţa activităţii depuse de
acesta. Ea pune în evidenţă latura practică a activităţii umane, respectiv trecerea de la
forme instinctuale de viaţă la forme calitativ superioare prin care omul, ca subiect al
mediului natural, acţionează asupra naturii, privită ca obiect al societăţii.
Activitatea practică se desprinde ca fiind trăsătura principală a activităţii
umane, ce reflectă legătura specifică a societăţii cu realitatea obiectivă. Ea pune în
evidenţă rolul activ al societăţii în cadrul raportului om-natură.
Desigur, activitatea practică este cuprinzătoare, iar formele concrete prin care
se manifestă sunt multiple, între acestea detaşându-se activitatea de producţie, care
reprezintă o formă specifică de mişcare a realităţii materiale, a cărei esenţă constă în
transformarea naturii în obiect al vieţii umane. Prin activitatea de producţie se creează,
pe de o parte, condiţiile materiale ale existenţei umane - bunuri şi servicii -, iar pe de
altă parte, baza unor activităţi legate de repartiţia, schimbul şi utilizarea bunurilor şi
serviciilor create în vederea satisfacerii nevoilor şi intereselor oamenilor.
Oamenii acţionează, se implică în activităţile practice din societate numai din
dorinţa satisfacerii unor nevoi. Acestea sunt nevoi de consum, respectiv cerinţe ale

9
oamenilor de a avea şi folosi bunuri şi servicii. Ele reprezintă mobiluri ale acţiunii
umane şi apar la suprafaţa societăţii sub forma intereselor economice.
Nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural şi cel social,
determinându-i pe aceştia să acţioneze asupra naturii pentru a crea bunuri în vederea
satisfacerii lor. Interesele economice, ca reflectare a nevoilor, pun în evidenţă
motivaţia activităţii umane; ele apar ca nevoi umane înţelese de oameni şi care se
manifestă în procesul cooperării şi confruntării dintre acestea în vederea satisfacerii
trebuinţelor. Acest fapt necesită atragerea de resurse şi transformarea lor în bunuri şi
servicii, precum şi toate celelalte acţiuni prin care bunurile şi serviciile ajung în faza
consumaţiei şi se consumă.
Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice, urmărind
realizarea unor scopuri precise, şi anume satisfacerea nevoilor de consum ale
oamenilor. Ea reflectă efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resursele
economice, acele elemente şi premise ale acţiunii practice, în vederea producerii,
repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi
intereselor oamenilor.
Activitatea economică se caracterizează prin faptul că are sens, respectiv ea are
o finalitate, ceea ce înseamnă că este îndreptată spre satisfacerea nevoilor şi intereselor
economice ale oamenilor. Prin aceasta, ea este suportul existenţei şi dezvoltării
societăţii. Sensul activităţii economice se întemeiază, pe de o parte, pe interdependenţa
materială dintre om, societate şi natură, iar pe de altă parte, pe conştiinţa pe care o au
oamenii că, acţionând asupra naturii, îşi pot satisface nevoile şi interesele lor, îşi pot
asigura şi îmbunătăţi existenţa. Deci, sensul activităţii economice pune în evidenţă atât
latura obiectivă cât şi latura subiectivă a acesteia. Cu alte cuvinte, latura obiectivă
reflectă relaţia dintre existenţa socială şi natură, în timp ce latura subiectivă surprinde
conştientizarea de către oameni a activităţii lor economice, a faptului că fără a produce
nu pot exista.
Activitatea economică ca formă a activităţii practice este o activitate creatoare;
ea se desfăşoară atât pe baza cunoaşterii naturii, a legilor acesteia de către om, cât şi
pe baza punerii în valoare a potenţialului creativ al omului de a transforma natura, de a
folosi legile acesteia în interesul lui, de a descoperi noi utilizări ale lor, de a crea
instrumente sau mijloace de acţiune cât mai eficiente etc.
Activitatea economică se desfăşoară de către om cu ajutorul unor mijloace
materiale determinate (instrumente de muncă). Acestea sunt creaţie a oamenilor şi au
cunoscut şi cunosc perfecţionare continuă. Privite împreună cu metodele specifice de

10
utilizare a lor în procesul muncii, acestea se constituie în aparatul de producţie al
activităţii economice.
La rândul ei, activitatea economică este amplă şi diversificată. Drept urmare,
activităţile economice se pot grupa după specificul lor în activităţi de producţie, de
repartiţie, de schimb, de consum, de cercetare ştiinţifică etc. Separarea lor pe genuri
mari de activităţi, ca şi în cadrul fiecărui gen pe diferite categorii de activităţi se
datorează existenţei şi adâncirii diviziunii sociale a muncii.
Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din ansamblul
muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine stătătoare.
Aşadar, ca rezultat al dezvoltării tehnicii şi tehnologiei şi pe baza diviziunii
sociale a muncii, activităţile economice se ordonează pe categorii şi genuri de acti-
vităţi, care devin preocupări esenţiale pentru anumite sectoare ale economiei, ramuri şi
subramuri.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea
factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare
existenţei umane. în cadrul producţiei, oamenii transformă şi adaptează la nevoile lor
obiectele din natură, respectiv natura însăşi.
Repartiţia include în sfera ei acele activităţi economice prin care bunurile şi
serviciile create în producţie sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai mult, ea cuprinde
şi activităţile de distribuire şi redistribuire a veniturilor fundamentale create în
societate.
Schimbul se referă la acele activităţi economice ce asigură trecerea bunurilor şi
serviciilor din sfera producţiei în sfera consumului, respectiv trecerea bunurilor şi
serviciilor de la o persoană la alta (fizică sau juridică). Activităţile economice cuprinse
în sfera schimbului sunt numeroase, de la actele de vânzare-cumpărare, la deplasarea
în spaţiu a bunurilor, depozitare, distribuţie etc.
Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi
serviciilor.
Prin intermediul lui se satisfac necesităţile şi dorinţele oamenilor şi se verifică
utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre ele şi necesităţile existente în
societate. Consumul, în funcţie de destinaţia bunurilor, este un consum final, care se
referă la utilizarea bunurilor de consum personal şi colectiv şi un consum intermediat
(productiv), prin care bunurile economice sunt utilizate în procesul de producţie, deci
sunt consumate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii.

11
Desigur, activităţile economice cuprinse în cadrul acestor sfere se diversifică şi
multiplică la rândul lor, ca urmare a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei şi, pe această
bază, a adâncirii diviziunii sociale a muncii. Cu alte cuvinte, activităţile economice din
societate nu pot fi reduse numai la producerea de bunuri şi servicii; în cadrul lor se
includ şi activităţi de cercetare ştiinţifică, asistenţă tehnică, prelucrarea informaţiei,
prospectarea pieţei, distribuţia bunurilor, servicii bancare, financiare, de credit şi
asigurări, publicitate, activităţi de prospectare geologică, de formare şi pregătire a
cadrelor, activităţi de protecţia şi refacere a mediului ambiant ş.a.
Toată această gamă de activităţi care privesc producţia, repartiţia, schimbul,
consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice etc, în interdependenţa lor, for-
mează economia societăţii.
Privite în reluarea lor continuă, aceste activităţi reflectă procesul reproducţiei
sociale. Reproducţia este o condiţie esenţială, obiectiv necesară a existenţei societăţii
omeneşti. O societate, dacă nu consumă încetează să mai existe, iar pentru a-şi asigura
consumul, trebuie să producă neîncetat, să asigure repartiţia şi schimbul bunurilor şi a
serviciilor produse.
În cadrul activităţilor economice, oamenii acţionează nu numai asupra naturii,
ci şi unii asupra altora, dezvoltându-se un sistem relaţional, o anumită structură socială
care reflectă raporturile de interese ce apar şi se dezvoltă între oameni. Cu alte cuvinte,
activitatea economică nu pune în evidenţă numai acţiunea oamenilor asupra naturii, ci
şi raporturile care apar în cadrul acestei acţiuni, care sunt în esenţă raporturi de
interese şi care dau structura socială a societăţii.
Analizată prin multitudinea faţetelor ei, activitatea economică se caracterizează
prin următoarele trăsături:
- este o formă de activitate practică a omului;
- este o activitate de creaţie, contribuind la punerea în valoare a
potenţialului creativ al omului;
- se desfăşoară pe baza criteriilor de raţionalitate, respectiv se urmăreşte,
de fiecare dată, obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime;
- asigură progresul societăţii, stând la baza desfăşurării şi dezvoltării
celorlalte activităţi din societate;
- are un scop precis: satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor (indivizi,
colectivităţi, societate);

2.2. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie

12
Activitatea economică, privită prin trăsătura sa principală ca o activitate
practică, este circumscrisă raportului Nevoi - Resurse.
Nevoile (trebuinţele) umane constituie punctul de pornire, impulsul oricărei
activităţi umane. Ele pun în evidenţă ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar
pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor şi a societăţii în care trăiesc.
„Nevoile omului constituie motorul întregii activităţi economice şi punctul de plecare
al oricărei ştiinţe economice".1
Noţiunea de nevoi sau trebuinţe a stat şi stă în atenţia specialiştilor, drept
pentru care întâlnim numeroase definiţii, nuanţate corespunzător unghiului de
abordare al autorilor (economie, sociologie, politologie ş.a.). Cert este faptul că
nevoile (trebuinţele) sunt izvorâte din condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din
cerinţele de consum ale acestora şi din cerinţele rezultate din participarea lor la viaţa
socială.
Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii
umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor - oamenii, grupurile sociale,
colectivităţile naţional-statale şi societatea în ansamblul ei.
Satisfacerea nevoilor presupune consum de bunuri şi servicii, ceea ce îi impul-
sionează pe oameni în direcţia creării şi procurării acestora. Mai mult, nevoile umane
se diversifică şi se amplifică continuu, pe măsură ce se creează posibilităţi mai mari de
satisfacere a lor. Satisfacerea unor nevoi generează apariţia altora. Acest fapt pune în
evidenţă caracterul dinamic al nevoilor, înmulţirea şi diversificarea lor. pe măsura
dezvoltării societăţii.
Nevoile umane au o latură obiectivă, care se referă la conştientizarea acestora
de către oameni şi la corelarea lor cu posibilităţile materiale ale societăţii şi ale
fiecărui individ. Ele apar astfel ca nevoi efective, reale, însă în acelaşi timp se
manifestă şi o latură subiectivă a nevoilor, ce pune în evidenţă dorinţele oamenilor, de
multe ori necorelate cu posibilităţile efective de acoperire a lor. Multe dintre ele,
datorită acestui fapt, rămân simple doleanţe, nevoi nesatisfăcute.
Nevoile umane, privite în interacţiunea lor, formează un sistem integrat de
nevoi, în cadrul căruia acestea sunt grupate şi ordonate după anumite criterii.
- După natura lor, corespunzător dimensiunii fiinţei umane, întâlnim
nevoi:
- naturale (biologice sau fiziologice);
- sociale;

1
Ch. Gide, Curs de economie politică, vol. 1, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921, p.58.

13
- spiritual-psihologice;
- Din punctul de vedere al subiecţilor purtători, există nevoi:
- individuale;
- de grup;
- ale societăţii;
- Corespunzător ciclului activităţii umane, nevoile sunt:
- zilnice;
- săptămânale;
- lunare etc;
- După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există:
- nevoi care se satisfac cu bunuri materiale;
- nevoi care se satisfac cu servicii;
- După durata şi momentul manifestării lor, nevoile sunt:
- curente (permanente);
- periodice;
- rare;
- singulare;
- După natura sursei de formare, nevoile pot fi:
- fiziologice;
- familiale;
- culturale;
- specific sociale.
Clasificarea nevoilor nu se opreşte aici, ea poate merge mult în adâncime,
contribuind la o mai bună identificare şi cunoaştere a lor. Aceste clasificări au un
anumit grad de convenţionalitate, ele nu au un caracter absolut. Cunoaşterea nevoilor,
ordonarea lor, surprinderea mărimii, intensităţii şi duratei acestora, prezintă o impor-
tanţă deosebită pentru orientarea şi utilizarea resurselor în vederea desfăşurării de
activităţi economice în scopul producerii de bunuri şi prestării de servicii necesare
satisfacerii lor.
Nevoile umane, prin specificul şi, mai ales, prin modul lor de manifestare, se
caracterizează printr-o serie de trăsături. Astfel, ele sunt:
- nelimitate ca număr. Progresul societăţii duce în mod direct la lărgirea
ariei nevoilor, atât la nivel de individ, cât şi de grup sau societate;
- limitate în capacitate, respectiv în volum. Fiecare nevoie, în procesul
satisfacerii ei, atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie;

14
- concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele
pot fi substituite între ele;
- complementare, respectiv cele mai multe se condiţionează reciproc;
- condiţionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potenţialul economiei
de a le satisface.
În concluzie, putem preciza că nevoile (trebuinţele) umane îndeplinesc un rol
esenţial în viaţa economică, şi anume:
1. punct de pornire, cauză iniţială, fundamentală sau forţă motrice determinantă
a
activităţii economice;
2. punct final al acţiunii oamenilor asupra naturii şi forţelor ei;
3. factor de legătură a fazelor şi momentelor procesului reproducţiei;
4. element de bază pe care se fundamentează mecanismele pieţei.
Nevoile declanşează, aşadar, acţiunea umană, care, pentru a avea finalitate,
presupune atragerea resurselor şi transformarea lor în bunuri şi servicii, respectiv
utilităţi. Cu alte cuvinte, orice activitate umană presupune utilizarea unor resurse
specifice, în cantităţi diferite şi de calitate corespunzătoare.
Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le
poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor sale.
Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două feluri:
- resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi
potenţialul demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale.
Mediul natural-geografic oferă principalele resurse necesare existenţei omului şi
progresului societăţii. La acestea se adaugă resursele umane, care au capacitatea de a
pune în valoare resursele naturale;
- resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe baza celor
dintâi, cum sunt echipamentele, utilajele, instalaţiile, stocurile de materii prime,
combustibil etc. Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor
După natura lor, resursele se grupează în resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare şi resurse informaţionale. Dintre resursele materiale, cele mai
importante sunt cele naturale. La rândul lor, resursele naturale, în funcţie de durata
folosirii lor, se pot grupa în resurse neregenerabile sau epuizabile - zăcăminte de tot
felul şi resurse regenerabile - pământul, apa etc. De asemenea, resursele naturale, în
funcţie de posibilităţile de recuperare sau reutilizare a lor, se pot grupa în recuperabile

15
şi reutilizabile, parţial recuperabile şi reutilizabile şi în nerecuperabile. Desigur, se pot
utiliza şi alte criterii de clasificare a resurselor. Ele urmăresc surprinderea particu-
larităţilor resurselor în vederea mai bunei cunoaşteri şi folosirii lor raţionale.
Oamenii au căutat în permanenţă să descopere noi resurse, să le atragă în
activitatea lor şi să le folosească cât mai raţional. Evident, de la perioadă la perioadă,
resursele utilizate de oameni au sporit cantitativ şi s-au diversificat. Această evoluţie
nu trebuie privită în sine, ci în corelaţie cu evoluţia nevoilor la a căror satisfacere
contribuie resursele şi cu progresul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei.
Între nevoi şi resurse trebuie să existe o corelaţie care să permită desfăşurarea
normală a vieţii în fiecare etapă istorică dată. In cele mai multe cazuri, raportul dintre
nevoi şi resurse este de forma:
N>R
unde:
N = nevoi
R = resurse
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport cu
creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost, sunt şi vor fi limitate.
Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă tendinţa de creştere mai rapidă, ca volum
şi varietate, a nevoilor faţă de resurse. Cu alte cuvinte, caracteristica esenţială a
resurselor este raritatea, în sensul că ele nu sunt disponibile decât în anumite limite
cantitative, în timp ce nevoile umane tind a fi nelimitate. Raritatea vizează toate
categoriile de resurse, manifestându-se ca o lege naturală a economiei. Deci, raritatea
resurselor are un caracter permanent, punând în evidenţă insuficienţa lor în raport cu
nevoile.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. Ea
este determinată de o serie de cauze, cum ar fi:
- imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice şi economice,
în activitatea umană, a tuturor resurselor necesare la un moment dat;
- existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea
resurselor existente;
- caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
Caracterul limitat al resurselor pune în evidenţă existenţa restricţiilor în cadrul
activităţii economice şi, de aici, marea problemă pentru societatea umană: încercarea
egalizării dintre nevoi şi resurse. Această tendinţă de egalizare este reflectată de

16
corelaţia dintre producţie şi consum, sau, mai bine zis, de modul cum aceasta se
structurează.
Consumul reflectă nevoile umane în concordanţă cu realitatea materială. El
este o formă de concretizare precisă a nevoilor nelimitate, o reflectare a finalităţii
activităţii economice. Consumul declanşează şi stimulează activitatea economică,
îndeplinind o funcţie de reglare permanentă, cantitativă şi calitativă a producţiei. Din
aceste motive, consumul se prezintă ca element primordial al activităţii economice.
Producţia pune în evidenţă gradul de atragere şi utilizare a resurselor,
capacitatea societăţii de a veni în întâmpinarea nevoilor manifestate. Intre producţie şi
consum există interdependenţe şi determinări reciproce. De fapt, între consum şi
producţie se dezvoltă multiple raporturi, care se vor reflecta în planul concret al
organizării activităţii economice specifice economiilor de schimb, în cadrul corelaţiei
dintre cerere şi ofertă.
Rezumând, principalele corelaţii care determină viaţa economică sunt următoarele:
N (nevoi) - R (resurse)
Cs (consum) - P (producţie)
C (cerere) - O (ofertă)
Toate actele economice din societate sunt strâns legate de aceste corelaţii şi se
desfăşoară în cadrul eforturilor făcute de oameni, cu scopul de a asigura tendinţa de
echilibru între termenii fiecărei corelaţii, tendinţă de echilibru necesară unei vieţi
economice normale.
În vederea producerii de bunuri şi servicii, resursele sunt atrase şi utilizate în
producţie, ca de altfel în orice altă activitate economică, transformându-se în factori de
producţie.
Factorii de producţie sunt, aşadar, formaţi din totalitatea resurselor care par-
ticipă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi servicii. Ei sunt numeroşi şi
variaţi. Dacă ne raportăm la specificitatea şi originea lor, aceştia se pot grupa în:
- factori originari sau primari:
- munca
- pământul
- factori derivaţi
- capitalul, respectiv toate elementele acestuia.
Pe măsura dezvoltării tehnicii şi tehnologiei, factorii de producţie se diversifică
şi se multiplică, evoluând cantitativ şi calitativ de la o etapă istorică la alta. Astfel,
alături de factorii tradiţionali (cei prezentaţi mai sus), specialiştii identifică, în prezent,

17
o serie de noi factori de producţie, cum ar fi: întreprinderea, întreprinzătorul,
informaţia, tehnologiile etc, denumiţi neofactori. Aceştia, în condiţiile „exploziei"
ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei contemporane se diversifică tot mai mult, astfel încât se
poate vorbi de existenţa a zeci şi chiar sute de factori de producţie. La o analiză mai
atentă a lor, sesizăm că toţi au ca punct de plecare cei trei factori tradiţionali: munca,
pământul şi capitalul. De exemplu, abilitatea întreprinzătorului, cunoştinţele oamenilor
şi capacitatea lor creativă regăsită în informaţii etc. sunt, de fapt, componente ale
factorului muncă. Evoluţia cantitativă a factorilor de producţie este firească; la fel şi
diversificarea acestora. De asemenea, de cele mai multe ori, creşterea cantitativă a lor
este însoţită şi de o îmbunătăţire calitativă, proces ce are ca efect creşterea eficienţei
utilizării acestora. Acest lucru se înregistrează prin îmbunătăţirea raportului dintre
rezultatele economice utile obţinute în activitatea economică şi volumul factorilor de
producţie atraşi şi consumaţi efectiv.
În condiţiile în care producţia creşte prin atragerea unei cantităţi suplimentare de
factori de aceeaşi calitate, dezvoltarea economică este de tip extensiv. Dacă creşterea
calităţii factorilor şi a eficienţei lor este preponderentă, atunci, creşterea producţiei şi
dezvoltarea economică este de tip intensiv. De menţionat că economisirea şi
ameliorarea factorilor de producţie sunt preocupări principale pentru toţi agenţii
economici. Efectele unor astfel de acţiuni sunt benefice atât pentru producători, cât şi
pentru consumatori.

2.2.1. Munca
Munca este o activitate umană, o acţiune conştientă a omului, desfăşurată cu
scopul de a se obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor acestuia.
Munca presupune consum de energie fizică şi intelectuală de către om. Ea se mani-
festă ca factor de producţie activ prin intermediul abilităţilor fizice şi intelectuale ale
omului. Avem în vedere forţa fizică, agilitatea, capacitatea de efort, îndemânarea,
cunoştinţele, inteligenţa etc.
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea resurselor
umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv antrenate în activităţi
economice. Factorul muncă este factor determinant şi activ al producţiei, deoarece
numai prin muncă sunt treziţi la viaţă şi ceilalţi factori de producţie, respectiv sunt
folosiţi şi combinaţi după anumite reguli, corespunzător scopului final al producţiei.
Aşa cum precizam, munca se prezintă ca factor de producţie originar.

18
Asigurarea cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ şi
alta de ordin calitativ.
Latura cantitativă este legată, în primul rând, de existenţa resurselor de muncă
în societate şi, în cadrul acestora, de dimensiunea acelui segment care desfăşoară
efectiv muncă, iar în al doilea rând, de durata muncii, respectiv de numărul de ore de
muncă săptămânal, corespunzător reglementărilor existente în societate.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acesteia, care
este formată din următoarele grupe:
- populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din
populaţia totală a unei ţări populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
- populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia
adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
- populaţia activă disponibilă, care reuneşte toate persoanele care rămân după ce
din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de
zi cu vârsta legală de muncă şi cei care satisfac serviciul militar obligatoriu;
- populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă
numărul şomerilor;
- populaţia ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din populaţia
ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin legislaţie.
Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de o serie de factori
demografici şi economici, cum ar fi: natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii,
condiţiile de trai etc.
Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de atra-
gerea efectivă a acestora la una sau alta din activităţile economice din societate.
În ceea ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul săptămânal de ore de
muncă, aceasta constituie un element important care poate mări sau micşora cantitativ
munca, respectiv volumul de muncă de care dispune o ţară sau alta. Durata muncii are
o serie de determinări de natură economică, socială, politică etc. în ţara noastră se
lucrează 5 zile pe săptămână în medie 8 ore, ceea ce reprezintă 40 ore pe săptămână,
cu unele corecţii în cadrul unor ramuri de activitate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire profe-
sională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice etc. Calitatea factorului
muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi calificarea purtătorilor acestui factor.

19
Calificarea se prezintă ca o premisă şi o condiţie esenţială a producţiei moderne, unul
din factorii de importanţă majoră ai sporirii eficienţei.
Calitatea muncii, privită prin intermediul calificării, pune în evidenţă potenţarea
capacităţii de muncă a resurselor de muncă existente în societate. Cu alte cuvinte, ea
este condiţia fundamentală a ridicării eficienţei muncii (atât prin efect direct, cât şi
indirect). Iată de ce societatea este interesată în creşterea calităţii muncii, acţionând
pentru aceasta în următoarele direcţii:
1. Creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a resurselor
de muncă;
2. Asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei;
3. Promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrătorilor;
4. Asigurarea unei calităţi ridicate pentru ceilalţi factori de producţie.

2.2.2. Pământul (natura)


Pământul (natura) reprezintă, de asemenea, un factor originar, primar al
producţiei.
El este format din toate elementele naturale brute din natură, care sunt atrase şi
folosite în producerea de bunuri şi servicii. Iniţial, pământul reprezintă principala
componentă a acestui factor, de unde şi denumirea acestuia. Ulterior au fost atrase în
procesul de producţie şi alte elemente din natură. Aşadar, factorul pământ reprezintă
totalitatea resurselor naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul, resursele
minerale, fenomenele naturale care pot fi utilizate în producţie etc.) pe care oamenii
le pot utiliza, adapta şi transforma conform intereselor lor de consum.
Factorul pământ (natură) are o existenţă materială sub formă de substanţă şi/sau
energie. El are un caracter permanent restrictiv (limitat), amplificând caracterul limitat
al tuturor celorlalţi factori de producţie.
Locul central în cadrul acestui factor îl deţine, aşa cum am văzut, pământul.
Acesta constituie suportul de existenţă şi desfăşurare a activităţilor umane, având rol
determinant pentru activităţile din agricultură, silvicultură, extragerea minereurilor etc.
Acest lucru impune cu necesitate folosirea cât mai raţională şi eficientă a pământului,
creşterea preocupării omului nu numai pentru cunoaşterea şi utilizarea raţională a
tuturor elementelor lui, dar şi pentru protejarea şi buna gospodărire a acestuia. Această
cerinţă este determinată şi de acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform
căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare cantitate de factori
adăugaţi), de la un anumit punct descreşte, se diminuează. Această lege se manifestă

20
ori de câte ori se combină un factor de producţie fix cu unul sau mai mulţi factori
variabili.
Folosirea raţională a factorului pământ (natură) capătă astăzi o nouă dimensiune
legată de echilibrul ecologic. Exploatarea neraţională a naturii de către om a dus la
deteriorarea mediului natural, iată de ce în faţa tuturor ţărilor şi a agenţilor economici
naţionali se pune problema protecţiei mediului natural şi, acolo unde este cazul, a
ameliorării acestuia. Cu alte cuvinte, caracterul limitat al acestui factor se amplifică
datorită necesităţii protecţiei naturii.

2.2.3. Factorul capital


Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca ftind totalitatea bunurilor
economice acumulate - eterogene şi reproductibile -, utilizate în producţie şi/sau
distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii.2 Cu alte cuvinte, capitalul este
constituit din stocul de active fizice (clădiri, utilaje, maşini etc.) care sunt la dispoziţia
întreprinzătorilor în vederea organizării de activităţi de producere de bunuri econo-
mice şi de vânzare a lor cu profit.3
La rândul lor, bunurile-capital sunt considerate ca fiind acele produse care sunt
făcute nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi
folosite în producţie; din acest motiv, elementele care formează capitalul sunt denu-
mite capital tehnic.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente principale:
a) construcţii de natură diferită: fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri,
poduri, docuri etc;
b) maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse semifinite;
d) tehnică electronică şi de calcul;
e) licenţe etc.
Desigur, toate aceste elemente ale capitalului tehnic sunt cumpărate cu bani.
Posesorii banilor devin posesorii bunurilor-capital, respectiv ai capitalului
tehnic. Este firesc ca banii, atunci când au o asemenea destinaţie, să fie şi ei asimilaţi
capitalului, deoarece, în mod practic oricând se pot transforma în bunuri-capital.
Capitalul poate fi definit deci ca muncă economisită şi investită. El exprimă
totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente la

2
Lloyd Atkinson, Economics. Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 6.
3
Geoffrey Whitehead, Economics,W.H. Allen Co. Ltd., London 1974, p. 28.

21
un moment dat într-o întreprindere (bani, maşini, echipamente, clădiri, materiale,
hârtii de valoare etc). Capitalul se prezintă, pe de o parte, sub formă de active fizice,
iar pe de altă parte, sub forma de active financiare.
Activele fizice (materiale, maşini, echipamente etc), se numesc şi active reale sau
capital real. Proprietarii lor posedă hârtii de valoare (obligaţiuni, acţiuni, cambii etc.)
ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate la un moment dat
în economie. Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele active financiare sau
capital financiar (fictiv).
Activele financiare sunt imaginea din oglinda pieţei sau fotografia asupra
activelor reale. Cel care posedă activul financiar are şi dreptul de proprietate asupra
celui real. Această dedublare a activelor utilizate în economia de piaţă (real-financiar)
a apărut ca urmare a necesităţii de a asigura circulaţia cât mai liberă şi alocarea şi
utilizarea cât mai eficientă a activelor reale între firme, sectoarele şi ramurile
economiei naţionale, concomitent cu păstrarea preponderenţei proprietăţii particulare
asupra activelor reale în cauză.
Stocat sub formă de bani, capitalul rămâne inactiv şi în această postură el nu mai
poate fi privit ca factor de producţie, ci, cel mult ca factor potenţial de producţie. De
aici decurge necesitatea schimbării capitalului inactiv în capital activ, schimbare care
nu se referă numai la modificarea formei (din bani în bunuri-capital), ci şi la
transformarea conţinutului prin unirea lui cu ceilalţi factori de producţie.
Pornind de la rolul activelor fizice şi de la posibilitatea exprimării capitalului atât
sub formă fizică cât şi bănească (suma echivalentă cu valoarea bunurilor-capital), a
apărut ideea că întreprinderea privată, ca totalitate de bunuri-capital, se constituie ca
factor de producţie de sine stătător. în acest caz, capitalul rămâne numai în expresia lui
bănească - financiară, cu destinaţia de a fi folosit pentru cumpărarea de active fizice şi
pentru acoperirea altor cheltuieli necesare producţiei. Despărţirea între latura fizică şi
bănească a capitalului explică sursele de venit ale întreprinzătorului (cel ce investeşte
efectiv şi organizează activitatea) şi ale proprietarului de capital bănesc, care pretinde
pentru folosirea capitalului de către el sau altă persoană (fizică sau juridică) prin
intermediul împuternicitului, o parte din venitul obţinut. Cel ce foloseşte capitalul
împrumutat ca factor de producţie, plăteşte dobândă proprietarului capitalului.
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după modul
în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de
lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc), care

22
participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (resvectiv după un număr de cicluri de
producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca efect
pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii şi transmiterii
asupra produselor fabricate cu ajutorul lui, a unei părţi din preţul sau suma care s-a
plătit la procurarea lui. Deci, capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care
duce în final la scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi anume:
uzura fizică şi uzura morală. Uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de
funcţionare a capitalului fix datorită folosirii lui în producţie, sau datorită acţiunii
distructive a agenţilor naturali. Pierderea treptată a capacităţii de producţie este înso-
ţită de procesul amortizării, ce presupune transmiterea treptată a cotei părţi din preţul
de cumpărare al capitalului fix asupra bunurilor produse. Amortizarea este deci pro-
cesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al capitalului fix. Ea reprezintă
aşadar acea parte (cotă) din preţul capitalului fix care se transmite, prin utilizarea lui în
producţie, asupra bunurilor create. Amortizarea pune în evidenţă, în cadrul costului de
producţie, consumul factorului capital fix. Prin amortizare se asigură constituirea, în
cadrul fiecărei întreprinderi, a unui fond de amortizare, pe seama căruia va fi posibilă
înlocuirea capitalului fix când va sosi sfârşitul vieţii sale tehnice.
Paralel cu uzura fizică, capitalul fix poate fi supus deprecierii şi datorită uzurii
morale. Aceasta reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a ajunge la limita
maximă a utilizării capacităţii sale productive, datorită efectului introducerii continue
a progresului tehnic, care duce, pe de o parte, la creşterea productivităţii muncii şi deci
la ieftinirea elementelor de capital fix, iar pe de altă parte, la producţia de elemente de
capital fix, cu parametri tehnico-funcţionali mai ridicaţi. Aşadar, uzura morală duce la
modificarea preţului de cumpărare a capitalului fix şi la învechirea tehnică şi
economică a unor elemente ale acestuia în funcţiune sau în comparaţie cu cele noi, de
acelaşi gen. In condiţiile în care performanţele tehnice şi economice ale unor elemente
ale capitalului fix nu mai corespund, se pune problema înlocuirii acestora înainte de
uzura lor fizică completă, cu elemente de capital fix noi.
Partea neamortizată a acestor elemente de capital fix care se înlocuiesc
reprezintă pierderi pentru agenţii economici. Evitarea acestor pierderi, determinate de
uzura morală se face prin folosirea intensivă a capitalului fix şi prin amortizarea
accelerată a acestuia. Prin amortizarea accelerată, pierderile datorate uzurii morale se
prevăd şi se introduc în costul producţiei prin intermediul cotelor de amortizare.

23
Practica amortizărilor accelerate este frecventă în ţările dezvoltate, în ramurile de vârf.
Cu acceptul autorităţilor fiscale, din momentul achiziţionării elementelor de capital fix
care cunosc procesul uzurii morale, se stabilesc pentru aceasta cote de amortizare mai
mari, care ţin seama atât de efectul uzurii fizice, cât şi de cel al uzurii morale.
Fondurile de amortizare constituite astfel servesc la înlocuirea, atunci când este cazul,
a elementelor de capital fix care se uzează moral.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale,
combustibili, semifabricate etc, de care dispun agenţii economici. Aceste elemente ale
capitalului real au un comportament diferit de capitalul fix. Elementele capitalului
circulant sunt consumate sau sunt profund transformate în cursul unui singur ciclu
(act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-a plătit pentru cumpărarea
lor să se transmită integral asupra produselor la a căror fabricaţie participă.
Consumându-se într-un singur ciclu de producţie, capitalul circulant se regăseşte
integral în costul producţiei respective. Reluarea producţiei, începerea unui nou ciclu,
impune pentru fiecare întreprindere procurarea unei noi cantităţi de elemente ale
capitalului circulant.
Capitalul, în procesul mişcării reale, îmbracă forma banilor sau a capitalului
lichid, forma bunuri-capital (producţia) şi forma marfă. Deci, fluxul circular al
capitalului are următoarea formă:
B – Kp – M’ – B’
Respectiv, capitalul lichid (banii) se transformă în capital productiv (capital
tehnic), care se va reuni cu ceilalţi factori de producţie, urmând etapa în care se obţin
bunuri destinate vânzării pe piaţă (mărfuri). în ultimul stadiu al circuitului, capitalul
trece din forma marfă din nou în forma bani, dar cu un surplus faţă de forma bani
iniţială, surplus reprezentând valoarea adăugată în timpul acestei mişcări (circuit).
Pornind de la circuitul capitalului şi de la formele pe care le îmbracă, se cuvine
a menţiona că numai bunurile-capital reprezintă capitalul real, care funcţionează în
calitate de factor de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează ca forme derivate ale
capitalului.
Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe după un circuit, ci continuă,
reluându-se permanent. Privit în procesul reluării sale, circuitul capitalului reprezintă
rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgere a unui circuit complet
semnifică durata de rotaţie a capitalului. Rotaţia capitalului se desfăşoară deci în timp
şi cuprinde perioada din momentul avansării capitalului, până ce acesta se întoarce la
punctul de plecare, sporit cu valoarea adăugată. Timpul de rotaţie cuprinde astfel

24
timpul de producţie şi timpul de circulaţie, pe parcursul cărora capitalul efectuează un
circuit complet. Cu cât acest timp este mai mic, deci cu cât viteza de rotaţie a
capitalului creşte, cu atât se valorifică mai repede capitalul, deci revine mai repede cu
adaosul de valoare respectiv. Viteza de rotaţie a capitalului este influenţată de două
grupe de factori:
a) structura bunurilor-capital
b) timpul de producţie şi timpul de circulaţie.
Desigur, pentru mărirea vitezei de rotaţie a capitalului trebuie să se acţioneze
în direcţia ameliorării celor două grupe de factori de influenţă.
O problemă importantă legată de capitalul real o reprezintă formarea acestuia.
Procesul de formare a capitalului se realizează prin două modalităţi, şi anume:
- formarea brută a capitalului fix
- variaţia stocurilor (se referă la capitalul circulant).
Formarea brută a capitalului fix are în vedere procesul de obţinere de către
întreprindere a bunurilor durabile care vor fi utilizate în producţie pe o perioadă mai
mare de un an. Acest proces are în vedere atât bunurile durabile noi achiziţionate de pe
piaţă sau produse în întreprindere (autodotare) şi destinate producţiei, cât şi bunurile şi
serviciile încorporate în elementele de capital fix existente, în scopul de a le ameliora
(refacerea lor şi creşterea duratei de viaţă şi a randamentului). în mod practic,
formarea brută a capitalului fix se realizează prin intermediul investiţiilor. Acestea
reprezintă cheltuielile pe care le fac agenţii economici pentru dezvoltarea
capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi ameliorarea acestora, precum şi
pentru creşterea stocului de capital.
După modul de formare a capitalului, investiţiile se împart în:
a) investiţie netă, ce reprezintă parte a profitului sau a venitului economisit
destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital, fiind deci
sursa formării nete a capitalului şi
b) investiţie brută, constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix,
fiind sursa formării brute a capitalului, adică a sporirii dimensiunii capitalului fix şi a
stocurilor de capital, precum şi a refacerii şi înlocuirii capitalului fix consumat.4
Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei
întreprinderi şi ieşirile din stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade.

4
ABC-ul economiei de piaţă modernă, Casa de editură şi presă „Viaţa Românească", Bucureşti,
1991, p. 110.

25
O parte a capitalului real, şi anume capitalul fix, cunoaşte, aşa cum am văzut,
un proces de depreciere, datorat uzurii fizice şi morale. Acest proces se încheie odată
cu scoaterea din funcţiune a elementelor de capital fix uzate şi înlocuirea lor cu altele
noi. Sursa de finanţare a înlocuirii capitalului fix uzat o constituie fondul de amor-
tizare constituit treptat pe măsura uzurii acestuia.
Alături de factorii de producţie tradiţionali, specialiştii mai înscriu în rândul
factorilor noi elemente, aşa-numiţii neofactori, cum ar fi: întreprinderea, privită ca un
cadru organizaţional unde se manifestă abilitatea întreprinzătorului, spiritul de iniţia-
tivă şi risc, capacitatea acestuia de a combina eficient resursele etc. De asemenea, se
întâlnesc puncte de vedere care includ în sfera factorilor de producţie cunoştinţele
oamenilor şi capacitatea lor creativă, stocul de informaţii din societate etc.
La o analiză atentă, sesizăm că toţi aceşti factori se regăsesc în factorii tradiţio-
nali. De exemplu, atât abilitatea întreprinzătorului, spiritul lui de iniţiativă şi risc, cât
şi cunoştinţele oamenilor şi capacitatea lor creativă, sunt componente, după părerea
noastră, a factorului muncă, care trebuie privit din perspectiva manifestării lui în epoca
contemporană. Desigur, aceste puncte de vedere nu trebuie ignorate, ele pun în
evidenţă mutaţiile care au loc în cadrul factorilor de producţie.
Caracterul limitat al factorilor de producţie a impus, de-a lungul timpului, un
proces continuu de ameliorare a acestora, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
calitativ. Acest lucru înseamnă un progres al factorilor, respectiv creşterea volumului
de factori utilizaţi, diversificarea lor, precum şi creşterea eficienţei utilizării acestora.
Factorii de producţie se combină între ei după anumite reguli. Rezultatul com-
binării factorilor de producţie este producţia, care oferă spre consum bunurile.
Acestea sunt bunuri economice, caracterizate prin raritate, respectiv prin faptul
că sunt insuficiente în raport cu nevoile oamenilor, în condiţiile date de loc şi timp.
Alături de bunurile economice, în societate există şi bunuri libere, respectiv
bunuri care nu se caracterizează prin raritate, sunt abundente faţă de nevoi. Desigur,
această grupare în bunuri libere şi bunuri economice este relativă: un bun oarecare
poate, în anumite condiţii de spaţiu şi timp, să fie bun liber şi în alte condiţii să fie şi
un bun economic. De pildă, aerul curat este un bun liber, însă în marile metropole,
datorită fenomenelor de poluare, tinde să devină un bun economic.
Bunurile economice, la rândul lor, sunt de mai multe feluri. Există diferite
criterii de grupare a lor, în funcţie de interesele ştiinţei economice în cercetarea
producerii, distribuţiei, circulaţiei şi consumului acestora şi în funcţie de modul de
comportare a bunurilor în practica economică.

26
Astfel, având în vedere destinaţia bunurilor economice, acestea se grupează în
bunuri destinate consumului populaţiei (bunuri de consum sau satisfactori) şi bunuri
destinate consumului producţiei (prodfactori). Din punctul de vedere al formei pe care
o îmbracă, bunurile se împart în bunuri corporale, respectiv bunuri materiale, bunuri
necorporale, respectiv servicii şi informaţii, în funcţie de modul în care circulă de la
producător la consumator, bunurile sunt bunuri economice mărfare (comerciale) şi
bunuri economice nonmarfare (noncomerciale). Bunurile economice se mai pot grupa
în bunuri complementare sau substituibile, în bunuri normale şi bunuri inferioare, în
bunuri publice şi bunuri private, în bunuri proprii şi împrumutate etc.
Bunurile economice cunosc, la rândul lor, o dezvoltare cantitativă şi calitativă
continuă. Ele cresc de la etapă la etapă, ca volum, numeric şi varietate. De asemenea,
se înregistrează perfecţionarea parametrilor tehnico-funcţionali ai acestora, a carac-
teristicilor estetice etc. Este un proces firesc generat de dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi
tehnologiei, precum şi de presiunea continuă a nevoilor (trebuinţelor) oamenilor.

2.3. Premisa economică fundamentală


Resursele rare (limitate) ridică întotdeauna problema alternativelor de utilizare a
lor, impunând oamenilor alegerea. Aceştia nu pot avea şi utiliza toate bunurile şi
serviciile pe care şi le doresc. Optând pentru o cantitate mare din unele, se vor reduce
corespunzător cantităţile din altele sau chiar se vor elimina din consum categorii de
bunuri şi servicii. Cu alte cuvinte, raritatea resurselor presupune alegerea, iar aceasta îi
costă pe oameni. Costul alegerii reprezintă valoarea alternativelor lăsate la o parte.
Acest cost este costul de oportunitate, care reflectă sacrificarea celorlalte alternative în
favoarea producerii sau consumului unui anume bun sau serviciu. Costul de opor-
tunitate reprezintă ceea ce pierde individul, agentul economic sau societatea în urma
alegerii făcute. El este costul alegerii, un concept relativ exprimat în termeni reali.
Economia se bazează întotdeauna pe premisa că, atunci când se face alegerea,
aceasta este cea mai bună. Cu alte cuvinte, oamenii, în procesul alegerii, se comportă
în mod raţional, respectiv ca decidenţi raţionali. Această premisă nu trebuie absoluti-
zată, deoarece sunt şi cazuri când se iau şi decizii neraţionale. Acestea se vor reflecta
în pierderi economice şi disfuncţionalităţi ale vieţii economice. Din aceste situaţii
oamenii trag învăţăminte, astfel încât, în viitor, ei vor pune pe primul plan în procesul
decizional din economie raţionalitatea.
Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, înseamnă capacitatea
oamenilor de a-şi stabili obiectivele şi de a acţiona într-o astfel de manieră încât să se

27
îndeplinească aceste obiective în condiţii de eficienţă maximă. Ea reflectă procesul de
maximizare a efectelor acţiunii umane în contextul cheltuirii unui anumit efort, deci
obţinerea unui rezultat maxim din alegerea pe care omul sau oamenii au făcut-o.
Deciziile economice ale oamenilor au ca scop final obţinerea unor rezultate maxime.
Forma pe care o îmbracă rezultatul este discutabilă; ea diferă în funcţie de natura
obiectivelor stabilite.
Luând în considerare caracterul limitat al resurselor, faptul că alegerea implică
costuri şi că se bazează pe principiul raţionalităţii, putem desprinde existenţa unei idei
centrale în economie, idee pe care specialiştii o denumesc premisa economică funda-
mentală sau problema fundamentală a economiei. Aceasta se poate formula concis
astfel: în toate deciziile economice oamenii se opresc la acele alternative prin care
cred şi speră să obţină câştigul net maxim. Deci, alegerea direcţiilor de utilizare a
resurselor trebuie să ducă la o satisfacere cât mai bună a nevoilor indivizilor şi
societăţii.
Toate acţiunile oamenilor, întregul lor comportament economic se întemeiază pe
această premisă. Permanent ei sunt puşi în faţa următoarelor întrebări: ce şi cât să
producă?; cum să producă?; pentru cine să producă? Putem spune că premisa
economică fundamentală sau problema economică generală - cum o denumesc unii
specialişti - permite înţelegerea comportamentului economic al oamenilor şi,
bineînţeles, sensul acţiunii acestora în economie.

2.4. Curba posibilităţilor de producţie


Pentru a înţelege mai bine relaţiile care se stabilesc între resursele limitate,
opţiuni şi costul de oportunitate, vom apela la un instrument denumit de specialişti
curba posibilităţilor de producţie sau frontiera posibilităţilor de producţie.
Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă — sub formă grafică —
toate combinaţiile posibile de a produce două bunuri de către un individ, o firmă sau
o ţară, într-o anumită perioadă, prin folosirea integrală şi eficientă a tuturor resur-
selor disponibile.
Ori de câte ori este vorba de resurse limitate este evident că producţia pe care o
putem obţine prin folosirea lor este limitată. Această limită este pusă în evidenţă de
curba posibilităţilor de producţie. Să presupunem că, într-o ţară, la nivel naţional, se
pune problema utilizării tuturor resurselor disponibile pentru două mari destinaţii, şi

28
anume: producerea de bunuri militare şi producerea de bunuri civile. 5 Să vedem care
sunt alternativele care se deschid factorului decizional (fig. nr. 1).
Bunuri
militare

A
B
G1
C
H
G2

G3 D
U

0
B1 B2 B3 Bunuri civile

Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră. Ea pune în


evidenţă toate combinaţiile posibile pentru cele două destinaţii, dacă resursele dispo-
nibile sunt complet utilizate, în condiţiile tehnologiei existente. Aceste combinaţii se
află pe curba AG sau dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de resurse existent şi în
condiţiile tehnologice date, combinaţiile de bunuri militare şi civile nu se vor putea
plasa deasupra curbei. Din acest motiv, curba respectivă se numeşte şi frontiera posi-
bilităţilor de producţie.
Să încercăm să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO
pune
în evidenţă posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici o
resursă nu va fi utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea, dreapta
OG va reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile; în aceleaşi
condiţii, respectiv nici o resursă nu va fi destinată producerii bunurilor militare.
5
A.E. Dellingham, N.T. Skags, J.L. Carlson, Economics, Individual Choice and its Conse-quences.
Allyn and Bacon, 1992, p. 8-14; W.J. Bound, A.S. Blinder, Economics - Principles and Policy,
Harcourt Brace Javonorich Publisher, 1985, p. 37-43; R.T. Byrns, G.W. Stone, Economics, Goodyear
Publishing Company Inc., p. 18-26.

29
Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin folosirea la
maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv punctele B, C, D etc.
Aşa cum se observă, curba are o formă concavă deoarece nu toate resursele sunt egal
utilizate în producerea celor două categorii de bunuri. Unele resurse sunt utilizate mai
eficient în producţia de bunuri militare, după cum altele, în producţia de bunuri civile.
Transferul lor de la o utilizare la alta duce la reducerea productivităţii obţinute.
La punctul A, toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor
militare. Transferând resursele spre cealaltă destinaţie, să vedem ce se întâmplă? Dacă
transferăm resurse care au o contribuţie relativ mică la producerea de bunuri militare
(de exemplu forţă de muncă specializată în producerea mobilei, a îmbrăcămintei etc.)
spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra o reducere relativ mică.
Aceste resurse, în schimb, vor avea o contribuţie mare la producerea bunurilor civile:
în deplasarea de la punctul A la punctul B, foarte puţine bunuri militare se vor pierde
pentru a se obţine cantităţi suplimentare de bunuri civile (mobilă şi îmbrăcăminte).
Acelaşi raţionament se poate continua şi pentru punctul C, punctul D ş.a.
Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată de premisa
economică fundamentală. în realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim.
Dacă se doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OBi, atunci se
va renunţa la o cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu OGi şi aşa
mai departe. Bunurile civile vor creşte de la B ] la B2, la B3 etc. şi în mod
corespunzător, bunurile militare vor scădea de la G j la G2 şi apoi la G3 etc. Costul de
oportunitate pentru producerea mai multor bunuri de consum este de fiecare dată
reprezentat de bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa
OG în direcţia G, cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care
erau mai bine utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde
productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce creşte
producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare cantitate
suplimentară obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine bunuri civile
adiţionale se vor produce cu ultimele resurse transferate de la producţia bunurilor
militare.
Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în detrimentul
altuia bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii costului de
oportunitate.

30
Dacă privim cu atenţie graficul din figura nr. 1 sesizăm că orice combinaţii
între cele două destinaţii în afara curbei este imposibilă. Dacă ne aflăm la punctul C,
decizia de creştere a producţiei de bunuri civile, fără a se reduce în mod corespunzător
producţia de bunuri militare, presupune luarea în considerare a punctului H.
Deplasarea de la punctul C la punctul H este imposibilă, deoarece stocul de resurse a
rămas acelaşi. Resursele limitate nu permit luarea în considerare a punctului H şi
singura soluţie este reducerea producţiei de bunuri militare, deplasându-ne pe linia de
frontieră (pe curba posibilităţilor de producţie) de la punctul C la punctul D.
În acest caz, producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B 2 la B3 şi în
mod corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2 la G3. O combinaţie
care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv dacă societatea
nu produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de
producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de bunuri.
Dacă, de pildă, ţara respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte la un moment
dat în situaţia care corespunde punctului U din grafic, atunci înseamnă că o parte din
stocul de resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de creştere a
producţiei pentru ambele categorii de bunuri, sau numai pentru categoria de bunuri
care se doreşte, până la limita în care combinaţiile alese se vor plasa pe curba
frontierei.
Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt
limitate şi orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea
resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre
dreapta (fig. nr. 2).

31
CPP2
CPP2

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub


influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea
consumului de resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale
internaţionale;
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză, care poate
da informaţii utile factorilor de decizie atât de la nivelul firmelor, cât şi de la nivel
naţional.

2.5. Incertitudine şi risc în economie


Dorinţa oamenilor de a-şi satisface nevoile ridică nu numai problema
raportului dintre acestea şi resursele existente, dar şi a deciziilor pe care oamenii
trebuie să le adopte în legătură cu utilizarea resurselor limitate de care dispun. Pe baza
acestor decizii se organizează şi se desfăşoară activităţile economice care nu au loc în
mod liniar, ele depinzând de o serie de factori care pot fi favorabili, permiţând
derularea proceselor în sensul în care ele au fost gândite, sau nefavorabili, îngreunând
şi chiar blocând procesele economice. Iată de ce în economia liberă pot apare trei mari
situaţii, şi anume:

32
- de certitudine, în care posibilitatea evenimentelor este calculată cu
certitudine, respectiv toate evenimentele ce alcătuiesc reţeaua procesuală până la
evenimentul final - obiectul deciziei economice - au probabilitate maximă de realizare.
Situaţiile de certitudine se caracterizează, la fel ca toate situaţiile decizionale, prin
existenţa mai multor soluţii, dar alegerea soluţiei optime şi transpunerea în viaţă a
acesteia sunt sub incidenţa unor condiţii de certitudine, în care evoluţia poate fi
anticipată cu precizie;
- de incertitudine, în care deşi există posibilitatea realizării obiectivului
final, volumul şi structura informaţiilor aflate la dispoziţia oamenilor (decidenţilor)
face dificilă anticiparea cu precizie a efectelor acţiunilor economice. Există îndoieli în
ceea ce priveşte soluţiile şi, mai ales, în ceea ce priveşte alegerea soluţiei optime;
- de risc, în care o parte mare, sau toate evenimentele ce alcătuiesc
reţeaua procesuală până la evenimentul final, au o probabilitate de realizare mică,
existând evenimente care scapă controlului şi a căror evoluţie este imposibil de
anticipat. Riscul porneşte de la situaţiile de incertitudine în economie şi reflectă forma
concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri.
Într-o economie dinamică, cu piaţă deschisă, incertitudinile sunt prezente
permanent. Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice, care
nu miră pe nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi comportamente nefireşti ale
agenţilor economici. Dispariţia riscului în afaceri marchează existenţa unei situaţii de
dictat, respectiv alţi factori decât cei economici conduc piaţa şi economia, respectiv o
situaţie nefirească, în care economicul este subordonat sau dominat de factorii
neeconomici. Deci nu există nici economie normală şi nici risc în afaceri (dacă putem
vorbi de afaceri).
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub mai multe ipostaze.6
a) Risc generat de condiţiile pieţei. Un întreprinzător niciodată nu este
sigur că tot ceea ce produce se vinde. Preferinţele consumatorilor, orientările acestora
sunt imprevizibile; de asemenea, cererea este deosebit de elastică, în funcţie de
veniturile consumatorilor, de nivelul preţului produselor etc. Este firesc ca
întreprinzătorul să nu poată deţine toate informaţiile necesare, sau chiar dacă le deţine,
acestea nu reflectă corect realitatea. Cercetările de marketing pot informa
întreprinzătorul cu privire la multe aspecte ale pieţei, dar nici aceasta nu elimină riscul.
Desigur, pentru a contracara riscul pieţei, întreprinzătorul trebuie să cheltuiască mult
cu acţiuni de reclamă pentru produsele lui, cu un sistem deosebit de eficace de

6
Geoffrey Whitehead, op. cit., p. 214

33
distribuire a produselor, cu un sistem de comercializare operativ etc. Dar aceste
cheltuieli nu elimină riscul pieţei, cel mult îl pot atenua.
b) Riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor
care au un avans în domeniu. în epoca contemporană, impactul progresului tehnic este
uriaş. O simplă reţinere în acest domeniu poate aduce prejudicii uriaşe unei firme,
după cum o politică deschisă de încurajare şi promovare a noului poate aduce avantaje
deosebite, câştiguri suplimentare, nu mari, ci foarte mari. De asemenea, investiţiile în
cercetare făcute de firme pot aduce succesul sau pot înregistra pierderi, dacă alte firme
au avut avans în domeniu şi au reuşit numai cu o fracţiune de timp mai devreme să
finalizeze;
c) Risc financiar, juridic şi politic. Nu trebuie să uităm că firmele fiinţează în
anumite cadre social-politice determinate, că ele trebuie să respecte legislaţia ţării în
care funcţionează şi că se supun oricăror acţiuni politice ce vin să orienteze economia
în ansamblul ei. Dacă situaţia politică şi militară dintr-o ţară se deteriorează, sau dacă
apar fenomene politice restrictive la nivel mondial, atunci şi activitatea firmelor este
stingherită sau chiar stopată. De pildă, în caz de război, contractele, sau numai unele
din contractele firmelor se anulează, apar interdicţii de export de capital etc. După cum
dezordinile sociale - de pildă mişcările sindicale - anulează orice efort de prosperitate
al firmei. în cadrul acestui risc nu putem să nu subliniem faptul că interesul naţional
este prioritar interesului local al firmei, deci riscul la aceşti factori are o justificare
indiscutabilă.
Desigur, riscul în economie este mai mare sau mai mic, în funcţie şi de fazele
actului economic, de natura activităţii economice desfăşurate, de precauţia sau lipsa de
precauţie a agenţilor economici, de temperamentul acestora etc. Oricum, putem
aprecia că în economia de piaţă riscul este sarea şi piperul acesteia; pe bună dreptate se
spune că cine nu riscă nu câştigă - de multe ori el este factorul incitant pentru agenţii
economici şi deci un element important, care nu poate fi ignorat, al activităţii
economice.
Există modalităţi diferite de analiză a riscului economic. El poate fi privit în
planuri diferite, ca risc asumat de un agent economic individual, ca risc colectiv, de
exemplu la nivelul unor societăţi pe acţiuni, ca risc la nivel de economie naţională, şi
chiar ca risc la nivel regional sau mondial. Prezenţa lui nu trebuie să sperie ci,
dimpotrivă, să mobilizeze factorii de decizie în direcţia atenuării, eliminării şi
speculării lui, respectiv obţinerii de avantaje, de câştiguri.

34
CAPITOLUL III
MARFA ŞI BANII
3.1. Marfa
În economia de schimb, mărfurile joacă un rol primordial, fiind obiect al
schimbului prin intermediul actului de vânzare-cumpărare pe piaţă. Generic, noţiunea
economică „marfă" include toate bunurile economice, indiferent de forma de existenţă,
care ajung de la vânzător la cumpărător în urma dobândirii lor prin transfer reciproc de
atribute ale proprietăţii între subiecţii economici.
Bunul economic marfă este expresia utilităţii şi a valorii de schimb. Din punct
de vedere al utilităţii, marfa exprimă capacitatea unui bun economic de a satisface o
trebuinţă oarecare, prin recunoaşterea proprietăţilor intrinseci ale bunului de către
nonposesorii acestuia. Din punctul de vedere al valorii de schimb, marfa exprimă
proporţiile în care un bun economic se schimbă prin vânzare-cumpărare, cu un alt bun
economic, la un anumit preţ, în funcţie de condiţiile pieţei.

35
Schimbul de mărfuri prin intermediul banilor este fenomenul cel mai important
din cadrul economiei moderne de schimb. în timp, istoria gândirii economice a
identificat mai multe teorii cu privire la valoarea bunurilor, astfel:
Pentru Adam Smith, valoarea are două sensuri foarte diferite: unul se referă la
utilitatea bunului respectiv, fiind vorba de valoarea de întrebuinţare, iar altul se referă
la puterea de schimb, la cantitatea din alte bunuri cu care poate fi schimbat, fiind vorba
de valoarea de schimb ca raport dintre valorile diferite ale celor două bunuri care se
schimbă. Smith susţine că izvorul valorii mărfurilor este munca omenească, mărimea
valorii fiind dată de cantitatea de muncă încorporată în marfa respectivă, iar măsura
mărimii acestei munci este timpul de muncă necesar sau cheltuit de regulă de
majoritatea producătorilor specializaţi în producţia respectivă. Pentru Smith, banii
constituie preţul nominal al mărfurilor, iar munca preţul real al acestora.
David Ricardo susţine că izvorul valorii mărfurilor este munca încorporată în
ele şi că mărimea valorii depinde de cantitatea totală de muncă ce a fost cheltuită în
diferite faze ale procesului de producţie şi de aducere a acestora pe piaţă. Ricardo
îmbunătăţeşte demersul teoretic al valorii-muncă: pe de o parte prin distincţia clară pe
care o face în structura muncii totale creatoare de valoare, între munca din trecut
înmagazinată în clădiri, unelte, şi munca prezentă, prestată de lucrătorii salariaţi pentru
transformarea finală a produselor în vederea consumului lor; pe de altă parte influenţa
folosirii elementelor de capital fix şi durata lor de funcţionare asupra mărimii valorii şi
formării preţurilor (efectul Ricardo sau efectul de concertino). Ricardo arată că
valoarea şi valoarea de schimb, exprimate sub forma preţurilor absolute şi a preţurilor
relative, se găsesc în raport direct proporţional cu cantitatea totală de muncă cheltuită
pentru producerea lor.
J. B. Say susţine că dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al
schimbului de bunuri (mărfuri), atunci pe piaţă se schimbă anumite mărfuri pe altele,
ceea ce are drept consecinţă faptul că orice ofertă de mărfuri îşi creează cererea
corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost ceruţi pe piaţă
factorii de producţie corespunzători.
Karl Marx susţine că marfa apare ca valoare în urma unui raport social,
făcând distincţie între muncă (activitatea creatoare de valoare) şi forţa de muncă
(potenţialul creator al muncitorului). Marx face legătura dintre crearea şi repartiţia
valorii, analizează plusvaloarea ca parte din valoarea creată de muncitorii salariaţi pe
care şi-o însuşesc alte grupuri sociale (patronii capitalişti sub formă de profit,

36
bancherii sub formă de dobândă şi proprietarii sub formă de rentă funciară), explică
salariul ca preţ al forţei de muncă şi nu ca preţ al muncii.
Liberalii neoclasici au respins teoria obiectivă a valorii şi a preţului şi
implicaţiile ei în sfera repartiţiei, susţinută de liberalii clasici. în timp ce liberalii
clasici abordează teoria valorii pornind de la factori obiectivi, respectiv cantitatea de
muncă cheltuită pentru producerea bunurilor economice care se schimbă, liberalii
neoclasici pornesc de la un factor subiectiv, respectiv aprecierea subiectivă a
indivizilor cu privire la plăcerea pe care le-o produce consumul diferitelor cantităţi din
bunul respectiv. Neoclasicii susţineau că preţul bunurilor economice este expresia în
bani a utilităţii, izvorul preţurilor fiind utilitatea bunurilor economice finale, iar
mărimea preţurilor este determinată numai de utilitatea marginală, adică utilitatea
cea mai mică dintr-o serie descrescândă de utilităţi ale numărului de unităţi succesiv
consumate din bunul respectiv.
Alfred Marshall susţine că, în realitate, problema este ceva mai complicată şi
că la determinarea preţurilor trebuie ţinut seama atât de cerere (respectiv de aprecierile
subiective), cât şi de ofertă (respectiv de costurile de producţie, determinabile în mod
obiectiv). El consideră că cererea şi oferta de bunuri pe piaţă, aprecierile subiective şi
determinările obiective ale preţurilor se aseamănă cu tăierea unei bucăţi de hârtie cu
ajutorul unei foarfece, care are două lame şi despre care nimeni nu ar putea spune că
taie numai cu una dintre ele. în funcţie de orizontul de timp în care este privită pro-
blema, uneori se află pe primul plan elementul obiectiv, alteori cel subiectiv, dar întot-
deauna ele funcţionează împreună. Marshall aprecia că, pe termen scurt, factorul
determinant al preţurilor este cererea, iar pe termen lung, factorul determinant este
oferta.

3.2. Originea şi evoluţia banilor


În economie, banii sunt definiţi ca orice mijloc general acceptat de participanţii
la tranzacţii, care serveşte schimbului.
Iniţial, în cadrul economiei naturale de schimb, toate tipurile de bunuri au fost
utilizate ca bani din necesitatea unui intermediar, etalon, pentru măsurarea celorlalte
bunuri obiect al schimbului (trocului). Trocul nu poate funcţiona decât dacă schim-
burile sunt puţin numeroase şi dacă există „o dublă coincidenţă de nevoi". Primele
forme concrete de bani apar sub forma unor obiecte diferite, reprezentative pentru
zona sau regiunea respectivă (piatră, scoici, pene, sare etc), metalele preţioase jucând
un rol important o dată cu dezvoltarea şi intensificarea schimburilor, datorită

37
avantajelor mari pe care le încorporau: erau recunoscute cu uşurinţă, erau divizibile în
unităţi extrem de mici şi nu se învecheau prea uşor.
Înaintea inventării monedelor, metalele erau cărate în calupuri (lingouri), canti-
tatea de metal necesară efectuării unei tranzacţii fiind cântărită cu grijă, ceea ce
îngreuna procesul de schimb şi conducea la risipirea metalului. Apariţia banilor a
facilitat schimbul, diminuând şi riscurile pierderii unei cantităţi de metal preţios ce
însoţeau divizarea sa pentru aprecierea fiecărei tranzacţii.
Banii metalici au fost obţinuţi amestecând aurul sau argintul cu un alt metal de
bază, având o anumită dimensiune, durabilitate, fiind ştampilaţi cu sigiliul unui
monarh, prin care se garanta cantitatea de metal preţios pe care o conţinea moneda
(cea mai veche emisie de monedă este atribuită regilor Libiei, în secolul IV î. C).
Banii, respectiv moneda, erau emişi cu o anumită valoare nominală, ceea ce
reprezintă cantitatea de aur sau argint conţinută într-o anumită monedă, însă, adesea,
monedele nu puteau fi preluate la valoarea lor nominală din mai multe motive:
falsificarea (decuparea unei felii subţiri de pe marginea monedei pentru păstrarea
metalului preţios), ceea ce a condus la aplicarea unor măsuri de siguranţă, cum ar fi
crearea unei margini aspre, practică numită MILLING, care încă mai supravieţuieşte;
baterea de monedă conducea la fraude cu adevărat profitabile deoarece, între topirea
metalelor existente, atrase de la populaţie în schimbul unora cu un nou sigiliu, şi
batere era suficient timp să se toarne metal ordinar în aurul topit. Această devalorizare
a monedelor permitea emiţătorilor să câştige un profit substanţial prin emiterea mai
multor monede decât cele colective şi prin depozitarea celor suplimentare în tezaurul
regal, venitul generat de puterea de a emite monedă fiind cunoscut şi în prezent sub
denumirea de SENIORAGE.
Seniorajul era un profit anormal generat de deprecierea monedelor, fiind o
datorie explicită sau un impozit ridicat pentru imprimerie. în prezent se regăseşte în
profitul rezultat din activitatea de tipărire a bancnotelor şi din faptul că multe bănci
centrale obligă băncile comerciale să depună, la dispoziţia lor, depozite fără dobândă.
Rezultatul deprecierii monedelor a fost creşterea netă a cererii pentru ele, ceea
ce a contribuit la creşterea preţurilor. O nouă emisiune de monedă constituia un prilej
pentru scoaterea din circulaţie a monezilor noi pentru cantitatea de aur încorporată (de
cele mai multe ori fiind tezaurizată ori topită), ceea ce atrage după sine creşterea
cererii de bani, inflaţia. în acest sens, Sir Thomas Gresham a instituit legea Iui
Gresham, „banii răi elimină lucrurile bune".

38
Legea lui Gresham este unul dintre motivele pentru care monedele moderne,
spre deosebire de cele vechi, istorice, sunt doar simbolice, conţinând o valoare
metalică care reprezintă doar o mică parte din valoarea lor nominală.
În regimurile monetare care practică o rată fixă de schimb, unde valorile a
două monede sunt, în mod artificial, fixate una în funcţie de cealaltă, atunci când o
monedă este supraevaluată şi se aşteaptă în general să fie depreciată, determină
populaţia să o cheltuiască rapid, crescând, în acelaşi timp, rezervele lor de monedă
subevaluată. Combinaţia dintre depozitarea unei monede şi cheltuirea în exces din
cealaltă determină deprecierea celei dintâi.
Emiterea banilor de hârtie s-a înfăptuit odată cu procesul de tezaurizare în
seifuri, în special la bijutieri. Aceştia emiteau deponenţilor chitanţe prin care se
certifica existenţa aurului (a monedelor convertibile în aur). Dacă posesorul monedei
tezaurizate dorea să întreprindă o tranzacţie, era suficient să prezinte chitanţa în locul
banilor, ceea ce facilita schimbul datorită câştigului de timp aferent deplasării până la
bijutier. în timp, s-a demonstrat utilitatea banilor de hârtie în schimbul aurului, fiind o
promisiune de a plăti cantitatea de aur, la cerere, făcută iniţial de bijutieri, mai târziu
de bănci.
Băncile au apărut din alte două meserii pe lângă cea a bijuteriilor: notarii, care
aveau aptitudini scriitoriceşti şi-şi vindeau serviciile conducând afacerile financiare ale
altor oameni, şi bancherii băncilor comerciale, care au început prin a comercializa
bunuri, dar care au sfârşit specializându-se în finanţele comerciale.
În sec. XVI apar bancnotele, ce desemnează creanţe asupra economiei, cu
acoperire în metal preţios şi convertibile la cerere în metal preţios. Din acest
considerent se mai prezintă sub denumirea de monedă fiduciară (bazată pe încredere).
Iniţial, bancnotele au fost emise de bănci private, dar, odată cu trecerea
timpului, numai Băncile Centrale şi-au asumat monopolul în emiterea banilor în
economie. Ca rezultat, ele au preluat sarcina de a controla condiţiile monetare şi au
devenit responsabile pentru determinarea valorii monedei naţionale.
Banii fîat sunt larg acceptaţi deoarece sunt declaraţi prin ordin guvernamental,
sau fiat (decret), ca fiind o monedă legală. Moneda legală este orice monedă care este
oferită prin lege, fie pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, fie pentru stingerea
unei datorii.
Procesul istoric de evoluţie al banilor a continuat prin apariţia şi extinderea
monedei scripturale (banii de cont) existentă sub forma unor înscrisuri în conturi

39
bancare sau la casele de economii şi care circulă prin înregistrări contabile dintr-un
cont în altul.
Banii de depozit sunt banii deţinuţi de populaţie sub forma unor conturi la băn-
cile comerciale, care pot fi lichidate la cerere. Cecurile, spre deosebire de bancnote, nu
circulă decât prin intermediul băncilor, transferând banii dintr-un cont în altul.
Cardurile din plastic îi fac capabili pe deţinătorii de conturi bancare să
mobilizeze disponibilităţi băneşti prin noi modalităţi:
- cardurile preplătibile monoprestatoare, utilizabile pentru achiziţionarea
unui singur tip de bun sau serviciu; constă într-o simplă plată în avans;
- cardurile pluriprestatoare, utilizabile în diferite tranzacţii pe lângă un
ansamblu de furnizori;
- cardurile multiprestatoare pot fi considerate o nouă monedă: nu este o
monedă scripturală deoarece bunul nu este înscris în contul unei bănci, ci pe cârdul
însuşi; nu este o monedă fiduciară, din moment ce nu este utilizabil în toate
schimburile şi nu este reutilizabil sub forma sa iniţială. Dacă acel card multiprestator
este emis de către un agent ne-financiar - o grupare de întreprinderi de distribuţie, se
produce o formă de creare de monedă. Emitentul cârdului primeşte, în momentul
vânzării acestuia, semne monetare pe care le poate folosi, şi nu este debitat în folosul
întreprinderilor decât pe măsura plăţilor. în acest interval coexistă puterea de
cumpărare a emitentului cârdului şi cea a clientului.
În accepţie largă, banii (moneda) reprezintă totalitatea bancnotelor, a monedei
metalice, precum şi a monedei scripturale, împreună cu alte instrumente având formă
şi denumiri specifice, diferite de la ţară la ţară, acceptate pentru schimb şi plăţi. Stocul
de bani lichizi aflat în circulaţie este în întregime determinat de cererile din economie
şi nu stabilit de către puterea guvernamentală.

3.3. Funcţiile banilor


Prin intermediul banilor se pot încheia tranzacţii de orice natură, se pot evalua
şi comensura activităţile economice, se pot stinge datorii sau se pot tezauriza valori.
Astfel, funcţiile banilor sunt:
- de măsurare a activităţii economice (preţ), etalon general pentru a
măsura şi compara bunuri şi servicii. Moneda permite calculul economic,
omogenizează preţurile bunurilor şi serviciilor furnizând o unitate de măsură unică. De
asemenea, valoarea unui bun sau serviciu, preţul său, se determină prin raportarea la o
unitate bănească;

40
- mijloc de schimb, orice tranzacţie are la bază un intermediar bănesc,
sau, aşa cum spunea Say, moneda este un „voal" ce maschează realitatea economică a
unui schimb între bunuri;
- mijloc de plată, prin intermediul monedei se sting datorii, se
contractează datorii, fiind un liant între creditor şi debitor;
- mijloc de rezervă, simbol al avuţiei, conferind putere economică
deţinătorului.

4.4. Masa bănească şi puterea de cumpărare a monedei


Masa bănească (M) reprezintă suma de bani aflată în circulaţie şi aparţinând
diferiţilor agenţi economici la un moment dat, fiind asimilată în sens larg agregatul
monetar M1

M = numerar (M0) + bani scripturali

M1

M0 = bancnote + monedă metalică

Banii scripturali sunt sume înscrise în conturile bancare sau la casele de


economii. Numerarul se transformă în bani scripturali prin depunerea acestuia într-un
cont bancar, de asemenea, banii scripturali se transformă în numerar prin renunţarea la
depozitul bancar.
Legătura între cantitatea de bani aflată în circulaţie şi valoarea bunurilor şi
serviciilor pe piaţă a fost evidenţiată cu ajutorul ecuaţiei cantitative a banilor sau ecuaţiei
lui Fischer:
MV = PT, unde:
M = masa monetară
V = viteza de rotaţie a banilor – numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le mijloceşte într-o perioadă de timp
P = preţul bunurilor şi serviciilor
T = volumul tranzacţiilor
PT = valoarea tranzacţiilor
Odată cu creşterea volumului schimburilor comerciale şi a avuţiei s-au
intensificat şi preocupările legate de creşterea valorii banilor, a puterii de cumpărare a

41
acestora, respectiv conturarea unor priorităţi legate de protejarea împotriva fluctuaţiei
preţurilor, ca urmare a fluctuaţiei cererii şi ofertei de bunuri şi servicii.
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce se
poate cumpăra cu o unitate bănească.
P1
IPC  100 , IPC = indicele preţului de consum
P0

1
Puterea de cumpărare = , P  preţ
P
1
Indicele puterii de cumpărare =
IPC
Puterea de cumpărare a banilor influenţează cererea de bunuri şi servicii, fiind
determinantă în stabilirea priorităţilor de utilizare a veniturilor, depinzând de numeroşi
factori, printre care:
- preţul bunurilor şi serviciilor;
- starea de ansamblu a economiei;
- forţa, nivelul de dezvoltare, stabilitatea şi eficienţa economică;
- puterea de cumpărare îşi are premisa într-un act politic (moneda este un
simbol al dreptului de a obţine o parte din bunurile şi serviciile din ţară).

CAPITOLUL IV
TEORIA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI

4.1. Utilitatea economică


Comportamentul agentului economic consumator este un comportament de tip
raţional, de stabilire a unei funcţii-obiectiv prin care se urmăreşte maximizarea satis-
facţiei resimţite prin consumul de bunuri economice.
Abordarea economică asumă comportamentul maximizator al utilităţii,
existenţa pieţei care prin diferite grade de eficienţă coordonează acţiunile diferiţilor
participanţi, astfel încât comportamentele lor devin reciproc comparabile. Economiştii
pornesc de la presupunerea că preferinţele nu se schimbă substanţial în timp, prefe-

42
rinţele presupuse a fi stabile nu se referă la bunurile materiale şi la servicii, ci la
obiectivele ce stau la baza activităţii economice. Astfel de supoziţii furnizează o bază
solidă pentru generarea de previziuni cu privire la semnalele din partea pieţei,
repercutate prin sistemul de preţuri. Preţurile, fie ele preţuri din sectorul de piaţă sau
preţuri „umbră" în sectorul din afara pieţei, măsoară costul favorabil pentru utilizarea
resurselor rare, iar mărimea lor este dată de utilitatea ultimei unităţi consumate dintr-
un bun oarecare.
Pentru determinarea unui comportament de tip raţional se porneşte de la
premisa că fiecare consumator are informaţii complete şi exacte despre:
- structura bunurilor existente pe piaţă şi capacitatea acestora de a
satisface anumite dorinţe;
- nivelurile preţurilor de piaţă şi mărimea venitului care urmează a fi
cheltuit, într-o perioadă determinată, pentru achiziţionarea diferitelor bunuri.
În sens general, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie. Utilitatea economică desemnează satisfacţia pe care crede că o va obţine un
consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic, în
anumite condiţii determinate de loc şi de timp, având un caracter eminamente
subiectiv.
Utilitatea economică este expresia intensităţii nevoii resimţite de un
consumator dat de a dobândi şi a de consuma o cantitate bine determinată dintr-un bun
în condiţiile determinate de piaţă, fiind influenţată atât de intensitatea nevoilor
cumpărătorului, cât şi de cantitatea în care bunul este oferit.
Condiţii pentru determinarea utilităţii:
a) consumatorul să dorească o cantitate determinată dintr-un bun (bunul să
existe şi să fie dozat);
b) să existe un consumator precis în anumite condiţii de loc şi de timp, cu
preferinţe, gusturi, situaţie economică certă;
c) consumatorul nu deţine acel bun dar doreşte să-1 achiziţioneze, este
dispus să facă sacrificii în acest sens.
Gradul de satisfacere poate fi apreciat cu ajutorul sistemului cardinal şi ordinal.
Sistemul cardinal de comensurare a utilităţii, specific abordării liberaliştilor
clasici conform cărora valoarea bunurilor era dată de cantitatea de muncă încorporată
într-un bun, presupune acordarea unui număr absolut de unităţi psihologice de utilitate
fiecărui bun, exprimate fie în unităţi convenţionale, denumite utili, fie în unităţi

43
monetare (de exemplu, îmi place o bluză de 10 utili, apreciez o pereche de mănuşi de
4 utili, importanţa examenului este de 5 utili).
Sistemul ordinal presupune stabilirea unei ierarhii între utilitatea diferitelor
bunuri, în funcţie de preferinţe: primul, al doilea, al treilea. Această relaţie de ordine
exprimă importanţa utilităţii fiecărui bun sau fiecărei unităţi suplimentare dintr-un bun
dat, pentru un anumit consumator, respectiv utilitatea marginală.
însuşi termenul de „utilitate" are, după părerea marginaliştilor, o conotaţie
morală, conţinând implicit o judecată de valoare. Pentru stabilirea fundamentelor
teoriei opţiunilor consumatorului este suficientă o relaţie de preordine foarte simplă:
raţionamentul se face asupra unui număr finit de bunuri economice, notate printr-un
indice i = 1, 2, 3..., n; cantitatea din bunul i este notată q i ; cantităţile determinate din
bunurile i determină un coş de bunuri. Teoria ordinală a opţiunilor publice se bazează
pe următoarele axiome, suficiente pentru elaborarea unei teorii ordinale a utilităţii:
toate coşurile de bunuri pot fi clasate de consumator (relaţia se numeşte completă); cea
de-a doua condiţie arată că orice coş de bunuri este cel puţin la fel de dorit ca el însuşi
(reflexivitate); cea de-a treia condiţie presupune numai coerenţa în opţiunea
consumatorului (tranzitivitate).
Indiferent de abordarea teoretică aleasă, cardinală sau ordinală, scopul oricărui
consumator - maximizarea satisfacţiei, utilităţii totale - poate fi determinat cu ajutorul
analizei marginale.
Dacă un consumator foloseşte un bun, de exemplu un pachet de biscuiţi pentru
satisfacerea nevoii de hrană, satisfacţia pe care o obţine din consumul acestui bun este
numită utilitate. Utilitatea totală se referă la satisfacţia totală obţinută din consumul
întregului bun. Utilitatea individuală se referă la satisfacţie resimţită din consumul
fiecărei unităţi dintr-un bun, a fiecărui biscuite în parte. Utilitatea marginală se referă
la utilitatea pe care orice consumator o obţine din consumul unor unităţi succesive ale
unui anumit produs, utilitatea suplimentară resimţită la fiecare biscuite consumat.
Utilitatea poate fi:
- individuală - utilitatea resimţită de un consumator prin consumarea unei
unităţi dintr-un bun, acel segment al unei anumite nevoi umane care poate fi acoperit
şi satisfăcut prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun;
- totală - satisfacţia resimţită în urma consumului unor cantităţi succesive
dintr-un bun într-o perioadă dată; reprezintă un produs între utilităţile individuale şi
consumurile individuale;

44
- marginală - satisfacţia adiţională resimţită de un individ pe baza
consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun oarecare.
Termenul de utilitate marginală a fost folosit, pentru prima dată, de
economistul neoclasic austriac F.R. Wieser.
Conform teoriei lui C. Menger, utilitatea finală a bunurilor economice diferă în
funcţie de mai multe aspecte, astfel: intensitatea diferită cu care se manifestă nevoile
oamenilor şi care exercită o influenţă direct proporţională asupra utilităţii marginale,
volumul sau cantitatea consumată din bunul respectiv, care influenţează utilitatea
marginală în sens invers proporţional, raritatea bunului economic: bunurile abundente
au o utilitate marginală mai mică, iar bunurile foarte rare au o utilitate marginală mai
mare (paradoxul apă-diamant).
Se consideră bunul x, cu utilitatea totală UT. Bunul x poate fi divizat în

 n

subunităţi xi (ipoteză de divizibilitate),  x   xi  ; fiecare unitate xi prezintă utilitatea
 i 1 
individuală ui.
n
Astfel, UT   ui Δ
i 1

Utilitatea marginală reprezintă variaţia utilităţii totale ( ΔU T ) ce rezultă prin


creşterea cu o unitate a cantităţii dintr-un bun, (Δx), în condiţiile în care cantităţile din
celelalte bunuri sunt date şi rămân constante.
UT
U mg  , x  1  U mg  UT
x
U ( x1 , x2 , x3 ,..., xn )
U mg  , când lim xi  0
x

U(x) Umg(x)

x x
Fig. 5.1. Graficul utilităţii totale şi al utilităţii marginale

45
Legea utilităţii marginale descrescânde, formulată de economistul german H.
Gossen în anul 1843 şi reluată apoi de neoclasici, arată că suplimentul de utilitate
furnizat de cantităţi suplimentare dintr-un bun evoluează descrescător până la a deveni
nul în punctul de saţietate (Umg = 0, UT = max). în sens restrâns, legea lui Gossen
subliniază că mărimea intensităţii unei plăceri descreşte până la saturare, dacă
respectiva plăcere este satisfăcută continuu şi neîntrerupt.
Exemplu:
Se consideră următoarele date cu privire la situaţia unui consumator ce
consumă bunul economic biscuiţi:
Unităţi consumate 0 1 2 3 4 5 6
Utilitatea totală 0 30 50 60 60 50 30
Utilitatea marginală - 30 20 10 0 -10 -20

UT

Umg
60
50
40 UT
30
20
10
0-10 1 2 3 4 5 6
-20 Umg

Fig. 5.2. Reprezentarea grafică a curbelor utilităţii totale şi utilităţii marginale

Din analiza datelor prezentate se poate concluziona:


- când utilitatea marginală este pozitivă, utilitatea totală creşte cu o rată
descrescătoare (ipoteza de descreştere a utilităţii marginale este dată de valorile
subunitate ale derivatei de ordinul doi a funcţiei utilităţii totale U″x < 0);
- utilitatea totală este maximă, când utilitatea marginală este zero;
- când utilitatea marginală este negativă, utilitatea totală este pozitivă, dar
descrescătoare;
- suma algebrică a utilităţilor marginale este egală cu utilitatea totală;

46
- curba utilităţilor marginale are o înclinaţie negativă.

Caracteristicile funcţiei de utilitate au fost definite pentru un consumator


oarecare care consumă o cantitate crescătoare dintr-un bun omogen oarecare. Orice
schimbare a uneia dintre caracteristicile unui bun determină, prin definiţie, apariţia
unui alt bun. Acest lucru este foarte bine înţeles de comercianţi, care, atunci când fac
reclamă unui produs similar cu alte produse, accentuează diferenţele, creându-se
impresia unei varietăţi a produselor.
Orice consumator raţional doreşte maximizarea satisfacţiei resimţite în urma
consumului de bunuri, respectiv maximizarea utilităţii totale. Aceasta este puternic
influenţată de preţul de pe piaţă a bunului consumat şi de relaţia lui cu utilitatea
marginală. Dacă preţul de piaţă (P) este mai mic decât utilitatea marginală (Umg),
consumatorul va cumpăra mai mult şi invers, în cazul în care P > Umg. Cantitatea
cumpărată este optimă atunci când P = Umg.
Un consumator va continua să cumpere un produs atâta timp cât satisfacţia ce
i-o oferă ultima unitate consumată egalează sau excede utilitatea marginală rezultată
din aceeaşi cheltuială pentru alt produs. Această teorie se bazează pe următoarele:
- consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze satisfacţia în limitele
resurselor băneşti;
- consumatorul cunoaşte sursele alternative pentru satisfacerea nevoilor sale
(bunurile substituibile şi bunurile complementare);
- consumatorul acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.
Pe baza relaţiei între utilitate marginală – venituri - preţuri, economistul P.A.
Samuelson a elaborat legea utilităţii marginale egale pe unitatea monetară. Astfel,
fiecare bun este cerut până la punctul în care utilitatea marginală a unităţii monetare
cheltuite pentru aceasta este aceeaşi ca şi utilitatea marginală a unităţii monetare
cheltuite pentru oricare alt bun. Dacă avem în vedere toate bunurile (a, b, c,..., z)
echilibrul consumatorului (obţinerea utilităţii totale maxime din cheltuirea într-o
perioadă dată, a unui anumit venit) se asigură atunci când:
U mg a U mg b U mg z
  ... (principiul echivalenţei utilităţii marginale)
Pa Pb Pz

4.2. Alegerea consumatorului raţional

47
Pentru satisfacerea nevoilor, consumatorul raţional are de ales dintr-un coş de
bunuri pe acela care-i conferă cea mai mare satisfacţie în condiţiile unor restricţii de
venit şi de preţ.
Programul de consum (de achiziţie, coşul bunurilor de consum) reprezintă
specificarea unor cantităţi de bunuri diferite care asigură consumatorului o anumită
utilitate. Acesta diferă de la consumator la consumator în funcţie de: factori subiectivi
ca preferinţele, gusturile, dar şi obiectivi, ca factori generali, sociali, mass-media,
venit, nivelul de dezvoltare al societăţii etc.
În teoria utilităţii se presupune că un consumator nu numai că este capabil să
spună ce este mai bine sau mai rău atunci când se modifică combinaţia sa de consum
(coşul bunurilor), ci şi să compare intensitatea acestor schimbări ordonând diferitele
programe de consum; totuşi, el nu este capabil să spună în ce măsură fiecare program
este preferat celorlalte.
Consumatorul raţional îşi ordonează preferinţele şi adoptă deciziile sale de
consum pe baza unor axiome cum sunt:
Comparaţia sau completitudinea presupune alegerea consumatorului dintre
două bunuri: bunul a şi bunul b. El alege o singură variantă din cele trei posibile:
preferă bunul a bunului b; preferă bunul b bunului a; este indiferent faţă de cele două
bunuri, alegând după inspiraţie, ori bunul a, ori bunul b.
Tranzitivitatea opţiunii de la un bun la altul se manifestă astfel: dacă un consu-
mator preferă bunul c bunului b şi pe bunul a bunului b, atunci înseamnă că el preferă
bunul a bunului c.
Insaturaţia (lăcomia) constă în opţiunea pentru cea mai mare cantitate, dacă
bunurile alternative în consum au aceeaşi utilitate.
Convexitatea forte se referă la faptul că un consumator preferă combinaţii
echilibrate între bunuri, în locul celor extreme.
Orice combinaţie între bunurile x şi y formează un program de consum, plasate
pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ceea ce arată că fiecare conferă consumatorului
aceeaşi utilitate agregată, totală. Consumatorul poate ordona combinaţiile spunând că
B > C > D, unde semnul „>" indică faptul că programul din stânga are o utilitate mai
mare şi deci, este preferat celui din dreapta.
În teoria utilităţii, gusturile sau preferinţele consumatorului sunt arătate prin
curbele utilităţii totale şi marginale. în teoria indiferenţei-preferinţă, ele sunt arătate
prin curbele de indiferenţă.

48
Curba de indiferenţă desemnează ansamblul combinaţiilor bunurilor x şi y,
care îi asigură consumatorului aceeaşi utilitate agregată (totală) şi între care
consumatorul este indiferent Orice punct aflat deasupra curbei desemnează o
combinaţie preferată oricărui punct de pe curbă; orice punct de sub curbă este o
combinaţie inferioară oricărui punct de pe curbă.

y
C
B
A

0 x
Fig. 5.3. Curba de indiferenţă
Curba B este preferată curbei A şi curba C este preferată curbei A.
Panta curbei de indiferenţă este egală cu rata marginală de substituţie.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un bun la care consu-
matorul renunţă (-Δy) în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun (Δx), în
condiţiile aceleiaşi utilităţi agregate (UT).
y U mg x
RMS  
x U mg y

Pentru fiecare consumator există un anumit grad de substituţie între diferite


bunuri, redat cu ajutorul legii substituţiei. Corespunzător acestei legi, pe măsură ce un
bun consumat este înlocuit cu un altul, rata marginală de substituţie se diminuează,
tendinţă determinată de legea utilităţii marginale descrescânde.
Se consideră următoarele date:
Varianta de combinare A B C D E
Bunul x (unităţi) 1 2 3 4 5
Bunul y (unităţi) 8 5 3 2 1,5
RMS 3 2 1 0,5

49
y

8 A

6
B
5

4
C
3
D
2
E
1

0
x
1 2 3 4 5
Fig. 5.4. Rata marginală de substituţie

Ansamblul curbelor de indiferenţă formează harta curbelor de indiferenţă.

y
D
C
B
A

0 x
Fig.
Toate punctele de pe 5.5. Harta
o curbă curbelor combinaţii
reprezintă de indiferenţă
alternative din bunurile x şi
y care conferă o satisfacţie egală. Cea mai îndepărtată curbă de origine reprezintă cel
mai înalt nivel al satisfacţiei. Dacă consumatorul se deplasează de-a lungul săgeţii, al
escaladează „un munte de utilitate", trecând la niveluri ale utilităţii tot mai mari şi
traversând contururi de egală utilitate tot mai înalte, pe care le numim curbe de
indiferenţă.
Forma curbelor de indiferenţă diferă în funcţie de modelul preferinţelor, astfel:

50
Bunurile perfect substituibile, cum ar fi bunurile de acelaşi tip, dar de mărci
diferite (cafeaua Elite şi cafeaua Jacobs), vor fi desemnate de o mulţime de drepte
paralele cu panta egală cu -l, ce indică rata la care un bun poate fi substituit cu altul.

Cafea Jacobs
U2
U1

x
Cafea Elite
Fig. 5.6. Bunuri perfect substituibile

Bunurile perfect complementare, cum ar fi bunurile care se folosesc doar


împreună pentru satisfacerea unei nevoi (mănuşa stângă cu mănuşa dreaptă), prezintă
curba de indiferenţă în formă de L.

y
mănuşa
dreptacilor
U2
U1

x
mănuşa stângacilor

Fig. 5.7. Bunuri perfect complementare


Un bun care conferă utilitate zero, când nu oferă nici un fel de satisfacţie
consumatorului (alcoolul pentru o persoană antialcoolică, carnea pentru un vege-
tarian), acesta nedorind să sacrifice nici cea mai mică cantitate din alte bunuri pentru a
obţine orice cantitate din bunul în cauză, prezintă curba de indiferenţă paralelă cu
abscisa.

U2
U1
0 x
Indiferenţa faţă de bun
Fig. 5.8. Bun cu utilitate zero
51
Un bun absolut necesar (apa, aerul, lumina soarelui) prezintă o curbă de
indiferenţă tot mai abruptă pe măsură ce se apropie de cantitatea ce asigură minimum
pentru existenţă (X0). Pe măsură ce consumul scade către X0, cantităţi din ce în ce mai
mari din alte bunuri sunt necesare pentru a convinge consumatorul să îşi reducă
cantitatea din bunul absolut necesar.
Rata marginală de substituţie pentru un bun absolut normal tinde la infinit pe
măsură ce consumul scade către cantitatea care este absolut necesară.

Toate
celelalte
bunuri

U2

U1
0 x (apa)

Fig. 5.9. Bun absolut necesar


Un bun care conferă utilitate negativă peste un anumit nivel de consum
(tutunul, cafeaua, tranchilizantele). După un anumit punct, continuarea consumului din
aceste bunuri reduc satisfacţia. După acest punct, curbele de indiferenţă încep să urce,
deoarece consumatorul ar dori să sacrifice o anumită cantitate din alte bunuri pentru a
i se permite să îşi reducă consumul din produsul care îl deranjează.
Atunci când, peste un anumit nivel de consum, utilitatea consumatorului scade
prin continuarea consumului, curbele de indiferenţă au pante pozitive.

y
U3
U2
U1

0 x
Fig. 5.10. Bun care conferă utilitate negativă
52
Un bun care nu este consumat (un consumator va consuma unul sau două din
toate tipurile de bunuri, ca de exemplu un televizor, un calculator, o maşină) se va afla
în ceea ce se numeşte „soluţie de corner" în care curba de indiferenţă întretaie axa
bunului neconsumat cu o pantă mai plată decât linia de buget.

a
Toate
celelalte
bunuri U2
U1
Harta de indiferenţă ne spune ceea ce consumatorul ar trebui să facă: să atingă
0 x
cea mai înaltă curbă posibilă de indiferenţă, adică să escaladeze cât mai sus posibil
b
muntele utilităţii. Pentru a vedea ce poate consumatorul, vom utiliza linia bugetului.
Fig. 5.11.
Linia bugetului reprezintă Bun care
totalitatea nu este consumat
combinaţiilor între preţuri şi cantităţi în
condiţiile unui venit nominal.
V = x × Px + y × PY , unde Px, Py sunt preţurile lui x şi y

V = x × Px + y ×
PY

Fig. 5.12. Linia bugetului

Panta liniei bugetului este egală cu raportul preţurilor.


Linia bugetului ne spune ce poate face consumatorul: el poate alege orice
combinaţie de consum situată pe sau sub linie, dar nu deasupra ei. Consumatorul

53
doreşte să maximizeze satisfacţia totală, ceea ce înseamnă atingerea celei mai înalt
posibile curbe de indiferenţă.
Echilibrul consumatorului se atinge atunci când consumatorul obţine cea mai
mare satisfacţie (utilitate) în condiţiile restricţiilor bugetare (buget, preţ) sau când
curba de indiferenţă este tangentă la linia bugetului.

A Curba de indiferenţă

x
Fig. 5.13. Echilibrul consumatorului

În acest punct (A), panta curbei de indiferenţă (rata marginală de substituţie a


bunurilor care fac parte din preferinţele consumatorului) este egală cu panta liniei
bugetului (costul de oportunitate al unui bun exprimat în termenii celuilalt bun, după
cum a fost determinată în raport cu preţurile de pe piaţă).
Maximizarea utilităţii consumatorului se atinge dacă el alege cantitatea de
bunuri ale căror preţuri sunt accesibile la nivelul dat al bugetului, dacă este cheltuit
integral venitul destinat consumului.
În punctul care asigură varianta optimă avem:
U mg x Px U mg x U mg y
 sau 
U mg y Py Px Py

unde x, y sunt bunuri economice iar P, şi Py preţurile lor.

Exemplu:
Un consumator raţional are un venit de 150 u.m. pe săptămână pe care îl chel-
tuieşte exclusiv pe cafea şi ţigări. P cafea = 5 u.m. iar = 25 u.m. Utilitatea totală resimţită
de consumator se prezintă astfel:

Unităţi Utilitate Unităţi Utilitate Utilitate Utilitate


consumate totală consumate totală marginală marginală
cafea cafea ţigări ţigări cafea ţigări
1 60 1 400 60 400
2 115 2 750 55 350

54
3 165 3 1050 50 300
4 210 4 1300 45 250
5 250 5 1500 40 200
6 285 6 1650 35 150
V = x × Px + y × PY
150 = 5x + 25y <=>30 = x + 5y
U mg x Px U x 1
  mg   P  5 x  5 y 
U mg y Py U mg y 5

Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia venitului se exprimă şi poate fi


descrisă prin trasarea a două curbe: curba venitului consumatorului şi curba Engel.
Curba venitului consumatorului exprimă efectele schimbării venitului asupra
consumului; se reprezintă prin suita punctelor tangente dintre liniile diferite ale
bugetului şi curbele de indiferenţă posibile (când venitul creşte, consumul din bunul x
creşte şi invers).

x
0

Fig. 5.14. Curba venitului consumatorului

Curba Engel reflectă comportamentul consumatorului unui bun la schimbarea


masei venitului; ea se obţine prin reprezentarea curbei anterioare din planul xoy în
planul vox, unde V = venitul.

55
x

Fig. 5.15. Curba lui Engel V

În raport de comportamentul lor faţă de schimbarea venitului, bunurile se gru-


pează în:
- normale, al căror consum creşte ca răspuns la o majorare a venitului şi
invers;
- inferioare, consumul lor scade atunci când venitul creşte;
- de lux, dacă elasticitatea consumului faţă de modificarea venitului este supra-
unitară.

4.3. Surplusul consumatorului


David Ricardo a expus un paradox în faptul că anumite mărfuri, foarte „utile" -
cum ar fi apa, aerul - aveau o valoare de schimb, un preţ foarte mic, în timp ce aurul
sau diamantul, „atât de puţin utile în comparaţie cu aerul sau apa, pot fi obţinute în
schimbul unei cantităţi mari de mărfuri".
Analiza clasică a respins acest paradox ca pe un fapt absolut normal: valoarea
depinde în acelaşi timp de utilitate şi de raritate, de abundenţa mai mare dintr-un bun
în raport cu nevoile. Astfel, diamantul, fiind disponibil în cantitate foarte limitată, va
avea pentru individ o utilitate totală slabă şi o utilitate marginală mare. Dimpotrivă,
apa nu este, cel puţin în ţările temperate, considerată un bun rar, din moment ce este
disponibilă din abundenţă, utilitatea sa marginală fiind mică, în timp ce utilitatea sa
totală fiind considerabilă. De aceea, consumatorul dornic să consume în acelaşi timp
apă şi diamant, va fi gata să plătească mai scump diamantul.
Preţul de piaţă al unui produs depinde de cerere şi de ofertă. Când un produs,
căruia consumatorul îi atribuie o utilitate totală înaltă, se vinde pentru un preţ scăzut,
având deci o valoare de piaţă scăzută (se cheltuieşte o sumă mică pentru el) nu este

56
vorba de nici un paradox, ci de o manifestare liberă a pieţei în funcţie de preferinţele
consumatorului şi de raritatea produsului.
Consumatorul va opta pentru un bun în situaţia în care utilitatea marginală a
bunului respectiv va fi cel puţin egală cu preţul plătit pentru consumarea acelui bun.
Astfel, curba cererii individuale permite nu numai să se determine cantitatea achi-
ziţionată de individ la un anumit preţ, ci şi determinarea valorii marginale în expresie
bănească pe care un individ o acordă unui bun consumat într-o cantitate dată.
Valoarea atribuită de fiecare consumator consumului său total dintr-un anumit
produs poate fi estimată în cel puţin două moduri: prin evaluarea a ceea ce consu-
matorul atribuie fiecărei unităţi succesive şi apoi însumarea acestor valori, sau consu-
matorul poate fi întrebat cât de mult ar dori să plătească pentru a consuma respectiva
cantitate, dacă alternativa ar fi să nu o aibă deloc.
Surplusul consumatorului este diferenţa dintre valoarea totală de consum
(suma pe care consumatorul ar fi dispus să o plătească pentru a obţine o cantitate dată
din bunul x, respectiv x1 şi cheltuiala efectivă (consumatorul plăteşte un preţ unic, P x 1 ,
care reprezintă valoarea marginală a cantităţii x 1 sau valoarea de consum a ultimei
unităţi consumate din bunul x). Cedarea unei valori mai mici decât cea încasată se
datorează faptului că fiecare individ plăteşte pentru toate produsele cuprinse în
cantitatea x 1 acelaşi preţ, Pxl; el nu plăteşte valoarea reală pe care o resimte consu-
mând fiecare unitate succesivă.

Px
Curba cererii x = f(Px) Px Curba cererii x = f(Px)
0 0
Px Px
Valoarea totală de consum Surplusul consumatorului

Px1 Cheltuiala efectivă a


consumatorului

0
0
X0 X X1 X
Fig. 5.16. Surplusul consumatorului

În economia de piaţă, deciziile producătorului în ceea ce priveşte volumul,


structura şi calitatea ofertei sunt în funcţie de cerinţele consumatorului, în vederea
satisfacerii trebuinţelor de consum ale acestuia. Acest fapt este cunoscut în teoria

57
consumatorului drept teoria liberei alegeri a consumatorului, iar sintagma
„consumatorul e rege" dă expresie acestei teorii.
In practică, libera alegere a consumatorului este limitată de numeroase împre-
jurări, ca:
- puterea publică, cu influenţe directe asupra laturii obiective a nevoilor (deciziile
noastre privind alegerea şi consumul anumitor produse sunt impuse de colectivitate, de
mass-media, prin reclamă şi publicitate);
- volumul, structura şi calitatea ofertei ne influenţează satisfacţia resimţită prin
consum atât în funcţie de posibilităţile de alegere dintr-o ofertă limitată, cât şi prin
preţ, tocmai ca urmare a acestei limitări;
CAPITOLUL V
CEREREA

5.1. Cererea. Legea cererii


Cererea individuală exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun economic
pe care un consumator doreşte şi poate să o achiziţioneze într-o perioadă determinată
de timp şi preţul acelui bun. Dacă însumăm cererile individuale referitoare la un
anumit bun, obţinem cererea pieţei. Scurta definiţie anterioară evidenţiază câteva
aspecte importante ale cererii, şi anume:
- cererea nu este sinonimă cu cantitatea cerută, ci este o relaţie între un
set determinat de cantităţi corespunzătoare unor niveluri determinate de preţ; ea arată
cât se cere dintr-un bun la un anumit preţ, toate celelalte variabile considerându-se
constante;
- cererea evidenţiază cantitatea dintr-un bun pe care consumatorul
doreşte şi are capacitatea financiară să o cumpere; dacă, de exemplu, doriţi o limuzină
BMW, dar nu aveţi bani să o cumpăraţi, nu sunteţi o componentă a cererii pe piaţa
acestor autoturisme;
- cererea este o variabilă de flux, în sensul că se manifestă pe o anumită
perioadă de timp: zi, săptămână, lună etc.
Un exemplu de cerere individuală este următorul:

Tabelul 6.1. Cererea săptămânală de cafea a unui consumator individual


Preţ (lei) Cantitate cerută (număr cafele)
40.000 5
30.000 7
20.000 10
58
15.000 14
10.000 15

În acest exemplu nu este o întâmplare că, pe măsură ce preţul scade, cantitatea


caută creşte. Relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută poartă numele de legea
cererii. Există mai multe explicaţii pentru acţiunea acestei legi. In primul rând, este
logic să presupunem că oamenii vor dori să cumpere mai mult dintr-un bun care se
ieftineşte. De cele mai multe ori ne dorim mai multe perechi de pantofi, mai multe
«autoturisme ş.a. decât ne permitem să cumpărăm. Preţul este o barieră importantă în
calea accesului la bunurile economice. Atunci când această restricţie se relaxează,
probabil că vom cumpăra mai mult. în al doilea rând, să ne amintim ce am învăţat în
capitolul precedent: reducerea preţului este resimţită de consumator ca o creştere a
venitului real, astfel că acesta va consuma mai mult pentru a-şi maximiza satisfacţia
(efect de venit). în plus, el va fi tentat să înlocuiască bunurile ale căror preţuri nu s-au
modificat cu bunul ieftinit, ceea ce va mări din nou cantitatea consumată (efect de
substituţie). Nu în ultimul rând, legea cererii se explică prin acţiunea legii utilităţii
marginale descrescătoare, potrivit căreia, pe măsură ce se consumă tot mai mult dintr-
un bun, utilitatea marginală scade, deci consumatorul va fi dispus să plătească din ce
în ce mai puţin pe acel bun.
Pe baza tabelului de mai sus poate fi construită curba cererii:
P

40.000

10.000

Q
5 10
Fig. 6.1. Curba cererii

Pornind de la cererea individuală, poate fi construită curba cererii pieţei, care


însumează cantităţile cerute de ansamblul consumatorilor de pe o anumită piaţă.
Cererea totală se obţine adunând cantităţile pe care fiecare consumator ar dori să le
consume la diferite niveluri ale preţului. De exemplu, să presupunem că pe piaţa

59
bunului X există numai patru consumatori: A, B, C şi D. Cantitatea cerută de aceşti
consumatori în funcţie de preţ se prezintă astfel:
Tabelul 6.2. Cererea individuală pe piaţă a bunului X
Preţ (u.m.) Cantitate Cantitate Cantitate Cantitate
cerută de A cerută de B cerută de C cerută de D
10.000 10 20 15 30
20.000 5 15 10 20
30.000 3 10 5 15

Cererea totală va arăta astfel:

Tabelul 6.3. Cererea totală pentru bunul X


Preţ (u.m.) Cantitate cerută (buc.)
10.000 75
20.000 50
30.000 33

Puteţi observa din nou acţiunea legii cererii: cu cât preţul este mai mare, can-
titatea cerută este mai mică. Creşterea cantităţii consumate atunci când preţul scade şi
reducerea sa când preţul creşte poartă numele de extinderea, respectiv contracţia
cererii.
Creşterea şi reducerea cererii sunt determinate şi de alţi factori decât preţul, factori
care poartă numele de condiţiile cererii.

5.2. Condiţiile cererii


Până acum am studiat modificarea cantităţii cerute numai în funcţie de modifi-
carea preţului, considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta com-
portamentul consumatorilor. Există însă o serie de factori care exercită o influenţă
puternică asupra cererii, dintre care cei mai importanţi sunt:
a) Veniturile consumatorilor. în general, atunci când veniturile lor cresc,
consumatorii cumpără mai mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puţin. Bunurile
a căror cerere creşte când veniturile cresc şi scade în situaţia inversă se numesc bunuri
normale şi deţin cea mai mare pondere în totalul mărfurilor. Alături de acestea există
şi bunuri inferioare, despre care am discutat şi în capitolul precedent, a căror cerere se
află în relaţie inversă cu venitul: scade când creşte venitul şi creşte când venitul scade.
Exemple de astfel de bunuri sunt pâinea, fasolea, cartofii, îmbrăcămintea second-hand
etc.

60
b) Preferinţele consumatorilor. O modificare a gusturilor consumatorilor
în favoarea unui produs va determina o creştere a cererii pentru produsul respectiv şi
invers. Firmele investesc sume mari de bani în publicitate tocmai pentru a orienta
preferinţele consumatorilor în favoarea a ceea ce produc. De asemenea, firmele care
rezistă pe piaţă o perioadă îndelungată sunt cele care îşi înnoiesc continuu produsele,
deoarece apariţia produselor noi, mai performante, diminuează puternic cererea pentru
produsele deja existente.
c) Numărul consumatorilor influenţează direct cererea. De exemplu,
reducerea natalităţii în România determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru
copii. Reducerea barierelor tarifare la importul de autoturisme ar determina o creştere
a numărului de consumatori de autoturisme provenite din străinătate, deci o creştere a
cererii.
d) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri:
- substituibile, care pot fi folosite alternativ pentru a acoperi aceeaşi nevoie;
de exemplu mierea şi zahărul sau autoturismul personal şi mijloacele de transport în
comun;
- complementare, utilizate împreună pentru a acoperi o nevoie; de exemplu
CD-urile şi CD-player-urile sau autoturismul şi benzina sau motorina.
Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile şi preţul bunului X creşte, consumatorii
vor opta pentru bunul Y, comparativ mai ieftin, ceea ce va conduce la creşterea cererii
din acest bun.
Dacă X şi Y sunt complementare şi preţul lui X creşte, acest bun devine mai
puţin accesibil, cantitatea cerută scade, dar în acelaşi timp se va reduce şi cererea
pentru bunul Y, ce nu poate fi folosit fără X.
e) Previziunile consumatorilor. Aşteptările consumatorilor au în vedere: evolu-
ţia preţului, a venitului, ca şi posibilităţile de acces la anumite produse. În cazul în care
consumatorii anticipează o creştere a preţului în viitor, cererea prezentă creşte.
Asemănător, o anticipare a creşterii veniturilor conduce la creşterea cererii. Dacă se
prevede o penurie de produse în viitor, cererea prezentă creşte; de exemplu, dacă se
anticipează o criză valutară care să stopeze importurile, cererea pentru bunuri
importante va creşte.

Legea cererii exprimă relaţia dintre evoluţia preţului unitar, ca variabilă


independentă, şi cererea de pe piaţă a unui anumit bun, ca variabilă dependentă, ceteris
paribus, stabilită cu ajutorul unui tabel, funcţii sau grafic. Raporturile de cauzalitate

61
stabilite între modificarea preţului unitar şi schimbarea cantităţii cerute pentru un
anumit bun desemnează conţinutul legii generale a cererii. Corespunzător acestei legi,
când P ↑ , Q c ↓ şi invers, când P↓, Qc↑ (P = preţul pieţei, iar Qc = cantitatea cerută).
Ecuaţia cererii este dată de relaţia: C = a - px, unde a reprezintă variabila
independentă, p preţul bunurilor şi serviciilor, x cantitatea cerută în funcţie de preţ.
Legea cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi în majoritatea bunurilor
inferioare (bunurile Giffen). Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea
cererii, cum ar fi obiceiurile de consum, rutina, importanţa acordată factorului timp,
care fac ca şi atunci când preţul unui produs creşte, consumatorul să continue să
achiziţioneze acel bun, sau în situaţia în care preţul şi calitatea sunt în relaţie directă,
creşterea preţului fiind compensată de câştigul de calitate în favoarea consumatorului.
Într-o perioadă de timp, cererea pentru un anumit produs poate să crească sau
să scadă, în funcţie de evoluţia unor factori, considerând preţul constant.
Extinderea cererii respectiv contracţia cererii, la un anumit nivel al preţului,
este ilustrată în figura de mai jos:
y C0 C2 extinderea cererii
C2
C0 C1 C0 contracţia cererii
C1

0
x
Fig. 6.2. extinderea / contracţia cererii

Modificarea cererii în funcţie de factorii care o determină este denumită


elasticitatea cererii.
C P
Ecp   
C0 P0
Factorii care influenţează cererea:
economici:
- venitul consumatorilor (elasticitatea cererii la venit);
- preţul (elasticitatea cererii la preţ).
extraeconomici:
- preferinţele consumatorului (intensitatea preferinţelor consumatorilor
pentru un anumit bun face ca cererea pentru acel bun să crească);

62
- gradul de substituire al bunurilor în consum (dacă bunurile A şi B sunt
substituibile, când va creşte preţul bunului A, va creşte cererea pentru bunul B, ca de
exemplu, când creşte preţul untului, va creşte cererea pentru margarina);
- numărul consumatorilor care doresc acel bun (exprimă o relaţie
directă);
- previziuni privind evoluţia preţurilor şi a venitului (atunci când se
anticipează o creştere a preţului în viitor pentru bunul x, va creşte cererea prezentă
pentru acest bun, consumatorii constituind stocuri, ceea ce va determina scumpirea
bunului prin reducerea cantităţii oferite; invers, când se anticipează o scădere a
preţului bunului x, consumatorii reduc cererea pentru acel bun, ceea ce atrage scăderea
preţului ca urmare a creşterii ofertei; dacă se anticipează creşterea venitului viitor,
cererea prezentă pentru bunurile normale va scădea, şi invers).
În funcţie de modul în care reacţionează cererea pentru diferite bunuri
economice
la modificarea preţului, există:
a) bunuri cu cerere elastică: (o modificare a P determină o modificare mai mare
a Qc). Această cerere este specifică bunurilor care au o plajă mare de înlocuitori
(bunuri substituibile), precum şi bunurilor de lux sau superioare. Pe o perioadă înde-
lungată de timp, modificarea preţului unui bun generează o cerere elastică; de
asemenea, cu cât ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun sau categorii de
bunuri în bugetul unei familii este mai ridicată, cu atât cererea devine mai elastică. în
acest sens, cheltuielile consumatorului, respectiv venitul vânzătorului, scad când preţul
creşte şi cresc când preţul scade, pentru bunurile cu cerere elastică.
C P
Ecp  1 sau Ecp    1
C0 P0

P1

P0

Q1 Q0 % ΔC > % ΔP
Fig. 6.3. Bunuri cu cerere elastică

63
b) bunuri cu cerere de elasticitate subunitară (o modificare de o anumită mărime
a lui P determină o modificare în mai mică măsură a lui Q c). Această cerere este
specifică bunurilor de strictă necesitate, considerate vitale. Pe o perioadă scurtă de
timp, modificarea preţului unui bun generează o cerere inelastică; de asemenea, cu cât
ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun sau categorii de bunuri în bugetul
unei familii este mai scăzută, cu atât cererea devine mai inelastică. În acest sens,
cheltuielile consumatorului, respectiv venitul vânzătorului, cresc când preţul creşte şi
scad când preţul scade, pentru bunurile cu cerere inelastică.
C P
Ecp  1 sau Ecp    1
C0 P0

P1

P0

Q1 Q0 % ΔC < % ΔP

Fig. 6.4. Bunuri cu cerere de elasticitate subunitară

c) bunuri cu cerere de elasticitate unitară (o modificare de o anumită


mărime a lui P determină modificarea în aceeaşi măsură a lui Q c). Cheltuielile
consumatorului, respectiv venitul vânzătorului rămân constante pentru bunurile cu
cerere unitară.
Ecp  1

64
P1

P0

Q1 Q0 % ΔC < % ΔP
Fig. 6.5. Bunuri cu cerere de elasticitate unitară

d) bunuri cu cerere perfect elastică (la acelaşi P, Qc poate creşte oricât)


Ecp  

Q
Fig. 6.6. Bunuri cu cerere perfect elastică

e) bunuri cu cerere perfect inelastică (la acelaşi Qc , P poate creşte


oricât)
Ecp  0

Q
Fig. 6.7. Bunuri cu cerere perfect inelastică

65
Factori care determină elasticitatea cererii:
- ponderea venitului cheltuit pentru un bun în totalul bugetului unei familii
în funcţie de modificarea venitului se defineşte elasticitatea cererii la venit astfel:
C V
Ecv  
C0 V0
Bunuri inferioare, cererea se modifică în sens contrar modificării venitului: Ecv <
0
Bunuri normale, cererea se modifică în acelaşi timp cu venitul, 0 < Ecv < l
Bunuri superioare, de lux, când venitul creşte, ele se modifică în acelaşi sens,
dar într-o proporţie mult mai mare: Ecv > l;
- gradul de substituire al bunurilor;
- gradul necesităţii în consum (bunuri normale, de strictă necesitate cu
cerere inelastică în raport de preţ, bunuri de lux, cu cerere elastică);
- durata de timp de la modificarea preţului (pe termen scurt şi foarte scurt
după ce preţurile s-au modificat, cererea este inelastică, pe termen lung cererea devine
elastică).
Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă variaţia relativă a consumului din
bunul x ca urmare a variaţiei relative a preţurilor bunului y.
Cx Py
Ecx / y  
Cx0 Py0
Ecx/y > 0 → bunurile x şi y sunt substituibile
Ecx/y < 0 → bunurile x şi u sunt complementare
Ecx/y = 0 → bunurile x şi u sunt indiferente

Dacă Ecx/y > 0, o creştere a preţului bunului y determină o mărire a consumului


din bunul x, care se va substitui bunului y în consumul agentului economic. Exemplu:
creşterea preţului untului va antrena o creştere a consumului margarinei.

Dacă Ecx/y < 0, o creştere a preţului bunului y determină o reducere a


consumului bunului x, bunul x fiind complementar bunului y.
Exemplu: creşterea preţului cafelei va antrena o reducere a cantităţii de zahăr
achiziţionate, pentru consumatorii care consumă cafea şi zahăr.

66
CAPITOLUL VI
TEORIA PRODUCĂTORULUI

6.1. Organizarea activităţii economice


Activitatea economică realizează procesul de alocare a resurselor rare în
vederea satisfacerii trebuinţelor şi intereselor umane, prin crearea de bunuri
economice, prin intermediul firmelor (întreprinderilor, unităţilor economice).
Unităţile economice constau din acele entităţi tehnico-organizatorice,
economice, juridice, sociale, în care se produc bunuri materiale şi servicii pe baze
comercial-lucrative.
Firma reprezintă o unitate economică sau mai multe unităţi economice, aparţi-
nând unui proprietar sau mai multor proprietari, având ca scop adoptarea unor decizii
în vederea maximizării profitului ori minimizării pierderilor. Scopul poate fi atins
având în vedere:
- cantitatea bunurilor produse;
- tehnologiile şi metodele de producţie;
- combinarea optimă a factorilor de producţie;
- preţul de vânzare al bunurilor obţinute.
Unitatea economică poate lua mai multe forme, fiind riguros organizate în
acord cu prevederile legale interne şi internaţionale, astfel:
Uzina este o unitate de producţie, economico-financiară şi tehnologică, în core-
laţie cu evoluţia diviziunii sociale a muncii şi cu progresul tehnico-ştiinţific.
67
Firma este o unitate de afaceri care îşi exercită proprietatea asupra uneia sau
mai multor uzine. Firmele pot fi întreprinzători individuali, parteneriate, companii
private şi publice, corporaţii politice.
Firmele aflate în proprietate particulari (individuală) - în cadrul acestora
proprietarul asigură toate fondurile băneşti necesare pentru investiţii, îşi asumă
întreaga responsabilitate în legătură cu managementul şi controlul activităţii, precum şi
întregul risc în legătură cu deciziile asumate. întregul profit net aparţine proprietarului;
răspunderea lui faţă de activitatea firmei este nelimitată. Pe ansamblu, activitatea unei
astfel de firme este ineficientă din punct de vedere economic, ca urmare a posibilităţii
limitate de specializare a producţiei, cât şi a activităţii de management. Aceste firme
sunt mai riscante din punct de vedere al gradului de eligibilitate, de aceea băncile
comerciale promovează o politică mai restrictivă în ceea ce le priveşte.
Firme aflate în proprietate asociativă, ca urmare a asocierii unor proprietari
care îndeplinesc şi funcţia de antreprenori. Aceste firme dispun de posibilităţi mult
mai mari de specializare, precum şi de facilităţi pe piaţa financiară. Profitul realizat se
împarte proporţional cu mărimea capitalului subscris, fiind influenţat de performanţele
economice de ansamblu ale firmei. Răspunderea antreprenorilor, în calitate de
proprietari, este nelimitată.
Cooperativele sunt unităţi care îşi desfăşoară activitatea în special în
agricultură, în domeniul comercializării bunurilor şi în domeniul producţiei.
Managementul acestora este asigurat de specialişti ce au calitatea de salariaţi. Profitul
realizat se împarte între membrii cooperatori, proporţional cu mărimea capitalului
subscris.
Societăţile în comandită iau naştere pe baza unui contract stabilit între
comanditari (proprietarii firmei care acceptă să pună la dispoziţia comanditaţilor
capitalurile băneşti de care dispun) şi comanditaţi (antreprenorii, specialişti în
management, marketing, finanţe).
Companii (societăţi private pe acţiuni) se formează prin subscrierea de
capital de către un număr redus de acţionari, de regulă între 2 şi 5, sub forma unor
hârtii de valoare (acţiuni), purtătoare de venituri certe. Acţiunile nu pot fi transferate
fără acordul companiei, acord care trebuie să existe şi în eventualitatea creşterii numă-
rului de acţionari. Răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea nominală a acţiu-
nilor (înscrisă pe acţiune, în momentul subscrierii capitalului social al firmei) fiind
denumite societăţi cu răspundere limitată.

68
Societăţile anonime pe acţiuni, se află în proprietatea unui număr nelimitat de
proprietari, care deţin acţiuni la purtător (hârtii de valoare cu o durată de viaţă nelimi-
tată, aducătoare de venit, numit dividend). în calitate de proprietari, posesorii de
acţiuni răspund din punct de vedere financiar numai în limita reală a capitalului
subscris, adică cu valoarea reală a acţiunilor pe care le posedă. Hârtiile de valoare
(acţiuni şi obligaţiuni) se tranzacţionează pe piaţa financiară la un preţ al pieţei numit
curs, diferit de valoarea nominală. Conducerea activităţii este asigurată de un consiliu
director; astfel, se asigură separarea dreptului de proprietate de gestionarea obiectului
proprietăţii.
Societăţi (corporaţii, regii) publice create în scopul satisfacerii unor nevoi şi
interese generale ale comunităţii.
Societăţile mixte apar prin unirea unor societăţi aflate în proprietate privată şi
de stat.
Industria constă dintr-un grup de firme care produc bunuri economice identice
sau similare, ce sunt comercializate pe o anumită piaţă, aflate în relaţie de concurenţă
sau cooperare (industria automobilelor, industria petrolului, materialelor de construcţie
etc). Industria poate fi reprezentată de o singură firmă; totodată, o anumită firmă poate
activa în mai multe industrii interdependente sau nu, în diferite zone teritoriale,
constituind astfel diviziunea teritorială. Diviziunea teritorială conduce la specializarea
muncii în producerea anumitor bunuri, efectuarea anumitor procese sau operaţii.
În teritoriu, firmele şi industriile sunt amplasate în funcţie de o serie de factori
economici şi extraeconomici, ca:
- apropierea de sursele de materii prime şi de apă, ceea ce conduce la reducerea
costurilor unitare prin diminuarea cheltuielilor de transport;
- vecinătatea cu piaţa de comercializare constituie, de asemenea, un
element important de reducere a costurilor unitare;
- gradul de concentrare a unor industrii, în unele zone sau regiuni datorită
existenţei unor elemente de infrastructură (şosele, căi ferate, aeroporturi, porturi,
sisteme de aducţie a apei şi de canalizare, reţele de telefonie etc.) ce facilitează
progresul economic;
- structura populaţiei pe profesii, vârstă, sex influenţează dinamica şi
flexibilitatea pieţei forţei de muncă;
- condiţiile geografice ca fertilitatea solului, calitatea şi structura
resurselor naturale influenţează în mod direct gradul de concentrare;

69
- politica economică a statului încurajează sau descurajează amplasarea
unor firme în diferite zone, regiuni, oraşe;
- factori de natură socială, istorică, psihologică, religioasă.
în funcţie de anumiţi indicatori, cum ar fi volumul producţiei, numărul de
lucrători, volumul bunurilor de capital, ponderea pe care o deţine o firmă pe piaţa unui
bun (cota de piaţă) sau cifra de afaceri a unei industrii, firmele pot fi: mari, mijlocii şi
mici. Dimensiunea firmelor este puternic influenţată atât de condiţiile tehnologice,
care determină natura ofertei, cât şi de condiţiile pieţei, care determină natura cererii.
Firmele mari şi foarte mari deţin cea mai mare pondere în venitul naţional al
unei ţări, fiind prezente în industrii cu posibilităţi mari în ceea ce priveşte volumul,
structura şi calitatea ofertei. Aceste firme obţin economii de scară pe termen lung cum
ar fi:
- creşterea eficienţei economice, ca urmare a utilizării unor factori de
producţie de calitate superioară, creându-se premisele unor reduceri de cheltuieli, cum
ar fi: cheltuielile cu energia sau întreţinerea utilajelor;
- în situaţia unei producţii mari şi foarte mari creşte gradul de utilizare a
diferitelor bunuri de capital a căror capacitate de producţie este inegală;
- reducerea cheltuielilor cu aprovizionarea şi comercializarea în situaţia
existenţei unei producţii ridicate;
- reducerea costurilor manageriale prin scăderea cheltuielilor medii cu
administrarea, conducerea şi controlul activităţii, datorită specializării muncii;
- economii de cercetare prin existenţa unor departamente proprii de
cercetare aplicativă;
- economii de bunăstare efectuate în favoarea salariaţilor prin asigurarea
unor facilităţi de recreere, refacere, petrecere a timpului liber;
- diviziunea muncii poate fi cu atât mai accentuată cu cât capacitatea de
producţie este mai mare (utilaje şi dotări mai importante nu se justifică decât atunci
când volumul producţiei pe care întreprinderea îl poate vinde este suficient de mare);
- economii de scară cu caracter financiar (o întreprindere mare poate
obţine mai uşor din partea furnizorilor bonificaţii pentru comenzi de mari dimensiuni,
reduceri ale preţului, obţinerea unor garanţii asupra calităţii produselor, condiţii de
credit şi de finanţare mai avantajoase din partea instituţiilor specializate);
Există, de asemenea şi dezeconomii de scară, cheltuieli ocazionate de creşterea
producţiei pe termen lung:

70
- pe măsură ce creşte producţia, vor creşte cheltuielile pentru reclamă şi
publicitate, ca urmare a intensificării concurenţei, antrenează cheltuieli suplimentare;
- existenţa unor disensiuni între relaţiile de management şi angajaţi, ca
urmare a existenţei unor modificări în comportamentul cererii;
- rutina precum şi suprasaturarea pieţei;
Aceste venituri, respectiv cheltuieli datorate creşterii producţiei pe termen
lung, exprimă relaţia dintre modificarea volumului producţiei şi modificarea costurilor
unitare, cunoscută sub denumirea de legea randamentelor de scară. Astfel, pe termen
lung, o firmă poate înregistra venituri (economii de scară) prin reducerea cheltuielilor
datorate extinderii producţiei, sau dezeconomii de scară, prin creşterea cheltuielilor
cauzate de sporirea producţiei.

Conţinutul acestei legi este redat de o funcţie de producţie Cobb - Douglas


Q = A Lα Kβ, unde:
Q reprezintă cantitatea bunurilor produse;
L cantitatea utilizată din factorul muncă;
K reprezintă bunurile de capital folosite;
A, α, β sunt parametri care reflectă influenţa progresului tehnologic asupra
dimensiunilor producţiei.
Potrivit legii randamentelor de scară, în condiţiile anumitor variante de
combinare a factorilor de producţie, dacă se înregistrează:
- creşterea mai rapidă a cantităţii de bunuri decât cea a factorilor de producţie,
1 3
veniturile cresc ( Q  3L2 K 2 , unde parametrii α, β sunt supraunitari);

- creşterea mai rapidă a factorilor de producţie decât cea a cantităţii de bunuri,


1 1
veniturile scad ( Q  3L3 K 3 , unde parametrii α, β sunt subunitari);

- creşterea în aceeaşi proporţie a cantităţii de bunuri şi a factorilor de


1 1
producţie, veniturile rămân constante ( Q  3L2 K 2 , unde parametrii α, β sunt unitari).

Comparativ cu firmele mari, firmele mici şi mijlocii au o pondere ridicată în


comerţul cu amănuntul şi în producţia unor bunuri pe piaţa cărora cererea este relativ
restrânsă şi diversificată, fiind specializate în producţia nestandardizată, de serie mică
şi unicat, dar şi pe piaţa serviciilor de uz personal. Ele deţin o pondere ridicată şi în

71
industriile care, prin specificul activităţii lor, nu necesită un capital prea mare, precum
şi în industriile în care sunt tolerate de firmele puternice (producţia de IT).
În vederea creşterii eficienţei activităţii economice, firmele dezvoltă relaţii de
cooperare sau, dimpotrivă, pentru a face faţă competiţiei, firmele mici sunt absorbite
de firmele mari. Acestea sunt modalităţi de integrare a firmelor, dintre cele mai
importante fiind:
Integrarea pe orizontală, care constă în asocierea unor firme care operează în
aceleaşi domenii de activitate, în stadii de producţie sau de comercializare identice ori
similare, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterii eficienţei
economice. Cartelul, cea mai cunoscută formă de integrare pe orizontală, este alcătuit
din două sau mai multe firme care ajung la anumite înţelegeri contractuale în ceea ce
priveşte pieţele de aprovizionare, comercializare, nivelul producţiei sau nivelul
preţului (OPEC).
Integrarea pe verticală, care constă în combinarea sau fuzionarea unor firme
ce operează în diferite stadii ale producţiei, având fie calitatea de ofertant, fie pe cea
de client. Integrarea pe verticală poate avea loc prin fuzionarea forţată (absorţia), prin
achiziţionarea de active fizice de capital, precum şi prin achiziţionarea de active finan-
ciare (părţi din acţiunile unor firme), cunoscută sub denumirea de holding. în cadrul
unui holding, o companie care are performanţe deosebite într-un sector anume (mana-
gement, marketing) exercită un control direct asupra mai multor firme deoarece deţine
un număr substanţial de acţiuni ale unor firme subsidiare - filiale - care pot dispune de
un capital mult mai mare decât cel deţinut de compania care exercită controlul.
Integrarea mixtă constă în fuzionarea mai multor firme care operează în
industrii foarte diferite într-o singură companie, care poartă denumirea de
conglomerat. Conglomeratul dispune de posibilităţi foarte mari în lărgirea sau
restrângerea activităţii filialelor, în funcţie de modificările intervenite în condiţiile
cererii sau ofertei de pe pieţele diferitelor bunuri.
Integrarea laterală presupune fuzionarea firmelor care folosesc tehnici
similare pentru a fabrica produse similare.
Prin integrarea firmelor se realizează creşterea ratei de concentrare a activităţii
economice, creşterea producţiei şi a calităţii acesteia, reducerea costurilor unitare,
sporirea rezultatelor activităţii economice, maximizarea aşteptărilor producătorilor şi
consumatorilor.

6.2. Factorii de producţie. Combinarea şi substituirea lor

72
6.2.1. Factorii de producţie
Factorii de producţie reprezintă ansamblul elementelor care participă la
producerea şi obţinerea de bunuri economice, fiind resurse atrase şi consumate în
procesul de producere al acestora. în vederea maximizării cantităţii de bunuri
economice produse şi consumate, se au în vedere:
- combinarea eficientă a factorilor de producţie;
- îmbunătăţirea calitativă şi structurală a lor prin implementarea pe scară largă
a progresului tehnic.
Utilizarea factorilor de producţie în cadrul activităţii economice poate fi de
natură intensivă, prin creşterea eficienţei, ca urmare a ridicării calităţii, încorporării
progresului tehnic şi extensivă, cantitativă, ca urmare a creşterii în volum şi
diversificării lor.
Factorii de producţie se împart în:
- clasici, cum ar fi: munca, natura, consideraţi factori de producţie primari, ori-
ginari şi capitalul, ca factor de producţie derivat;
- neofactori, cum ar fi progresul tehnic, informaţia, cunoştinţele know-how, IT.
Munca este considerată factorul activ şi determinant al producţiei. Prin
factorul de producţie muncă se înţelege orice efort uman atras şi utilizat în activitatea
economică de orice natură, care este remunerat. Utilizarea factorului de producţie
muncă în procesele economice are ca scop producţia de bunuri economice în vederea
satisfacerii trebuinţelor, eficienţa sa fiind măsurată prin intermediul productivităţii
muncii.
Capitalul uman desemnează un concept economic ce încorporează o serie de
cerinţe ale factorului de producţie muncă, cum ar fi: gradul de pregătire generală, de
instruire şi calificare, starea de sănătate fizică şi psihică, gradul de mobilitate
teritorială şi profesională.
Conceptul de capital uman s-a impus în ştiinţa economică modernă începând
cu anii 1960 prin lucrările lui Theodor Schultz şi, în special, prin contribuţiile lui Gary
S. Backer, laureat al Premiului Nobel pentru Economie cu lucrarea „Capitalul uman.
O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie", dezvoltând teoria
investiţiei în capitalul uman legat de termenul de rată de recuperare a investiţiei în
capitalul uman. Analiza fluxurilor de venituri scontate a se obţine în viitor pe seama
investiţiei în capitalul uman desemnează diferenţele existente între diferiţii indivizi
privind perspectivele realizării concrete a acestor venituri şi a altor elemente cu
relevanţă în sporirea productivităţii muncii, a eficienţei economice.

73
Astfel, angajaţii plătesc pentru pregătirea generală la locul de muncă, primind
salarii sub cele pe care le-ar fi putut obţine în altă parte. „Câştigurile" în perioada de
instruire ar reprezenta diferenţa dintre un termen de venit sau fluxuri (producţia mar-
ginală potenţială) şi un termen de capital sau stocuri (costurile de pregătire), astfel
încât costurile de capital şi veniturile ar fi strâns intercorelate, iar o modificare în
cadrul fiecăreia dintre ele ar afecta salariile. Cu alte cuvinte, câştigurile persoanelor ce
beneficiază de pregătire la locul de muncă vor fi costurile nete ale investiţiilor şi vor
corespunde definiţiei câştigurilor nete, definiţie care realizează scăderea tuturor
costurilor de investiţie din câştigurile „brute".
Natura (pământul şi resursele naturale) este factorul de producţie primar, ori-
ginar, regenerabil ce tinde să devină restrictiv pentru activitatea economică, prezen-
tând o serie de particularităţi, printre care:
- pământul nu poate fi substituit în activităţile economice din agricultură
unde reprezintă principalul factor de producţie ce asigură obţinerea de bunuri
economice;
- pământul este parţial reproductibil, fiind un organism viu ce dispune de
o capacitate proprie de autoregenerare în condiţiile utilizării raţionale;
- pământul este imobil, ceea ce relevă dependenţa activităţii economice
de o anumită structură în spaţiu, fapt ce atrage costuri de deplasare, transport,
circulaţie;
- pământul are un caracter limitat din punct de vedere al ofertei, fiind pe
de o parte fixă la nivelul economiei naţionale, iar, pe de altă parte, având o singură
întrebuinţare.
Capitalul desemnează ansamblul bunurilor produse prin utilizarea factorilor
de producţie muncă şi natură, folosit pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate
comercializării. Termenul de „capital" se identifică cu termenul de „capital real" sau
„capital tehnic", fiind un factor de producţie derivat ce reprezintă ansamblul mijloa-
celor de producţie utilizate direct în procesul de producţie, nefiind un capital financiar.
În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie şi de felul în care
se consumă în acest proces, capitalul tehnic se împarte în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix cuprinde elemente de natură fixă, imobilă, cum ar fi clădiri,
utilaje, maşini şi echipamente de producţie, animale de tracţiune, tehnică de calcul,
brevete, licenţe, mărci ce participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă
(depreciază) treptat, recuperându-şi valoarea prin sistemul de amortizare.

74
Amortizarea desemnează, pe de o parte, procesul de repartizare şi transfer al
capitalului fix asupra cheltuielilor de exploatare iar, pe de altă parte, procesul de
recuperare şi conservare în cadrul firmei a resurselor de finanţare în vederea înlocuirii
elementelor de capital fix.
Amortizarea se calculează ca raport, astfel:
A = capital fix / durata de funcţionare a utilajului
În cadrul procesului de producţie, capitalul fix se uzează atât fizic, cât şi moral.
Uzura fizică este determinată de deprecierea treptată a caracteristicilor
funcţionale ale capitalului fix, ca urmare a utilizării, dar şi acţiunii factorilor de mediu,
a agenţilor naturali.
Uzura morală apare sub incidenţa progresului tehnic, respectiv depinde de
apariţia unor mijloace de capital fix mai performante, cu caracteristici tehnico-
economice superioare celor existente.

Capitalul circulant cuprinde materii prime, materiale, combustibili, energie,


apă utilizate la un singur ciclu de producţie, consumându-se în întregime în cadrul
procesului de producţie respectiv, fiind asimilate costurilor materiale variabile de
producţie. Capitalul circulant al unei firme este egal cu modificarea stocurilor de
materii prime, materiale, semifabricate, de la începutul şi sfârşitul unei perioade
determinate de timp. Cantitatea consumată de capital circulant în expresie fizică
(consumul material) se regăseşte sub denumirea de consum specific (tehnologic).

Progresul tehnic încorporează totalitatea realizărilor prin care o întreprindere


sau o economie devine mai eficientă, devenind cheia dezvoltării viitoare. Promovarea
progresului tehnic este reglată după principiul raţionalităţii economice prin atragerea
de resurse economice adaptate nevoilor curente şi de perspectivă ale economiei.
Capacitatea progresului tehnic de a potenţa posibilităţile economiei constau în:
- creşterea volumului producţiei cu acelaşi volum de factori de producţie;
- reducerea consumului unuia, mai multora sau tuturor factorilor de
producţie pe unitatea de produs.

Inovaţia, cauză a progresului tehnic, este acea activitatea creatoare, exclusiv


umană, prin care este generat progresul tehnic. Inovaţia desemnează ideea, proiectul,
realizarea, care prin aplicare îşi demonstrează capacitatea eficientizării activităţii

75
economico-sociale; presupune selecţia severă a realizărilor tehnico-ştiinţifice, costuri
extrem de ridicate, încorporarea de capital uman la cele mai înalte standarde.
Tendinţe pe termen lung a cercetării ştiinţifice:
- de accelerare prin reducerea timpului de la iniţiere până la finalizare şi
implementare;
- de creştere a cheltuielilor economice şi sociale (apariţia şomajului în
rândurile personalului slab calificat);
- de marginalizare a agenţilor economici care nu implementează
rezultatele progresului tehnic;
- de creştere a productivităţii economice a firmelor ce încorporează pe
scară largă progresul tehnic;
- de creştere a ofertei de locuri de muncă ce necesită o pregătire
superioară;
- de utilizare intensivă a factorilor de producţie;
- de implicare a statului prin intermediul surselor de finanţare şi de
atragere a patronatelor în acest sens.

6.2.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie


Pentru a realiza operaţii de combinare şi substituire cu factorii de producţie
este necesară definirea unor caracteristici importante, respectiv di vizibilitatea şi
adaptabilitatea părţilor lor componente.
1. Divizibilitatea unui factor de producţie este proprietatea acestuia de a fi
împărţit şi utilizat în unităţi oricât de mici. Această proprietate este posibilă pentru
anumite bunuri, cum ar fi cereale, combustibil, energie, apă şi practic imposibil pentru
unele bunuri cum ar fi o maşină, un animal, un obiect de mobilier.
2. Adaptabilitatea este proprietatea de asociere unei unităţi date dintr-un
factor de producţie a unui număr mai mic sau mai mare de unităţi dintr-un alt factor de
producţie. Există factori de producţie care pot fi în întregime adaptabili, cum ar fi
pământul (pe o suprafaţă productibilă pot fi utilizaţi un număr finit de muncitori, direct
proporţional cu utilajele folosite), sau dimpotrivă, factori care sunt total inadaptabili,
cum ar fi un utilaj agricol mecanizat, cu utilizarea în acelaşi timp a mai mulţi
muncitori.
Combinarea este operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de producţie
care se realizează în orice activitate economică, depinzând de mai mulţi factori, printre
care:

76
- natura activităţii economice - diviziunea muncii;
- nevoile de bunuri şi servicii - eficienţa;
- condiţiile tehnice de producţie;
- abilitatea întreprinzătorului - adaptarea rapidă şi eficientă la condiţiile
pieţei ca urmare a priceperii, pregătirii, iscusinţei, abilităţii întreprinzătorului.

Combinarea eficientă a factorilor de producţie presupune aplicarea principiilor


marketingului şi ale managementului în vederea obţinerii maximului de rezultate utile
cu minimum de efort. în acest sens, producătorul trebuie să stabilească:
- volumul cheltuielilor pentru achiziţionarea unei cantităţi determinate de
factori de producţie;
- nivelul producţiei şi al combinării, în anumite proporţii, a factorilor de
producţie care să-i minimizeze costul total de producţie;
- perioada de timp necesară şi optimă realizării operaţiei de combinare a
factorilor de producţie. Pe o perioadă scurtă de timp, cantitatea unor resurse
economice nu poate fi schimbată şi adaptată rapid necesităţilor de producţie a unor
bunuri economice din cauza caracterului fix al acestor resurse (oferta pe o perioadă
scurtă de timp este perfect inelastică, cum ar fi clădirile, categoriile de personal etc).
Din acest considerent, un factor de producţie poate fi considerat fix atunci când
cantitatea factorului respectiv nu poate fi schimbată imediat, când piaţa impune o
creştere a cantităţii de bunuri. Pe termen mediu şi lung, cantitatea de factori de
producţie poate fi schimbată şi adaptată cerinţelor pieţei, factorul de producţie
respectiv devenind variabil (materii prime, materiale, energie, combustibil etc).

Combinarea factorilor de producţie are în vedere:


1. maximizarea cantităţii de bunuri realizate cu un volum dat al cheltuielilor
sau
minimizarea costurilor;
2. perioada de timp avută în vedere:
a) o perioadă scurtă de timp în care oferta de factori de producţie nu poate fi
schimbată şi adaptată la nivelul cererii de bunuri economice (se poate acţiona doar
asupra factorului variabil, în timp ce factorul fix rămâne constant).
Se numeşte factor fix factorul de producţie a cărui cantitate nu poate fi
schimbată imediat, când piaţa impune o creştere a cantităţii de bunuri (forţa de muncă,
capitalul fix); se numeşte factor variabil factorul de producţie care se poate schimba

77
într-o perioadă scurtă de timp (materii prime, energia electrică), adaptându-se rapid
cerinţelor pieţei.
Pe termen scurt, o firmă poate realiza diverse niveluri de producţie, prin
combinarea, în anumite proporţii, a factorului variabil cu factorul fix, odată cu
modificarea volumului producţiei.
b) o perioadă lungă de timp în care toţi factorii de producţie devin variabili,
fiind combinaţi în orice proporţii, în funcţie de cerinţele pieţei;

Substituirea factorilor de producţie în condiţiile tehnice şi tehnologice


existente presupune înlocuirea parţială sau în întregime a unuia sau mai multor factori
de producţie cu unul sau mai mulţi factori de producţie deja folosiţi sau noi în
condiţiile obţinerii aceloraşi rezultate sau a unora chiar mai bune.
Ca metodă de eficientizare a utilizării factorilor de producţie, substituirea
presupune compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi de adaptabilitatea părţilor
care se combină.
Dacă factorii de producţie se caracterizează în acelaşi timp prin adaptabilitate
şi divizibilitate, atunci între ei există posibilitatea de substituire.
Specializarea factorilor de producţie, ca măsură de creşterea a eficienţei activi-
tăţii economice, presupune ca o necesitate adâncirea specializării factorilor de pro-
ducţie având ca efect intensificarea schimbului de bunuri economice.
Specializarea contribuie la creşterea cantităţii de bunuri şi servicii şi la dezvol-
tarea schimbului numai dacă se desfăşoară în conformitate cu legea avantajului com-
parativ (un factor de producţie este specializat în acel domeniu în care are cel mai
mare avantaj comparativ sau cel mai mic dezavantaj comparativ, adică se realizează cu
cele mai mici costuri, utilizarea factorilor de producţie este eficientă, este înlăturată
risipa, iar produsele sunt competitive).
Limite ale specializării:
- dimensiunile pieţei (determinată de capacitatea de absorbţie a pieţei);
- condiţiile tehnice;
- condiţiile economice.
Avantajele specializării, rezultate din diviziunea muncii:
- economia de timp (reducerea pierderilor ocazionate de trecerea de la un
proces la altul sau de la o operaţiune la alta);
- economia de capital;
- creşterea eficienţei economice.

78
Dezavantajele specializării:
- creşterea riscului apariţiei şomajului;
- creşterea costului social (recalificarea lucrătorilor, monotonia muncii, rutina
efectuării aceloraşi operaţiuni).

Rata tehnică marginală de substituţie (RTMS) a doi factori de producţie (a


capitalului prin muncă) este o expresie a legii tendinţei de reducere a gradului de
substituire: dacă un factor de producţie este înlocuit cu altul atunci, pentru o unitate
din factorul de producţie adiţional, suplimentar (Ax), trebuie să se renunţe la o
cantitate din ce în ce mai mică din factorul de producţie înlocuit, pentru a obţine
aceeaşi cantitate de bunuri (Ay).
factorul de productie care substituie x x Wmg y
RTMS   
 factorul de productie substituit y  Y Wmg x

RTMS se reprezintă grafic prin izocuanta producţiei ce exprimă diferite


combinări posibile între doi factori de producţie pentru realizarea unei cantităţi
determinate de bunuri economice.
Exemplu:
Varianta Factorul de producţie Factorul de producţie RTMS L/K
muncă (L) capital (K)
A 1 8 -
B 2 5 3
C 3 3 2
D 4 2 1

K Wmg L
RTMS L / K   
L Wmg K
RTMS reflectă costul de oportunitate a unei unităţi de muncă exprimată în
unităţi de capital, după cum reiese din graficul de mai jos:

79
y
A
8
7
6
B
(K) 5
4
C
3
D
2
1
(L)
x
1 2 3 4
Fig. 7.1. Izocuanta producţiei

7.3. Productivitatea
Productivitatea (W) reprezintă eficienţa utilizării factorilor de producţie.
Nivelul productivităţii se determină pe firmă, ramură, economie naţională privită în
ansamblu, fiind influenţat de numeroase împrejurări economice şi extraeconomice,
cum ar fi:
- capacitatea de încorporare a progresului tehnic;
- gradul de organizare al muncii;
- factori de ordin financiar (capital, investiţii);
- legăturile strânse şi complexe între nivelul şi evoluţia productivităţii şi cele
ale salariului, preţului ocupării şi echilibrelor economice;
- factori sociali, psihologici, politici etc.
Productivitatea desemnează relaţia (raportul) dintre efect şi efort, exprimându-
se atât în unităţi fizice (de volum), cât şi valorice.
Q
W unde
Fi
Q – reprezintă bunurile economice obţinute
Fi – reprezintă factorii de producţie implicaţi

Formele productivităţii:

80
a) după modul de raportare la factorii de producţie utilizaţi întâlnim produc-
tivitate parţială (prin raportarea producţiei la un singur factor de producţie) şi globală
(prin raportarea producţie la toţi factorii de producţie utilizaţi):

1. Productivitatea muncii exprimă eficienţa, rodnicia cu care este utilizat


factorul de producţie muncă.
Productivitatea muncii (WL) se calculează ca raport între producţia obţinută şi

Q
cantitatea din factorul de producţie muncă utilizat, astfel: WL  = numărul de unităţi
L
de bunuri economice ce revine la o unitate de muncă (pe om-zi, om-oră, salariat) sau

L
WL  = consumul de muncă ce revine la o unitate de bun economic.
Q
Productivitatea muncii este un criteriu de stabilire a salariului, de a aprecia
eficienţa economică şi competitivitatea firmei, ramurii, economiei naţionale în
ansamblu.
Factorii care determină productivitatea muncii:
- naturali (climă, înzestrarea cu resurse naturale);
- tehnici (încorporarea progresului tehnic, informaţiei, cercetării
ştiinţifice);
- economici (nivelul de management al producţiei şi al muncii, calificarea
salariaţilor, gradul de cointeresare materială, infrastructura fizică şi informaţională);
- sociali (condiţii de muncă şi de viaţă, responsabilitate, legislaţie);
- psihologici (motivaţia în muncă, climatul relaţiilor de muncă, etc).

2. Productivitatea pământului (a factorului natural) reprezintă


randamentul,
eficienţa cu care este utilizat factorul de producţie pământ.
Productivitatea pământului (WP) se calculează ca raport între producţia

Q
obţinută şi cantitatea din factorul de producţie pământ utilizat, astfel: W p 
P
Factorii care determină productivitatea pământului:
- calitatea terenului exprimată cu ajutorul unor parametrii ce ţin de
fertilitatea naturală, aşezare, microclimat etc;

81
- sistemul de agricultură adoptat, tehnologiile utilizate, gradul de
calificare al lucrătorilor.
3. Productivitatea capitalului reprezintă eficienţa utilizării factorului de
producţie capital.
Productivitatea capitalului (WK) se calculează ca raport între producţia obţinută

Q
şi cantitatea din factorul de producţie capital utilizat, astfel: WK  , fiind inversul
K
coeficientului mediu al capitalului.
Factorii care determină productivitatea capitalului:
- capacitatea investiţională a firmei în vederea creşterii gradului de
tehnologizare;
- capacitatea de încorporare pe scară largă a progresului tehnic;
- gradul de substituire şi de combinare a factorilor de producţie muncă-
capital, pământ-capital;
- gradul de calificare şi de specializare a salariaţilor;
- dimensiunile pieţei.
Productivitate globală reprezintă eficienţa cu care sunt utilizaţi toţi factorii de
producţie, exprimată în unităţi valorice.
QG
WG  unde,
LPK
QG – reprezintă producţia globală
L, P, Q – reprezintă factorii de producţie muncă, pământ, capital
b) după modul de calcul, există:
Productivitate medie (unitară) - constă în eficienţa cu care este folosită o
unitate dintr-un factor de producţie într-o perioadă determinată de timp.
Q
W , unde Q este cantitatea de producţie obţinută prin utilizarea unei
Fi
cantităţi F, determinate de factor de producţie, F,.
Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut (ΔQ) prin
creşterea cu o unitate a factorului de producţie utilizat (Δ Fi), ceilalţi rămânând
constanţi.
Q
Wmg 
Fi
Prin calculul productivităţii marginale se face trecerea la dinamica
productivităţii.

82
Exemplu: Se consideră următoarea situaţie economică în care se utilizează 10
unităţi din factorul de producţie fix (pământ) şi 9 unităţi din factorul de producţie
variabil (muncă). Cunoscând diferite niveluri ale producţie, să se determine produc-
tivitatea medie şi marginală.

Factorul de Factorul de Q W Wmg Zona de


producţie fix producţie variabil W
(pământ) (munca)
10 1 10 10 - I
10 2 24 12 14
10 3 45 15 21
10 4 60 15 15 II
10 5 70 14 10
10 6 78 13 8
10 7 78 11,1 0
10 8 74 9,25 -4 III
10 9 65 7,22 -9

83
Qmax
80
70
60
50
40
Punct de
30 inflexiune
20
10

1 2 3 4 5 6 7 8 9
Wmg
20
max Wmg = Wmax

10
Wmg = 0

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Zona Zona Zona
- 10 economică economică neeconomică
extensivă intensivă

Fig. 7.2. Productivitatea medie şi marginală

În situaţia în care factorul de producţie muncă este perfect divizibil se pot face
raţionamente pentru creşteri infinit de mici ale cantităţii de muncă utilizate.
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre volumul realizat dintr-un bun
oarecare şi cantităţile diferiţilor factori necesari pentru producerea sa.
Producţia marginală a muncii (productivitatea marginală a muncii) poate fi
definită ca derivata de ordinul I a funcţiei de producţie în raport cu munca, respectiv:
Pm = Q'L , unde funcţia de producţie Q depinde de două variabile, L - variabil
şi P - fix (Q(L,P)), dar, în acest caz Q depinde numai de numărul de muncitori, L.
Evoluţia productivităţii marginale expusă în graficul b se deduce din traseul
curbei de producţie din graficul a (producţia creşte mai întâi cu o rată descrescătoare
derivata de ordinul I a funcţiei de producţie este pozitivă - Q'L < 0, pe această porţiune
fiind concavă - Q''L > 0, prezintă un punct de inflexiune - Q''L =0, după care creşte cu

84
o rată crescătoare - Q'L > 0, fiind convexă - Q''L < 0, atinge maximum Q'L =0» după
care începe să scadă).
Când funcţia de producţie creşte cu o rată descrescătoare, W şi Wmg cresc;
când funcţia de producţie înregistrează un punct de inflexiune, Wmg este maximă iar W
creşte; când funcţia de producţie creşte cu o rată descrescătoare, Wmg scade iar W
atinge un punct de maxim, după care începe să scadă; când funcţia de producţie este
maximă, Wmg = 0, W scade; când funcţia de producţie scade, Wmg devine negativă iar
W tinde către zero.
În legătură cu poziţiile curbelor productivităţii medii (W) şi ale productivităţii
marginale (Wmg), se pot arăta:
a) curba Wmg intersectează curba W în punctul de maxim al acesteia din
urmă (Q''L = 0). în zona economică intensivă;
b) curba Wmg este situată deasupra curbei W, atunci când aceasta din urmă
este crescătoare (Q'L > 0), în zona economică extensivă;
c) curba Wmg este situată sub curba W atunci când aceasta din urmă este
descrescătoare (Q'L < 0), în zona economică intensivă;
d) curba Wmg este negativă, curba W tinde către zero, atunci Q scade, în
zona neeconomică.
Zona I - zona economică extensivă (↑ W, Wmg, Q)
- W >W
- factorul fix nu este folosit la cel mai înalt grad posibil.
W = W
Zona II - zona economică intensivă
- Wmg = 0, Qmax
- Q creşte cu o rată descrescătoare, Wmg, W scad.
Zona III este o zonă neeconomică, W, Wmg, Q scad.
Randamentele factoriale neproporţionale reflectă modul cum se modifică
rezultatele, efectele, când se combină un factor variabil cu o cantitate dată dintr-un
factor fix. Randamentele factoriale, de substituire sau a productivităţilor marginale
desemnează cazul în care cantităţi crescătoare dintr-un factor variabil sunt combinate
cu o cantitate dată de factori ficşi, ceea ce are ca rezultat modificarea productivităţii
marginale şi a celei medii în proporţii diferite faţă de modificarea producţiei. Pot fi
randamente factoriale crescătoare, constante, descrescătoare.
Randamente factoriale crescătoare. Se întâlnesc atunci când producţia este
din ce în ce mai mare prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul variabil,

85
ceilalţi rămânând nemodificaţi. Astfel, dacă sporeşte progresiv cantitatea din factorul
variabil de producţie, producţia totală creşte într-o proporţie mai mare decât cea a
sporirii factorului variabil, acţionând legea randamentelor crescătoare numai în zona
economică extensivă.
Randamente factoriale constante. Desemnează situaţia în care producţia
totală sporeşte proporţional cu cantitatea din factorul variabil, ceilalţi rămânând
nemodificaţi. Randamentele factoriale (Wmg) rămân constante doar în anumite limite,
după care Wmg începe să scadă.
Randamente factoriale descrescătoare (Legea randamentelor descrescânde, a
Wmg ↓) arată că, pentru un nivel tehnic dat, sporirea utilizării unui factor variabil în
condiţiile unei cantităţi date dintr-un factor fix va determina o creştere a producţie din
ce în ce mai mică. (Atunci când se utilizează un factor fix iar cantitatea din factorul
variabil creşte, Wmg creşte până la un anumit nivel al factorului variabil utilizat, după
care începe să scadă).
Fiecare unitate suplimentară dintr-un factor de producţie variabil va adăuga
mai puţin producţiei totale decât a făcut-o unitatea precedentă, ceea ce înseamnă că
Wmg va scădea, reducându-se în acelaşi timp şi W, situaţie specifică zonei economice
intensive. (Va deveni din ce în ce mai greu să sporească producţia unei firme prin
utilizarea unui număr din ce în ce mai mare de muncitori la un număr fix de utilaje.)

Q Wmg

Q = Q (L, P)
Q'L > 0
Q'' < 0

a) L b) L
Fig. 7.3. Legea randamentelor descrescătoare

Randamentul extremal exprimă producţia maximă ce poate fi obţinută prin


sporirea unui cantităţi din factorul variabil în condiţiile în care ceilalţi factori rămân
constanţi.
6.4. Teoria costului de producţie

86
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de producerea
unui anumit bun economic.
Clasificarea costurilor de producţie:
a) în funcţie de modul de utilizare a resurselor.
Cost explicit ce desemnează totalitatea cheltuielilor efectuate de către un agent
economic către posesorii resurselor economice, resurse atrase, utilizate şi consumate
în procesul de producţie. Din acest punct de vedere se poate calcula profitul contabil,
privit ca un rezultat de suprafaţă.
=> Profitul contabil = Venitul total - Costul explicit
Costul implicit este rezultatul alegerii făcute de agentul economic sau costul
de oportunitate care desemnează utilizările alternative ale disponibilităţilor băneşti.
Costul de oportunitate poate fi apreciat ca totalitatea veniturile care ar fi putut
fi obţinute de către agentul economic de pe urma resurselor avute în proprietate, în cea
mai bună variantă de utilizare a acestora şi la care a renunţat. Privit prin prisma
costului implici, profitul îmbracă forma unui profit normal, astfel:
=> Profitul normal = Cost implicit
iar profitul economic = profitul contabil + profitul normal
Costul de producţie = Cost explicit + Cost implicit
b) în funcţie de schimbarea producţiei:
Cost fix (CF) - cuprinde acele cheltuieli care nu depind de schimbarea
producţiei (dobânda, chiria);
Cost variabil (CV) - cuprinde acele cheltuieli care se modifică în funcţie de
volumul producţiei (materii prime, materiale, combustibili); Când Q =0 => C V = 0 iar
CF = CT
c) după forma de existenţă:
Cost total, de producţie (CT)
- Cost fix total (CF);
- Cost variabil total (CV).
CT = CF + CV
Cost mediu, pe unitatea de produs
CF
- Cost fix mediu - CFM  ;
Q
CV
- Cost variabil mediu - CVM  ;
Q

87
CT
- Cost total mediu - CTM  .
Q
CTM = CFM + CVM
Cost material
- cost material variabil (elemente de capital circulant de natură variabilă);
- cost material fix (elemente de capital circulant de natură fixă -
iluminatul general, încălzirea generală a unităţii -, amortizarea capitalului fix).
Cost salarial
- cost salarial variabil (salariile personalului direct productiv);
- cost salarial fix (salariile personalului administrativ, neproductiv).
CT = Cost material + Cost salarial
Costul marginal reprezintă costul de producţie adiţional sau suplimentar care
rezultă din creşterea cu o unitate a volumului producţiei; se poate determina şi ca
derivata de ordinul I a funcţiei costului total
CT
Cmg  ; Cmg  CT ' '
Q
Exemplu: Se cunosc următoarele date cu privire la activitatea productivă a unei
întreprinderi:
Producţia (Q) CF CV CT CFM CVM CTM Cmg
0 10 0 10 - - - -
10 90 100 10 90 100 90
2 10 170 180 5 85 90 80
3 10 240 250 3,3 80 83,3 70
4 10 320 330 2,5 80 82,5 80
5 10 450 460 2 90 92 130
6 10 600 610 1.6 100 101,6 150

88
Cmg
CT
CT Cmg
CV CV CTM
CF CVM CTM
CF

10 CVM

Q Q
0 a) costurile absolute 0 b) Cmg, CVM, CTM

CFM

0 Q
c) CFM

Când Cmg ↑ => CVM ↑ CTM ↑


Când Cmg ↓=> CVM ↓ CTM ↓
Cmg = CVM în pct. min al CVM
Cmg = CTM în pct. min al CTM
Pe măsură ce Q î diferenţa dintre CVM şi CTM se reduce continuu.
Suma Cmg este egală cu mărimea CVM.

Căi de reducere a costurilor:


- obţinerea unor preţuri de cumpărare a factorilor de producţie mai mici;
- reducerea stocurilor;
- reducerea consumului de materiale;
- reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs prin creşterea
rapidă a productivităţii muncii;
- micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
- reducerea cheltuielilor de dezvoltare;
- reducerea cheltuielilor administrative;
- reducerea cheltuielilor de desfacere;
- reducerea cheltuielilor de publicitate.

89
6.4.1. Relaţia cost - productivitate
Pe termen scurt, cu un singur factor variabil (munca) există un singur mod de a
produce o producţie dată; se ajustează intrările din factorul de producţie variabil până
când nivelul scontat de producţie este atins.
CF nu variază în raport cu producţia, CFM fiind negativ corelat cu producţia,
în timp ce CFmg este zero; CV este corelat pozitiv cu producţia, deoarece, pentru a
produce mai mult se consumă o cantitate sporită din factorul de producţie variabil,
ceea ce determină un nivel sporit al cheltuielilor variabile. CVM poate să fie corelat
pozitiv sau negativ cu producţia (dacă CV creşte mai repede decât nivelul producţiei,
CVM creşte, dacă CV creşte mai puţin decât nivelul producţiei, CVM scade) iar CVmg
este întotdeauna pozitiv, ceea ce arată că o creştere a volumului producţiei va
determina o modificare a nivelului costului.
Astfel, pe termen scurt, singurul factor variabil este munca, Cmg fiind costul
muncii asociat unei variaţii marginale a producţiei. Acesta depinde de mai mulţi
factori, printre care: costul orei de muncă, rata salariului orar nominal, producţia de
bunuri pe care un muncitor le produce într-o oră suplimentară de muncă. Sensul
obişnuit este că fiecare muncitor nou adaugă aceeaşi cantitate la cost, dar o cantitate
diferită la producţie, şi când producţia pe muncitor creşte, costul pe unitatea de
producţie trebuie să scadă şi invers.
La un preţ dat al factorului de producţie, CTM şi Cmg variază în sens invers
faţă de W şi Wmg, după cum reiese şi din graficul de mai jos.

90
W Wmg
Wmg
Wmg = Wmax

Cmg
CTM
Cmg
CTM

Cmg = CTM (min)


Q

Fig. 7.5. Relaţia cost - productivitate

6.4.2. Pragul de rentabilitate


Mărimea profitului depinde de un anumit nivel optim al producţiei, ce
corespunde unui cost mediu pe termen scurt minim, cunoscut sub denumirea de
capacitate. Capacitatea nu este o limită superioară a ceea ce poate fi produs; o firmă
care produce sub capacitate produce la o rată a producţiei mai mică decât cea pentru
care CTM este minim. O firmă care produce peste capacitate produce mai mult decât
această cantitate, incluzând niveluri ale CTM mai mari decât minimul pe care îl poate
obţine.
Nivelul producţiei la care producătorul începe să obţină profit se numeşte prag
de rentabilitate sau punctul mort al unei întreprinderi (V = CT => Π = 0). Maxi-
mizarea profitului poate avea loc prin sporirea producţiei până la nivelul la care Cmg
= Vmg = P
Dacă Q < Q0, => Π < 0, fiind în zona de pierderi
Dacă Q > Qo, => Π > 0 fiind în zona de profit

91
Zona de
Cost pierderi
Venit CT
Zona de
pierderi CV
Prag de rentabilitate

CF

Q
Q0

Cost

CTM

CFM
Q
Q0
Fig. 7.6. pragul de rentabilitate

6.4.3. Modificarea dimensiunii Firmei


în timp ce, pe termen lung, toţi factorii de producţie pot fi modificaţi, câţiva
dintre aceştia trebuie să rămână ficşi pe termen scurt. Curba CTMS (cost mediu pe
termen scurt) arată cum să se producă la costul cel mai scăzut, atunci când unul sau
mai mulţi factori sunt ficşi. Curba CTML (cost mediu pe termen lung) arată cum se
produce la costul cel mai mic, atunci când toţi factorii de producţie sunt variabili.
Pe termen scurt producţia creşte de la Q1 la Q2 trecând din punctul A (CTMS
minim) în punctul D (CTMS maxim) cu repercusiuni negative asupra productivităţii
factorului variabil. Din acest considerent ar fi mai avantajos să se producă Q2 pe
CTML în punctul C (creşterea dimensiunii firmei şi ameliorarea tehnică conduce la
creşterea productivităţii factorului variabil şi reducerea costului unitar). Invers,
plasarea pe CTMS prezintă avantaj dacă piaţa bunului respectiv este în scădere şi
trebuie să se reducă nivelul producţiei de la Q2 la Q1, ceea ce s-ar obţine la un nivel al
costului unitar minim pe curba CTMS în punctul A faţă de curba CTML în punctul B,
unde costul unitar este maxim. Schimbarea dimensiunii nu este cu adevărat raţională
decât dacă firma este asigurată de o creştere importantă şi permanentă a cererii pentru
produsul respectiv, care să corespundă unui nivel al producţiei mai mare decât Q 3.

92
pentru orice volum al producţiei inferior lui Q3, dimensiunea şi tehnologia iniţială sunt
de preferat.
Dimensiunea optimă a întreprinderii (Q optim) este acel nivel al producţiei
dincolo de care CTML ar deveni crescător, dar ar rămâne descrescător pentru
capacităţi de producţie inferioare lui Q optim (CTML scade constant, dar din ce în ce
mai repede, atunci când dimensiunea întreprinderii creşte).

CTMS CTML D
CTML B
CTMS
C

Q
Q1 Q2 Q3
Fig. 7.7. Relaţia CTMS - CTML

La un anumit nivel al dimensiunii întreprinderii se face simţit rolul


economiilor (dezeconomiilor) externe, exterioare propriei funcţionări a întreprinderii
şi care pot deplasa curba costului unitar.
Economiile externe, cele mai des întâlnite, în măsură să reducă costul unitar
sunt: o mai bună organizare a pieţei factorilor de producţie, o mai bună informare în
ceea ce priveşte realizările ce ţin de progresul tehnic şi implementarea lor,
îmbunătăţirea serviciilor, a infrastructurii.

93
CTML

Q
Qoptim
Fig. 7.8. Dimensiunea optimă a firmei

Dezeconomiile externe, cu repercusiuni negative asupra costului unitar, sunt:


poluarea, creşterea constrângerilor exterioare de tip legislativ, sindical, al reglemen-
tărilor privind mediul ecologic, de afaceri, în special în domeniul fiscal, financiar, difi-
cultăţi de conducere şi control, mai ales în ceea ce priveşte managementul producţiei.
6.4.4. Curba costului total mediu pe termen lung (CTML)
în orice moment firma va urmări să se situeze pe curba de cost cea mai
coborâtă, în funcţie de volumul producţiei ce se cere pe piaţă. La fiecare nivel al
producţiei corespunde o curbă a CTMS (costului total mediu) care reflectă scara de
producţie cea mai eficace pe termen scurt. Câtă vreme deplasarea are loc pe această
curbă, suntem pe termen scurt, pe termen lung având loc deplasarea întregii curbe, în
condiţiile în care factorii de producţie sunt divizibili, scara de producţie schimbându-
se în mod continuu. Există o infinitate de curbe ale CTMS, tot atâtea câte niveluri de
producţie posibile există. Curba CTML arată costul mediu de producţie posibil pe
termen lung pentru fiecare nivel probabil al costului, respectiv „curba înfăşurătoare"
sau o curbă anvelopă tangentă la fiecare curbă a CTMS.
Curba înfăşurătoare descrie diferite evoluţii ale CTML, corespunzătoare unui
anumit nivel de producţie, identificate în trei faze, specifice unor tipuri de randamente
ale producţiei.

94
CTMS

CTML

Randamente
crescătoare Randamente
Randamente descrescătoare
Economii de scară
constante Dezeconomii de scară
Q
Q0 Q1 Qm Q2 Q3
Fig. 7.9. Curba costului mediu pe termen lung

Costurile în scădere, cuprinse între 0 şi Qm, arată că firma practică preţuri


medii pe termen lung în scădere, ceea ce atrage o expansiune a producţiei, respectiv
înregistrarea de economii de scară. în condiţiile în care preţurile factorilor de producţie
sunt constante, iar producţia creşte proporţional mai mult decât intrările, atunci scara
de producţie se extinde, înregistrându-se randamente de scară crescătoare însoţite de
creşterea specializării factorilor de producţie, adâncirea diviziunii muncii, cheltuieli cu
investiţiile, cu managementul organizaţiei, amortizate prin economiile de scară
înregistrate (CTML ↓, WG ↑).

95
Costurile în creştere mai mult decât proporţional cu nivelul producţiei, dincolo
de Qm, antrenează randamente de scară descrescătoare, ceea ce arată că firma
înregistrează dezeconomii de scară, pe măsură ce operaţiunile cresc (CTML ↑, WG ↓).
La nivelul Qm, CTML şi WG sunt constante, respectiv ritmul de creştere al pro-
ducţiei este identic cu ritmul de creştere al factorilor de producţie utilizaţi (deoarece
preţurile factorilor se presupun a fi fixe, producţia firmei trebuie să crească exact în
proporţia cu care au crescut intrările), înregistrându-se randamente de scară
constante. în acest nivel firma atinge punctul minim eficace.
Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili şi este posibil ca
randamentele fizice diminuate să nu fie niciodată întâlnite- cel puţin atâta timp cât a
fost posibil să se crească nivelurile tuturor factorilor.
Problemele de supradimensionare a firmei depind în special de nivelul cererii.
Dacă cererea este mai mică decât nivelul prevăzut, supradimensionarea face să apară
costuri de producţie mult prea ridicate, cu dificultăţi în ceea ce priveşte manifestarea
capacităţii concurenţiale; pentru ca întreprinderea să poată beneficia de scăderea CTM
ca urmare a creşterii capacităţii sale de producţie, trebuie să-şi sporească şi nivelul
vânzărilor. Dacă cererea este mai mare decât nivelul prevăzut, adaptarea nivelului
producţiei se va face în sensul creşterii acestuia, însoţit de reducerea nivelului CTM.
De asemenea, o creştere în factorul preţ deplasează curbele CTMS, CTML în
sus. O scădere a factorului preţ sau un avans tehnologic deplasează curbele CTMS,
CTML în jos.

6.5. Echilibrul producătorului


Alegerile producătorilor în ceea ce priveşte proporţiile factorilor de producţie
utilizaţi în procesul de producţie sunt puse în evidenţă cu ajutorul izocuantei
producţiei şi a liniei izocostului.
Linia izocostului prezintă diferitele proporţii de combinare a doi factori de
producţie în funcţie de preţul de piaţă al acestora, preţ format pe baza cererii şi ofertei
de pe piaţa factorilor de producţie respectivi.
în situaţia în care se utilizează doi factori de producţie - muncă şi capital - cu
preţurile de piaţă aferente - salariul, preţul factorului muncă şi preţul capitalului,
ecuaţia costului total devine:
C  KPK  LS
unde:
C - costul total;

96
K - factorul de producţie capital;
Pk - preţul capitalului;
L - factorul de producţie muncă;
S - preţul muncii, salariul.
La un nivel dat al S şi Pk , costul total al celor doi factori este identic la orice
punct de pe linia izocostului.
Panta izocostului este dată de raportul preţurilor celor doi factori de producţie
utilizaţi (derivata de ordinul I al ecuaţiei costului total).
K P
L  S  K  PK  C  0   K
L S
K
7
6
5
4 C  KPK  LS
3
2
1

L
1 2 3 4 5
Fig. 7.10. Linia izocostului

Liniile-izocost arată toate combinaţiile a doi factori care pot fi achiziţionaţi


pentru o cheltuială dată. Pentru preţuri date ale factorilor, liniile izocost paralele
reflectă niveluri alternative de cheltuieli pe factori. Cu cât mai mare este cheltuiala, cu
atât mai îndepărtată de origine este linia izocostului.
K
C 3  K 3 Pk 3  L3 S 3

C 2  K 2 Pk 2  L2 S 2

C1  K 1 Pk1  L1 S1

0
L
Fig. 7.11. Liniile izocost

Schimbările preţurilor relative ale factorilor de producţie determină o înlocuire


parţială a factorilor care au devenit relativ mai scumpi cu factori de producţie care au

97
devenit relativ mai ieftini. O creştere a preţului unui factor, ceteris paribus, va ridica
curbele costurilor bunurilor care utilizează acel factor şi va conduce la o substituţie a
factorilor care acum sunt relativ scumpi cu factori care acum sunt relativ ieftini.
Izocuanta producţiei arată diferitele combinaţii alternative de cantităţi
determinate din factorii de producţie pentru producerea unei producţii date.

0
L

Fig. 7.12. Izocuanta producţiei

Izocuantele au pante negative şi sunt convexe, ceea ce reflectă o RTMS


descrescătoare.
Pe măsură ce se trece de la un punct al izocuantei la altul, substituim un factor
cu un altul menţinând producţia constantă. Rata marginală de substituţie (RTMS)
măsoară rata la care un factor este substituit cu un altul, producţia fiind menţinută
constantă. Grafic, aceasta se măsoară prin valoarea absolută a pantei izocuantei într-un
anumit punct.
Panta izocuantei pentru factorii de producţie capital şi muncă evidenţiază
raportul dintre productivităţile lor marginale, astfel:
K WmgK
 
 L WmgL

Fiecare izocuantă se referă la o producţie specifică; ea combină unităţi


alternative de factori de producţie care sunt metode tehnologic eficiente de a atinge un
anumit nivel al producţiei. Dacă dorim niveluri diferite ale producţiei utilizăm un
sistem de izocuante, respectiv o hartă de izocuante, una pentru fiecare nivel al
producţie. Cu cât este mai mare nivelul producţiei, cu atât izocuantă este mai departe
de origine.

98
K

0 L

Fig. 7.13. Izocuanta producţiei

În scopul maximizării profitului, firma trebuie să aleagă acea variantă de


combinare a celor doi factori de producţie care asigură realizarea producţiei cu cel mai
scăzut cost, respectiv să aleagă varianta eficientă din punct de vedere economic.
Echilibrul producătorului se atinge atunci când, la un nivel minim al costului
de producţie, obţine maximum de producţie posibilă prin combinarea eficientă a unui
volum dat al factorilor de producţie. Grafic, echilibrul producătorului se atinge atunci
când panta izocuantei este tangentă la linia izocostului.

Linia izocostului

Izocuanta producţiei

0 L

Fig. 7.14. Echilibrul producătorului

Combinarea optimă a tuturor factorilor de producţie se atinge atunci când:

99
WmgK WmgL WmgP
  , unde P este factorul de producţie pământ.
PK S PP

CAPITOLUL VII
OFERTA

Producătorul caută să-şi maximizeze profitul prin acţionarea asupra nivelului producţiei
pe care o poate vinde la un preţ exogen dat, el fiind un acceptant de preţuri, atât pentru preţurile
factorilor, cât şi pentru preţul de vânzare. Pentru ca profitul să fie maxim, trebuie ca derivata de
ordinul I a funcţiei sale în raport cu producţia să se anuleze:
  p  Q  CF  CVM  Q

d d ( pQ) dCF dCVMQ


  
dQ dQ dQ dQ
d
 p  Cmg  p  Cmg
dQ

p p
Cmg

CTM
A M B

0
QA QM QB
Fig. 8.1. Determinarea ofertei cumpărătorului

În graficul de mai sus, curba CTM este intersectată în punctul de minim de curba Cmg;
preţul, fiind independent de volumul producţiei, va fi reprezentat de o axă paralelă cu axa
producţiei (a absciselor); volumul producţiei corespunzător profitului maxim este Q M,
corespunzător intersecţiei curbei Cmg cu axa preţului. Dacă Q < Qm (Qa). preţul de vânzare
este superior Cmg, ceea ce înseamnă că sporirea producţiei va conduce la o creştere a profitului.
In situaţia în care Q < Qm, mărimea producţiei este întotdeauna avatajoasă, dar din ce în ce mai
puţin, din moment ce curba Cmg este crescătoare. Pentru Q > Qm (Qb). Cmg este superior

100
preţului, ceea ce înseamnă că producerea unei unităţi suplimentare măreşte costurile, iar profitul
va scădea.
Deoarece curba Cmg este crescătoare şi nivelul optim al producţiei este obţinut din
intersectarea dreptei preţurilor şi a curbei Cmg, reacţia întreprinderii la o variaţie a preţurilor este
determinată de curba Cmg. Porţiunea de curbă Cmg care interesează (optimală) este cea dincolo
de intersecţia curbei Cmg cu CTM în punctul de minim al acesteia din urmă, orice nivel de preţ
inferior lui po generând pierderi producătorului, fiind inferior curbei CTM.
Astfel, curba ofertei producătorului este reprezentată prin porţiunea din curba Cmg
situată deasupra curbei CTM. Oferta producătorului raţional este funcţie crescătoare de preţ.

P Cmg
P4
P3
P2 CTM
P1
P0

Q
Q0 Q1 Q2 Q3 Q4
Fig. 8.1. Curba ofertei optime

8.2. Extinderea şi contracţia ofertei. Legea ofertei


Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun care poate fi vândută într-o perioadă
determinată de timp, la un anumit preţ.
Oferta, ca şi cererea, poate fi privită ca ofertă a unui bun sau serviciu, respectiv
cantitatea pe care producătorii pot să o vândă pe piaţă la un anumit preţ, din toate produsele sau
serviciile ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate pentru a putea fi considerate
substituibile.
Oferta pentru o unitate economică desemnează cantitatea pe care un producător
poate să o vândă la diferite niveluri ale preţului.
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite de către toţi producătorii, se
obţine oferta pieţei. Oferta pieţei depinde de cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe
care producătorii doresc să o vândă, şi de preţul minim pretins de vânzători pentru vânzarea
unei cantităţi dintr-un anumit bun.

Exemplu: Se cunosc următoarele date cu privire la cantitatea oferită şi preţul de piaţă al


unui producător:
Preţ unitar (RON) Cantitatea oferită

101
(bucăţi)
300 1400
250 1200
200 100
150 800
100 600
50 400

30
025
020
015
010
050

40 60 80 1000 1200 1400 Q


0 0 0
Fig. 8.3. Dreapta ofertei

Într-o perioadă de timp, oferta pentru un anumit produs poate să crească sau să scadă, în
funcţie de evoluţia unor factori, considerând preţul constant.
Modificarea preţului de piaţă determină extinderea şi contracţia ofertei, astfel că fiecărui
nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate oferită. Extinderea ofertei, respectiv contracţia
ofertei, la un anumit nivel al preţului este ilustrată în figura următoare.

P Q0 → Q2 oferta se extinde
Q1
Q1 ← Q0 oferta se contractă
Q0

Q2

Q
Fig. 8.4. Extinderea, respectiv contracția ofertei

Creşterea ofertei o dată cu sporirea preţului are loc numai dacă vânzătorul dispune de
stocuri pe termen scurt sau de resurse cu care să suplimenteze cantitatea de mărfuri oferite pe
termen mediu. Pe termen lung, creşterea ofertei presupune investtiţii majore în tehnologiile de
fabricaţie.

102
Oferta nu poate fi redusă substanţial atunci când preţurile scad, în special în situaţiile
comercializării de mărfuri perisabile. Comportamentul producătorului în raport de modificarea
preţului nu ţine seama doar de posibilităţile de a produce, ci şi de costurile de producţie pe care
acesta le poate înregistra.
Legea generală a ofertei prezintă raporturile de cauzalitate între nivelul preţului şi
cantitatea oferită, ceteris paribus, stabilită cu ajutorul unui tabel, funcţii sau grafic: atunci când
P ↑ , Q↑ şi invers, când P↓, Q↓, (P = preţul pieţei, iar Q0 = cantitatea oferită).
Ecuaţia ofertei este dată de relaţia: O = a + px, unde a reprezintă variabila
independentă, p preţul bunurilor şi serviciilor, x cantitatea oferită în funcţie de preţ. în funcţie de
natura bunurilor, se pot distinge următoarele tipuri de ofertă:
- oferta de bunuri independente (oferta de computere, autoturisme, locuinţe etc);
- oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri
secundare (producţia agricolă, piscicolă, de carne etc.);
- oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (cafea, lapte, ceai,
sucuri, băuturi alcoolice etc.).
Pentru toate aceste cazuri, curba ofertei este normală, respectiv prezintă o relaţie directă,
pozitivă între preţ şi cantitatea oferită.
Există situaţii în care curba ofertei este anormală (ofertă funcţie descrescătoare de preţ)
sau cotită (oferta este mai întâi funcţie crescătoare, apoi descrescătoare de preţ).
Oferta anormală se întâlneşte în situaţiile în care un producător măreşte producţia
când preţurile scad, mai ales în perioade de crize economice, în scopul sporirii resurselor
necesare plăţii datoriilor; de asemenea, scăderea preţurilor poate determina creşterea cantităţii
oferite pentru a menţine nivelul încasărilor.

Q
Fig. 8.5. Curba ofertei anormale

103
Oferta cotită se întâlneşte în special pe piaţa muncii; iniţial, la un anumit nivel al preţului
muncii (salariul) va creşte cantitatea oferită (efectul de substituţie), după care, chiar dacă preţul
creşte, oferta de muncă va scădea (efectul de venit).

Q
Fig. 8.6. Curba ofertei cotite

8.3. Elasticitatea ofertei


Modificările care survin în mărimea ofertei unui bun economic, ca urmare a acţiunii
factorilor care o influenţează reprezintă elasticitatea ofertei.
O P
E op  ÷ P
O0 0

%O
E op 
%P
La acelaşi nivel al preţului, cantităţile oferite sunt influenţate şi de alti factori cum
sunt: nivelul şi dinamica costului de producţie, modificările în mărimile preţurilor altor bunuri,
numărul firmelor care produc acelaşi bun şi raporturile dintre ele, taxele şi subsidiile, previziuni
privind evoluţia preţului, evenimente social politice, condiţiile naturale.
Costul producţiei. între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie inversă,
negativă: reducerea costului determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină
reducerea cantităţii oferite. Schimbarea nivelului costului de producţie este determinat de nivelul
investiţiilor realizate de producător, de gradul de încorporare a progresului tehnic, de nivelul
preţului factorilor de producţiei.
Preţul altor bunuri. în condiţiile existenţei a două bunuri x şi y produse cu o anumită
cantitate de resurse, dacă preţul bunului x creşte, iar preţul bunului y scade sau rămâne constant,
va creşte cantitatea oferită din bunul y, iar dacă preţul bunului x va scădea, va creşte oferta din
bunul y; dacă preţul unui bun principal (de bază) creşte, ceteris paribus, oferta de pe piaţa
bunului secundar va spori, şi invers, dacă preţul bunului principal scade, oferta bunului secundar
va scădea (dacă preţul la miere scade, oferta de ceară, propolis va scădea).
Numărul firmelor care produc acelaşi bun. Cu cât există mai multe firme pro-
ducătoare de bunuri de acelaşi fel, ceteris paribus, cu atât cantitatea oferită va creşte şi invers.

104
Taxele şi subsidiile. Majorarea taxelor şi subsidiilor are ca efect reducerea ofertei, iar
acordarea de subvenţii bugetare producătorilor sau anumite înlesniri fiscale, conduce la creşterea
ofertei.
Previziuni privind evoluţia preţului. Aşteptarea unui preţ mai mare în viitor are ca
efect reducerea ofertei prezente, în timp ce previzionarea unor scăderi de preţ în viitor va duce la
creşterea ofertei prezente.
Evenimente social politice şi naturale. Dacă acestea sunt favorabile, creează
premisele creşterii şi dezvoltării ofertei de bunuri, şi invers.
Prin însumarea algebrică absolută sau relativă a influenţei fiecărui factor va rezulta
modificarea totală a ofertei unui anumit bun sau serviciu, la un anumit nivel dat al preţului.
În funcţie de mărimea modificării preţului şi de cea a modificării ofertei, raportul de
mărime dintre ele şi elasticitatea ofertei, este de mai multe tipuri:

a) bunuri cu ofertă elastică (modificarea relativă a P determină o modificare


relativă mai mare a Q0)
Eop > l

P1
P0

Q
Q0 Q1
Fig. 8.7. Oferta elastică

b) bunuri cu ofertă cu elasticitate unitară (modificarea relativă a P este egală cu


modificarea relativă Q0)
Eop = l

105
P

P1
P0

Q
Q0 Q1
Fig. 8.8. Oferta unitară

c) bunuri cu oferta inelastică (modificarea relativă a P determină o modificarea


relativă mai mică a Q0)
Eonp < l
P

P1
P0

Q
Q0 Q1
Fig. 8.9. Oferta inelastică

d) bunuri cu oferta perfect inelastică (Eop = 0) - menţinerea cantităţii oferite cu


toate că preţul bunului sporeşte

Q
Q0
Fig. 8.10. Oferta perfect inelastică

e) bunuri cu oferta perfect elastică (Eop = ∞) - volumul ofertei bunului sporeşte fără
ca preţul lui să se modifice

106
P

P0

Fig. 8.11. Oferta perfect elastică

Factori care determină elasticitatea:


- costul ofertei - creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei, şi
invers, ceteris paribus. Trebuie ţinut cont de faptul că modificarea ofertei este un răspuns la o
modificare a cererii, şi că nivelul costului ofertei depinde de preţul de achiziţie al factorilor de
producţie;
- costul stocării (cheltuieli de depozitare, chirii, salarii, pierderea sau deprecierea
calităţii produselor prin impactul progresului tehnic, al modei) - se adaugă costului de producţie
care se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei de pe piaţa bunului respectiv;
- posibilităţile de stocare a bunurilor - între posibilităţile de stocare a bunurilor şi
nivelul coeficientului de elasticitate al ofertei există o relaţie pozitivă;
- perioada de timp de la modificarea preţului (perioada pieţei - oferta este per-
fect inelastică, modificarea preţului având loc ca urmare a creşterii cererii; pe termen scurt -
oferta este inelastică, preţul creşte ca urmare a sporirii cererii, sporirea ofertei fiind dependentă
de resursele disponibile existente; pe termen lung - oferta este elastică, producătorii pot să-şi
ajusteze capacităţile de producţie, printr-un efort investi-ţional susţinut). Pe termen scurt şi foarte
scurt se remarcă caracterul rigid al ofertei.

P Oferta perfect inelastică


E1
P1
C1
P2
E0 C0

Fig. 8.12. Curba ofertei pe termen scurt

107
Analiza ofertei reprezintă un obiectiv fundamental al teoriei producătorului, care, coroborat
cu analiza cererii, determină stabilirea nivelului optim al preţului, factor esenţial de maximizare a
profitului.

CAPITOLUL VIII
PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI

8.1. Concurenţa

Piaţa este un sistem de relaţii între agenţii economici în funcţie de interese,


concentrate pe trei aspecte majore: cantitate, calitate şi preţ.
Relaţiile dintre agenţii economici pe piaţă în funcţie de interese constituie sistemul
economic de concurenţă, în care fiecare are libertatea să producă şi să vândă ce-i convine, în
condiţiile pe care le consideră cele mai favorizante. Astfel, cumpărătorii caută vânzătorii ce
practică preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condiţiile cele mai atractive de distribuţie a
bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor economice, în timp ce vânzătorii caută
cumpărători numeroşi, cu o situaţie economică certă şi stabilă. Premisa existenţei concurenţei
este libertatea preţului, ca expresie a fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei pe piaţă.
Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei
unităţi din bunul economic, fiind expresia bănească a valorii de schimb pe care o încasează
vânzătorul pentru o unitate din bunul tranzacţionat. Preţul este deci suma de bani încasată-plătită
pentru transferarea definitivă a atributelor dreptului de proprietate de la o persoană la alta.

După modul în care se formează, preţurile pot fi:


1. preţuri libere, ce se formează şi evoluează pe baza mecanismelor pieţei (în
economiile reale astfel de preţuri se întâlnesc pe pieţele financiare secundare, la bursele de
mărfuri, pe piaţa schimburilor valutare);

108
2. preţuri administrate, rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică (monopoluri, monopsonuri, oligopsonuri, oligopoluri);
3. preţuri mixte, care funcţionează efectiv în statele cu economie de piaţă şi
rezultă din intersectarea mecanismului pieţei cu mecanisme intervenţioniste, stabilite prin
reglementări juridice sub forma unor taxe şi impozite încorporate în preţ.
Guvernul poate interveni pe piaţa anumitor bunuri fixând preţuri minime şi preţuri
maxime, din anumite raţiuni economico-sociale, înlocuind astfel funcţiile cererii şi ofertei.

P
exces de ofertă
C O

Pech

exces de cerere

Q
Qech

Fig. 9.1. Formarea preţurilor libere

Preţurile maximale, denumite şi preţuri plafon, nu pot fi depăşite şi se află sub nivelul
de echilibru al cererii şi ofertei, deci sub nivelul de echilibru al combinaţiei producţie-preţ.
Dacă pe piaţa unui bun guvernul stabileşte un preţ maxim, cantitatea cerută va fi mai
mare decât cea oferită, pe piaţa respectivă manifestându-se o penurie de produse egală cu Q2 –
Q1. Alocarea unei cantităţi limitate la un număr de cumpărători a căror cerere depăşeşte oferta
poate avea loc pe principiul „primul venit, primul servit", după principiul „rândului" sau pe baza
unui sistem organizat de raţionalizare a consumului. în aceste condiţii apar în mod inevitabil
mita, favoritismul, inechitatea, reducerea calităţii, piaţa neagră. Dacă preţul practicat pe piaţa
neagră este mai ridicat decât cel de echilibru, cantitatea comercializată pe piaţa neagră este mai
redusă decât cantitatea de bunuri care corespunde preţului de echilibru, fiind egală cu QE – Q1-
în această situaţie excesul de cerere se menţine, iar problemele de natură socială, care au stat la
baza fixării preţurilor maximale, nu pot fi rezolvate fără măsuri de stimulare a ofertei pe termen
lung.

109
P
C O

Pech

Q
Q1 Qech Q2

Fig. 9.2. Preţul maxim

Preţurile minimale, denumite şi preţuri podea, nu pot fi micşorate şi se află deasupra


nivelului de echilibru al cererii şi ofertei.
Asemenea preţuri se practică în special pe piaţa produselor agricole, guvernul garantând
cumpărarea întregii producţii la un preţ mai ridicat decât preţul de piaţă (P1). Dacă un asemenea
preţ nu ar exista, preţul de piaţă ar fi PE, iar cantitatea vândută ar fi QE. În condiţiile fixării de
către guvern a preţului minim (P1), consumatorii vor cumpăra Q1, iar fermierii vor produce Q2,
înregistrându-se un exces de ofertă Q2 – Q1, achiziţionat de guvern la preţul minim stabilit, P1.
în situaţia în care fermierii vând întreaga producţie, preţul obţinut va fi P2, în acest caz, guvernul
va plăti diferenţa (P1 - P2) Q2. Dacă avem în vedere că în funcţie de preţ elasticitatea ofertei de
produse agricole creşte pe o perioadă îndelungată de timp, iar elasticitatea cererii în funcţie de
preţ, cât şi de venit, se va reduce, practicarea preţurilor minime determină creşterea stocurilor de
produse agricole, creşterea preţului pământului, precum şi a cheltuielilor bugetare, cheltuieli
suportate în cele din urmă de contribuabil.

P
C O
P1
Pech
P2

Q
Q1 Qech Q2

Fig. 9.3. Preţul minim

110
Funcţiile principale îndeplinite de preţ sunt:
1. Funcţia de calcul, de evaluare, de măsurare a cheltuielilor,
rezultatelor, fluxurilor şi circuitului de ansamblu al economiei globale. Prin intermediul
preţului se uniformizează întreaga producţie obţinută şi vândută, totalitatea fluxurilor
economice, fiind organic legate de rolul monedei de etalon general de măsură, calcul şi evidenţă.
2. Funcţia de informare a agenţilor economici asupra stării de tensiune
dintre resurse şi nevoi, fiind o măsură de apreciere a gradului rarităţii bunurilor economice.
3. Funcţia informaţională, pentru elaborarea deciziilor privind alegerile
cumpărătorilor şi a producătorilor, pentru soluţionarea răspunsurilor la întrebările fundamentale.
4. Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi
recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuitatea activităţii
economice, fiind cel mai general instrument de alocare eficientă a resurselor în funcţie de nevoi.
5. Preţul este un factor de redistribuire a venitului şi a patrimoniului între diferite
categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. în situaţia în care preţurile relative scad,
agenţii economici înregistrează pierderi, iar în situaţia în care preţurile relative cresc, agenţii
economici înregistrează câştiguri, fenomen cunoscut sub denumirea de „foarfecele preţurilor":
când, faţă de o situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului A scad, şi cele ale bunului B
cresc, redistribuirea de venit se realizează în favoarea agentului economic deţinător al bunului B.
6. în economia de piaţă, preţul, alături de venit, permite accesul agenţilor econo-
mici la bunurile economice mărfare.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de numeroşi factori şi
condiţii, între care:
- numărul şi structura vânzătorilor şi a cumpărătorilor în economia naţională, în
ramură, în zonă sau în localitate;
- gradul de diferenţiere a produsului;
- barierele existente la intrarea şi ieşirea pe o anumită piaţă;
- gradul de transparenţă al pieţei;
- mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
- nivelul dezvoltării economice;
- conjunctura politică internă şi internaţională;
- cultura economică a populaţiei, gradul de manifestare a comportamentului raţional
al agenţilor economici etc.
Concurenţa poate fi:
- perfectă - număr nelimitat de producători şi consumatori, astfel încât cumpă-
rătorul are o mai mare libertate de alegere;

111
- imperfectă - inexistenţa uneia sau mai multora dintre condiţiile cu concurenţa
perfectă;
- loială;
- neloială
• corectă (legală);
• incorectă - vânzătorii practică metode de vânzare aflate în discordanţă
cu normele şi reglementările comerciale în vigoare.
Concurenţa implică:
- dezvoltarea producţiei şi îmbunătăţirea gradului de servire a cumpărătorului;
- stimularea activităţii de producţie şi de desfacere a mărfurilor.
Concurenţa presupune:
- dezvoltarea pieţei (economie de piaţă);
- liberalizarea economiei (proprietate privată);
- libertatea preţurilor.

8.2. Piaţa cu concurenţă perfectă


Caracteristici:
- atomicitate perfectă (producătorii şi consumatorii sunt de puteri aproximativ
egale, de mică intensitate şi în număr mare). Oferta fiecărei firme (oferta individuală) trebuie să
reprezinte o mică parte din oferta totală (oferta pieţei), astfel încât orice modificare în producţia
unei firme să nu afecteze oferta pieţei şi deci nici preţul. Cererea şi oferta fiind perfect elastice,
orice firmă crede că poate vinde întreaga producţie la preţul pieţei şi deci nu trebuie să reducă
preţul, pentru că va înregistra pierderi. Dacă firmele vând produse identice, firma care decide să
crească preţul se va confrunta cu o cerere în scădere;
- transparenţa perfectă - toţi producătorii şi toţi consumatorii dispun de o
cunoaştere perfectă a pieţei astfel încât pot obţine cel mai bun produs la cel mai bun preţ, care să
asigure profitul maxim. în situaţia în care consumatorii nu cunosc preţul pieţei, ei pot cumpăra la
preţuri mai mari când bunuri identice şi disponibile sunt oferite la preţuri mai scăzute;
- omogenitatea produsului - pe piaţă există produse echivalente, identice,
omogene, perfect standardizate şi substituibile;
- intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă - intrarea pe piaţă se realizează când
costul unitar este inferior preţului de vânzare, iar ieşirea de pe piaţă se realizează când preţul de
vânzare este mai mare decât preţul mediu al pieţei;

112
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie - toţi producătorii să
dispună oricând şi în cantităţile dorite de factorii de producţie în vederea producerii de bunuri şi
servicii în cantitatea cerută de piaţă, la preţuri mici şi de calitate superioară.

Condiţii:
- producătorii şi consumatorii să fie în număr mare;
- să acţioneze în baza principiilor de raţionalitate economică;
- informarea permanentă în ceea ce priveşte raportul cerere-ofertă.
Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic dar, într-o anumită măsură, unele din
cele patru condiţii pot fi întâlnite separat în cadrul unor pieţe, cum ar fi: piaţa produselor
agricole, piaţa muncii, bursa de mărfuri, bursa de valori etc.
Există două sisteme de informaţii care definesc comportamentul economic al firmelor
a) informaţii referitoare la piaţa bunului produs.
Nivelul preţului bunului respectiv, determinat de legea generală a cererii şi ofertei, nu
poate fi modificat de acţiunile individuale ale agenţilor economici, fiind în mod obligatoriu
practicat indiferent de cantitatea oferită. El reprezintă preţul maxim acceptat de consumatori.
În aceste condiţii: P  V  Vmg (curba cererii)

P  V  Vmg

Q
Fig. 9.4. Curba cererii pe piaţa cu concurenţă perfectă

b) informaţii în legătură cu:


- volumul CTM
- nivelul CVM volumul Q
- nivelul Cmg
Dacă facem abstracţie de piaţă, producţia optimă este când producţia medie e
maximă şi CTM e minim.
Situaţia optimă doar pentru concurenţa perfectă:
Pe termen scurt:

113
Vmg = Cmg
Cmg = CVM = P
Pe termen lung: Vrag = Cmg
P = CTM min _
P = V =Vmg = Cmg = CTM

La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, nivelul CT se află în relaţie


directă cu volumul producţiei, Q, şi cu preţul de piaţă al resurselor economice. Pe o perioadă
scurtă de timp, CT = PfQf, unde Pf este preţul factorului variabil, iar Qf, cantitatea factorului
variabil utilizat. Dacă Pf este fix, atunci:
CV  ( Pf Q f ) Q f
C mg    Pf
Q Q Q

Din această relaţie, rezultă că în situaţia în care producţia marginală creşte, Cmg se
reduce, iar când producţia marginală scade, Cmg creşte.
Producţia unei firme va fi optimă când producţia medie (producţia raportată la cantitatea
factorului variabil) va fi maximă iar CTM va fi minim. La nivelul optim al producţiei, producţia
marginală este egală cu producţia medie, iar Cmg = CTM.
în concurenţa perfectă, curba ofertei firmei este curba Cmg, corespunzător acelor niveluri
ale producţiei pentru care Cmg este mai mare decât CVM.
Curba ofertei industriei este suma orizontală a curbelor C^ (deasupra nivelurilor CVM)
ale tuturor firmelor din industrie.

114
P Cmg

P  V  Vmg  C mg

Q
Fig. 9.4. Curba cererii şi ofertei pe piaţa cu concurenţă perfectă

Procesul decizional de optimizare a producţiei trebuie să fie fundamentat pe datele din


ambele sisteme informaţionale. Dacă firma urmăreşte maximizarea profitului, ea va trebui să
aleagă acel nivel al producţiei la care Vmg = Cmg , iar P = CTM min. În aceste condiţii P =
Vmediu = Vmg = Cg = CTM.
În această situaţie, profitul maxim obţinut este egal cu profitul normal. Pe o perioadă
scurtă de timp, firma poate funcţiona chiar dacă nu obţine întregul profit normal. în acest caz,
firma va trebui să aleagă acel volum al producţiei la care pierderea să fie minimă. Această
alegere are la bază principiul de bază Cmg = Vmg, însă P să fie mai mare sau cel puţin egal cu
CVM. Dacă P este mai mic decât CVM firma dă faliment, deoarece nu poate să-şi acopere din
veniturile încasate toate costurile variabile. în această situaţie, diferenţa dinte CT şi VT
(pierderea înregistrată) este mai mare decât CF, cost care cuprinde profitul normal, amortizarea,
renta, dobânda, chiria. Pe o perioadă îndelungată de timp, firma va alege acel volum al
producţiei la care Vmg = Cmg, iar P = CTM min.

8.3. Economia în echilibru


Teoria neoclasică analizează o multitudine de aspecte pornind de la subiecţii economiei
care deţin cunoaşterea perfectă a propriilor scopuri, mijloacele de atingere a acestora,
comportamentul raţional al agenţilor economici prin optimizarea raportului scop-mijloace,
starea de echilibru a pieţei şi starea de echilibru general a întregii economii.

115
Starea de echilibru este o stare a economiei în care toate tranzacţiile mutual avantajoase
au fost finalizate şi nimeni nu mai are o stare de insatisfacţie care să poate fi rezolvată în
condiţiile date ale cunoaşterii tehnologice.
în vederea analizării echilibrului economic în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă,
considerăm că schimburile nu se fac decât la preţul de echilibru, acel preţ care permite egalitatea
dintre cererea şi oferta pentru fiecare bun, pe piaţă. în acest caz, excesul de cerere constatat pe o
piaţă dată va determina o creştere a preţului bunului, care va modifica condiţiile de echilibru ale
bunurilor substituibile sau complementare.
Economistul Jean Baptiste Say (1767-1832) construieşte un model de echilibru în
care moneda există, circulă efectiv în economie, dar acest bun prezintă o particularitate
suplimentară: nu este dorit pentru el însuşi, ci doar pentru bunul care poate fi cumpărat cu el, şi,
prin ipoteză, nu intră în funcţia de utilitate a consumatorilor.
Legea lui Say arată că, dacă produsele sunt schimbate pe produse, aceasta înseamnă că
nu poate exista exces sau insuficienţă a cererii pentru ansamblul bunurilor; astfel, pentru toate
bunurile, altele decât moneda, valoarea ofertei totale din diferitele bunuri este mereu
egală cu valoarea cererii totale pentru aceleaşi bunuri. în această situaţie poate exista
dezechilibru pe una dintre pieţe, insuficienţă sau exces de cerere pentru un bun în raport cu
oferta din acelaşi bun, dar nu va putea exista exces sau insuficienţă a cererii nete pe ansamblul
pieţelor diferitelor bunuri, ceea ce arată că sectorul real al economiei este, în ansamblu, în
echilibru.
Economistul Leon Walras (1834-1910), adept al autoreglării spontane a economiei
de piaţă prin intermediul preţurilor, elaborează un model economic prin care încearcă să
demonstreze posibilitatea echilibrului pe baza transmiterii în lanţ a schimbărilor care intervin în
oricare segment de piaţă, asemenea mişcării de uniform-mizare a nivelului unui lichid după
principiul „vaselor comunicante" din fizică.
Modelul lui Walras presupune existenţa a două feluri de pieţe (a produselor şi a
serviciilor productive: capital, muncă, natură), consideră că oscilaţia preţurilor este canalul
sau releul prin care se transmit mesajele consumatorilor către producători şi invers, precizând că
principalul purtător al acestui mesaj este întreprinzătorul. Acesta cumpără factori de producţie
plătind serviciile lor productive (venituri) determinate de productivitatea lor marginală, şi vinde
produsele astfel obţinute la preţuri determinate de utilitatea lor marginală.
În viziunea lui Walras costul unitar de producţie este egal cu preţul de vânzare al
produselor obţinute (CTM = P ) şi, în principiu, nu există profit; dacă în practică el apare,
totuşi, acesta indică prezenţa unui dezechilibru temporar şi din această cauză acest „profit
ocazional" este numit „rentă de dezechilibru".

116
Întrucât preţul serviciilor productive coincide cu veniturile proprietarilor
factorilor de producţie, Walras consideră că totalul producţiei oferite pe piaţă poate fi
cumpărat cu veniturile respective, că, deci, creşterea ofertei de bunuri atrage după sine
creşterea corespunzătoare a cererii, făcând imposibile crizele economice.
Modelul lui Walras prezintă numeroase limite, printre care scopul producţiei şi rolul
banilor în economice, exercitând, în acelaşi timp, o influenţă crescândă asupra multor generaţii
de economişti neoclasici.
Alfred Marshall (1842-1924) a sintetizat principalele realizări ale liberalismului
economic neoclasic (marginalist) sub semnul unităţii, atenuând deosebirea între teoriile
subiective şi teoriile obiective despre preţul bunurilor economice. El susţine că, la
determinarea preţurilor trebuie ţinut seama atât de cerere (respectiv de aprecierile
subiective), cât şi de ofertă (respectiv de costurile de producţie, determinate în mod obiectiv).
A. Marshall este recunoscut ca autor al echilibrului parţial, abordat ca un echilibru stabil,
prezentat în figura de mai jos:

P
C O
Pcererii
Pech
Pof

Q
A B A′
Qech
Fig. 9.6. Echilibrul parţial

El abordează următorul raţionament: dacă preţul cererii se stabileşte într-un punct „C"
superior preţului ofertei, producătorii vor face presiuni să producă mai mult, nivelul producţiei
deplasându-se în sensul AB. Invers, dacă preţul cererii se situează la dreapta punctului de
echilibru, preţul ofertei care se va impune pe piaţă, „O", va fi foarte mare pentru consumatori şi
ei vor deplasa cantităţile cerute spre A, mişcarea cererii făcându-se în jos, în direcţia A′ B.
oscilaţiile acţionează de o manieră automată spre punctul de echilibru, care egalizează cantităţile
cerute cu cele oferite şi care corespunde unui preţ mic al cererii şi ofertei. Echilibrul stabil este
atins atunci când preţul cererii este egal cu cel al ofertei, iar cantitatea produsă nu are tendinţa
nici să scadă, nici să crească, aflându-se în stare de echilibru.

117
Ludwig von Mises (1991-1973) construieşte, la fel ca majoritatea economiştilor,
imaginea unei economii în echilibru, dar spre deosebire de neoclasici, nu susţine că aceasta este
o aproximare a realităţii, ci explicit arată că aceasta diferă de realitate. El foloseşte această
imagine pentru a o contrasta cu realitatea şi a vedea ce îi lipseşte celei dintâi. Contrastând o
economie în echilibru cu una reală, Mises observă că ele diferă prin fenomenul profitului.
Profitul este absent într-o economie în echilibru, deoarece, pentru a se ajunge la
echilibru, se presupune că indivizii ori au cunoaştere perfectă, ori, prin intermediul unui mijloc, o
pot atinge. Profitul apare atunci când factorii de producţie sunt cumpăraţi la preţuri mai mici
decât preţurile la care sunt vândute produsele obţinute cu ajutorul lor. Cei ce sunt capabili să
observe diferenţele dintre preţurile actuale ale factorilor de producţie şi preţurile viitoare ale
bunurilor obţinute, astfel cumpărând ieftin şi vânzând scump, vor obţine profit. Dacă însă se
dovedeşte că bunurile obţinute sunt apreciate mai puţin de consumator, astfel încât veniturile
monetare obţinute din vânzarea lor sunt mai mici decât sumele plătite pentru achiziţionarea
factorilor de producţie, antreprenorul va înregistra pierderi.
Antreprenorul îşi asumă incertitudinea provenită din necunoaşterea viitoarelor raporturi
cerere-ofertă, dar el nu obţine profit doar pentru că riscă, ci pentru că anticipează direct dorinţele
consumatorilor, iar pe baza acestei anticipări utilizează proprietatea personală. Un antreprenor
care face anticipări greşite şi-ar putea pierde proprietatea, renumele, posibilitatea de a
împrumuta. Astfel, printr-un proces de selecţie, antreprenorii cei mai capabili să anticipeze, să
judece, vor rămâne cel mai mult pe piaţă. Aşadar, există un element esenţial uman în activitatea
antreprenorială, responsabilitatea, fiecare răspunzând cu proprietatea sa pentru deciziile sale,
proprietatea şi activitatea antreprenorială fiind indisolubil legate.

9.4. Teoria bunăstării. Optimul paretian


în condiţiile concurenţei perfecte, în starea de echilibru, se realizează eficienţa
maximă, adică beneficiul marginal al societăţii este egal cu costul marginal al
societăţii, însumări agregate ale beneficiilor marginale ale tuturor consumatorilor, respectiv ale
costurilor marginale ale producătorilor.
Realizarea echilibrului general în economie nu presupune şi obţinerea celei mai bune
situaţii posibile pentru societate şi nici asigurarea satisfacţiei maxime pentru toţi membrii
societăţii. Dacă în cadrul unei economii se pot realiza mai multe niveluri de echilibru, atunci
economiştii doresc să-1 găsească pe cel mai bun, în sensul perpetuării acestuia, practică ce ţine
de teoria bunăstării.
Teoria bunăstării este un ansamblu de concepţii ale reprezentanţilor şi susţinătorilor
statului bunăstării, economia bunăstării, a cărei esenţă constă în ideea că dezvoltarea economică

118
trebuie să pornească de la criteriul binelui colectiv, avantajul social fiind criteriul major în
analiza raportului cost-eficacitate socială.
Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii
colectivităţii trebuie să dispună de un volum minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent,
normal, minimal. Asupra standardului de viaţă considerat ca normal/dezi-rabil de o colectivitate,
acţionează doi factori: pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate, care, deşi nu sunt
disponibile la nivel de masă, generează aspiraţii de a intra în posesia lor; pe de altă parte, raritatea
resurselor care acţionează în sens invers, în direcţia moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le de
posibilităţile existente (constrângerile bugetare).
În producerea bunăstării, economia de piaţă acţionează prin următoarele mecanisme:
- alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţie către cerere;
- stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţie pentru performanţă,
productivitate şi creşterea calităţii muncii;
- distribuirea şi redistribuirea ulterioară a veniturilor;
- orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cât mai
performant.
În general, bunăstarea unei societăţi depinde de gradul de satisfacţie atins de fiecare
printr-o funcţie socială de bunăstare, de forma:
B = f(u1,u2, u3, ...un)
unde:
B = bunăstarea socială
u 1 , u2, un = utilitatea resimţită de membrii societăţii

În mod normal se consideră că o anumită repartiţie a resurselor productive date este


considerată eficientă economic, atunci când orice refacere a aceloraşi resurse ar putea ameliora
situaţia unui individ numai înrăutăţind-o pe a altora sau pe a altei persoane. Astfel, bunăstarea
socială depinde de cantitatea totală de bunuri şi servicii prestate (Q), dar şi de modul cum sunt
repartizate:
B = f(Q, R)
O repartiţie eficientă a resurselor poate fi considerată ca fiind şi echitabilă numai pe baza
unor judecăţi de valoare, pe baza unei analize normative. Repartiţia resurselor este echitabilă
numai dacă aceasta se face conform cu ideea de .Justiţia socială" predominantă în societatea în
cauză, respectiv dacă bunurile ajung la consumatorii finali în spiritul ideii de dreptate socială, nu
de egalitate.

119
În viziunea lui Vilfredo Pareto (1848-1923), optimul economic înseamnă formula cea
mai bună de alocare a resurselor limitate şi care asigură nivelul cel mai înalt de bunăstare a
întregii societăţi. întrucât utilitatea (ofelimitatea) diferă de la un individ la altul şi, după părerea
lui, nu poate fi măsurată, optimul paretian este un optim parţial, şi poate ajuta mai degrabă
la identificarea situaţiilor suboptime sau ineficiente (când alocarea de resurse măreşte utilitatea
unui sau unor indivizi, dar o micşorează pe a altora).
O situaţie este optimă în sensul lui Pareto dacă nu se mai poate îmbunătăţi satisfacţia
unui individ, fără a se deteriora aceea a cel puţin unui alt individ.
Pentru o alocare optimă în sensul lui Pareto trebuie să fie îndeplinite trei condiţii:
- rata marginală de substituţie între două bunuri trebuie să fie identică pentru toţi
consumatorii;
- rata marginală de substituţie între cei doi factori de producţie trebuie să fie
identică pentru toţi producătorii;
- rata marginală de transformare între două bunuri trebuie să fie egală cu rata
marginală de substituţie a celor două bunuri. Rata marginală de transformare reprezintă
cantitatea dintr-un bun la care economia trebuie să renunţe pentru a produce o unitate
suplimentară din celălalt bun.

O distribuţie de bunuri între două persoane este Pareto-optimă (sau formează un optim
paretian) atunci când nu mai există nici un schimb care l-ar face pe cel puţin un individ
mai bine situat fără a-l face pe celălalt mai rău situat. Această condiţie este, de fapt,
foarte slabă, întrucât există distribuţii inegale de venit care pot fi Pareto-eficiente. Mai mult, în
funcţie de distribuţia iniţială, în orice economie există un potenţial practic infinit de alocări
Pareto-optime. Oricare două alocări Pareto-optime sunt necomparabile.
Repartiţia bunurilor economice între consumatorii finali corespunde-unei situaţii de
optim, dacă orice redistribuire a satisfactorilor are drept efect o reducere a
satisfacţiei resimţite de către un singur consumator. Pentru producţie, repartiţia este
optimă dacă orice realocare a factorilor de producţie are drept urmare o diminuare a
volumului producţiei unei singure întreprinderi sau a cantităţii fabricate dintr-un
produs.
Prima limită a optimului-Pareto decurge din însăşi ipoteza formulării lui: interesul
general este suma intereselor particulare (individuale). Din acest punct de vedere, costurile
suportate de producători sunt considerate costuri pentru societate, iar beneficiile producătorilor,
beneficii pentru societate, ceea ce nu se verifică întotdeauna, nici măcar în cadrul pieţelor cu

120
concurenţă perfectă. De aceea, redefinirea optimului-paretian se bazează pe principiul
însumării şi maximizării surplusurilor consumatorilor şi ale producătorilor.
O altă critică a optimului-paretian are în vedere faptul că fiecare agent economic este
strict avantajat sau dejavantajat de o anumită structură particulară de preţuri.
Criticând ideea preţurilor constante şi a legăturii permanente între optimul Pareto şi un echilibru
de piaţă concurenţial, economistul L. Philips pleacă de la teza ”la modul general şi în situaţii
realiste, o alocare optimă a resurselor ar necesita preţuri nedis-criminatorii” atrage
atenţia asupra faptului că economia contemporană este caracterizată de pieţe imperfecte, şi de la
existenţa acestora trebuie pornit în încercarea de a se găsi un model de optimizare a alocării
resurselor existente în societate.
O altă limită a optimului Pareto constă în ideea că nu ia în considerare exter-
nalităţile, extrem de importante în economia reală. Dacă nivelul de consum al unor
consumatori exercită o influenţă asupra utilităţii obţinute de ceilalţi consumatori, respectiv dacă
nivelul producţiei anumitor întreprinzători influenţează costurile suportate de alţii, atunci optimul
Pareto nu se mai realizează.

MACROECONOMIE
121
CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

În afara perspectivei de analiză şi înţelegere a comportamentelor individuale


ale consumatorului şi producătorului, o importanţă deosebită o reprezintă cunoaşterea
modului de funcţionare a economiei naţionale ca întreg. Astfel, studiul
comportamentului de orientare spre profit a firmelor ne ajută să înţelegem viaţa
economică la baza ei, în timp ce analiza investiţiei agregate, obţinută în urma
deciziilor individuale de investiţii ale agenţilor economici ne permite să cunoaştem
activitatea economică în ansamblul interdependenţelor pe care le generează mişcarea
macroeconomiei.

1.1. Probleme macroeconomice

Analiza macroeconomică se concentrează asupra economiei naţionale, a


elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Fenomenele şi
procesele economice sunt rezultatul interacţiunii dintre deciziile milioanelor de agenţi
economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să
ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru
cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziilor unor agenţi economici
pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea
economică dintr-o ţară sau regiune.
Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie procedat la
operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea şi însumarea multitudinii
de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi globale, semnificative din punct de
vedere economic. Operaţiunile agenţilor economici sunt regrupate în categorii
omogene în interiorul cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare.
Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al
economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi serviciilor în ansamblul ei,
neluând în considerare diferenţele între bunurile economice. Pentru macroeconomie
există o singură piaţă: cea naţională.
Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii:
- curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele pentru

122
satisfacerea nevoilor;
- curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului poate
îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale, care este rigidă şi
netransparentă;
- curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între
intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului este necesară pentru
asigurarea unei creşteri economice echilibrate
Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea nivelului de
trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice din orice ţară.
Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor economice nefavorabile şi
amplificarea efectelor benefice ale acestor fenomene. După Marea Depresiune
probleme economiei naţionale în ansamblul său au devenit la fel de importante (dacă
nu mai importante) ca cele microeconomice. Astfel, s-a cristalizat macroeconomia ca
parte a ştiinţei economice care studiază ansamblul agenţilor economici.
Au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost
revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice.
Macroeconomia îşi concentrează atenţia asupra nivelului mediu al preţurilor
pentru toate bunurile din economie, şi nu pentru fiecare bun în parte. Agenţii
economici nu sunt studiaţi individual, ci priviţi ca un ansamblu omogen care are o
funcţie clară în cadrul economiei naţionale.
În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt:
- inflaţia
- şomajul
- fluctuaţiile activităţii economice
- standardul de viaţă
- deficitul bugetar
- dezechilibrul balanţei de plăţi
Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează puterea de
cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor economici au, pe timp ce
trece o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce
pot fi achiziţionate scade dacă venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe
măsură. Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a cunoscut o
expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită de acest dezechilibru
monetaro-material.
Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi

123
atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc,
oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În
continuare, diminuarea consumului nu are alt efect decât reducerea în continuare a
producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci,
diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională.
Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi
consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului încearcă să
reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât activitatea economică şi
dezechilibrele acesteia să fie sub control. Creşterea exagerată a producţiei poate avea
efecte negative pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale.
Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei normative
actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, veniturile reale şi,
deci, şi standardele de viaţă au crescut în majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea
nivelului de trai al consumatorilor reprezintă principala ţintă a politicilor economice
conjuncturale. Creşterea nivelului de trai se traduce în final şi în creşterea
productivităţii, în creşterea înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei (pentru
că menajele pot consuma mai mult), a veniturilor şi în tot ce înseamnă dezvoltare
economică.
Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile
statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât veniturile. Dezechilibrul constă în
faptul că agenţii economici care contribuie trebuie să plătească în viitor impozite şi
taxe mai mari, dat fiind faptul ca deficitul bugetar se acoperă cu credite interne sau
externe. De asemenea, cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând
asupra sa sarcini tot mai multe ce revin pieţei. În sfârşit, deficitul bugetar s-a
generalizat după ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate
de plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă consumul
intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni pentru reeşalonarea datoriei
externe. Modele economice keynesiste şi neoclasice arată că deficitul bugetar are un
efect multiplicator şi că statul, efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în
viitor.
Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică de
actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi deturnarea
fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină intrări şi ieşiri de monedă
străină diferite în diversele ţări. De asemenea, lipsa de competitivitate a unei ţări are ca
efect o balanţă de plăţi deficitară, întrucât exporturile sunt mult inferioare

124
importurilor.
Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia dezechilibrelor la
nivelul balanţei de plăţi. În general, sumele de valută a căror destinaţie este investiţia
nu reprezintă un pericol major, pentru reprezintă un contraechivalent al unor bunuri
sau servicii. Capitalurile speculative în schimb, pot induce chiar crize financiare pe
pieţele pe care vin, dar mai ales pe cele de pe care pleacă.
În sfârşit, statul, agentul economic care trebuie să rezolve aceste probleme,
suferă o criză profundă, punându-se chiar problema funcţiei acestuia de regulator al
activităţii economice.

1.2. Sistemul Conturilor Naţionale

Determinarea indicatorilor macroeconomici de rezultate presupune


existenţa unui sistem metodologic de calcul şi analiză macroeconomică.
În prezent, indicatorii macroeconomici de rezultate se determină şi se
analizează după Sistemul Conturilor Naţionale (SCN), sistem de calcul şi analiză
macroecomonică aplicat în ţările cu economie de piaţă indiferent de structura şi
nivelul de dezvoltare al acestora.
Alături de acest sistem a fost aplicat Sistemul Producţiei Materiale (SPM) în
ţările cu economie planificată centralizat, de comandă. Aceste sisteme au la bază două
teorii economice diferite în ceea ce priveşte calculul indicatorilor macroeconomici de
rezultate:
 Potrivit SNC, toate activităţile care produc utilităţi pentru necesităţi
sunt activităţi economice şi creează venit naţional. De exemplu, activitatea unui
fermier agricol, a unei intreprinderi de confecţii, învăţământul, sănătatea etc. Sunt
activităţi productive care creează venit naţional;
 Potrivit SPM, se consideră că numai activităţile economice productive
desfăşurate în sfera producţiei materiale creează venit naţional. Restul activităţilor (de
exemplu, învăţământul, sănătatea, administraţia etc) sunt utile, dar neproductive şi
consumă venit naţional. Potrivit concepţiei SPM, sfera de calcul a producţiei materiale
cuprinde ramurile direct producătoare de bunuri materiale (industrie, agricultură,
construcţii) şi ramuri a căror activitate condiţionează desfăşurarea procesului de
producţie (transport, comunicaţii, circulaţia mărfurilor).
În SPM se calculau doi indicatori macroeconomici:
a) produsul social (PS) – definit ca totalitatea bunurilor create într-o

125
perioadă de timp, în sfera producţiei materiale;
b) venitul naţional(VN) – definit în SPM ca valoarea nou creată în
sfera producţii de bunuri materiale. VN exprimă, de fapt, valoarea adăugată netă
obţinută în ramurile considerate productive, creatoare de venit naţional.

Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (CN)


constituie principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat în
statistica internaţională de majoritatea ţărilor lumii, cu deosebire a celor cu economie
de piaţă, precum şi în calculele şi analizele economice efectuate de organismele
internaţionale (ONU, OCDE), al cărui obiectiv principal este de a oferi o prezentare
cantitativă, agregată, completă şi coerentă a realităţii economice în timpul unei
perioade de timp sau la un moment dat.

1.3. Principalii indicatori macroeconomici de rezultate şi metodologia


de calcul a acestora

În vederea analizelor macroeconomice este necesară cunoaşterea nivelului şi


evoluţiei principalilor indicatori agregaţi.
Indicatorii macroeconomici de rezultate măsoară rezultatele activităţii
economice din întreaga economie naţională.
Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul intern, produsul
naţional, venitul naţional.
Potrivit SCN la baza determinării indicatorilor macroeconomici de rezultate
stau o serie de reguli, de criterii, şi anume:
a) rezultatele activităţii economice se concretizează în bunuri finale destinate
consumului, investiţiilor şi exportului;
b) produsul intern se calculează după conceptul „intern" şi exprimă valoarea
producţiei finale care se creează într-o perioadă de timp, de regulă un an, de către toţi
agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, indiferent de
naţionalitate (agenţi economici autohtoni şi străini);
c) produsul naţional se calculează după conceptul „naţional" şi exprimă valoarea
producţiei finale care se creează într-o perioadă de timp, de regulă un an, de către
agenţii economici naţionali indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în
interiorul unei ţări sau în afara graniţelor naţionale (în străinătate);
d) indicatorii macroeconomici de rezultate se pot exprima în preţurile pieţei (pp),

126
dacă includ impozitele indirecte nete şi în preţurile factorilor de producţie (pf), dacă
nu includ impozitele indirecte nete. Preţul pieţei reprezintă, de fapt, preţul efectiv pe
care îl plăteşte un consumator pentru achiziţionarea unei unităţi de produs. Ţinându-se
cont de faptul că, o parte din acesta trebuie cedat statului sub formă de impozit indirect
(II) şi că unele întreprinderi primesc de la stat subvenţii de exploatare (Sv), diferenţa:
II - Sv reprezintă impozitele indirecte nete (IIN). Ceea ce rămâne din preţul pieţei
după plata impozitelor indirecte nete este preţul factorilor de producţie:
pf = pp - IIN
Produsul intern se calculează ca:
1. produs intern brut (PIB), dacă include în calculul producţiei finale consumul de
capital tehnic fix (amortizarea);
2. produs intern net (PIN), dacă nu include în calculul producţiei finale
amortizarea.

I. PRODUSUL INTERN BRUT exprimă valoarea brută a bunurilor


materiale şi serviciilor finale produse într-o perioadă de timp, de regulă un an, de către
toţi agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, indiferent de
apartenenţa naţional-statală (agenţi economici autohtoni şi străini).
Produsul intern brut se poate determina utilizând trei metode de calcul:
metoda de producţie sau metoda valorii adăugate, metoda utilizării finale sau metoda
cheltuielilor şi metoda de repartiţie sau metoda veniturilor.
 Metoda de producţie sau metoda valorii adăugate constă în determina-
rea volumului producţiei finale realizată într-o perioadă de timp determinată. După
metoda de producţie, produsul intern brut se calculează ca sumă a valorii adăugate
brute creată de factorii de producţie în toate unităţile din interiorul ţării producătoare
de bunuri materiale şi servicii. Calculat ca sumă a valorii adăugate brute, PIB este
evaluat în preţurile factorilor de producţie (PIB pf), deoarece în valoarea producţiei
ramurilor producătoare de bunuri materiale şi servicii şi sectoarelor nu se includ
impozitele indirecte nete.
PIBpf = ∑VABpf
Pentru a obţine PIB exprimat în preţurile pieţei (PIBPP), la mărimea PIB eva-
luat în preţurile factorilor se adaugă impozitele indirecte nete:
PIBpp = ∑VABpf + IIN = ∑VABpf + II - Sv
În esenţă, potrivit metodei de producţie, produsul intern brut se calculează
scăzând din valoarea totală brută a bunurilor economice (de orice natură - intermediare

127
şi finale) - produse într-o economie într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an
(PGB), consumul intermediar (CI):
PIB = PGB - CI
Relaţia PIB - PGB - CI poate fi analizată prin următorul exemplu: un
fermier vinde producţia de grâu în valoare de 50 000 de lei la o unitate de morărit care
produce făină în valoare de 78 000 de lei. Firma de morărit vinde făina unei firme de
panificaţie care produce din aceasta pâine în valoare de 98 500 de lei.
În exemplul de mai sus grâul şi faina reprezintă bunuri intermediare, în timp
ce pâinea reprezintă un bun final. Valoarea producţiei de grâu (50 000 de lei), a
producţiei de făină (78 000 de lei) şi a producţiei de pâine (98 500 de lei) va fi inclusă
în produsul global brut:
PGB = 50 000 + 78 000 + 98 500 = 226 500 lei
Valoarea producţiei de grâu (50 000 de Ici) şi a producţiei de făină (78 000
de lei) va fi inclusă în producţia intermediară sau consumul intermediar:
CI = 50 000 + 78 000 = 128 000 lei
Calculându-se ca diferenţă între PGB şi CI, PIB va cuprinde valoarea
producţiei finale, respectiv va reprezenta 98 500 de lei.

Concluzionând, produsul global brut cuprinde valoarea tuturor bunurilor


economice produse - intermediare şi finale, în timp ce consumul intermediar cuprinde
numai valoarea bunurilor intermediare: materii prime, materiale, energie, reparaţii
curente etc.
 Metoda utilizării finale sau metoda cheltuielilor
presupune însumarea tuturor componentelor care ţin de utilizarea
finală a bunurilor economice, evaluate în preţurile pieţei, mai puţin
valoarea bunurilor importate. După metoda cheltuielilor, PIB evaluat
în preţurile pieţei se calculează însumând următoarele componente:
1. consumul privat (CPv) exprimă valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor
cumpărate de populaţie, inclusiv a celor consumate, care provin din producţia proprie,
de exemplu: bunuri de consum, bunuri durabile cumpărate de pe piaţă, indiferent dacă
provin din producţia internă sau din import; servicii cumpărate, transport,
telecomunicaţii etc., produse agricole şi alimentare intrate în autoconsumul
gospodăriilor, produse neagricole şi nealimentare produse şi autoconsumate de către
gospodării etc.;
2. consumul public sau consumul statului (CP) cuprinde toate cheltuielile efectuate de

128
stat în scopul prestării serviciilor administrative care sunt puse la dispoziţia
colectivităţii, fără o plată specială. Acest consum se poate măsura însumând
următoarele grape de cheltuieli: producţia intermediară a statului, respectiv bunurile
consumate pentru prestarea serviciilor publice; amortizarea capitalului fix;
remunerarea angajaţilor din sectorul administraţiei centrale şi locale.
Consumul privat şi consumul public exprimă consumul final al societăţii
(CF), respectiv valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor folosite pentru satisfacerea
directă a cerinţelor indivizilor:
CF = CPv + CP
3. formarea brută a capitalului (FBK) cuprinde formarea brută a
capitalului
fix (FBKF) sau investiţiile brute şi variaţia stocurilor (VS):
FBK = FBKF + VS = IB + VS
FBKF reprezintă achiziţia de bunuri durabile utilizate cel puţin în timpul
unui an în scopul producerii altor bunuri şi servicii. Astfel, FBKF cuprinde în esenţă
cumpărările de bunuri, de echipamente sau de clădiri de către întreprinderi şi
cumpărările de locuinţe de către gospodăriile populaţiei. Bunurile durabile dobândite
de gospodării pentru satisfacerea nevoilor casnice (exclusiv imobilele) cât şi bunurile
durabile cu destinaţie militară nu se includ în FBKF, acestea din urmă incluzându-se
în producţia intermediară a statului.
De exemplu, un automobil cumpărat de o firmă de taxi va fi înregistrat la
FBKF; acelaşi bun cumpărat de un individ se va include, însă, la consumul privat.

Variaţia stocurilor (VS) reprezintă diferenţa dintre stocurile de la sfârşitul


anului şi cele de la începutul anului. în categoria stocurilor ce cuprind bunuri, altele
decât cele de capital fix, care se găsesc la un moment dat în posesia unităţilor
productive: materii prime, produse în curs de prelucrare sau produse finite. Serviciile
nu se pot stoca. De asemenea, gospodăriile populaţiei, în calitate de consumatori, nu
deţin stocuri.

4. exportul net (EXPN) reprezintă diferenţa dintre valoarea bunurilor eco-


nomice exportate şi valoarea bunurilor economice importate:
EXPN = EXP - IMP
Exporturile de bunuri reprezintă vânzările de bunuri şi servicii realizate de
agenţii rezidenţi către agenţii nerezidenţi. Exporturile de bunuri se evaluează la

129
preţurile FOB, respectiv preţurile de piaţă ale bunurilor până la frontiera ţării
exportatoare, excluzând costul serviciilor de transport şi asigurare necesare trans-
portului în străinătate.
Importurile reprezintă cumpărări de bunuri şi servicii realizate de către
agenţii rezidenţi de la agenţii nerezidenţi. Importurile de bunuri se evaluează la
preţurile CIF, respectiv preţul lor odată ajunse pe teritoriul naţional, preţ care include
costurile serviciilor necesare transportului din străinătate.
Exportul net reprezintă soldul balanţei comerciale a unei ţări.
Potrivit metodei cheltuielilor, PIB evaluat în preţurile pieţei se calculează
conform relaţiei:
PIBpp = CPv + CP + FBC + EXPN = CPv + CP + FBKF (IB) + VS +
EXPN
 Metoda de repartiţie sau metoda veniturilor constă în agregarea venitu-
rilor factorilor de producţie. După metoda veniturilor, PIB evaluat în preţurile
factorilor se obţine ca sumă a veniturilor factorilor de producţie la care se adaugă
amortizarea:
PIBpf = ∑VF + A
Trebuie reţinut faptul că PIBpf calculat după metoda veniturilor include
numai veniturile care provin din producţia de bunuri materiale şi servicii, nu şi
veniturile care provin din transferuri de plăţi, cum sunt alocaţiile, pensiile, ajutoarele
etc.

II. PRODUSUL INTERN NET exprimă valoarea adăugată netă (VAN) a


subiectelor, sectoarelor sau ramurilor economice. Se calculează scăzând din mărimea
PIB amortizarea:
PIN = PIB - A
Pentru determinarea PIN, asemănător cazului PIB, se pot utiliza trei metode
de calcul: metoda de producţie sau metoda valorii adăugate, metoda utilizării finale
sau metoda cheltuielilor şi metoda de repartiţie sau metoda veniturilor.

 Potrivit metodei de producţie, produsul intern net evaluat în preţurile


factorilor se calculează ca sumă a valorii adăugate nete:
PINpf = ∑VANpf = PIBpf - A, unde VANpf = VABpf - A
Pentru a fi evaluat la preţurile pieţei, la mărimea PIN evaluat în preţurile
factorilor se adaugă impozitele indirecte:

130
PINpP = ∑VANpf + IIN = PINpf + IIN
 Potrivit metodei cheltuielilor, PIN evaluat în preţurile pieţei se
calculează însumând următoarele componente: consumul privat, consumul public,
investiţiile nete şi exportul net:
PINpp = CPv + CP + IN + EXPN = CPv + CP + (IB - A) + EXPN = PIB PP -
A
 Potrivit metodei veniturilor, PIN evaluat în preţurile factorilor se obţine
ca sumă a veniturilor factorilor de producţie:
PINpf = ∑VF
Trebuie reţinut faptul că, la calculul indicatorilor macroeconomici de
rezultate, Contabilitatea Naţională exclude activităţi cum ar fi: munca la domiciliu,
munca benevolă, activităţile ilegale.

Produsul naţional se calculează ca:


1. produs naţional brut (PNB), dacă include în calculul producţiei finale consumul de
capital tehnic fix (amortizarea);
2. produs naţional net (PNN), dacă nu include în calculul producţiei finale
amortizarea.

I. PRODUSUL NAŢIONAL BRUT exprimă valoarea brută a bunurilor


materiale şi serviciilor finale produse într-o perioadă de timp, de regulă un an, de către
de către agenţii economici naţionali indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în
interiorul unei ţări sau în afara graniţelor naţionale (în străinătate).
Produsul naţional brut se calculează adăugând la mărimea produsului intern
brut soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea la valoarea
adăugată brută (SVFSVAB):
PNB = PIB + SVFSVAB
Soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea la valoarea
adăugată brută se calculează ca diferenţă între valoarea adăugată brută realizată de
către agenţii economici naţionali în străinătate şi valoarea adăugată brută realizată de
către agenţii economici străini care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
Calculându-se ca diferenţă, acest sold poate fi pozitiv, negativ şi chiar nul.
Astfel, întâlnim trei situaţii:

1. în cazul unui sold pozitiv, valoarea adăugată brută realizată de către agen-

131
ţii economici naţionali în străinătate va fi mai mare decât valoarea adăugată brută
realizată de către agenţii economic: străini care îşi desfăşoară activitatea în
interiorul tării, iar PNB va fi mai mare decât PIB. Această situaţie este caracteristică
ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic care deţin un sold activ important în
fluxurile de capital;
2. în cazul unui sold negativ, rezidenţii unei anumite ţări obţin venituri
mai mici în afara graniţelor decât obţin străinii în ţara respectivă, iar PNB va fi mai
mic decât PIB. Această situaţie este caracteristică ţărilor în dezvoltare care au nevoie
de investiţii străine, cum este şi cazul României;
3. în cazul unui sold nul, valoarea adăugată brută realizată de către agenţii
economici" naţionali în străinătate va fi egală cu valoarea adăugată brută realizată de
către agenţii economici străini care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, iar PNB
= PIB.

II. PRODUSUL NAŢIONAL NET (PNN) exprimă valoarea netă a


bunurilor materiale şi serviciilor finale produse într-o perioadă de timp, de regulă un
an, de către de către agenţii economici naţionali indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară
activitatea în interiorul unei ţări sau în afara graniţelor naţionale (în străinătate). PNN
se poate calcula:
 scăzând din mărimea PNB amortizarea:
PNN = PNB - A
 adăugând la mărimea produsului intern net soldul
veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea la valoarea
adăugată netă (SVFSVAN):
PNN = PIN + SVFSVAN
PNN poate fi mai mare,; mai mic decât PIN, sau chiar egal, relaţia de
mărime dintre cele două agregate macroeconomice depinzând de soldul veniturilor
factorilor de producţie în raport cu străinătatea la valoarea adăugată netă.

Produsul naţional brut şi produsul naţional net se pot exprima în preţurile


pieţei şi preţurile factorilor de producţie. Astfel:
PNBPP = PNBpf + IIN = PIBPP + SVFSVAB
PNNpp = PNNpf + IIN = PINpP + SVFSVAN
Evaluat în preţurile factorilor de producţie PNN reprezintă venitul naţional
al societăţii (VN)

132
PNNpf = VN
Venitul naţional al societăţii, exprimă mărimea agregată a veniturilor
factorilor de producţie care au participat la realizarea producţiei naţionale într-o
perioadă determinată de timp. Calculat după metoda însumării veniturilor factorilor de
producţie, VN cuprinde salarii, profituri, dobânda netă (diferenţa între dobânda
încasată şi cea plătită) şi rente, forme de venituri supuse impozitării directe.
Pornind de la mărimea PNBpf, VN se poate determina potrivit relaţiei de
calcul:
VN = PNBpf - A = PNBPP - IIN - A
În concluzie, VN exprimă veniturile factorilor de producţie calculate după
conceptul „naţional", respectiv veniturile provenite din munca angajaţilor, veniturile
din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu.

1.4. Analiza evoluţiei economiei naţionale cu ajutorul indicatorilor


macroeconomici de rezultate
Indicatorii macroeconomici de rezultate pot fi exprimaţi în preţuri curente
(preţurile fiecărui an) şi se numesc indicatori nominali (măsuraţi în unităţi valorice)
sau în preţuri comparabile, constante (preţurile unei perioade considerată ca perioadă
de bază) şi se numesc indicatori reali (măsuraţi în unităţi fizice).
Noţiuni precum „nominal", „valoric", „în preţuri curente" sunt echivalente,
variabilele nominale fiind acelea care sunt observate în mod direct. De exemplu,
salariul nominal reprezintă valoarea înscrisă în fişele de plată ale salariaţilor, respectiv
suma de bani pe care o primeşte salariatul pentru munca prestată. Valoarea unei
mărimi economice poate fi descompusă ca un produs al unei cantităţi şi al unui preţ:
valoarea producţiei, de exemplu, reprezintă cantitatea produsă înmulţită cu preţul
mediu al bunurilor; valoarea salariului este determinată de cantitatea bunurilor care se
pot cumpăra înmulţită cu preţul mediu al bunurilor. De aceea o mărime măsurată
valoric depinde atât de cantităţi, cât şi de preţuri.
Spre deosebire de variabilele nominale, cele reale nu depind decât de
evoluţia cantităţilor. O variabilă măsurată în unităţi fizice (kg, litri etc.) este o variabilă
reală. Noţiuni precum „real", „în volum", „în preţuri constante", „în preţurile din
1990" sunt echivalente.
Evoluţia economiei unei ţări se analizează cu ajutorul indicatorilor
macroeconomici care pun în evidenţă rezultatele din economie (produsul intern,
produsul naţional, venitul naţional). Pentru a cuantifica modificările intervenite pe o

133
perioadă mai mare de timp, mărimea acestor indicatori trebuie să fie exprimată în
preţuri constante, comparabile. Orice analiză efectuată pe baza indicatorilor exprimaţi
în preţuri curente nu poate conduce la obţinerea unor rezultate veridice privind
evoluţia economiei, modificările care intervin de la o perioadă la alta.
Analiza evoluţiei economici naţionale cu ajutorul indicatorilor macroeco-
nomici de rezultate presupune exprimarea acestora în preţuri comparabile.
Pentru a obţine indicatori reali (indicatori exprimaţi în preţuri comparabile)
este necesar ca, din mărimea indicatorilor valorici exprimaţi în preţuri curente
(indicatori nominali), să se elimine influenţa modificării preţurilor. în acest scop se
calculează indici de preţuri, care exprimă modificarea preţurilor bunurilor care
compun agregatul respectiv. Indicele de preţuri este utilizat la calculul indicatorului în
preţuri comparabile, prin raportarea indicatorului în preţuri curente, la indicele de
preţuri corespunzător.
De exemplu, prin raportarea PIB în preţuri curente la un indice general «care
reflectă modificarea preţurilor bunurilor finale care fac parte din metodologia de calcul
a acestui indicator, se obţine mărimea acestuia în preţuri comparabile. Acest indice
general este denumit deflatorul PIB.
Există două modalităţi de calcul a deflatorului PIB:
1. raportând PIB în preţuri curente (PIBcrt) la PIB în preţuri comparabile (PIBcomp):
PIB crt
D PIB 
PIB comp
2. raportând dinamica nominală a PIB (indicele PIB, în expresie nominală
-IPIB") la dinamica reală a PIB (indicele PIB, în expresie reală - IPIB1):
IPIB n
DPIB 
IPIB r
Considerând două perioade de timp: T0 - perioada de bază şi T1 - perioada
curentă, dinamica nominală a PIB se determină ca un raport procentual între PIB în
preţuri curente din perioada T1 şi PIB în preţuri curente din perioada T0:
PIB1crt
IPIB n   100
PIB0crt
Dinamica nominală a PIB ţine seama atât de influenţa modificării preţurilor,
cât şi de influenţa modificării producţiei fizice.
Dinamica reală a PIB se determină raportând dinamica nominală a PIB la
deflatorul PIB. Acesta elimină influenţa modificării preţurilor din calculul PIB:

134
IPIB n
IPIB r 
DPIB

PIB în preţuri comparabile (PIBcomp), numit şi indicator real, se poate


calcula:
 raportând PIB în preţuri curente (PIBcrt) la deflatorul PIB (DP1B)
PIB crt
PIB comp 
D PIB

 pe ramuri:
PIB  VAB 
crt
crt
VAB ind VAB agr crt
VAB aram
PIB comp
   ... 
IP ind IP agr IP aram
unde:
crt
VAB ind , agr ,..., aram
= valoarea adăugată brută din industrii, agricultură,..., alte
ramuri în preţuri curente;
IP ind , agr ,...,aram = indicii depreţuri aferenţi produselor şi serviciilor create în
fiecare ramură.
 pe elemente de producţie: producţie brută - consum intermediar:
PGB crt CI crt
PIB  PGB  CI  PIB comp   CI
IP PGB IP
unde:
PGBcrt = valoarea producţiei brute în preţuri curente;
CIcrt = valoarea consumului intermediar în preţuri curente;
IPPGB, CI = indicele de preţuri corespunzător produselor şi serviciilor incluse
în producţia brută, respectiv în consumul intermediar.

 pe elemente de utilizare finală a PIB:


PIB = CPv + CP + FBK + EXPN =>
CPv crt CP crt FBC crt EXPN crt
PIB comp   CP  
IP CPv IP IP FBC IP EXPN
unde:
CPvcrt = consumul privat în preţuri curente;
CPcrt = consumul public în preţuri curente;
FBCcrt = formarea brută de capital în preţuri curente;
EXPNcrt = exportul net în preţuri curente;
IPCPv, CP, FBC, EXPN = preţuri corespunzător bunurilor care intră în componenţa

135
fiecărui element de utilizare a PIB.

Analiza indicatorilor macroeconomici de rezultate în termeni reali permite


desprinderea unor concluzii referitoare la nivelul de dezvoltare al unei ţări, eficienţa
factorilor de producţie, ritmul dezvoltării, nivelul de trai precum şi decalajele care
există între anumite ţări supuse comparaţiilor pe plan internaţional.

1.5. Cererea agregată - oferta agregată. Analiza corelaţiei: cerere


agregată - ofertă agregată

La nivel macroeconomic, comportamentele agenţilor economici se exprimă


sub forma a doi indicatori agregaţi cunoscuţi sub denumirea de cererea agregată
(globală) şi oferta agregată (globală).
Cererea agregată (CA) reprezintă totalitatea cheltuielilor reale efectuate într-
o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, indiferent de
destinaţia lor, într-o anumită perioadă de timp (de regulă un an) şi la un anumit nivel
mediu general al preţurilor. Această cerere globală apare ca reprezentând cererea
totala a gospodăriilor (menajelor), firmelor, guvernului şi străinilor (care importă) de
bunuri materiale şi servicii produse într-o economie, într-o anumită perioadă de timp
şi la un anumit nivel mediu general al preţurilor acestora.
În cererea agregată sunt cuprinse bunuri economice care pot fi achiziţionate
de agenţii economici agregaţi la un anumit nivel mediu general al preţurilor din
economie.
În cadrul cererii agregate se includ următoarele elemente:
 cheltuieli efectuate de menaje (populaţie) pentru achiziţionarea de
bunuri materiale şi servicii (CM);
 cheltuieli efectuate de firme, sub formă de investiţii pentru formarea
brută a capitalului (FBK);
 cheltuieli guvernamentale (publice) efectuate pentru achiziţionarea de
bunuri de consum şi investiţionale pe seama veniturilor bugetare (CG);
 cheltuielile agenţilor economici străini efectuate pentru a cumpăra
(importa) dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări (EXPN):
CA = CM + FBK + CG + EXPN
Ţinând seama de aceste elemente, cererea agregată se poate exprima cu
ajutorul PNB, PNN, VN în expresie reală.

136
În ştiinţa economică, analiza cererii agregate se realizează în două ipostaze:
1. Studiem relaţia dintre cererea agregată şi nivelul mediu general al pre-
ţurilor din economie, considerând ceilalţi factori constanţi (ceteris paribus). în acest
caz, dacă ceilalţi factori nu se modifică, între nivelul general al preţurilor (ca variabilă
independentă) şi cererea agregată (ca variabilă dependentă) există o relaţie negativă.
Aceasta înseamnă că, în condiţii de ceteris paribus, (ceilalţi factori nu se modifică)
sporirea nivelului generai al preţurilor va genera o contracţie a cererii agregate, iar
reducerea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.
Evoluţia cererii agregate sub influenţa modificării nivelului general al
preţurilor (în condiţii de ceteris paribus) poate fi prezentată astfel:
 extinderea cererii agregate: o reducere a nivelului general al preţurilor,
ceilalţi factori nu se modifică, va determina translarea curbei cererii agregate spre
dreapta, de la CA0 la CA1:

P CA0
CA1

PNB real
Fi gura 1.2. Evoluţia curbei cererii agregate

CA0 = curba cererii agregate iniţiale


CA1 = curba cererii agregate crescute ca urmare a acţiunii favorabile a
condiţiilor cererii
P = nivelul mediu general al preţurilor
PNB real = produsul naţional-brut în expresie reală

Într-o economie naţională, reducerea nivelului general al preţurilor poate


avea ca efecte:
a) creşterea nivelului lichidităţilor reale deţinute de către agenţii econo-
mici, şi ca urmare creşterea ofertei reale de monedă. Agenţii economici vor cere mai

137
puţine lichidităţi monetare şi mai multe titluri de pe piaţa financiară. în concluzie are
loc o reducere a cererii de lichidităţi monetare, fapt care antrenează o reducere a ratei
dobânzii pe piaţa monetară. Scăderea ratei dobânzii va stimula creşterea investiţiilor,
iar venitul real va creşte într-o proporţie determinată de multiplicatorul investiţiilor.
b) creşterea valorii reale a tuturor activelor deţinute de către agenţii eco-
nomici. Altfel spus, bogăţia gospodăriilor populaţiei creşte, fapt care conduce la o
stimulare a consumului, iar indiferent care va fi nivelul ratei dobânzii, cererea de
bunuri materiale şi servicii va fi ridicata
c) creşterea cursului de schimb real, respectiv competitivitatea produselor
naţionale. Creşterea cursului de schimb real va antrena o frânare a importurilor şi o
stimulare a exporturilor, fapt care va conduce la o creştere a cererii agregate pentru
produsele interne.
Există mai mulţi factori care pot conduce la deplasarea curbei cererii
agregate spre dreapta, cei mai importanţi fiind:
- creşterea cheltuielilor publice;
- diminuarea impozitelor;
- creşterea consumului autonom;
- deprecierea monedei naţionale;
- creşterea preţurilor din străinătate;
- creşterea ofertei de monedă.
contracţia cererii agregate: o sporire a nivelului general al
preţurilor, ceilalţi factori nu se modifică, va determina translarea curbei
cererii agregate spre stânga:

P CA1
CA0

PNB real
Fi gura 1.2. Evoluţia curbei cererii agregate

138
CAo = curba cererii agregate iniţiale
CA1 = curba cererii agregate scăzute ca urmare a acţiunii nefavorabile a con-
diţiilor cererii
Într-o economie naţională, sporirea nivelului general al preţurilor poate avea
ca efecte:
a) scumpirea bunurilor materiale şi serviciilor produse pe plan intern faţă
de cele străine, fapt care va conduce la o frânare a exporturilor şi o stimulare a
importurilor, cu implicaţii negative asupra cererii agregate pentru produsele interne;
b) descurajarea investiţiilor. O sporire a nivelului general al preţurilor va
antrena o creştere a nivelului ratei dobânzii pe piaţa monetară, şi prin urmare o
scumpire a creditului, cu efecte negative asupra procesului investiţional;
c) frânarea consumului. O sporire a nivelului general al preţurilor va
antrena o reducere a cererii de bunuri materiale şi servicii, şi implicit a cererii
agregate.

2. Considerăm nivelul mediu general al preţurilor fiind dat şi analizăm


corelaţia cerere agregată - ceilalţi factori care o influenţează. Aceşti factori care
influenţează evoluţia cererii agregate sunt cunoscuţi sub denumirea de condiţiile
cererii agregate.
În această situaţie, cererea agregată creşte sau scade în funcţie de
modificarea unor factori, şi anume:
 anticipările consumatorilor şi investitorilor cu
privire la evoluţia vieţii economice, care pot fi optimiste sau
pesimiste. În condiţiile unor anticipări optimiste, populaţia va
cumpăra o cantitate mai mare de bunuri economice (mai ales de
folosinţă îndelungată), iar întreprinzătorii îşi vor spori investiţiile,
ceea ce va însemna o cerere agregată din ce în ce mai mare. în
condiţiile unor anticipări pesimiste, incertitudinile consumatorilor
finali şi a investitorilor cu privire la evoluţia vieţii economice vor
creşte, fapt care va antrena o reducere a cheltuielilor pentru investiţii,
pentru bunurile de capital şi implicit a cererii agregate;
 natura politicilor economice guvernamentale
care, dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea
fiscalităţii sau sporirea masei monetare au ca efect mărirea cererii
agregate sau, dacă stimulează creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii,

139
vor avea ca efect reducerea cererii agregate;
 starea generală a economiei mondiale
caracterizată printr-o perioadă de boom economic, respectiv printr-o
perioadă de criză economică. In condiţii de criză economică, vor fi
frânate exporturile şi stimulate importurile, fapt care va ! antrena o
reducere a cererii agregate.

Oferta agregată (OA) reprezintă cantitatea totală de bunuri materiale şi


servicii disponibilă pentru vânzare la un nivel dat al preţurilor generale din economie
şi într-o anumită perioadă de timp (de regulă un an). Exprimând producţia totală reală
de bunuri economice mărfare realizată într-o perioadă determinată"de timp, oferta
agregată îmbracă forma PNB sau PNN în termeni reali.
Asemănător analizei cererii agregate, în ştiinţa economică, analiza ofertei
agregate se realizează în două ipostaze:
1. Considerăm ceilalţi factori ca fiind daţi şi analizăm corelaţia ofertă
agregată - nivelul mediu general al preţurilor din economie. În acest caz, dacă ceilalţi
factori nu se modifică, între nivelul general al preţurilor (ca variabilă independentă) şi
oferta agregată (ca variabilă dependentă) există o relaţie pozitivă. Aceasta înseamnă
că, în condiţii de ceteris paribus, sporirea nivelului general al preţurilor va antrena o
extindere a ofertei agregate, iar reducerea nivelului general al preţurilor va antrena o
contracţie a ofertei agregate.
Evoluţia ofertei agregate sub influenţa modificării nivelului general al
preţurilor (în condiţii de ceteris paribus) poate fi prezentată astfel:
 extinderea ofertei agregate: o sporire a nivelului general al preţurilor,
ceilalţi factori nu se modifică, va determina translarea curbei ofertei agregate spre
dreapta, de la OA0 la OA1:

140
P OA0
OA1

PNB real
Fi gura 1.3. Evoluţia curbei ofertei agregate

OA0 = curba ofertei agregate iniţiale


OA1 = curba ofertei agregate crescute ca urmare a acţiunii favorabile a con-
diţiilor ofertei

 contracţia ofertei agregate: o reducere a nivelului general al preţurilor,


ceilalţi factori nu se modifică, va determina translarea curbei ofertei agregate spre
stânga, de la OA1 la OA0:

P OA0
OA1

PNB real
Fi gura 1.4. Evoluţia curbei ofertei agregate

OA0 = curba ofertei agregate iniţiale


O A1 = curba ofertei agregate scăzute ca urmare a acţiunii nefavorabile a
condiţiilor ofertei
2. Considerăm nivelul mediu general al preţurilor ca fiind dat şi analizăm
corelaţia oferta agregată - ceilalţi factori care o influenţează, factori care se numesc
condiţiile ofertei. Cei mai importanţi factori care influenţează evoluţia ofertei agregate
sunt:

141
 productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire va antrena o
reducere a costului mediu, o creştere a nivelului producţiei şi în consecinţă a ofertei
agregate, iar prin reducere va antrena o sporire a costului mediu, o reducere a nivelului
producţiei şi în consecinţă a ofertei agregate;
 volumul factorilor de producţie. O creştere a ofertei factorilor de
producţie pe piaţă va avea ca rezultat o sporire a ofertei agregate; invers se va întâmpla
în cazul reducerii ofertei de factori de producţie;
 costul factorilor de producţie. Producătorii combină factorii de
producţie (munca şi capitalul), în condiţii de raţionalitate, în vederea oferirii de bunuri
materiale şi servicii. Aceştia, vor utiliza acel volum de factori care le maximizează
profitul, astfel încât producţia globală va depinde în mod direct de costul factorilor de
producţie. Orice scădere a costului real al factorilor de producţie va antrena o creştere
a profiturilor , iar producţia oferită va creşte. Cu cât munca, materiile prime,
materialele etc. vor fi mai ieftine, cu atât oferta agregată va fi mai mare, şi invers.
Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată se poate analiza în urmă-
toarele situaţii, în funcţie de factorii care intervin în viaţa economică a unei ţări:
1. echilibru al sistemului economiei naţionale. Sistemul economic se consi-
deră în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată, respectiv
curba cererii agregate intersectează curba ofertei agregate (punctul E).
Punctului de echilibru îi corespunde preţul şi cantitatea de echilibru (Pe,
QAe).

Figura 1.5. Echilibrul dintre cererea şi oferta agregate

QA = nivelul producţiei totale reale (PNB real)


În punctul de echilibru (E) nu există supraproducţie sau subproducţie,
respectiv ritmul de creştere a producţiei agregate egalează ritmul de creştere a
cheltuielilor agregate. în acest punct de echilibru menajele şi firmele îşi realizează pro-
priile interese, în condiţii de raţionalitate: firmele angajează câţi salariaţi doresc,
deoarece costul real al muncii este stabilit în funcţie de nivelul salariului curent şi
142
nivelul general al preţurilor; consumatorii de bunuri materiale şi servicii pot cumpăra
maximum la nivelul preţurilor existente.
2. la o ofertă agregată dată, o creştere a cererii agregate faţă de situaţia
iniţială de echilibru antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor şi a nivelului
producţiei totale reale, fapt care conduce la apariţia unei cereri agregate inflaţioniste
(inflaţia prin cerere):

Figura 1.6. Dinamica stării de echilibru din perspectiva creşterii a cererii


agregate

În situaţia deplasării curbei cererii agregate spre dreapta (oferta agregată nu


se modifică) apare un nou punct de echilibru – E 1. Acestui nou punct de echilibru îi
corespunde o cantitate de echilibru, respectiv un preţ de echilibru mai mare.
Apariţia unei cereri agregate inflaţioniste va impune necesitatea adoptării
unei politici macroeconomice care să ţină sub control cererea agregată, cu consecinţe
asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului.
3. la o ofertă agregată dată, o reducere a cererii agregate faţă de situaţia
iniţială de echilibru antrenează o scădere a nivelului general al preţurilor şi a nivelului
producţiei totale reale (PNB real):

Figura 1.7. Dinamica stării de echilibru din perspectiva reducerii cererii

143
agregate

În situaţia deplasării curbei cererii agregate spre stânga (oferta agregată nu


se modifică) apare un nou punct de echilibru – E 1. Acestuia, îi corespunde atât o
cantitate cât şi un preţ de echilibru mai mic.
4. la o cerere agregată dată, o creştere a ofertei agregate faţă de situaţia
iniţială de echilibru antrenează o scădere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a
nivelului producţiei totale reale (PNB real). Această situaţie avantajează pe toţi
participanţii la viaţa economică, cu precizarea că, în timp, trebuie controlată creşterea
ofertei agregate pentru a nu se produce fenomenul de „supraîncălzire" a economiei.

Figura 1.8. Dinamica stării de echilibru din perspectiva creşterii ofertei


agregate

în situaţia deplasării curbei ofertei agregate spre dreapta (cererea agregată nu


se modifică) apare un nou punct de echilibru – E 1. Acestuia, îi corespunde o cantitate
de echilibru mai mare şi un preţ de echilibru mai mic.
5. la o cerere agregată dată, o reducere a ofertei agregate faţă de situaţia
iniţială de echilibru antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor şi o reducere
a nivelului producţiei totale reale, fapt care conduce la apariţia unei oferte agregate
inflaţioniste (inflaţia prin costuri):

144
Figura 1.9. Dinamica stării de echilibru din perspectiva reducerii ofertei
agregate

În situaţia deplasării curbei ofertei agregate spre stânga (cererea agregată nu


se modifică) apare un nou punct de echilibru – E 1. Acestuia, îi corespunde o cantitate
de echilibru mai mică şi un preţ de echilibru mai mare.
Pentru combaterea acestei situaţii se impune adoptarea unor politici macro-
economice care să stimuleze creşterea nivelului producţiei totale reale şi să antreneze
reducerea nivelului general al preţurilor, creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă şi implicit a cererii totale reale.
Analizând corelaţia cerere agregată - ofertă agregată, situaţiile negative care
apar vizează cererea agregată inflaţionistă, respectiv oferta agregată inflaţionistă, în
aceste condiţii se recomandă adoptarea unui pachet de măsuri de politică economică,
astfel încât efectele negative ale unei măsuri să fie compensate de efectele pozitive ale
altei măsuri.
In concluzie, politicile macroeconomice cu caracter antiinflaţionist pot
acţiona, fie în direcţia reducerii cererii agregate, fie în direcţia creşterii ofertei
agregate, astfel:
- în cazul politicilor de reducere a cererii agregate, ca modalitate de
reducere a ratei inflaţiei, se impune necesitatea adoptării .unei politici monetare şi
fiscale care să vizeze reducerea fiscalităţii şi a ratei dobânzii, cu consecinţe pozitive
asupra nivelului ratei şomajului;
- în cazul politicilor de stimulare a ofertei agregate, ca modalitate de
reducere a ratei inflaţiei, se impune adoptarea unor măsuri care să vizeze sporirea
gradului de utilizare a factorilor de producţie (în primul rând a forţei de munca) într-un
orizont îndelungat de timp.

145
CAPITOLUL 2

VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

2.1. Tipologia venitului la nivel macroeconomic


Venitul naţional (VN) reprezintă însumarea valorii adăugate nete create de
posesorii factorilor de producţie naţionali în interiorul ţării şi în străinătate. Venitul
naţional sau PNN evaluat în preţurile factorilor de producţie se obţine adăugând la
suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării (PIN pf) veniturile factorilor
de producţie naţionali încasate din străinătate (VFÎS) şi scăzând veniturile factorilor de
producţie plătite străinătăţii, ca urmare a activităţii depuse de agenţii economici străini
în interiorul ţării (VFPS):
VN = PINpf + (VFÎS - VFPS)
Diferenţa VFÎS - VFPS reprezintă soldul veniturilor factorilor de producţie
în raport cu străinătatea la valoarea adăugată netă. Mărimea veniturilor care se creează
la nivelul unei economii, respectiv PINpf, se determină potrivit relaţiei de calcul:
PINpf = PIBpf - A = PIBpp - IIN - A = (PIBpp + Sv) - (A + II)

146
În Contabilitatea Naţională se operează cu noţiunile: venit naţional brut
(VNB) şi venit naţional net (VNN).
 venitul naţional brut reprezintă produsul naţional brut evaluat în
preţurile factorilor de producţie şi se obţine scăzând din mărimea PIB evaluat în
preţurile pieţei impozitele indirecte nete şi adăugând soldul veniturilor factorilor de
producţie în raport cu străinătatea la valoarea adăugată brută:
VNB = PIBpp - IIN + SVFSVAB = PIBpf + SVFSVAB = PNBpf
 venitul naţional net reprezintă venitul naţional evaluat în preţurile pieţei
şi se obţine scăzând din mărimea venitului naţional brut consumul de capital tehnic fix
(amortizarea):
VNN = VNB-A
Pornind de la mărimea venitului naţional se pot calcula trei indicatori
macroeconomici de rezultate:
1. venitul naţional disponibil (VND). Venitul naţional realizat de o anumită
ţară se modifică, pe de o parte în funcţie de transferurile curente încasate de ţara
respectivă de la alte ţări, şi pe de altă parte în funcţie de transferurile curente plătite
către alte ţări. Aceste transferuri nu sunt legate de activitatea de producţie, şi cuprind
încasări sau plăţi legate de: ajutoare, penalizări, taxe, cotizaţii la organisme
internaţionale la care este afiliată ţara respectivă etc. Acest sold este cunoscut sub
denumirea de soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea (STCS) şi se
calculează ca diferenţă între încasările realizate de o ţară de la alte ţări şi plăţile
efectuate de ţara respectivă către alte ţări (altele decât cele legate de activitatea de
producţie). Dacă la mărimea venitului naţional se adaugă soldul transferurilor curente
în raport cu străinătatea, se obţine indicatorul macroeconomic numit venitul naţional
disponibil:
VND = VN + STCS
În funcţie de STCS, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN.
Venitul naţional disponibil este un agregat macroeconomic care stă la baza
calculelor şi analizelor privind veniturile populaţiei, consumul şi investiţiile.
2. venitul personal al menajelor (VPM). Menajele primesc venituri în urma proceselor
de repartiţie primară şi redistribuire. Ca urmare a mişcării veniturilor create în urma
procesului de repartiţie se formează veniturile totale ale populaţiei, venituri puse în
evidenţă prin indicatorul veniturile personale ale gospodăriilor sau ale menajelor.
Acestea se calculează scăzând din mărimea venitului naţional disponibil elemente din
venitul naţional care nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profitul

147
nedistribuit, impozitul pe profit) şi adăugând veniturile populaţiei care provin din
transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.). Veniturile personale ale menajelor
sunt venituri brute (înaintea impozitării) şi cuprind venituri din muncă şi patrimoniu,
precum şi veniturile din transferurile sociale primite de populaţie.
3. venitul disponibil al menajelor (VD). Veniturile populaţiei sunt supuse procesului
de impozitare. Eliminând din veniturile personale ale menajelor impozitele şi taxele
plătite se obţine venitul disponibil al menajelor, indicator macroeconomic care
exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum şi economii:
VD = VPM - Impozite şi taxe
După cum se observă, venitul disponibil al menajelor este un venit net, res-
pectiv ceea ce rămâne după plata impozitelor şi a taxelor.

2.2. Consumul şi economiile. Analiza funcţiei de consum şi de


economisire

Consumul populaţiei reprezintă totalitatea produselor alimentare şi


nealimentare consumate şi a serviciilor folosite de populaţie în scopuri neproductive
într-o anumită perioadă de timp.
Cunoaşterea particularităţilor specifice consumului uman a constituit o
preocupare frecventă a sociologilor, economiştilor, medicilor şi a altor oameni de
ştiinţă, în perioada ultimelor două secole. S-au putut formula în acest sens anumite
legităţi ale consumului, unele infirmate de realitate, pe măsura dezvoltării societăţii,
altele care s-au dovedit întemeiate şi care constituite unul din elementele de bază în
formularea politicilor sociale şi economice.
Consumul populaţiei prezintă patru particularităţi importante.
Prima particularitate a consumului populaţiei constă în aceea că acesta
evoluează paralel cu dezvoltarea societăţii umane şi îmbracă elemente specifice
acesteia, de la o etapă la alta. Dezvoltarea economică atrage după sine modificări
cantitative şi calitative ale nevoilor de consum.
A doua particularitate porneşte de la ipoteza că necesităţile populaţiei
cunosc o anumită ierarhizare,, iar satisfacerea acestora ţine seama de caracterul mai
mult sau mai puţin presant al nevoilor de consum.
Psihologul american H. Maslow, plecând de la o ierarhie a trebuinţelor din
domeniul consumului, realizează o piramidă a trebuinţelor:

148
Figura 2.1. Piramida lui Maslow
Plecând de la consumul populaţiei, economistul Engel defineşte patru legi
cunoscute sub denumirea de „legile lui Engel", conform cărora:
1. cheltuielile alimentare deţin cea mai mare pondere în cheltuielile bugetului oricărei
familii;
2. proporţia cheltuielilor destinate alimentelor scade pe măsură ce nivelul de trai al
familiei creşte;
3. proporţia cheltuielilor pentru chirie şi îmbrăcăminte este aproximativ constantă;
4. proporţia cheltuielilor pentru articole „de lux" creşte o dată cu ridicarea
nivelului de trai.
Legile lui Engel oferă o viziune de ansamblu asupra structurii consumului şi
comportamentului agenţilor economici faţă de variaţia veniturilor.
O a treia particularitate a consumului constă în aceea că, prin natura sa,
acesta este elastic; elasticitatea cererii de consum reflectă schimbările intervenite în
nivelul consumului unui bun în funcţie de anumiţi factori care influenţează formarea
cererii de consum.
În practică s-a constatat că elasticitatea cererii de consum este mai
pronunţată în cazul mărfurilor nealimentare şi în special al serviciilor, elasticitatea
cererii de produse alimentare descrescând continuu pe măsura creşterii veniturilor.
Cea de a patra particularitate a consumului porneşte de la ideea că sporirea
consumului unui produs atrage după sine creşterea consumului altor produse. Un
exemplu ar fi acela potrivit căruia creşterea cheltuielilor populaţiei pentru achiziţio-
narea de produse electrocasnice conduce la un consum sporit de electricitate. In cazul

149
produselor alimentare este cunoscut faptul că sporirea veniturilor şi creşterea consu-
mului de produse cu un conţinut nutritiv superior (carne, brânzeturi, unt, lapte, ouă
etc.) conduce la scăderea consumului de pâine şi mălai.
Consumul se diferenţiază şi pe categorii socio-profesionale, inclusiv pe
medii (urban şi rural) şi pe grupe de vârstă.
Studierea consumului pe categorii socio-profesionale, pe medii (urban şi
rural) şi grupe de vârstă corelate cu evoluţia în timp a veniturilor se efectuează prin
anchete de către organisme specializate. Informaţiile primare pentru aceste studii se
obţin din bugetele de familie care se întocmesc de către diferite categorii de menaje
(muncitori, intelectuali, ţărani, patroni etc.), pe medii, grupe de vârstă şi sexe. In
aceste documente întocmite voluntar de către subiecţii supuşi observării sunt
consemnate toate veniturile menajelor respective şi destinaţiile lor, pe categorii de
bunuri materiale şi servicii pentru satisfacerea nevoilor de viaţă. Pe această bază se
relevă structura consumului, în dependenţă cu nivelul şi evoluţia veniturilor, profesia,
vârsta, locul de reşedinţă şi nivelul de cultură etc.
Consumul populaţiei cuprinde în principal următoarele elemente:
- achiziţiile de mărfuri alimentare, nealimentare şi servicii efectuate de fami-
lii. Trebuie reţinut faptul că aici nu se cuprind achiziţiile de imobile, terenuri, unelte,
materiale. îmbrăcăminte specială necesare activităţii profesionale;
- produsele consumate de populaţie, în scopuri neproductive, din producţia
proprie (autoconsum).
Consumul reprezintă prima utilizare a venitului disponibil.
Venitul disponibil al menajelor este destinat cheltuielilor pentru
achiziţionarea de bunuri de consum şi economisirii. Prin urmare:
VD = C + E, unde:
C = cheltuielile pentru consum;
E = economiile.
Pentru a studia comportamentul menajelor în consum, ştiinţa economică
foloseşte doi parametrii economici:
1. rata medie a consumului sau înclinaţia medie spre consum ( C ) -
exprimă partea din venit care este în medie destinată consumului sau cât la sută din
venitul disponibil cheltuiesc menaj ele pentru consumul personal.
C C
c c  100
VD sau VD

Acest parametru se poate exprima în procente (de exemplu 80 %), ca număr

150
 8 
 
zecimal (0,8), respectiv sub formă de fracţie  10  . Potrivit experienţei practice,
înclinaţia medie spre consum este, de regulă (în condiţiile unui venit disponibil
superior consumului), un număr pozitiv şi subunitar. Analiza corelaţiei dintre venitul
disponibil şi consum a generat în viziunea economistului englez John Maynard
Keynes teza potrivit căreia în condiţiile sporirii venitului disponibil, înclinaţia medie
spre consum are tendinţa de reducere.

Figura 2.2. Interdependenţa dintre creşterea venitului disponibil şi înclinaţia


medie spre consum
Aşa cum rezultă din figura 2.2, odată cu creşterea veniturilor disponibile
asistăm la reducerea înclinaţiei medii spre consum.
2. înclinaţia marginală spre consum (c') - exprimă cu cât creşte consumul la
o creştere cu o unitate a venitului disponibil.
C dC
c  
VD dVD
Asemănător înclinaţiei medii spre consum, acest parametru se poate exprima
în procente, ca număr zecimal respectiv sub formă de fracţie.
Dacă, de exemplu, c’ = 0,8 sau c’ = 80 %, aceasta înseamnă că agenţii eco-
nomici consumă 80 % dintr-o creştere a venitului, sau că 6 sporire cu 1 leu a venitului
aduce 0,8 lei de consum suplimentar.
Aşa cum venitul se distribuie între consum şi economii: VD = C + E, tot aşa
şi sporul venitului se va repartiza între un spor al consumului şi un spor al
economiilor:
ΔVD = ΔC + ΔE
Putem deduce că, de regulă, c’ este un număr pozitiv şi subunitar, deoarece
ΔVD˃ΔC.
Ţinând seama de factorii care influenţează consumul, funcţia consumului
poate îmbrăca două forme:

151
 pornind de la relaţia de calcul a înclinaţiei medii spre consum, obţinem
o funcţie liniară a consumului de tipul:
C  c  VD

În această situaţie, înclinaţia medie spre consum este constantă şi egală cu


înclinaţia marginală spre consum:
C C
c   c
VD VD , funcţia liniară a consumului de tipul: C  c   VD
Grafic această funcţie poate fi ilustrată astfel:

Figura 2.3. Funcţia liniară a consumului


 ţinând cont de faptul că, în condiţiile unor cheltuieli pentru consum mai
mari decât venitul disponibil, menaj ele îşi vor asigura un consum minim pe seama
economiilor constituite în anii precedenţi sau pe seama unor împrumuturi efectuate,
respectiv un consum a cărui mărime este independentă de nivelul venitului, funcţia
consumului devine:
C  C a  c   VD

unde:
Ca = consumul autonom, independent de mărimea venitului disponibil.
În acest caz, înclinaţia medie spre consum este:
C C
c  a  c
VD VD
unde c’  (0,1)

152
Figura 2.4. Funcţia consumului analizată în funcţie de consumul autonom

Înclinaţia medie spre consum este superioară înclinaţiei marginale spre con-
sum şi descreşte pe măsură ce venitul creşte (vezi figura 2.4).
Analizând corelaţiile dintre venitul disponibil şi consum cu ajutorul parame-
trilor economici prezentaţi mai sus se pot stabili o serie de proprietăţi ale funcţiei de
consum, şi anume:
 pe măsură ce venitul disponibil creşte, înclinaţia medie spre consum se
reduce;
Ca
c  c
 deoarece VD , întotdeauna, înclinaţia medie spre consum este
mai mare decât înclinaţia marginală spre consum şi de aceea, pe măsură ce venitul
disponibil creşte, înclinaţia medie spre consum se reduce şi tinde să se apropie de
înclinaţia marginală spre consum care rămâne relativ constantă;
 funcţia consumului este crescătoare faţă de venit, iar panta funcţiei
consumului reprezintă derivata de ordinul întâi a funcţiei consumului în raport de
venitul disponibil, respectiv înclinaţia marginală spre consum;
 acel nivel al consumului asigurat din economiile constituite anterior sau
din împrumuturi, independent de mărimea venitului disponibil poartă denumirea de
consum autonom şi este egal cu diferenţa dintre cheltuielile pentru consum şi venitul
disponibil: Ca = C - VD;
 în funcţie de înclinaţia medie spre consum, menaj ele pot economisi
numai de la un anumit nivel al venitului disponibil.
A doua utilizare a venitului o reprezintă economiile, care, asemenea
cheltuielilor de consum, depind de mărimea şi dinamica venitului, cât şi de ponderea
lor în venit.
Economiile reprezintă partea din venitul disponibil care nu se consumă de

153
către menaje, respectiv excedentul venitului faţă de cheltuielile pentru consum:
E = VD - C
Pentru explicarea comportamentului de economisire, ştiinţa economică folo-
seşte doi parametrii economici:
1. rata medie a economiilor sau înclinaţia medie spre economii ( e ) exprimă
partea din venit care este, în medie, destinată economisirii sau procentul din venit
repartizat economisirii:
E E
e e  100
VD sau VD

Acest parametru se poate exprima în procente (de exemplu 20 %), ca număr

 2 
 
zecimal (0,2), respectiv sub formă de fracţie  10  , fiind de regulă, potrivit experienţei
practice, un număr pozitiv şi subunitar. Prin urmare, în condiţiile unui venit disponibil

superior consumului: e   0,1

Dacă înclinaţia medie spre consum este de 80 %, şi în consecinţă 80 % din


venit este consumat, 20 % din venit este economisit. Astfel, între rata medie a
consumului şi rata medie a economiilor există următoarea relaţie:
C E C  E VD
ce    1 c  e 1
VD VD VD VD sau c  e  100

2. Înclinaţia marginală spre economii  e exprimă cu cât cresc economiile


la o creştere cu o unitate a venitului disponibil.
E dE
e  
VD dVD
Asemănător înclinaţiei marginale spre consum , acest parametru se poate ex-
prima în procente, ca număr zecimal respectiv sub formă de fracţie.
De regulă, creşterea venitului este însoţită, de la un anumit nivel, de
creşterea economiilor. Atunci:

ΔVD = ΔE + ΔC şi ΔVD ˃ ΔE  e   0,1


Astfel, înclinaţia marginală spre economii este, de regulă, o mărime
pozitivă, şi subunitară, dar mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.
La un nivel al venitului dat, cu cât este mai mare rata consumului, cu atât
este mai mică partea din venit economisită. Relaţia dintre înclinaţia marginală spre
consum şi înclinaţia marginală spre economii poate fi exprimată astfel:

154
C E C  E VD
c   e      1  c   e  1
VD VD VD VD sau c   e  100
Ţinând seama de factorii care influenţează economisirea, funcţia de
economi-sire poate îmbrăca două forme:
 pornind de la funcţia liniară a consumului de tipul: C  c  VD şi

relaţia:  
E  VD  C  VD  c  VD  VD 1  c  e  VD , rezultă funcţia liniară de
economisire de tipul: E  e  VD


 pornind de la funcţia consumului de tipul: C  C a  c  VD şi relaţia:

E  VD  C  VD  C a  c   VD  VD1  c   C a  e  VD  C a  C a  e  VD
, rezultă

funcţia de economisire de tipul: E  C a  e  VD
Analizând corelaţiile dintre VD şi E cu ajutorul parametrilor economici
prezentaţi mai sus se pot stabili o serie de proprietăţi ale funcţiei de economisire, şi
anume:
 pe măsură ce venitul disponibil creşte (scade), înclinaţia medie spre
economii creşte (se reduce);
 funcţia de economisire este crescătoare faţă de venit, iar panta funcţiei
reprezintă derivata de ordinul întâi a funcţiei de economisire în raport de venitul
disponibil, respectiv înclinaţia marginală spre economii;
 economisirea devine posibilă numai de la un anumit nivel al venitului
disponibil. Se pot întâlni trei situaţii:
1. În condiţiile unui consum superior venitului disponibil, economisirea
este negativă şi are loc un proces de dezeconomisire.
În condiţiile procesului de dezeconomisire (economii negative), menaj ele
îşi vor susţine consumul de bază din fonduri constituite anterior sau din datorii. Peste
anumite limite acest proces este dăunător, dezeconomisirea fiind însoţită de
dezinvestire;
2. Dacă VD = C, economisirea nu poate avea loc: VD = C=>E = VD - C =
0.
Acest nivel al venitului egal cu consumul, pentru care economiile sunt egale cu
zero este cunoscut sub denumirea de „nivelul de ruptură al venitului disponibil"
Pornind de la relaţia:
C0 C
E  VD  C  e  VD  C 0  0  VDr   0
C  C 0  c   VD e 1  c  ,
şi

155
unde C0 = consumul din perioada de bază;
3. În condiţiile unui venit disponibil superior consumului, diferenţa dintre
VD şi C reprezintă un plus care înseamnă economii pozitive în economie. Dincolo de
nivelul de ruptură, economisirea devine pozitivă şi dispare fenomenul de
dezeconomisire.
 economisirea depinde de rata dobânzii, reflectând un comportament de
plasare financiară. Potrivit abordării keynesiene, menaj ele îşi satisfac mai întâi
nevoile prezente de consum. Dacă mai rămâne ceva în raport cu venitul, aceasta
reprezintă o economisire. Numai în acest caz ei vor fi sensibili la nivelul ratei dobânzii
pentru a stabili sub ce formă trebuie să se realizeze această economisire lichidă, cont
de economii etc.
Conform economistului englez J.M. Keynes, relaţiile dintre creşterea
venitului şi cea a consumului, respectiv a economiilor, se află sub incidenţa unor legi
psihologice: legea psihologică fundamentală a consumului şi economisirii.
Definind legea psihologică fundamentală a consumului, Keynes susţine că
„psihologia colectivităţii este de aşa natură încât atunci când se măreşte venitul real
global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime". Cu alte cuvinte, potrivit
legii psihologice fundamentale a consumului, modificarea venitului va fi însoţită de o
modificare în acelaşi sens a consumului, dar într-o proporţie mai mică. Reversul
acestei legi va fi legea economisirii potrivit căreia, modificarea venitului va fi însoţită
de o modificare în acelaşi sens â economiilor, dar într-o proporţie mai mare. Aceasta
înseamnă că:
 de la un anumit nivel al venitului, de regulă, dacă venitul creşte,
consumul va creşte, dar mai lent decât venitul, în schimb, economiile cresc, dar mai
rapid decât venitul;
 dacă venitul scade conform aceloraşi legi, scade şi consumul, dar mai
încet, deoarece oamenii tind să cheltuiască pentru consum atât cât să-şi asigure
standardul normal de viaţă, iar economiile scad, dar într-o proporţie mai mare. Insă, pe
perioade mai lungi de timp, consumul poate depăşi venitul (se produce fenomenul de
dezeconomisire, respectiv consumul va fi susţinut din economii acumulate anterior sau
pe datorie).

Aceste două legi psihologice fundamentale se pot exprima cu ajutorul


modificărilor procentuale ale venitului, consumului şi economiilor. Astfel, potrivit
legii psihologice fundamentale a consumului şi economisirii:

156
%C %VD%E

Corelaţia dintre venitul disponibil, consum şi economii poate fi ilustrată cu


ajutorul următorului exemplu. Considerând că funcţia consumului îmbracă forma: C =
100 + 0,8 VD, iar VD ia următoarele valori: 0, 100, 200, 300, 400, 500, 600, 700 vom
determina funcţia de economisire şi vom calcula rata medie a consumului, rata medie
a economiilor, înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economii.
Deoarece E = VD - C, funcţia de economisire va fi:
E = VD -100 - 0,8 VD = - 100 + 0,2 VD

Venit Consum Eco - Rata medie a Rata medie înclinaţia înclinaţia


disponibil nomiile consumului a marginală marginală
economiilor spre consum spre
economii
0 100 -100 - - - -
100 180 -80 1,80 -0,80 0,8 0,2
200 260 -60 1,30 -0,30 0,8 0,2
300 340 -40 1,13 -0,13 0,8 0,2
400 420 -20 1,05 -0,05 0,8 0,2
500 500 0 1,00 0,00 0,8 0,2
600 580 20 0,96 0,04 0,8 0,2
700 660 40 0,94 0,06 0,8 0,2

Analizând datele de mai sus, putem concluziona:


 pe măsură ce venitul disponibil creşte, rata medie a consumului se
reduce, iar rata medie a economiilor creşte;
 în condiţiile unui consum superior venitului, economiile sunt negative
şi apare fenomenul de dezeconomisire;
 dacă VD = C, E = 0; c  1, e  0 ;

 în condiţiile unui consum superior venitului disponibil, rata medie a


consumului este o mărime pozitivă şi supraunitară, iar rata medie a economiilor este o
mărime subunitară, dar negativă;
 atunci când rata medie a consumului este supraunitară (1,80; 1,30; 1,13;
1,05), economiile sunt negative;

 atunci când c   0,1 , e   0,1 , venitul este superior consumului şi apar


economiile pozitive;
 înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economii
sunt două mărimi constante, pozitive şi subunitare:

157
c   0,8; e  0,2; c    0,1 ; e   0,1

Figura 2.5. Reprezentarea grafică a funcţiei consumului: C = 100 + 0,8 VD

Figura 2.6. Reprezentarea grafică a funcţiei economiilor: E = - 100 + 0,2


VD

Se observă că, atât consumul, cât şi economiile sunt funcţii crescătoare faţă
de venit.
J.M. Keynes, în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a do-
bânzii şi a banilor", consideră că înclinaţia spre consum şi economisire se află sub
influenţa unor factori obiectivi şi subiectivi, a unor mobiluri psihologice.
Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa
economică şi se referă la: ' -

158
 nivelul şi dinamica salariului, a veniturilor în general - reprezintă cel
mai important factor care influenţează înclinaţia spre consum a oamenilor, deoarece
salariul reprezintă cea mai importantă sursă de venituri pentru populaţie. Consumul
personal depinde de mărimea veniturilor nominale, în deosebi de mărimea venitului
net personal, relaţia salariu - consum fiind o relaţie directă, pozitivă;
 modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre consumul
prezent şi cel viitor, determinat de reducerea puterii de cumpărare a banilor sau
apariţia unor riscuri. Astfel:
1. reducerea puterii de cumpărare a banilor (asociată cu creşterea generalizată a
banilor) îi determină pe unii indivizi să-şi sporească cheltuielile prezente pentru
consum;
2. sesizarea, timp îndelungat, a lipsei unor produse de bază îi determină pe unii
indivizi să le cumpere continuu (situaţia multor ţări înainte de 1989, printre care şi
România), fapt care conduce la o creştere a consumului prezent.
 anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia în timp a raportului
dintre venitul prezent şi cel viitor:
- dacă se anticipează că în viitor venitul unui individ va spori, consumul prezent va
spori şi el, deoarece acesta va avea de unde să economisească în viitor;
- dacă se anticipează că în viitor venitul unui individ se va reduce, consumul prezent
se va reduce şi el, acesta economisind pentru viitor;
 modificarea politicii fiscale în economie:
- atunci când fiscalitatea asupra veniturilor este ridicată (dincolo de pragul socialmente
admisibil), cererea de bunuri economice pe piaţă se va reduce, fapt care conduce la o
reducere a ofertei viitoare, antrenând reducerea veniturilor, cu efecte negative asupra
societăţii;
- dacă fiscalitatea este mai redusă, cererea pe piaţă va creşte, aceasta producând un
efect de levier a ofertei viitoare care va înregistra o creştere, fapt care va conduce la o
creştere a veniturilor, a cererii etc.
Pe baza acestor elemente, Keynes formulează următoarele recomandări: .
1. în condiţiile în care economia se află într-o perioadă de „boom
economic",
se recomandă o fiscalitate mai ridicată;
2. în condiţiile în care economia se află într-o perioadă de „recesiune
economică", se recomandă o fiscalitate mai redusă, lăsând mai multe venituri asupra
agenţilor economici, fapt care conduce la o încurajare a consumului şi a investiţiilor;

159
 creditul de consum, influenţează cheltuielile pentru consum prin inter-
mediul nivelului ratei dobânzii pe piaţa monetară. între consum şi nivelului ratei
dobânzii pentru creditele destinate achiziţionării de bunuri de consum există o relaţie
negativă. O rată scăzută a dobânzii va determina un nivel ridicat al creditelor prezente
de consum, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor;
 modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital
fix şi circulant pe termen scurt. Atunci când preţurile elementelor de capital fix şi
circulant sunt ridicate (cresc preţurile materiilor prime, materialelor, combustibilului,
maşinilor etc.) înclinaţia spre consum se va reduce.
Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor şi
tradiţiilor oamenilor şi se referă la:
 prudenţă - stare de comportament care-i determină pe oameni să
economisească bani pentru situaţii neprevăzute;
 prevederea - determină înclinaţia spre economisire din spirit de
prevedere (oamenii economisesc pentru a-şi asigura bătrâneţea);
 spiritul de independenţă - stare de comportament dată de neliniştea
interioară trăită de un individ atunci când nu a reuşit să economisească, respectiv de
senzaţia de libertate, de independenţă pe care i-o oferă o sumă economisită;
 calculul - sunt oameni cu venituri mici şi fixe care doresc să economi-
sească cu fiecare leu cheltuit pentru consum;
 spiritul de propăşire - stare de comportament dată de dorinţa unor
oameni de a-şi rotunji veniturile pe baza dobânzilor obţinute în urma unor economii de
la bancă;
 spiritul de afaceri - oamenii doresc să-şi deschidă o afacere pe seama
propriilor economii;
 mândria - dorinţa unor oameni de a lăsa avere moştenitorilor;
 avariţia - stare de comportament dată de manifestarea zgârceniei unor
oameni, comportament care se concretizează în reducerea cheltuielilor pentru consum.

2.3. Investiţiile în economie. Tipologie

A investi înseamnă a consimţi un cost imediat în schimbul unei satisfaceri


sau a unei producţii viitoare. Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate în
scopul achiziţionării bunurilor de capital, respectiv cheltuieli destinate înlocuirii
capitalului fix uzat şi creşterii şi modernizării capitalului fix şi circulant. Există o

160
tipologie mai largă a investiţiilor, şi anume:

A. După sursa de finanţare, investiţiile pot fi:


a1 investiţii brute (IB) - reprezintă valoarea totală a investiţiilor efectuate în
economia naţională, respectiv în elementele sale structurale (ramuri, sectoare de
activitate, unităţi sau instituţii social-economice). Investiţiile brute se evidenţiază ca
investiţii de bunuri durabile (bunuri de capital) şi investiţii concretizate în modificarea
stocurilor de materiale. De asemenea, investiţiile brute se împart în investiţii de
înlocuire, de reproducţie a bunurilor de capital scoase din funcţiune şi investiţii pentru
dezvoltare sau investiţii nete.
IB = Iînlocuire + IN
Investiţiile brute contribuie la formarea brută a capitalului fix şi includ con-
sumul de capital tehnic fix - amortizarea:
IB = IN + A
Mărimea investiţiilor brute cuprinde:
 valoarea bunurilor durabile noi, cumpărate de pe piaţă sau produse de
unităţile producătoare şi folosite în procesul de producţie pe o perioadă mai mare de
un an;
 valoarea bunurilor materiale şi serviciilor încorporate în bunurile de
capital fix , respectiv sporirea capacităţilor de producţie, înlocuirea bunurilor de
capital fix uzate etc.;
 valoarea bunurilor materiale şi serviciilor încorporate în terenuri. Nu se
includ în investiţiile brute:
 bunuri de folosinţă îndelungată (exclusiv imobilele) achiziţionate de
populaţie pentru satisfacerea nevoilor casnice;
 îmbrăcămintea de lucru, piesele de schimb şi uneltele de mică valoare,
chiar dacă au o durată mai mare de un an (acestea sunt considerate drept consum inter-
mediar);
 bunurile durabile dobândite de unităţile militare.

a2 Investiţiile nete sau investiţiile pentru dezvoltare (IN) reprezintă totali-


tatea cheltuielilor destinate creşterii volumului de capital tehnic fix şi creşterii
stocurilor de capital circulant. Sursa acestor cheltuieli o reprezintă venitul economisit.
Investiţiile nete contribuie la formarea netă a capitalului şi nu includ consumul de
capital tehnic fix - amortizarea:

161
IN = IB-A
a3) Investiţiile de înlocuire reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate înlo-
cuirii bunurilor de capital tehnic fix scoase din funcţiune ca urmare a deprecierii lor.
Sursă acestor cheltuieli o reprezintă amortizarea.
Atunci când într-o economie suma investiţiilor brute este mai mică decât vo-
lumul investiţiile de înlocuire are loc o reducere a capitalului tehnic real, respectiv un
proces de dezinvestire.
B. Din punct de vedere al proprietarului întâlnim:

b1 investiţii private - efectuate de sectorul privat;


b2 investiţii publice - efectuate de sectorul public;
b3 investiţii interne - efectuate în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat;
b4 investiţii: externe - efectuate în alte ţări.

C. După domeniul în care se realizează, întâlnim investiţii efectuate în agri-


cultură, industrie, construcţii etc.

Decizia de a investi se bazează pe analiza comparată a următorilor indicatori


economici: ,:
1. raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează aii obţinut
de pe seama investiţiei şi costul investiţiei. Investitorul trebuie să compare fluxurile
veniturilor viitoare pe care le aşteaptă pe seama investiţiei în cursul a n ani în viitor
(V1, V2,...Vn), cu costul investiţiei (I). Pentru a realiza acest calcul, trebuie să se ţină
con de faptul că o sumă plătită în viitor are o valoare mai mică decât o sumă
echivalentă plătită astăzi. Pentru a măsura corect beneficiul obţinut pe seama
investiţiei, trebuie să aducem veniturile viitoare la valoarea lor actuală. Vom apela la
tehnica actualizării. Luăm ca exemplu o sumă iniţială (S 0) care aduce în fiecare an o
rată a dobânzii d’. Această sumă va valora:
- în primul an: S1 = S0 (1 + d’)
- în al doilea an: S2 = S, (1 + d')2
- peste n ani: Sn = S0 (1 + d')n
Din această ultimă expresie putem obţine valoarea prezentă a unei sume
primită în n ani:
Sn
S0 
1  d   n
162
Potrivit acestei relaţii de calcul, valoarea prezentă a unui venit (V p) ce se va
obţine peste n ani (Vn) va fi:
Vn
Vp 
1  d  n
Comparând valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi obţinut de pe
seama investiţiei cu costul investiţiei, întâlnim două situaţii:
- dacă Vp > I, se justifică decizia de a investi;
- dacă Vp < 1, nu se justifică decizia de a investi.

2. raportul dintre rata beneficiului neţ actualizat şi rata reală a dobânzii


din economie. ,.
Beneficiul net actualizat (BA) este egal cu diferenţa dintre valoarea prezentă
a venitului (Vp) ce se va obţine peste n ani pe seama investiţiei şi costul investiţiei:
Vn
BA  V p  I  I
1  d   n
Rata beneficiului net actualizat se determină ca un raport procentual între
beneficiul net actualizat (BA) şi costul investiţiei:
BA
R BA   100
I
Rata reală a dobânzii se calculează ca diferenţă între rata nominală a
dobânzii (rata afişată pe pieţele financiare) şi rata inflaţiei. Cu alte cuvinte, rata reală a
dobânzii se corectează cu rata inflaţiei pentru a elimina efectul deprecierii monedei
produs ca urmare a inflaţiei:
d r  d n  RI

Pentru a analiza decizia de a investi pe baza comparaţiei dintre rata


beneficiului net actualizat şi rata reală a dobânzii din economie, vom lua următorul
exemplu. Considerăm că într-o economie se cunosc următoarele date:

Investiţie (lei) Beneficiu net Rata nominală a Rata inflaţiei


actualizat (lei) dobânzii (%) (%)
10.000 2000 10 5

Pe baza datelor de mai sus vom calcula rata beneficiului net actualizat şi o
vom compara cu nivelul ratei reale a dobânzii.
BA 2.000
RBA   100   20%
I 10.000

163
d r  d n  RI  10%  5%  5%

În exemplul de mai sus, deoarece RBA > d'r , se justifică decizia de a investi.
Deciziile de economisire şi de investire aparţin unor agenţi economici diferiţi:
consumatorii economisesc, întreprinzătorii investesc. Trebuie reţinut faptul că decizia
de a investi rezultă în urma comparaţiei efectuate între rata dobânzii şi rentabilitatea
scontată a investiţiei. Producătorul ţine seama de profiturile viitoare pe care speră că le
va obţine pe seama investiţiei, dar aceste profituri depind de productivitatea
echipamentelor care vor fi puse în funcţiune, de evoluţia viitoare a cererii etc., astfel
încât funcţia de investiţie relevă faptul că investiţia nu depinde decât de nivelul ratei
dobânzii.
Dar ce formă îmbracă funcţia de investiţie? După cum ştim, la nivel micro-
economic producătorii, confruntaţi cu o piaţă a factorilor perfect concurenţială
utilizează un factor de producţie până în momentul în care productivitatea sa
marginală fizică, respectiv valoarea reală a producţiei suplimentare va fi egală cu
preţul său real. Ca şi în cazul cererii de muncă, cererea de capital este o funcţie
descrescătoare de preţul real al capitalului. în analiza macroeconomică preţul real al
capitalului îl măsurăm prin rata reală a dobânzii. într-adevăr, dacă un producător nu
dispune de surse financiare necesare achiziţionării capitalului, va trebui să le
împrumute şi în consecinţă să plătească o dobândă. Dacă rata reală a dobânzii creşte,
costul capitalului va fi superior productivităţii sale marginale, fapt care va antrena o
reducere a cererii de capital. în concluzie, investiţia (I) este o funcţie descrescătoare de
rata reală a dobânzii, iar funcţia de investiţie îmbracă forma: I = I f(d'r). Cu alte
cuvinte, un nivel ridicat al ratei reale a dobânzii va frâna procesul investiţional, iar un
nivel scăzut al ratei reale a dobânzii va stimula procesul investiţional.

Figura 2.7. Evoluţia investiţiilor sub influenţa modificării ratei reale a


dobânzii
Decizia de a investi este rezultatul acţiunii conjugate a unui ansamblu de
factori, cei mai importanţi fiind:

164
a) cererea de investiţii este un factor care depinde de eficienţa marginală a capitalului
şi de nivelul ratei dobânzii pe piaţa monetară. O rată ridicată a dobânzii frânează
procesul investiţional, mărimea investiţiilor curente va creşte până în acel punct de pe
curba cererii de investiţii în care eficienţa marginală a capitalului este aproximativ
egală cu rata dobânzii;
b) raportul dintre rata venitului net faţă de cost şi rata dobânzii - în condiţiile unei rate
a venitului net faţă de cost superioare ratei dobânzii apare imboldul de a investi;
c) modul de asumare a riscurilor pe care le implică activitatea investiţională
- astfel, activitatea investiţională implică două categorii de riscuri. Pe de o parte este
vorbă despre riscul celui care ia un împrumut (riscul întreprinzătorului), iar pe de altă
parte este vorba despre riscul asumat de către creditor. Riscul întreprinzătorului
izvorăşte din propriile îndoieli cu privire la obţinerea venitului viitor scontat, în timp
ce riscul creditorului este legat de insolvabilitatea provocată de nerealizarea
aşteptărilor;
d) fluctuaţiile cotidiene ale profiturilor Ia investiţiile existente – de exemplu,
firmele care comercializează produse din soia înregistrează profituri mult mai
ridicate în perioadele de post;
e) răspunderea statului pentru organizarea directă a investiţiilor în sectorul
public - manifestarea reală a acestei răspunderi va antrena un consum sporit de bunuri
de investiţii, având drept consecinţă creşterea cererii de investiţii;
f) starea generală a economiei naţionale - concretizată în stabilitatea şi instabilitatea
factorilor economici şi social-politici;
g) conjunctura economiei mondiale - concretizată în alternanţa fazelor de expansiune
sau de criză, ascendente şi descendente ale ciclurilor economice. Variaţia fazelor
ciclului economic acţionează favorabil sau nefavorabil, direct sau indirect, influenţând
decizia de a investi, cu consecinţe pozitive sau negative.
Acţiunea conjugată a factorilor prezentaţi mai sus încurajează sau
descurajează procesul investiţional, cu consecinţe asupra procesului de dezvoltare
economică la nivelul unei economii naţionale.

2.4. Principiul multiplicatorului şi acceleratorului

Principiul multiplicatorului exprimă interacţiunea care se formează între


creşterea venitului şi creşterea investiţiilor. Dacă întreprinderile îşi sporesc investiţiile,
ele îşi sporesc în mod direct venitul cu o sumă echivalentă valorii investiţiei. Acest

165
venit suplimentar este distribuit în economie, fiind destinat consumului şi
economisirii. Partea consumată va conduce la o sporire a producţiei de bunuri de
consum. Astfel, potrivit principiului multiplicatorului, investiţiile produc efecte de
antrenare asupra producţiei de bunuri economice şi prin aceasta, asupra veniturilor şi
consumului.
Multiplicatorul investiţiilor (K) exprimă cum se modifică venitul la o
creştere cu o unitate a investiţiilor:
VD
K 
I
Potrivit principiului multiplicatorului, la o creştere a investiţiilor, venitul
disponibil va creşte de K ori mai mult:
VD  K  I
Deoarece ΔVD > ΔI, multiplicatorul investiţiilor este un număr pozitiv şi
supraunitar.
Pornind de la faptul că, într-o economie închisă, economiile sunt egale cu in-
vestiţiile, VD = C + E, VD = C + I, rezultă că E = I, respectiv ΔE = ΔI, înlocuind în
formula de calcul a multiplicatorului relaţia: ΔI = ΔVD - ΔC, obţinem:
VD VD VD 1 1
K    
I VD  C  C   C 1  c
VD1   1
 VD   VD (1)
1
1  c   e  K 
dar: e (2)
Din relaţia (2) reiese că multiplicatorul investiţiilor reprezintă inversul încli-
naţiei marginale spre economii.
Corelaţia dintre înclinaţia marginală spre consum, înclinaţia marginală spre
economii şi multiplicatorul investiţiilor poate fi ilustrată cu ajutorul modelului de mai
jos:

înclinaţia marginală spre înclinaţia marginală spre Multiplicatorul investiţiilor


consum c' economii e' K
0,2 1-0,2 = 0,8 1
 1,25
0,8
0,5 1-0,5 = 0,5 1
2
0,5
0,8 1-0,8 = 0,2 1
5
0,2

166
Potrivit datelor de mai sus putem concluziona:
 cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare, cu atât valoarea
multiplicatorului investiţiilor este mai mare;
 cu cât înclinaţia marginală spre economii este mai mică, cu atât valoa-
rea multiplicatorului investiţiilor este mai mare.

Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra


investiţiilor. Acceleratorul (a) se exprimă cu ajutorul relaţiei:
It I
a
Vt  Vt 1 sau a  V

unde:
It = mărimea investiţiilor din perioada curentă
Vt = mărimea venitului din perioada curentă t;
Vt-1 = mărimea venitului din perioada de bază t-1.
Potrivit relaţiei de mai sus, mărimea investiţiilor este egală cu produsul
dintre accelerator şi sporul venitului, acceleratorul fiind uri număr pozitiv şi subunitar:
a   0,1 .

Corespunzător principiului acceleratorului, volumul investiţiilor din


perioada t provine din sporirea venitului naţional. Acceleratorul funcţionează numai
dacă mărimea capitalului tehnic necesar pentru a obţine venitul din perioada (t) este
mai mare decât mărimea capitalului tehnic existent în perioada de bază (t-1). Dacă
diferenţa dintre capitalul necesar în perioada (t) şi capitalul existent în perioada (t-1)
este o valoare negativă, atunci în economia reală a avut loc un fenomen de
dezinvestire.
Pornind de la relaţia de calcul a înclinaţiei marginale spre consum, putem
determina o nouă relaţie:
C C
c   VD 
VD c (1)
I I
a  VD 
VD a (2)
Potrivit relaţiilor (1) şi (2), mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre
accelerator, înclinaţia marginală spre consum şi variaţia consumului:
a
I  C
c
Explicaţia acţiunii acceleratorului poate fi ilustrată astfel: o creştere a

167
venitului (ΔV) antrenează o sporire a cererii de bunuri de consum (ΔC). - Ca urmare a
sporirii cererii de bunuri de consum, firmele vor fi incitate să-şi sporească producţia, şi
în consecinţă să investească suplimentar. Astfel, potrivit principiului acceleratorului,
sporirea cererii de bunuri de consum antrenează o creştere mai mult decât
proporţională a producţiei de bunuri de capital: între cererea de bunuri de consum şi
investiţii există o relaţie de accelerare.
Mărimea acceleratorului este dificil de cuantificat dacă avem în vedere
următorii factori:
a) dacă anumite firme dispun de stocuri, vor răspunde cererii suplimentare pe piaţă
fără a efectua investiţii suplimentare;
b) la nivelul unei firme, decizia de a investi depinde şi de anticipările lor cu privire la
creşterea viitoare a cererii de consum, lucru dificil de realizat;
c) pe termen scurt, producătorii de bunuri investiţionale nu se pot adapta la cererea
suplimentară de investiţii, fapt care frânează creşterea producţiei;
uneori, datorită programării anticipate a investiţiilor, unele firme nu se pot
adapta pe termen scurt la modificările impuse de mişcarea cererii de consum pe piaţă.

CAPITOLUL 3

PIAŢA MUNCII

3.1. Caracterizarea pieţei muncii. Particularităţi

Piaţa muncii este o piaţă specifică, pe de o parte datorită obiectului ei -


munca, şi pe de altă parte datorită faptului că este o piaţă derivată. Ca piaţă derivată,
ea priveşte influenţele celorlalte pieţe şi totodată generează efecte care se regăsesc în
toate sectoarele economico-sociale. Piaţa muncii este eterogenă cuprinzând mai multe
segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau
meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe vârste şi sexe, etc.
Teoria economică studiază piaţa muncii pe de o parte ca un model teoretic,
ideal de analiză (tipul pieţei cu concurenţă perfectă), şi pe de altă parte ca piaţă reală
(tipul pieţei cu concurenţă imperfectă).
Piaţa muncii este presupusă a fi în situaţie de concurenţă perfectă. Acest
lucru are drept consecinţă faptul că, munca este considerată un factor de producţie per-

168
fect omogen, respectiv patronii apreciază pe diferiţii indivizi care îşi oferă munca lor
ca fiind identici în ceea ce priveşte calificările şi productivitatea. Dacă se ţine seama
de existenţa diferitelor aptitudini de muncă, ipoteza de omogenitate are în vedere
faptul că exisă o piaţă a muncii independentă pentru fiecare tip şi fiecare nivel de
calificare. Pe piaţa muncii există un număr mare de agenţi economici patroni şi
angajaţi (atomieitatea cererii şi a ofertei), având libertatea să intre şi să iasă pe / de pe
piaţă şi care negociază liber contractele de muncă. In aceste condiţii nici un patron şi
nici un angajat nu deţine o pondere suficientă pe piaţă astfel încât să poată influenţa
preţul muncii (salariul). Salariul este determinat de către echilibrul dintre oferta şi
cererea de muncă şi se impune tuturor, fiind perfect flexibil.
Pe piaţa muncii informarea este perfectă. In orice moment, toţi patronii şi
toţi angajaţii sunt perfect informaţi asupra cererilor şi ofertelor de muncă pentru fie-
care tip de muncă. Prin urmare, orice variaţie a ofertei sau a cererii de muncă
determină o renegociere imediată a contractelor, fapt care conduce la apariţia unui nou
salariu de echilibru.
Ca piaţă reală, piaţa muncii îmbracă mai multe forme:
1. piaţa muncii de tip oligopson - caracterizează acea situaţie de piaţă în care
cererea de muncă pentru cea mai mare parte a ofertei de muncă provine de la câteva
firme mari. Firmele cu poziţie de oligopson plătesc salarii mult mai ridicate pentru a
atrage forţă de muncă cu calificări superioare din alte ramuri şi sectoare;
2. piaţa muncii monopolistă - întreaga forţă de muncă este reprezentată de
un sindicat al cărui scop este să apere interesele salariaţilor. Existenţa monopolului
sindicatului nu poate influenţa decât indirect cererea de locuri de muncă din partea
firmelor;
3. piaţa muncii de tip monopol bilateral (dominantă în ţările dezvoltate de
punct de vedere economic, în special SUA) - presupune lupta dintre monopolul
sindicatului şi cel al patronatului.
Piaţa muncii este o piaţă contractuală şi participativă, negocierea şi
contractul de muncă jucând un rol esenţial în formarea salariului. Ea nu este unică, ci
segmentată, adică este formată din pieţe relativ separate. Astfel, se constată următoa-
rele criterii de segmentare a pieţei muncii:
1. după forma de proprietate deosebim o piaţă a muncii în sectorul privat
şi o piaţă a muncii în sectorul public;
2. după dimensiunile utilizatorilor de muncă întâlnim o piaţă a muncii spe-
cifică întreprinderilor mici, mijlocii şi mari;

169
3. după gradul de organizare a ofertei de muncă deosebim piaţa muncii lu-
crătorilor sindicalizaţi, dar şi o piaţă a muncii specifică lucrătorilor nesindicalizati;
4. după legalitatea ofertei de muncă deosebim o piaţă a muncii din econo-
mia legală dar şi o piaţă a muncii din economia ilegală, clandestină în care formele de
salarizare nu sunt stabile, iar angajările se fac fără contract de muncă.
În cadrul circuitului de economic, rolul pieţei muncii se realizează în
principal prin intermediul următorilor factori:
 alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, unităţi
economice şi teritoriale, în concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă,
determinată la rândul ei de cererea de bunuri economice;
 formarea salariului prin confruntarea cererii cu oferta de muncă, salariul
fiind privit pe piaţa muncii pe de o parte ca preţ, iar pe de altă parte ca venit ce
remunerează serviciul factorului muncă;
 piaţa muncii reprezintă o principală sursă de informaţii pentru procesul
de orientare şi formare profesională;
 prin organisme special instituţionalizate, piaţa muncii îndeplineşte şi
funcţia socială a populaţiei active defavorizate de situaţiile conjuncturale din econo-
mie.

Atunci când analizăm mecanismele specifice de funcţionare ale pieţei


muncii, trebuie să luăm în considerare următoarele particularităţi ale pieţei muncii:

 piaţa muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de rigiditate, date


fiind aspectele economico-sociale care se întrepătrund şi gradul lor de sensibilitate
asupra echilibrului economic şi social. Factorul uman care animă această piaţă şi
implicaţiile pe care modul de funcţionare îl exercită asupra domeniului de manifestare
al vieţii economice, pun într-o altă lumină problema echilibrului pe această piaţă;
 datorită complexităţii şi implicaţiilor proceselor menţionate mai sus,
piaţa muncii este mai riguros reglementată în raport cu celelalte pieţe. Pe piaţa muncii
se întâlnesc şi negociază numai cei care furnizează şi respectiv achiziţionează
serviciile factorului muncă, dar şi organizaţiile patronale şi cele sindicale ca repre-
zentanţi ai acestora;
 piaţa muncii este, în mai mare măsură, o piaţă imperfectă: gradul de
organizare a pieţei muncii, a salariaţilor şi întreprinzătorilor, negocierile dintre sindi-
cate şi patronat, politicile duse de patronat, toate acestea îndeplinind un rol important

170
în determinarea ofertei de muncă şi în formarea salariului.
Ştiinţa economică analizează piaţa muncii:
1. la nivel microeconomic, unde se stabilesc concret structura de bază a
contractelor şi angajamentelor asumate de către întreprinzători, precum şi condiţiile
reale ale ofertei de muncă;
2. la nivel macroeconomic, unde piaţa muncii favorizează formarea
condiţiilor generale de angajare a salariaţilor, precum şi principiile de dimensionare şi
ierarhizare a salariilor;
3. la nivel internaţional, unde piaţa muncii îmbracă forma pieţei muncii
societăţilor transnaţionale.

3.2. Cererea de muncă. Analiza factorilor de influenţă

Pe piaţa muncii, comportamentele celor care vând şi a celor care cumpără


muncă sunt determinate de o serie de elemente specifice, şi anume:
 vânzătorul de muncă sau solicitantul de locuri de muncă aşteaptă ma-
ximum de avantaj net de pe urma vânzării, a închirierii muncii sale, avantaj net care se
analizează în termenii raportului utilitate - dezutilitate (maxim de utilitate - minim de
dezutilitate). Utilitatea este dată de mărimea salariului real, în timp ce dezutilitatea se
concretizează în pierderile care apar ca urmare a înlocuirii timpului liber cu timp de
muncă utilitar;
 cumpărătorul de muncă sau utilizatorul de forţă de muncă aşteaptă
maximum de profit net de pe urma plăţii serviciului de muncă. El compară costul
marginal al muncii cu venitul marginal al muncii şi analizează cât îl costă o oră
suplimentară de muncă şi care este mărimea venitului obţinut din această oră de
muncă în plus.
Pentru fiecare factor de producţie se manifestă o cerere şi o ofertă.
În cazul factorului muncă, cererea de muncă (C L) reprezintă cantitatea de
muncă salariată solicitată într-o anumită perioadă de timp pe piaţa muncii. Orice
activitate economico-socială generează nevoia de muncă, însă această nevoie de
muncă nu se manifestă în întregime ca cerere pe piaţa muncii. Condiţia esenţială
pentru ca nevoia de muncă să reprezinte cerere de muncă este salarizarea. În con-
secinţă, conceptul de cerere de muncă se referă numai la munca salariată, la achi-
ziţionarea serviciului factorului muncă la un anumit preţ de către cei care au nevoie de
acest serviciu. Cererea de muncă se exprimă prin intermediul numărului locurilor de

171
muncă create în toate ramurile şi sectoarele economiei naţionale. Ea se manifestă
efectiv la nivelul firmelor de toate tipurile care au nevoie şi solicită serviciul factorului
muncă şi care apar, în consecinţă pe piaţa muncii, în calitate de ofertanţi de locuri de
muncă. Cu alte cuvinte, cererea de muncă vine din parte firmelor. Din acest motiv ea
este o cerere derivată. Cererea de muncă derivă din cererea de bunuri economice la a
căror producere participă munca împreună cu ceilalţi factori de producţie; numai în
funcţie de cererea de bunuri de pe piaţă firmele angajează forţă de muncă.
Ştiinţa economică analizează cererea de muncă în două ipostaze:
1. Se analizează cererea de muncă în funcţie de modificarea salariului,
pentru ceilalţi factori punându-se condiţia de ceteris paribus. Cererea de muncă este o
funcţie descrescătore de salariu. În această situaţie, atunci când salariul creşte cererea
de muncă se contractă, iar când salariul scade, cererea de muncă se extinde.
întreprinzătorul va angaja forţă de muncă în funcţie de contribuţia factorului muncă,
alături de ceilalţi factori de producţie la realizarea bunurilor economice şi venitului
firmei. Acesta urmăreşte maximizarea profitului, condiţie care se poate realiza atunci
când costul marginal egalează venitul marginal. In termenii pieţei muncii, venitul
marginal al factorului muncă (VmgL) reprezintă producţia suplimentară obţinută prin
creşterea cu o unitate a volumului de muncă; costul marginal al forţei de muncă
(CmgL) reprezintă costul unei unităţi suplimentare de muncă angajată şi este egal cu
preţul plătit pentru folosirea serviciului factorului muncă, respectiv cu nivelul
salariului: CmgL, = S. Astfel, pe piaţa muncii putem întâlni trei situaţii:
a) dacă VmgL < CmgL, creşterea profitului unei firme se poate realiza
numai prin reducerea numărului de salariaţi;
b) dacă VmgL > CmgL, creşterea profitului se poate realiza prin creşterea
numărului de salariaţi;
=
c) dacă VmgL CmgL= S, firma îşi maximizează profitul. In concluzie,
firma va angaja forţă de muncă până la acel punct în care: VmgL = CmgL= S.
Curba cererii de muncă are o pantă negativă, reflectând faptul că firma va
angaja mai multă forţă de muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers. Modificarea
cantităţii cerute de muncă în funcţie de variaţia salariului pune în evidenţă elasticitatea
cererii de muncă. Deoarece cererea de muncă este derivată din cererea de bunuri
economice, dacă cererea pe piaţa bunurilor economice este elastică la preţ, de regulă
va fi elastică şi cererea de forţă de muncă.

172
Figura 3.1. Evoluţia curbei cererii de muncă

Curba cererii de muncă reflectă relaţia negativă existentă între nivelul


salariului (ca variabilă independentă) şi cantitatea de muncă cerută (ca variabilă
dependentă).

2. Se analizează cererea de muncă în funcţie de modificarea unor factori


care formează condiţiile cererii de muncă, în condiţiile menţinerii constante a
salariului. Într-o perioadă dată de timp, cererea de muncă poate să crească sau să scadă
în funcţie de evoluţia unor factori şi anume:
 preţul bunurilor obţinute prin folosirea forţei de muncă (relaţie
pozitivă);
 gradul de substituire a factorului de producţie muncă cu un alt factor de
producţie (relaţie negativă);
 modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui
munca (relaţie pozitivă);
 evoluţia productivităţii muncii (relaţie pozitivă) etc.
3.3. Oferta de muncă. Analiza principalilor indicatori cu care se stabilesc
dimensiunile ofertei de muncă

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă existente pe piaţă şi care,


potrivit legii, doresc să presteze o muncă salariată. Persoanele care nu îndeplinesc
aceste condiţii nu se includ în oferta de muncă. Astfel, femeile casnice, studenţii,
militarii în termen etc. nu fac obiectul ofertei de muncă.
Conform concluziilor analizei de la nivel microeconomic, oferta de muncă
este o funcţie crescătore de salariu. In această situaţie, atunci când salariul creşte oferta
de muncă se extinde, iar când salariul scade, oferta de muncă se contractă.

173
Curba ofertei de muncă are o pantă pozitivă, reflectând ansamblul deciziilor
alternative privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în
funcţie de salariu. De asemenea, curba ofertei de muncă reflectă relaţia directă,
pozitivă între nivelul salariului (ca variabilă independentă) şi cantitatea de muncă
oferită (ca variabilă dependentă).

Figura 3.2. Evoluţia curbei ofertei de muncă


Oferta de muncă vine din partea indivizilor şi reprezintă modalitatea în care
fiecare dintre cei apţi de muncă, ajunşi la vârsta legală de muncă, înţeleg să-şi împartă
timpul total de care dispun, să aleagă între timp de muncă sau timp liber. Această
problemă este o decizie individuală şi se ia comparând, la nivel individual, utilităţile
cu dezutilităţile. Utilitatea timpului de muncă este dată de satisfacţia pe care o asigură
unui individ consumul de bunuri pe baza venitului obţinut din munca depusă; utilitatea
timpului liber exprimă satisfacţia pe care o asigură unui individ toate formele pe care
le îmbracă timpul liber. In aceste condiţii creşterea timpului de muncă ca urmare a
unei decizii individuale înseamnă reducerea timpului liber. La baza unei asemenea
decizii se află faptul că, individul preţuieşte mai mult satisfacţia generată de consumul
suplimentar de bunuri decât consumul de timp liber.
Într-adevăr, oferindu-şi timp de muncă, un individ renunţă la timpul liber în
schimbul unui venit în vederea dobândirii de bunuri materiale şi servicii. Cu alte
cuvinte, pe individ îl interesează cantitatea de bunuri materiale şi servicii pe care
salariul nominal îi permite să o cumpere; această cantitate este egală cu salariul
nominal împărţit prin preţul mediu al bunurilor şi serviciilor, cu alte cuvinte cu salariul
real. Cu cât nivelul salariului real va fi mai ridicat, cu atât individul respectiv va fi
dispus să renunţe la timpul lui liber pentru a-1 destina muncii. Dacă, de exemplu,
pentru două ore de timp de muncă în plus, un individ obţine 100 lei, acest venit bănesc
reprezintă costul a două ore de timp liber la care individul a renunţat pentru a presta
două ore de muncă.

174
Modul în care fiecare individ îşi împarte timpul de care dispune în timp de
muncă şi timp liber, a generat apariţia a două efecte: efectul de substituţie şi efectul de
venit.
Atunci când, la nivelul unui individ, are loc creşterea puterii de cumpărare
care rezultă dintr-un venit suplimentar ca urmare a unei munci suplimentare, se
manifestă înclinaţia acestuia spre muncă suplimentară. Aceasta înseamnă că, el a
substituit o parte din timpul liber cu timp de muncă suplimentar.
Potrivit efectului de substituţie, o persoană salariată transformă timpul liber
în timp de muncă suplimentar, fapt care va avea ca efect un venit mai mare.
Atunci când venitul real al unei persoane salariate creşte şi este suficient de
mare, acesta va înclina să cumpere timp liber.
Potrivit efectului de venit, o persoană salariată transformă timpul de muncă
în timp liber. Efectul de substituţie stimulează o persoană salariată să lucreze mai
mult, în timp ce efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.
Analizând cele două efecte, putem întâlni două situaţii:
1. la o putere de cumpărare a salariului nominal scăzută (este şi cazul României),
apare înclinaţia spre ore de muncă suplimentare, efectul de substituţie fiind dominant;
2. la o putere de cumpărare a salariului nominal ridicată şi o rată înaltă de creştere a ei
este dominant efectul de venit (situaţie specifică ţărilor dezvoltate din punct de vedere
economic).
Dimensiunile ofertei de muncă se stabilesc cu ajutorul unor indicatori cum
ar fi:
 populaţia totală (PT) a unei ţări cuprinde populaţia activă şi populaţia
inactivă:,
PT = PA + PI
 populaţia activă corectată cu numărul persoanelor casnice, elevilor şi
studenţilor, precum şi persoanelor care satisfac serviciul militar, în vârstă legală de
muncă, reprezintă populaţia activă disponibilă;
 populaţia activă disponibilă (PAD) din punct de vedere economic cu-
prinde toate persoanele care au împlinit o anumită vârstă legală (potrivit dreptului
muncii din România, minim 16 ani) şi care reprezintă forţă de muncă disponibilă
pentru producerea de bunuri materiale şi servicii în economia naţională. Populaţia
activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată şi populaţia neocupată şi reprezenta cel
mai utilizat indicator la calculul ratei şomajului;
PAD = PO + PNEOC

175
 populaţia ocupată cuprinde toate persoanele care au împlinit o anumită
vârstă legală, şi care au un loc de muncă. In această categorie se includ:
- salariaţii - persoanele care îşi exercită activitatea pe baza unui contract de muncă
într-o unitate economică sau socială în schimbul unei remuneraţii sub formă de
salariu, plătit în bani sau în natură, comision etc.;
- patronii - persoanele care au unul sau mai mulţi salariaţi şi conduc activitatea în
propria sa unitate;
- lucrătorii pe cont propriu - persoanele care îşi exercită activitatea în propria unitate şi
nu au angajaţi (salariaţi);
- lucrătorii familiali neremuneraţi cuprind persoanele care desfăşoară o
activitate aducătoare de venit în cadrul gospodăriei din care face parte, pentru care nu
primeşte remuneraţie în bani sau natură (de exemplu gospodăria ţărănească-agricolă);
- membrii asociaţiilor cooperatiste, meşteşugăreşti şi de credit;
- membrii forţelor armate - cadre active şi militari în termen.
Raportul procentual dintre populaţia ocupată şi populaţia activă disponibilă
exprimă gradul de ocupare (GO):
PO
GO   100
PAD

 populaţia neocupată include şomerii şi alte categorii de populaţie care


nu doresc să se angajeze sau nu sunt disponibile;
 şomerii sunt acele persoanele care au împlinit o anumită vârstă legală şi
care în timpul perioadei de referinţă: nu au loc de muncă, sunt disponibile să
muncească, sunt în căutarea unui loc de muncă;

 populaţia inactivă (PI) cuprinde toate persoanele care au


împlinit o anumită vârstă legală şi care au declarat că nu au desfăşurat o
activitate economică sau sociala, nefiind ocupate, dar care nici nu
îndeplinesc cele trei condiţii pentru a fi considerate şomeri. în această
categorie se includ:
- elevii şi studenţii, inclusiv cei bursieri sau care primesc
pensie de urmaş;
- persoanele care primesc orice tip de pensie (de asigurări
sociale, pentru agricultori sau de urmaş etc.) precum şi beneficiarii de
ajutoare sociale;

176
- casnicele, persoanele care desfăşoară numai activităţi casnice
în propria gospodărie sau în gospodăria unei rude neavând o sursă
personală de venit;
- persoanele cu incapacitate de muncă permanentă (persoane handicapate
şi invalizi, bătrâni etc.), care nu beneficiază de pensie sau ajutor social, fiind în
întreţinerea gospodăriei;
- persoanele întreţinute de stat: copii şi bătrânii aflaţi în întreţinerea unor
instituţii publice (casele de copii, căminele pentru bătrâni etc.);
- persoanele care au declarat că au ca sursă de existenţă venituri
provenite din închirieri, dobânzi, economii, rente, dividende etc.;
- persoanele aflate sub vârsta legală de muncă.
 resursele de muncă. Caracterizarea resurselor de muncă se realizează
cu ajutorul balanţei resurselor de muncă. Această balanţă cuprinde următorii indicatori
sintetici, structuraţi după diferite criterii:

Balanţa resurselor de muncă

Resurse de muncă Utilizarea resurselor de muncă


1. Resursele de muncă (RM) 2. Populaţia ocupată (PO)
- populaţia aptă de muncă; - pe ramuri
- populaţia peste limita vârstei apte de 3. Rezervele de muncă (RZM)
muncă care lucrează; - elevii şi studenţii;
- populaţia în limitele vârstei de - militarii în termen;
muncă, dar invalidă. - persoanele casnice;
- şomerii etc.

Între indicatorii sintetici cuprinşi în balanţa resurselor de muncă există urmă-


toarea relaţie de echilibru:
RM = PO + RZM

Pentru caracterizarea resurselor de muncă se pot folosi şi alţi indicatori:


- populaţia aptă de muncă - se determină ca diferenţă între numărul total al populaţiei
în vârstă de muncă şi numărul populaţiei cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar
incapabilă de muncă. Populaţia în vârstă de muncă cuprinde toate persoanele a căror
vârstă este cuprinsă între vârsta de intrare şi vârsta de ieşire din activitate. Aceste
limite sunt stabilite legislativ de la ţară la ţară pe sexe.
- resursele de muncă disponibile - exprimă potenţialul de muncă care poate fi folosit

177
în activitatea economico-socială şi se determină scăzând din volumul resurselor de
muncă populaţia în vârstă de muncă cuprinsă în procesul de învăţământ şi militarii în
termen;
- populaţia potenţial activă - exprimă într-o formă generală resursele de muncă, şi este
un indicator folosit în comparaţiile internaţionale.
Deoarece piaţa muncii este o piaţă specifică, cele două forţe ale ei - cererea
şi oferta de muncă prezintă anumite particularităţi:
 pe termen scurt, cererea de muncă are un caracter invariabil, deoarece,
dezvoltarea unor activităţi existente sau iniţierea altora noi necesită un timp înde-
lungat;
 oferta de muncă se formează într-un timp îndelungat în care fiecare
generaţie de oameni ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte;
 mobilitatea relativ redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia:
oamenii nu îşi schimbă cu uşurinţă locul de muncă, ci sunt ataşaţi mediului social-
economic în care trăiesc şi în care s-au format, chiar dacă nu au avantaje economice;
 oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, psihologia
oamenilor, aspecte care nu sunt de natură economică;
 oferta de muncă are un caracter eminamente perisabil şi relativ rigid.
Cel care doreşte să se angajeze nu poate aştepta oricât angajarea pe un anumit loc de
muncă.
Conform specialiştilor, această rigiditate a ofertei de muncă se datorează
acţiunii a doi factori: economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali. Grupa factorilor eco-
nomici se referă la lipsa posibilităţii sau dorinţei unui individ de a-şi schimba locul de
muncă dintr-o localitate în alta. Motivele acestei imobilităţi a ofertei de muncă se pot
traduce prin costurile băneşti ridicate solicitate de schimbarea locuinţei, teama de
necunoscut, dificultatea de a se desparte de prieteni, de vecini, un cost al vieţii mai
ridicat în localitatea de destinaţie. Grupa factorilor demo-ocupaţionali se referă la lipsa
posibilităţii sau dorinţei unui individ de a-şi schimba locuinţa sau locul de muncă.
Printre cauzele unui asemenea comportament figurează: insuficienţa sau lipsa
calificării, condiţiile de lucru mai precare, avantaje nesalariale mai reduse etc.
Procesul de formare a cererii şi ofertei de muncă parcurge două faze.
În prima fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se
conturează principiile care stau la baza stabilirii nivelului salariului.
În cea de-a doua fază are loc confruntarea cererii cu oferta de muncă pe

178
fondul condiţiilor concrete existente în unităţile economice şi ale salariaţilor potenţiali.
Funcţionarea eficientă a pieţei muncii implică un echilibru între cererea şi
oferta de muncă, ceea ce conduce la stabilirea unui nivel stabil al salariului (salariul de
echilibru). In realitate acest lucru nu este însă posibil, dezechilibrul din domeniul
salariilor ameninţând permanent dezvoltarea economico-socială, situaţie în faţa căreia
statul nu poate rămâne indiferent.

3.4. Analiza preţului pe piaţa muncii la nivel macroeconomic

În discuţiile purtate cu persoane care lucrează în diferite activităţi economice


şi care sunt beneficiarii unor venituri provenite din muncă întâlnim termeni precum:
leafă, soldă, retribuţie etc. Teoria economică sintetizează aceşti termeni prin noţiunea
de salariu. Proprietarul forţei de muncă utilizată într-o anumită activitate umană este
recompensat prin salariul, respectiv preţul plătit în schimbul muncii prestate.
În legătură cu definiţia salariului există mai multe puncte de vedere:
1) un prim punct de vedere consideră că salariul este un venit al unui individ
dependent de un altul sub aspect juridic sau economic;
2) potrivit unui alt punct de vedere salariul reprezintă o sumă plătită pentru serviciul
prestat de factorul muncă;
3) din punct de vedere al celui care-1 plăteşte, respectiv al utilizatorului forţei de
muncă, salariul reprezintă un cost care poate fi fix şi variabil;
4) de asemenea, salariul este interpretat ca o chirie, ca un preţ al muncii depuse pentru
obţinerea unui bun economic.
Toate aceste interpretări ale salariului, în esenţa lor nu se contrazic, ele
reprezentând abordări diferite ale noţiunii de salariu, dar privite din unghiuri diferite
de vedere, fie din punct de vedere al posesorului forţei de muncă, fiind în această
situaţie un venit, fie din punct de vedere al utilizatorului forţei de muncă, situaţie în
care este un cost.
In ştiinţa economică s-au conturat două teorii cu privire la natura salariului:
teoria monistă şi cea dualistă.
Potrivit teoriei moniste salariul este analizat prin prisma unui singur factor,
acesta fiind considerat costul formării resurselor de muncă. In cadrul acestei teorii
deosebim următoarele variante:
a) în calitate de cost al formării resurselor de muncă salariul este considerat
o sumă de bani care asigură existenţa salariatului şi a familiei sale. D. Ricardo con-

179
sideră salariu! ca fiind un preţ natural al muncii care trebuie să asigure mijloacele
necesare subzistentei;
b) salariul este interpretat prin prisma rezultatului muncii şi în mod
deosebit
prin prisma productivităţi muncii.
În acest sens marginaliştii considerau că remunerarea pentru muncă este
egală cu productivitatea marginală a muncii, iar astăzi, interpretarea modernă a acestei
variante consideră că salariul trebuie interpretat prin prisma eficienţei muncii, de unde
şi denumirea de salariu al eficienţei;;
c) a treia variantă interpretează salariul în legătură cu capitalul uman.
Capitalul uman reprezintă stocul de cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi şi de
sănătate care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale creative şi,
implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor. Astfel, capitalul uman nu este
altceva decât rezultatul investiţiei în om, adică în civilizaţie, cultură şi experienţa
de viaţă a omului. întrucât acestea sunt diferite de la un individ la altul este normal să
existe inegalităţi între salarii.
Teoria dualistă interpretează salariul în legătură cu doi factori: costul
formării forţei de muncă şi productivitatea muncii. Esenţa acestei concepţii poate fi
formulată astfel: salariul este o parte din productivitatea muncii, care este cel puţin
egală cu costul forţei de muncă.
Analizând aceste concepţii, putem desprinde următoarele concluzii:
- salariul este un venit distribuit mai ales sub forma bănească;
- salariul se formează în contextul relaţiilor de piaţă, dar forţa de muncă
nu trebuie interpretată în exclusivitate ca o marfă. Pe piaţa muncii ceea ce se cere şi se
oferă este munca, fapt care implică în mod direct omul, însă ceea ce se vinde şi se
cumpără este munca şi nu omul. Salariul este mai mult decât expresia raportului dintre
cererea şi oferta pe piaţa muncii, în sensul că mărimea şi dinamica lui conţin o
multitudine de alţi factori: politici, culturali, tradiţii etc.;
- în al treilea rând natura salariului nu ţine numai de piaţa muncii, ci şi de
piaţa altor bunuri (J.M. Keynes);
- în al patrulea rând dinamica şi mărimea salariului poartă amprenta
nivelului de dezvoltare economico-socială a ţării şi a modului în care se mişcă raportul
dintre utilitatea marginală a consumului de bunuri şi utilitatea marginală a timpului
liber.
Salariul reprezintă sursa cea mai importantă de venituri pentru populaţie.

180
Tipologia salariului este complexă, însă o mare importanţă o are analiza
salariului nominal şi a celui real. Salariul nominal reprezintă sumele de bani încasate
de salariaţi pentru munca prestată, exprimate în preţuri curente de piaţă, în termeni
inflaţionişti. Salariul nominal decurge din contractul de muncă care prevede tariful
orar de salarizare, durata legală a muncii, indexarea la creşterea preţurilor de consum.
Salariul nominal se determină ca salariu nominal brut şi salariu nominal net. Salariu
nominal brut diminuat cu totalul reţinerilor (impozitul pe salariu, contribuţiile la
asigurările sociale şi alte obligaţii prevăzute de lege) reprezintă salariul nominal net.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri materiale şi servicii de consum personal pe
care o poate cumpăra un salariat, o familie de salariaţi, cu salariul nominal net încasat.
Mărimea salariului real depinde de mărimea salariului nominal net, dar şi de
modificările preţurilor bunurilor de consum. Salariul real exprimă, de fapt, puterea da
cumpărare a salariului nominal net. în practică, salariul mediu (nominal şi real) se
calculează cu o periodicitate lunară, pe baza unei metodologii riguros elaborate.
În acelaşi timp, salariul poate fi familial, colectiv şi social:
- salariul familial constă în alocaţii pentru copii, ajutoare pentru naşteri, căsătorie etc.;
- salariul colectiv reprezintă o sumă globală pe care salariaţii unei firme care obţine
profit o primesc ca răsplată pentru contribuţia lor la creşterea eficienţei, dar şi ca
stimulent pentru o muncă mai bună în viitor;
- salariul social este o formă de venit pe care o primesc unii salariaţi defavorizaţi, care
au condiţii mai grele de viaţă (acele categorii de persoane afectate de şomaj, accidente
de muncă, boli profesionale etc.) în vederea asigurării securităţii economico-sociale a
acestora.
Aceste forme de salarii se aplică diferit de la o ţară la alta, de la o firmă la
alta, ele reflectând atât nivelul dezvoltării economice, eficienţa muncii cât şi tradiţiile
dintr-o tară.
Remunerarea muncii se realizează prin mai multe forme de salarizare.
Principalele forme de salarizare sunt:
1. salarizarea în regie, sau după timpul lucrat;
2. salarizarea în acord;
3. salarizarea mixtă.
Salarizarea în regie, sau după timpul lucrat se aplică în acele domenii în care
nu se poate măsura concret contribuţia salariului la bunurile produse. De exemplu, în
învăţământ, ocrotirea sănătăţii, administraţie, salariul este în funcţie de timpul lucrat,

181
în aceste domenii existând norme de muncă care stabilesc obligaţiile de serviciu în
unitatea de timp.
Salarizarea în acord se aplică acolo unde se poate individualiza contribuţia
salariatului la bunurile produse.
Potrivit acestor considerente se apreciază că salarizarea în regie face cel mai
bine legătura dintre rezultatele obţinute şi salariul obţinut, dacă are la bază un sistem
de normare realist, în timp ce salarizarea în acord are o influenţă puternică asupra
productivităţii muncii.
În acelaşi timp se apreciază că această formă de salarizare poate obosi
salariatul care urmăreşte să câştige cât mai mult şi poate avea efecte negative asupra
calităţii bunurilor economice produse.
Salarizarea mixtă presupune remunerarea salariului pe baza unităţii de timp
(de obicei o zi de lucru) şi îndeplinirii mai multor condiţii - tehnice, economice,
ecologice, manageriale, de eficienţă etc. Salarizarea mixtă îmbină elementele celor
două forme de salarizare prezentate mai sus, fiind cunoscută şi sub denumirea de
salarizare multicriterială.
Salariul este o mărime dinamică. Mărimea salariului diferă de la o ţară la
alta, de la o zonă la alta, de la o firmă la alta, fiind influenţată de o multitudine de
factori, importanţă deosebită având următorii:
1. nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
2. raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
3. inflaţia din economie;
4. raportul de forţe între sindicate, patronat, guvern;
5. factorii de natură politică;
6. situaţia geo-politică a lumii şi starea economiei naţionale şi mondiale.
Pe lângă forţele economice specifice pieţei muncii, asupra mărimii şi
dinamicii salariului acţionează, mai ales indirect, şi forţe din afara pieţei, cum sunt:
1. gradul scăzut al mobilităţii resurselor de muncă;
2. discriminările în angajare;
3. presiunea organizaţiilor sindicale şi capacitatea lor de a-şi impune
revendicările în cadrul negocierilor colective;
4. legislaţia privind salarizarea şi protecţia socială a şomerilor;
5. migraţia internaţională a foitei de muncă.
Nivelul salariului exprimă o relaţie între efectul de substituţie şi cel de venit
manifestat într-o societate.

182
În procesul alegerii, fiecare individ urmăreşte să-şi sporească utilitatea din
consumul de bunuri şi servicii.
Atunci când salariul este mic, apare tendinţa de a substitui timpul liber cu
timpul de muncă (indivizii caută de lucru în plus, prestând ore suplimentare în timpul
lor liber din dorinţa de creştere a venitului la un nivel considerat normal). O asemenea
tendinţă care are ca efect pozitiv sporirea salariului nominal poate genera pe termen
mediu şi lung oboseala şi îmbolnăvirea salariatului. Din aceleaşi considerente este de
dorit ca înlocuirea timpului liber cu timpul de muncă să se realizeze cât mai puţin.
În acele ţări unde venitul este suficient, iar minimul este considerat
corespunzător, indivizii folosesc timpul liber pentru a-şi spori utilitatea, satisfacerea
unor nevoi spirituale, biologice, culturale etc., astfel încât pot renunţa la o parte a
timpului de muncă în favoarea timpului liber (este cazul ţărilor dezvoltate din punct de
vedere economic). Astfel, întâlnim două situaţii:
1. atunci când se manifestă substituirea timpului liber cu timp de muncă
există tendinţa de creştere a venitului salariatului;
2. atunci când apare efectul de venit (salariul fiind considerat suficient), se
manifestă tendinţa de stagnare a salariului şi de creştere a utilităţii în consumarea
timpului liber, tendinţă considerată pozitivă.
Salariul, ca venit fundamental, se manifestă pe piaţa muncii în strânsă
legătură cu celelalte pieţe, de exemplu piaţa bunurilor de consum, reprezentând una
dintre cele mai complexe noţiuni teoretice, dar în acelaşi timp şi cea mai reală şi
practică pârghie economică care integrează toate categoriile de interese economice:
indivizi, de familie, de socio-grupuri, de salariaţi etc.

183
CAPITOLUL 4
ŞOMAJUL - DEZECHILIBRUL PE PIAŢA MUNCII

4.1. Ocuparea şi şomajul. Analiză comparativă

Cercetările socio-umane au pus în evidenţă faptul că un individ se integrează


în societate numai dacă este ocupat într-o activitate. Neocuparea produce externalităţi
negative în viaţa economică şi socială, inclusiv în cea personală.
Până la apariţia crizei din 1929-1933, în ştiinţa economică era dominantă
concepţia lui Say potrivit căreia „ceea ce se produce, se vinde, mâna invizibilă lu-
crează fără să obosească. Dacă apare şomaj sau alte dezechilibre, ele sunt rezolvate
automat de piaţa concurenţială, fără nici o intervenţie din afara sistemului economic.
însă, criza economică a zguduit lumea capitalistă, teoria lui Say fiind pusă sub semnul
întrebării. Astfel ia naştere teoria lui Keynes cu privire la folosirea mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor potrivit căreia în economie pot apărea forme de dezechilibre pe
care nu le mai rezolvă automat piaţa concurenţială, astfel încât este nevoie de o „mână
invizibilă" care să ajute piaţa să-şi recapete funcţiile. Această „mână invizibilă" nu
reprezintă altceva decât mâna statului prin politicile macroeconomice.
În prezent, şomajul a devenit o preocupare majoră în toate ţările, iar în
practica economică o problemă macrosocială.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de definire a
şomajului:
 şomajul reprezintă o expresie a dezechilibrelor pe piaţa muncii şi piaţa
bunurilor economice;
 pe piaţa muncii şomajul se manifestă atunci când o parte din populaţia
activă disponibilă nu îşi găseşte de lucru din cauza dezechilibrului dintre dezvoltarea
economică, ca sursă a cererii şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei;
 şomajul este o consecinţă a dezechilibrului dintre cererea globală de
muncă şi oferta globală de muncă; acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de
muncă fată de cererea de muncă;

184
 şomajul reprezintă suma tuturor, persoanelor care au statutul de şomeri.
Potrivit reglementărilor Biroului Internaţional al Muncii (BIM) şomerii sunt persoane
apte de muncă în vârstă de peste 15 ani (minim 16 ani) şi care, în perioada de referinţă,
întrunesc simultan următoarele condiţii:
- nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii de venituri;
- sunt apte de muncă;
- nu muncesc;
- caută un loc de muncă;
- sunt dispuşi să înceapă imediat lucrul.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus
ocupării. In legătură cu ocuparea forţei de muncă, în teoria economică există funda-
mentate două teorii:
1. ocuparea deplină a forţei de muncă - îi este specifică o rată a ocupării de 96-97 %,
restul până la 100 % reprezentând o rată naturală a şomajului (şomaj natural sau
voluntar). Rata şomajului natural reprezintă acea rată a şomajului care corespunde
funcţionării normale şi eficiente a pieţei muncii, ţinând seama de imperfecţiunea
informării şi de constrângerile instituţionale. Rata şomajului natural este desemnată ca
o rată a şomajului care nu accelerează inflaţia, deoarece nu este determinată de
creşterea salariului. Potrivit noţiunii de şomaj natural, şomajul nu apare ca rezultat al
unei disfuncţii a pieţei muncii, ci constituie un mecanism de ajustare prin care agenţii
economici raţionali se adaptează în mod eficient la imperfecţiunea informării şi
constrângerile instituţionale;
2. atunci când oferta de muncă este superioară cererii de muncă, iar rata şomajului
este mai mare decât rata şomajului natural, pe piaţa muncii se manifestă dezechilibrul
care îmbracă forma şomajului. La o rată a şomajului de două cifre, şomajul se
adânceşte.
Şomajul se caracterizează prin: nivel, intensitatea cu care se manifestă,
durată şi structură.
Nivelul şomajului se exprimă prin mărimi absolute şi relative.
În mărime absolută, nivelul şomajului se măsoară prin numărul şomerilor
(Ş).
Sub aspect relativ, nivelul şomajului se măsoară prin rata şomajului (Rş) care
se determină ca raport procentual între numărul şomerilor şi o serie de indicatori
sintetici, şi anume: populaţia activă, populaţia activă disponibilă, populaţia ocupată,
populaţia ocupată ca salariaţi. Insă, cel mai relevant indicator utilizat la calculul ratei

185
şomajului îl reprezintă populaţia activă disponibilă:
Ş
RŞ   100
PAD
După intensitatea cu care se manifestă şomajul, acesta poate fi total sau
parţial.
Şomajul total presupune pierderea definitivă a locurilor de muncă şi
încetarea totală a activităţii, în timp ce şomajul parţial constă în diminuarea activităţii
desfăşurate de o persoană pe seama reducerii duratei săptămânii de lucru sub cea
legală, mărimea salariului nominal reducându-se corespunzător.
Durata şomajului exprimă perioada scursă din momentul pierderii locului de
muncă până la reluarea activităţii.
Structura şomajului se referă la categoriile de şomeri diferenţiate după anu-
mite criterii: vârstă, sex, mediu (rural, urban), grad de calificare, domenii de activitate,
grupuri socio-profesionale, rasă etc.

4.2. Cauzele şi formele şomajului

Cauzele şomajului sunt examinate de specialişti pornind de la gruparea lor


în:
a) cauze generatoare de şomaj de dezechilibru (şomaj involuntar);
b) cauze generatoare de şomaj de echilibru (şomaj voluntar).

Şomajul voluntar caracterizează acea situaţie de neocupare datorată


refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta retribuţia reală a pieţei sau
condiţiile de muncă existente. Astfel, există şomaj voluntar atunci când oamenii nu gă-
sesc locuri de muncă deoarece ei cer un salariu superior salariului de echilibru al
pieţei. în categoria şomajului voluntar se includ:
 persoanele care preferă să-şi întrerupă temporar munca, deoarece
apreciază că indemnizaţia de şomaj le asigură o viaţă decentă; acesta este şomajul
indus de indemnizaţia de şomaj;
 şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care
le-au avut;
 persoanele casnice care au consensul familiei să lucreze, dar apare
problema distantei la locul de muncă, a salariului mic etc.
Şomajul involuntar caracterizează acea situaţie de neocupare a unei părţi din

186
populaţia activă disponibilă dispusă să lucreze, acceptând nivelul salariului curent
oferit pe piaţă, dar care nu găsesc locuri de muncă. De regulă, şomajul este analizat
din prisma şomajului involuntar, cunoscut şi sub denumirea de şomaj keynesian.
Pornind de la cele două forme de şomaj, afirmaţia potrivit căreia „în condiţii de
echilibru pe piaţa muncii nu există şomaj" este falsă, deoarece poate exista şomaj
voluntar.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru (şomaj involuntar) ţin de
cererea şi oferta agregată de muncă precum şi de modalitatea specifică în care acestea
se intercondiţionează. In acest caz, în condiţiile unui salariu superior salariului de
echilibru, apare un dezechilibru pe piaţa muncii concretizat într-un excedent de forţă
de muncă. Acest excedent de forţă de muncă care apare atunci când salariul practicat
este superior salariului de echilibru poartă denumirea de şomaj de dezechilibru.
Reprezintă cauze generatoare de şomaj de dezechilibru:
 evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice;
 procesul de substituire a muncii prin capital;.
 evoluţia ciclică a vieţii economice, atunci când economia, în mod
firesc, cunoaşte perioade de avânt economic (boom economic) şi recesiune economică.
In perioada de recesiune economică şomajul cunoaşte o tendinţă de creştere. Perioada
de recesiune economică generează apariţia şomajului ciclic. Această formă de şomaj
depinde de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu şi lung. Cele mai afectate de ciclurile
de afaceri sunt industriile care produc bunuri de investiţii, precum şi cele care produc
bunuri de folosinţă îndelungată, fapt care se resimte în proporţiile şomajului;
 solicitările de locuri de muncă din partea generaţiilor tinere care
au atins vârsta legală de muncă, dar care nu îşi găsesc un loc de muncă, fie datorită
situaţiei economice nefavorabile, fie a neconcordantei dintre nevoile de muncă în
anumite domenii de activitate şi pregătirea acestora. De asemenea, tinerii care au atins
vârsta legală de muncă nu îşi găsesc un loc de muncă şi datorită reţinerilor unor
angajatori de a angaja salariaţi fără experienţă;
 solicitările unor persoane apte de muncă, mai în vârstă, care, fie
nu au mai lucrat anterior, fie şi-au întrerupt activitatea pe o perioadă îndelungată de
timp. In condiţiile reducerii veniturilor unor segmente de populaţie, o parte a
populaţiei active care nu a fost angajată anterior solicită încadrarea în muncă,
devenind astfel ofertă de muncă;
 intrarea unor activităţi economice într-un proces de restructurare
economică, când numărul locurilor noi de muncă este inferior numărului locurilor de

187
muncă desfiinţate. In această situaţie apare o nouă formă de şomaj: şomajul structural.
Această formă de şomaj poate fi resorbită într-o perioadă lungă de timp, presupunând
mari investiţii, recalificarea celor afectaţi etc.;
 înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, fapt care
antrenează apariţia şomajului tehnologic. Trebuie reţinut faptul că, pe termen lung
progresul tehnic creează mai multe locuri de muncă decât desfiinţează. Resorbţia
acestei forme de şomaj este dificilă, deoarece necesită recalificarea forţei de muncă în
concordanţă cu noile tehnici şi tehnologii dar şi crearea de noi locuri de muncă;
 discontinuităţile care se manifestă în procesele de producţie
generează apariţia şomajului tehnic. Din lipsa comenzilor de producţie sau a unor
defecţiuni în procesele tehnologice, firmele îşi încetează pe o anumită perioadă
activitatea. Această formă de şomaj este resorbită o dată cu reluarea activităţii.
Persoanele afectate de şomaj tehnic nu sunt înregistrate la oficiile de muncă şi şomaj,
ele primind indemnizaţii de şomaj de la firmele respective;
 existenţa unor decalaje între calificările existente pe piaţa muncii
şi cele cerute pe această piaţă;
 în anumite sectoare (agricultură, turism, construcţii etc.)
activitatea economică este influenţată de factorul natural, fapt care generează apariţia
şomajului sezonier, formă de şomaj care poate fi resorbită prin pregătirea persoanelor
aflate în cauză pentru o activitate complementară;
 mobilitatea insuficientă a forţei de muncă care generează apariţia
şomajului intermitent. Această formă de şomaj poate să apară şi în cazul folosirii con-
tractelor de muncă pe perioade scurte de timp.
Cauzele generatoare de şomaj de echilibru (şomaj voluntar) provin din
starea activităţilor de la nivel microeconomic. Consecinţa dezutilităţii marginale a
folosirii forţei de muncă poate fi considerată o cauză generatoare de şomaj de
echilibru. Aceasta generează apariţia şomajului fracţionar. Această formă de şomaj
caracterizează acele persoane care preferă să nu lucreze, decât să accepte un nivel al
salariului a cărei mărime s-ar situa, pentru ei, sub un anumit nivel minim. Astfel,
persoanele respective caută un loc de muncă retribuit eu un salariu mai mare. Această
formă de şomaj reflectă o opţiune individuală raţională: este vorba despre o pierdere
de venit, dar care prezintă un avantaj, şi anume acela de a găsi un loc de muncă mai
bine remunerat. Acest şomaj fricţional este cu atât mai important cu cât mobilitatea
profesională sau geografică a muncitorilor şi întreprinderilor este mai mare.

188
4.3. Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun

Şomajul este un fenomen negativ ale cărui costuri depăşesc cu mult


avantajele atât pentru persoanele afectate de nesiguranţa locului de muncă, cât şi
pentru economie şi societate în ansamblu.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă
persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest dezechilibru
macroeconomic şi social.
La nivelul persoanelor şi grupelor de persoane costul şomajului vizează atât
aspecte de natură economică, cât şi aspecte extraeconomice: morale, social-culturale,
politice etc.
Aspectele de natură economică privesc reducerea veniturilor şi, evident, a
posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomaj, fapt care conduce
la o reducere a nivelului de trai a tuturor familiilor care se confruntă cu acest
dezechilibru.
Aspectele extraeconomice vizează:
a) stresul nervos şi starea depresivă specifică nesiguranţei şi aşteptării;
b) atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni antisociale: furt, alcool,
sinucidere

La nivelul economiei şi societăţii costul şomajului vizează:


a) irosirea resurselor de muncă, fapt care îşi pune amprenta asupra procesului de
creştere economică, în sensul scăderii intensităţii acestuia;
b) diminuarea intensităţii procesului de dezvoltare economică. Subutilizarea foiţei de
muncă constituie un factor de reducere a producţiei, fapt care conduce la pierderi de
salarii şi profituri, cu efecte negative asupra procesului de dezvoltare economică;
a) reducerea nivelului de trai şi a calităţii vieţii. Şomajul provoacă o stare de
nesiguranţă în rândurile populaţiei active, conduce la reducerea salariului,^ la dimi-
nuarea veniturilor salariaţilor şi în consecinţă la sărăcirea anumitor categorii socio-
profesionale;;
b) sporirea costurilor suportate de societate sub forma ajutoarelor de şomaj.
Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă modalitatea cea mai folosită de garantare a
unui venit minim pentru şomeri. Trebuie reţinut faptul că indemnizaţia de şomaj nu
asigură acoperirea totală a salariului realizat de şomer în perioada anterioară şi nici nu
se raportează la salariile medii. Ponderea acestui ajutor în raport de salarii precum şi

189
perioada pentru care se acordă diferă de la ţară la ţară. Acordarea indemnizaţiei de
şomaj reprezintă, în esenţă o măsură de protecţie socială.
În România, persoanele care solicită ajutorul de şomaj sunt înregistrate în
evidenţele Agenţiilor Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) sau a
Municipiului Bucureşti pentru a fi sprijinite în căutarea unui loc de muncă cores-
punzător pregătirii profesionale şi, după caz, pentru a beneficia de indemnizaţia de
şomaj. In calitate de salariat, fiecare contribuie la bugetul asigurărilor pentru şomaj cu
o cotă de 1 % (reţinută şi virată de angajatori) aplicată asupra salariului de bază lunar
brut. Această prevedere nu se aplică pe perioada în care raporturile de muncă sau de
serviciu ale persoanelor asigurate obligatoriu sunt suspendate potrivit legii, cu excepţia
perioadei de incapacitate temporară de muncă, dacă aceasta nu depăşeşte 30 de zile.
Angajatorii au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru
şomaj în cotă de 3 %, aplicată asupra fondului total de salarii brute lunare realizate de
persoanele asigurate obligatoriu, menţionate mai sus.
Beneficiarii sistemului de asigurări pentru şomaj sunt persoanele aflate într-
una din următoarele situaţii:
 le-au încetat contractul individual de muncă sau contractul de muncă
temporară din motive neimputabile lor;
 le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
 le-au încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă anterior
nu au fost încadraţi în muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este posibilă din
cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;
 militarii care au fost angajaţi pe bază de contract cărora li s-a desfăcut
contractul înaintea expirării duratei pentru care a fost încheiat, din motive
neimputabile; lor;
 au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri
sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemni-
zaţia de şomaj ce li s-ar fi cuvenit potrivit legii;
 au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care.
ulterior, au redobândit capacitatea de muncă şi nu au reuşit să se încadreze în muncă;
 le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive
neimputabile lor, în perioada de suspendare a acestora, potrivit legii etc.
 Pentru a beneficia de indemnizaţia de şomaj o persoană aflată în şomaj
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să deţină un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de

190
luni dinaintea datei înregistrării cererii;
 să nu realizeze venituri sau să realizeze venituri mai mici decât
indemnizaţia de şomaj din activităţi" autorizate potrivit legii;
 să nu îndeplinească condiţiile de pensionare, conform legii;
 să fie înregistrat la Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul, sau, după caz, reşedinţa, dacă a avut ultimul loc de
muncă sau a realizat venituri în acea localitate.
 Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade diferite, stabilite
în funcţie de stagiul de cotizare, după cum urmează:
 6 luni, dacă şomerul are un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu
mai puţin de 1 an;
 9 luni, dacă şomerul are un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10 ani; S
12 luni, dacă şomerul are un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară şi
reprezintă 75 % din salariul minim brut pe ţară care începând cu 1 ianuarie 2007 se
ridică la 390 de lei, respectiv o creştere cu 18,2 % comparativ cu nivelul salariului
minim din anul 2006, care reprezenta 330 de lei. Absolvenţii instituţiilor de
învăţământ beneficiază de indemnizaţia de şomaj pe o perioadă de 6 luni, aceasta
reprezentând o sumă fixă, neimpozabilă, lunară a cărei cotă este de 50 % din salariul
minim brut pe ţară.

Pentru aprecierea efectelor şi costurilor şomajului este necesar să avem în


vedere legea Okun. Denumirea provine de la economistul american Arthur Okun, care
a formulat-o. Această lege exprimă inter-relaţia negativă dintre nivelul şi dinamica
şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali a PNB, pe de altă
parte. Esenţa acestei legi constă în faptul că populaţia ocupată participă la producerea
de bunuri economice în timp ce şomerii nu participă la activitatea economică. De
aceea, Okun a formulat concluzia potrivit căreia existenţa şomajului într-o economie
naţională înseamnă pierderea unor şanse de a crea producţie naţională, fapt care
conduce la o stagnare sau chiar o reducere a PIB.
Analiza acţiunii acestei legi vizează ansamblul efectelor pe care le produce
şomajul atât la nivelul firmelor cât şi la nivelul macroeconomic, efecte de natură
economică, socială, culturală, morală, psihologică etc. Tocmai de aceea se impune, la
nivelul unei economii naţionale adoptarea unor politici de ocupare a forţei de muncă.

191
4.4. Politici de ameliorare a ocupării şi reducere a şomajului

În prezent, atât în ţările dezvoltate cât şi în ţările în dezvoltare, există o preo-


cupare majoră cu privire la prevenirea şomajului şi reducerea lui. Măsurile adoptate
care privesc reducerea dezechilibrului pe piaţa muncii nu-şi propun să substituie
mecanismul pieţei concurenţiale, ci să-1 ajute direct sau indirect, favorizând ocuparea
şi descurajând neocuparea.
Există mai multe categorii de măsuri care au ca scop diminuarea şomajului:
1. O primă categorie de măsuri vizează o mai bună repartiţie a fondului
total de muncă. Asemenea măsuri includ următoarele obiective:
 scăderea duratei vârstei active;
 reducerea duratei săptămânii de lucru;
 prelungirea duratei de şcolarizare obligatorie;
 extinderea locurilor de muncă cu program redus;
 creşterea timpului afectat formării profesionale şi ridicării
calificării.
2. A doua categorie de măsuri vizează îndepărtarea de pe piaţa muncii a
unor ofertanţi. Asemenea măsuri includ următoarele obiective:
 repatrierea lucrătorilor imigranţi;
 interzicerea imigrării sau restricţionarea acesteia.
3. O a treia categorie de măsuri vizează creşterea mobilităţii persoanelor
active prin rezolvarea unor probleme sociale, precum şi la renunţarea unor
tradiţii, obiceiuri, care nu sunt prea avantajoase. Aceste măsuri pot fi favorizate de:
 îmbunătăţirea structurii învăţământului;
 orientarea profesională a persoanelor tinere spre domenii
economice de interes;
 deplasarea salariaţilor în zonele şi localităţile cu perspectivă
economică.
4. A patra categorie de măsuri vizează crearea de noi locuri de muncă,
îndeosebi în sectoarele care au ca obiectiv protecţia mediului natural.
Diminuarea reală a şomajului este însă hotărâtor influenţată de realizarea de
investiţii pentru crearea de noi locuri de muncă, mai ales în sectorul terţiar (sectorul
serviciilor), reciclării materialelor al protecţiei resurselor naturale etc.
Consecinţele economico-sociale multiple se îmbină cu costul social al şoma-
jului şi afectează astfel proporţiile, ritmul şi eficienţa procesului de dezvoltare

192
economică pe termen lung la nivelul unei economii naţionale.

CAPITOLUL 5

PIAŢA MONETAR-FINANCIARĂ

5.1. Agenţii şi obiectul pieţei monetare. Masa monetară şi agregatele


monetare

Realizarea activităţii economice presupune folosirea permanentă a banilor,


indiferent de formele pe care aceştia o îmbracă: monedă metalică, bancnote, monedă
scripturală etc. Conţinutul pieţei monetare îl reprezintă ansamblul tranzacţiilor care se
stabilesc între ofertanţii de bani, pe de o parte, şi solicitanţii de bani, pe de altă parte.
Aceste tranzacţii pot fi delimitate pe termen scurt (până la un an) situaţie în care fac
obiectul pieţei monetare şi respectiv pe termen lung - situaţie în care fac obiectul
pieţelor de capital (financiare).
Piaţa monetară este o piaţă cu concurenţă imperfectă pe care se întâlnesc
cererea şi oferta de monedă, de bani în general. Agenţii economici participanţi pe
această piaţă sunt purtătorii cererii, ai ofertei şi intermediarii, iar tranzacţiile se
efectuează prin intermediul unui preţ specific: rata dobânzii. în cadrul pieţei monetare
se efectuează tranzacţii cu bani, aceasta având rolul de a compensa excedentul cu
deficitul de monedă şi de a regla cantitatea de monedă în economie.
Pe piaţa monetară principalii agenţi economici sunt băncile, instituţiile
financiare şi societăţile de asigurare, în cadrul acestora detaşându-se ca importanţă
băncile. Băncile reprezintă un agent economic monetar foarte important, intermediind
în mod specializat activităţile celorlalţi agenţi economici şi gestionând pârghiile
monetare pe principiile economiei de piaţă.
Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice cât şi moderne.
Funcţiile clasice pot fi grupate în: funcţii active şi funcţii pasive.
Principala funcţie activă constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor
care întrunesc condiţiile de bonitate financiară (capacitatea debitorului de a rambursa
creditul la scadenţă împreună cu dobânzile aferente).
Principala funcţie pasivă constă în atragerea spre păstrare a economiilor
populaţiei şi agenţilor economici non-financiari (depozitul bancar).

193
Faţă de aceste funcţii clasice, în epoca modernă în care funcţionarea
economiei de piaţă a devenit mai complexă, sistemul bancar şi-a mutat centrul de
greutate asupra problemelor macroeconomice. Printre aceste funcţii putem enumera:
- băncile gestionează moneda naţională (internaţională) şi supraveghează
relaţiile ei cu alte monede;
- Bancă Centrală asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi reglării
masei monetare;
- sistemele bancare restricţionează creditul, limitând riscul neacoperit al unor
împrumutători prea entuziaşti;
- băncile selectează proiectele de dezvoltare prin politica de creditare şi astfel,
orientează dezvoltarea economică la nivel local, naţional şi internaţional.
Activităţile pe care le realizează băncile au caracter comercial. Acestea
produc servicii care sunt prestate clienţilor şi pentru care încasează profit.
Pentru serviciile active prestate, băncile pretind şi încasează dobândă (Da),
iar pentru cele pasive plătesc dobândă (Dp). Diferenţa dintre dobânda activă (Da) şi
cea pasivă (Dp) reprezintă câştigul brut al băncii (CB):
CB = Da - Dp
Dacă din câştigul brut al băncii se scad cheltuielile cu funcţionarea acesteia
(fixe şi variabile) obţinem profitul brut al băncii, care, la rândul său, corectat cu
impozitele şi taxele plătite formează profitul net al băncii.
In economiile cu piaţă concurenţială băncile pot fi: Bănci Centrale (de
Emisiune, Naţionale) şi bănci comerciale. In cadrul unei economii naţionale există o
singură Bancă Centrală, de Emisiune.
Băncile de Emisiune sunt instituţii de stat care realizează funcţii la nivel
macro economic, cum ar fi:
- emisiunea şi reglarea masei monetare. Banca Centrală pune în circulaţie
cantitatea de bani care corespunde nevoilor de lichiditate;
- prevenirea falimentelor bancare care ar putea deregla întregul
mecanism bancar;
- autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa monetar-
financiară;
- realizarea de servicii băncilor comerciale. In această situaţie, Banca
Centrală acţionează ca o bancă a băncilor, deţinând majoritatea rezervelor obligatorii
ale băncii comerciale. Rezervele obligatorii ale băncilor comerciale reprezintă un
procentaj al depozitelor şi adesea al creditelor pe care băncile trebuie să le deţină într-

194
un cont neremunerat la Banca Centrală.
Băncile comerciale sunt instituţii specializate, cu caracter lucrativ, care
furnizează capital bănesc celorlalţi agenţi economici (persoane fizice şi / sau juridice).
O asemenea activitate se desfăşoară pe baza resurselor băneşti atrase, dar şi a capi-
talului lor propriu. Băncile comerciale pot fi: bănci de depozit şi bănci ipotecare.
Alături de bănci, pe piaţa monetară acţionează şi alte instituţii financiare
cum ar fi:
1. casele de economii sunt intermediari financiari care colectează depozite
de la populaţie şi le oferă băncilor şi celorlalte instituţii financiare;
2. cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se
constituie cu scopul de a furniza sprijin financiar membrilor asociaţi. Nu funcţionează
pe principiul profitului;
1. fondul de pensii reprezintă proiecte (programe) de pensii finanţate de
agenţii economici privaţi sau de guverne şi gestionate, de regulă, de companiile de
asigurare;
3. societăţile de asigurări sunt instituţii care garantează asiguratului, în
schimbul unei sume de bani (primă de asigurare), despăgubirea parţială sau integrală
în cazul producerii unui eveniment pentru care acesta s-a asigurat (seism, incendiu,
furt). Aceste instituţii plasează resurse mobilizate şi necheltuite către alte instituţii
financiare pentru care încasează dobânzi;
4. societăţile de investiţii (fonduri mutuale) preiau fonduri băneşti de la in-
divizi şi le utilizează pentru a achiziţiona acţiuni, obligaţiuni pe termen lung sau scurt
emise de diferite firme sau instituţii guvernamentale.
Masa monetară reprezintă obiectul pieţei monetare. Masa monetară
reprezintă suma de bani aflată în circulaţie la un moment dat şi în posesia diferiţilor
agenţi economici.
Masa monetară este formată din numerar şi bani scripturali. Numerarul se
compune din bancnote (biletul de bancă, moneda din hârtie) şi moneda metalică
(confecţionată din aliaje de nichel, cupru, aluminiu etc.). Banii scripturali reprezintă
sumele (înscrisurile) în conturile bancare pe numele diferiţilor agenţilor economici
(menaje, instituţii etc.). Numerarul se poate transforma în bani scripturali (de exemplu,
depunerea unei sume de bani într-un cont bancar) şi invers.
Problema definirii monedei a fost întotdeauna dificilă şi controversată. O
primă definiţie consideră moneda drept un bun care „a spart trocul" (a transformat
schimbul direct în schimb indirect). Astfel „moneda reprezintă uleiul cu care se ung

195
roţile comerţului".
Alţi autori consideră moneda ca fiind o „convenţie socială" care ajută pe
deţinătorul ei să se elibereze de o datorie, să efectueze o plată.
Potrivit unei alte definiţii, moneda reprezintă „sângele care irigă sistemele
economice ale unei ţări şi liantul originar al mecanismului concurenţial" (Paul
Samuelson).
In sens strict, moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată
utilizabile pentru a realiza schimburi şi efectua plăţi. Moneda îndeplineşte trei funcţii:
1. etalon de măsurare a tuturor bunurilor;
2. intermediar în schimburi care evită limitele trocului - introducerea
monedei evită trocul şi permite schimburi indirecte mai simple şi mai puţin
costisitoare;
3. rezervă de valoare - moneda nu este în mod obligatoriu utilizată pentru
a se efectua tranzacţii, ci poate fi păstrată reprezentând un mijloc de conservare a
bogăţiei.
In sistemul economic, masa monetară este analizată ca stoc şi ca flux
monetar.
Privită ca stoc, masa monetară reprezintă totalitatea instrumentelor băneşti
de care dispun agenţii economici non financiari într-o economie naţională la un
moment dat, fiind destinată achiziţionării de bunuri, achitării unor datorii sau
constituirii de economii.
Ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care funcţionează
într-o anumită perioadă de timp (trimestru, an).
Produsul dintre stocul mediu de bani şi viteza de rotaţie a banilor reprezintă
mărimea fluxurilor monetare dintr-o ţară.
în calitate de sânge care irigă sistemul economic, banii sunt analizaţi cu
ajutorul următoarelor instrumente:
1. viteza de circulaţie a banilor măsoară valoarea schimburilor de bunuri
materiale şi servicii care poate fi asigurată prin circulaţia unei unităţi monetare
(un leu, de exemplu).
Prin definiţie viteza de circulaţie a banilor reprezintă raportul dintre valoarea

bunurilor şi serviciilor aflate în circulaţie în decursul unui an  P  Y  şi numărul de


unităţi monetare aflate în circulaţie pentru a asigura tranzacţiile (M):
P Y
V 
M

196
2. rata lichidităţii monetare reprezintă inversul vitezei de circulaţie a
banilor:
1
RL 
V
Accelerarea vitezei de circulaţie a banilor semnifică reducerea lichidităţii
monetare, fapt care generează formarea unor stocuri monetare inactive.
3. puterea de cumpărare a banilor (valoarea banilor) reprezintă cantitatea de
bunuri ce poate fi cumpărată într-o ţară, într-o anumită perioadă de timp, cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare a banilor se află într-o relaţie negativă cu nivelul
preţurilor.
De-a lungul timpului, s-au conturat două componente ale masei monetare:
- disponibilităţile băneşti propriu-zise (bani cash, bani lichizi) sunt instru-
mente care se caracterizează printr-o lichiditate perfectă, adică prin intermediul
acestora se poate stinge imediat o datorie sau mijloci direct o tranzacţie, fără ca
deţinătorul să cheltuiască timp. Acestea includ numerarul în afara sistemului bancar şi
disponibilităţile băneşti constituite în conturi bancare la vedere;
- disponibilităţile semimonetare (aproape bani) sunt instrumente
monetare care pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora.
Cuprind: economiile populaţiei, depozitele bancare la termen, depozitele în valută ale
rezidenţilor.
Potrivit SCN, masa monetară este structurată pe agregate monetare.
Agregatele monetare reprezintă o mărime statistică, o componentă a masei monetare
cu autonomie relativă în cadrul acesteia.
Agregatele monetare măsoară mijloacele de plată ale agenţilor non-
financiari şi partea din plasamentele lor financiare care poate fi cu uşurinţă şi rapid
convertită în mijloace de plată fără risc de pierdere importantă a capitalului.
Agregatele monetare sunt:
 agregatul monetar Ml reprezintă masa monetară în sens restrâns. Ml co-
respunde definiţiei monedei în sensul cel mai strict: ansamblul mijloacelor de plată
utilizabile nemijlocit pentru a plăti tranzacţiile pe teritoriul naţional. Agregatul
monetar Ml cuprinde: numerarul în circulaţie, sub forma bancnotelor şi monedelor
metalice, precum şi depozitele bancare la vedere. Componentele agregatului monetar
Ml au o lichiditate perfectă.
 agregatul monetar M2 corespunde unei definiţii mai largi a masei
monetare care înglobează moneda în sens strict (Ml) şi plasamentele disponibile la

197
vedere care pot fi convertite în mijloace de plată (numite adesea „cvasimonedă") fără
risc şi aproape imediat. M2 cuprinde următoarele elemente: Ml şi depozitele la termen.
Componentele agregatului monetar M2 reprezintă disponibilităţi ale rezidenţilor non-
bancari gestionate de instituţiile financiare. Componentele Iui M2 au o lichiditate
secundară.
 agregatul monetar M3. Acest agregat lărgeşte conceptul de masă mone-
tară cu plasamentele la termen şi cu plasamentele de risc (în devize, în titluri bursiere
sau în titluri ale pieţei monetare) care rămân foarte lichide deoarece sunt negociabile
uşor şi rapid pe piaţă. M3 cuprinde următoarele elemente: M2 precum şi alte active cu
grad diferit de lichiditate emise de agenţii economici pe piaţa monetar-financiară
(bonurile de economisire ale băncilor şi altor instituţii financiare, bonuri de tezaur,
certificate de subscriere la împrumuturile de stat etc.). M3 constituie obiectivul princi-
pal al politicilor monetare, care trebuie să urmărească un agregat ce reflectă cel mai
bine modul în care evoluează mijloacele de plată pe care agenţii financiari sunt
capabili să le mobilizeze cu rapiditate. Separarea dintre diferitele active financiare a
rămas mult timp clară şi stabilă în comportamentele de economisire ale agenţilor non-
financiari. Dar, începând cu anii 1980, liberalizarea şi de reglementarea pieţelor
financiare, multiplicarea produselor propuse publicului (inovări financiare), au atenuat
în mod considerabil distincţia dintre, pe de o parte, moneda şi economisirea lichidă
(conturile pe livrete), şi pe de altă parte, plasamentele pe pieţele financiare; diferitele
forme de deţinere ale monedei în sens strict şi de plasament financiar au devenit din
această cauză substituibile cu uşurinţă între~ele. Aceasta constrânge autorităţile
monetare să supravegheze un agregat care acoperă pe deplin ansamblul instrumentelor
financiare capabile să se transforme în mijloace de plată.
 agregatul monetar M4 sau L cuprinde M3, precum şi economiile con-
tractuale depuse la termen, titlurile de valoare emise de agenţii economici non-bancari
etc.

5.2. Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară este analizată de sistemul economic din punct de vedere al


pieţei monetare că oferta şi cerere de monedă.
Pe piaţa monetară purtătorii ofertei de monedă sunt agenţii economici ale
căror resurse monetare rămân, într-o proporţie mai mare sau mai mică temporar dispo-
nibile precum şi alte instituţii financiar-bancare .

198
Oferta de monedă se manifestă efectiv atunci când moneda părăseşte
depozitul băncilor şi încetează când banii revin în sistemul bancar. Moneda este pusă
în circulaţie de băncile comerciale care creează moneda de cont (scripturală) prin
acordarea de credite agenţilor economici, dar şi de Banca Centrală prin mecanismele
de emisiune, care îi sunt specifice.
Băncile procedează la această creaţie monetară pentru a răspunde nevoilor
de lichidităţi _ ale agenţilor non financiari (menaje, administraţii, întreprinderi). Să
luăm un exemplu: un exportator este plătit în dolari; aceşti dolari nu reprezintă
monedă în România, ci o creanţă asupra unei ţări străine. Exportatorul cere băncii sale
să-i convertească dolarii în lei. Astfel, banca creditează contul său cu o valoare în lei,
punând în circulaţie mijloace de plată suplimentare în schimbul unei creanţe asupra
SUA.
Pieţei monetare îi sunt specifice două tipuri de operaţiuni:
1. operaţiunile de finanţare se referă la acordarea de către bănci a mijloacelor de plată
solicitate de agenţii non financiari;
2. operaţiunile de refinanţare intervin atunci când o bancă se adresează altei bănci
pentru a obţine la rândul său un credit în scopul satisfacerii cererii de monedă, într-o
economie naţională, în cadrul sistemului monetar ierarhizat, Banca Centrală
îndeplineşte funcţia de ultim rezervor de lichidităţi, ea asigurând refinanţarea băncilor
comerciale. .
In general, oferta de monedă reprezintă cantitatea de bani lichizi puşi în
circulaţie şi depinde de o serie de factori, cei mai importanţi fiind:
 volumul emisiunilor efectuate de Banca Centrală;
 volumul depozitelor bancare;
 viteza de circulaţie a banilor;
 politica băncilor comerciale cu privire ia politica de împrumut.
In funcţie de influenţa acestor factori, Banca Centrală şi celelalte bănci parti-
cipă, prin operaţiunile care le sunt specifice, la formarea masei monetare în circulaţie.
Intervenţia Băncii Centrale în tranzacţiile de pe piaţa monetară se referă la trei
categorii de operaţiuni:
1. acoperirea deficitului bugetar;
2. convertibilitatea devizelor în monedă naţională;
3. refinanţarea băncilor comerciale prin remonetizarea creanţelor primare
(rescontarea banilor).
1. Acoperirea deficitului bugetar.

199
Oferta de monedă este suplimentată de Banca Centrală în primul rând pentru
acoperirea nevoilor de resurse financiare ale statului astfel: dacă bugetul de stat este
întocmit cu deficit, pentru acoperirea cheltuielilor administraţiei de stat, trezoreria
(banca statului, casieria statului având ca funcţie gestionarea fondurilor publice şi
centralizarea acestora) emite bonuri de tezaur la care subscriu băncile comerciale;
aceste bonuri subscrise pot fi revândute Băncii Centrale, suma plătită reprezentând
oferta de monedă, respectiv bani puşi în circulaţie sub formă de monedă scripturală
sau numerar.
2. Convertibilitatea devizelor în monedă naţională.
In ceea ce priveşte convertibilitatea devizelor, Banca Centrală sporeşte masa
monetară în circulaţie de fiecare dată când cumpără devizele străine destinate prin
exportul de mărfuri şi diminuează această masă monetară cu ocazia vânzării devizelor
pentru a finanţa importurile pe care le efectuează agenţii economici.
Banca Centrală intervine la formarea ofertei pe piaţa monetară în situaţia în
care băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a putea satisface
cererea de monedă din partea clienţilor săi.
3. Refinanţarea băncilor comerciale prin remonetizarea creanţelor primare
(rescontarea banilor).
In această situaţie au loc operaţiuni de remonetizare a unor creanţe primare
sau de rescontare a cambiei.
Cambia reprezintă denumirea generică atribuită unor documente care fac do-
vada unei creanţe, respectiv dreptul creditorului de a primi de la debitor sumele
datorate din vânzarea pe credit sau alte efecte comerciale. Astfel, dacă un agent
economic deţine una sau mai multe cambii (creanţe) şi are nevoie de bani lichizi se
poate adresa băncilor pentru a obţine un credit, operaţiune cunoscută sub denumirea de
scontare.
Suma reţinută din valoarea cambiei sub formă de dobândă se numeşte rata
sau taxa de scont.
Banca comercială care a realizat scontarea se poate adresa Băncii Centrale
pentru operaţiunea de rescontare sau de remonetizare a creanţelor deţinute în
portofoliul lor. Dobânda percepută de Banca Centrală pentru această operaţiune de re
finanţare a băncilor comerciale se numeşte taxă de rescont.
Scontarea reprezintă o operaţiune de finanţare a agenţilor economici non
financiari, în timp ce rescontarea este o operaţiune de refinanţare a băncilor comerciale
care le dă posibilitatea să-ţi suplimenteze propriile rezerve şi prin aceasta oferta de pe

200
piaţa monetară. De aici rezultă faptul că oferta sau crearea de monedă care modifică
masa monetară este legată în principal de operaţiunile de creditare a agenţilor
economici non financiari: masa monetară sporeşte atunci când băncile comerciale
acordă credite clienţilor săi şi se reduce atunci când clienţii achită creditele obţinute.
Băncile comerciale acordă credite clienţilor săi în condiţiile unor restricţii de rezerve
obligatorii, dar şi pe baza unei bonităţi financiare (capacitatea debitorului de a
rambursa creditul la scadent; cu dobânzile aferente).
Pe baza rezervelor obligatorii, băncile comerciale creează monedă
scripturală, potenţează masa monetară în circulaţie, proces cunoscut sub denumirea de
multiplicare a banilor de cont. Acest mecanism ajută la transformarea numerarului în
bani scripturali (bani de cont) şi invers. Atunci când se formează un depozit la bancă,
are loc transformarea numeralului în bani scripturali. Procesul de multiplicare a
banilor de cont este ilustrat cu ajutorul multiplicatorului banilor de cont.
De exemplu, presupunem că, potrivit legii, nivelul rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale este de 10 %, iar un agent economic decide să depună într-un cont
bancar la o bancă X suma de 10 000 de lei.
Operaţiunea a avut ca efecte: transferarea a 10 000 de lei numerar aflat în
circuit în depozite bancare şi crearea unei mase scripturale de 10 000 de lei. Banca îşi
constituie din această sumă o rezervă de 10 % (1 000 de lei), restul de bani
împrumutându-1 solicitanţilor. Astfel, persoana care a împrumutat suma rămasă de 9
000 de lei o depune la o altă bancă Y etc. ...

Depozite Rezerve Credite


10 000 1 000 9 000
9 000 900 8 100
8 100 810 7 090
- - -
- - -

Procesul de expansiune va continua până când se vor epuiza rezervele noi pe


care s-a bazat creditarea, în exemplul nostru până când suma de 10 000 de lei este
reţinută de banca comercială ca rezervă obligatorie. Rata acestei rezerve fiind de 10 %,
înseamnă că procesul creditării a avut ca efect înlocuirea celor 10 000 lei în numerar
cu 10 000 de lei bani de cont. Astfel spus, pentru fiecare leu introdus în sistemul
bancar băncile comerciale au creat 10 lei depozite la vedere sau monedă de cont. Acest
raport este pus în evidenţă de multiplicatorul banilor de cont sau multiplicatorul

201
creditului (MC). Acesta se determină ca raport între volumul noilor depozite şi cel al
noilor rezerve, fiind egal cu inversul rezervei obligatorii (R):
1
MC 
R
În exemplul nostru, multiplicatorul creditului va fi egal cu 10.
Dacă un client de bancă decide să retragă din contul său curent o sumă în
numerar, rezervele băncii se vor diminua cu această mărime. în concluzie, fiecare
unitate monetară intrată ca rezervă iniţială în sistemul bancar poate crea mai mulţi bani
de cont în măsura în care băncile comerciale utilizează rezervele lor pentru a oferi pe
piaţa monetară credite aducătoare de dobândă.
Pe piaţa monetară, principalii ofertanţi de monedă sunt:
- băncile comerciale: oferă (creează) moneda scripturală prin acordarea de credite;
- Banca Centrală: oferă monedă prin refinanţarea băncilor care au nevoie de credit şi
pentru acoperirea deficitului bugetar de stat;
- casele de economii şi pensii;
- societăţile de asigurare;
- trezoreria: în cazul unui excedat bugetar etc.

Cererea de monedă provine de la agenţi economici care se află în situaţia de


a cheltui mai mult decât propriile lichidităţi, astfel încât, pentru a-şi realiza propriile
interese recurg la împrumuturi.
Reprezintă purtători ai cererii de monedă pe piaţa monetară:
 firmele - în scopul finanţării activităţilor economice;
 trezoreria - în scopul finanţării deficitului bugetului de stat;
 băncile şi alte instituţii financiare - pentru creditele de care au nevoie;
 populaţia - în scopul realizării unor proiecte economico-sociale, etc.

Cererea de monedă depinde de o serie de factori şi anume:


a) volumul total al tranzacţiilor mijlocite efectiv de monedă şi viteza de
circulaţie a acesteia.
Funcţia cererii de monedă îmbracă forma:
1
M  P Y
V
Analizând relaţia de calcul prezentată mai sus, putem desprinde următoarele
concluzii:

202
 masa monetară este o funcţie descrescătoare de viteza de circulaţie a
monedei (V): cu cât moneda circulă mai repede, adică permite finanţarea unui număr
important de tranzacţii, cu atât lichidităţile necesare finanţării schimburilor sunt mai
scăzute;
 masa monetară este o funcţie crescătoare de nivelul general al preţurilor
(P): cu cât preţurile sunt mai ridicate, cu atât vom avea nevoie de mai multe unităţi
monetare pentru a finanţa acelaşi volum al schimburilor;
 masa monetară este o funcţie crescătoare de volumul fizic al bunurilor
economice mărfare (Y): cu cât volumul de activitate este mai ridicat, cu atât agenţii
economici vor avea nevoie de monedă care joacă rolul de intermediar în schimburi;
 de asemenea, masa monetară este o funcţie crescătoare de volumul

valoric al bunurilor economice mărfare  P  Y 


b) amploarea creditului de consum, respectiv raportul dintre vânzări pe datorie şi
plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă;
c) comportamentele agenţilor economici faţă de monedă, sintetizate în intensitatea
înclinaţiei spre lichiditate.
Potrivit lui Keynes, înclinaţia spre lichiditate se întemeiază pe următoarele
mobiluri:
1) mobilul venitului - reprezintă înclinaţia populaţiei de a păstra asupra ei
bani cash, de a nu-i cheltui imediat ce i-au obţinut;
2) mobilul afacerilor - constă în păstrarea banilor lichizi pentru a declanşa
o afacere;
3) mobilul prudenţei sau al precauţiei - reprezintă păstrarea banilor lichizi pentru a
face faţă unor situaţii neprevăzute;
4) mobilul speculaţiei - constă în păstrarea banilor lichizi pentru a-i folosi într-o
speculaţie avantajoasă. ;
Toate aceste mobiluri ale deţinerii de lichidităţi sunt legate de tranzacţiile cu
bunuri materiale şi servicii. '
Având în vedere asemenea mobiluri, Keynes a creat o funcţie a cererii de
monedă notată cu L şi compusă din două elemente: LI şi L2.
Primul element (LI) reflectă primele trei mobiluri şi se modifică
concomitent cu modificarea venitului (Y). Astfel: Ll= LI (Y). Spre deosebire de
analizele neoclasice, abordarea keynesiană în ceea ce priveşte această componentă a
cererii de monedă consideră moneda nu numai un intermediar în schimburi, ci şi
rezervă de valoare, putând fi deţinută în scopuri speculative pe pieţele financiare.

203
Al doilea element (L2) reflectă cererea de monedă pentru obiective
speculative, astfel încât dimensiunea ei se află într-o relaţie invers proporţională cu
rata dobânzii, fiind independentă de mărimea venitului: L2 = f (i) .
Într-adevăr, variaţiile ratei dobânzii determină evoluţia cursului titlurilor de
valoare cu venit fix (obligaţiunilor), influenţând astfel în mod direct stimularea
agenţilor să-şi plaseze lichidităţile lor monetare sau să le păstreze sub formă lichidă,
astfel încât vom întâlni două situaţii:
1 .dacă agenţii anticipează o scădere a cursului, vor prefera să vândă titluri şi
să păstreze monedă, fapt care va antrena o creştere a cererii de monedă;
2. dacă agenţii anticipează o creştere a cursului, vor prefera să cumpere
titluri, renunţând ia monedă, fapt care va antrena o reducere a cererii de monedă.
Ţinând cont de cele două componente ale cererii de lichiditate se obţine o
funcţie globală a cererii de monedă de forma:
Mc - LI (Y) + L2 (i); LI > 0, L2 > 0
La nivelul unei economii naţionale, cantitatea de monedă aflată în circulaţie
se află într-o relaţie directă cu mecanismul de compensare a excedentelor cu deficitele
de monedă, cu creşterea sau diminuarea volumului creditelor, cu cantitatea de bunuri
tranzacţionată pe piaţă etc.

5.3. Analiza echilibrului pe piaţa monetară

Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu monedă, din


confruntarea cererii cu oferta de monedă în funcţie de preţul ei - rata dobânzii (d).
Preţul pe piaţa monetară (rata dobânzii) este influenţat de un sistem de
factori care se pot clasifica în două categorii:
1. factori care determină creşterea ratei dobânzii;
2. factori care determină reducerea ratei dobânzii. In prima categorie de factori se
includ:

a) creşterea costurilor serviciilor bancare;


b) sporirea înclinaţiei spre investiţii;
c) convulsiile sociale etc.

În a doua categorie de factori se includ:


a) sporirea generală a economiilor;

204
b) politicile antiinflaţioniste;
c) creşterea gradului de autofinanţare a firmelor pe baza unei părţi din
profit.
Rata dobânzii are o semnificaţie deosebită în viata economică, fiind un
instrument esenţial al politicii economice.
În cadrul pieţei monetare întâlnim două inter-relaţii:
1. de la cererea şi oferta monetară spre rata dobânzii;
2. de la rata dobânzii spre modificarea cererii şi ofertei pe piaţa monetară.
La un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiţii fiind date, evoluţiile
cererii şi ofertei converg spre realizarea echilibrului pe piaţă monetară.
Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când, la un anumit nivel al
ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită (OM) este egală cu cantitatea de monedă
cerută (CM):

Figura 5.1. Starea de echilibru pe piaţa monetară

Echilibrul pe piaţă monetară este complex şi dinamic.


Faţă de această situaţie de echilibru care rezultă din mişcarea celor două
forţe ale pieţei monetare (cererea şi oferta de monedă), în practică întâlnim mai multe
situaţii dintre care:
1. La o cantitate de monedă oferită dată, cererea de monedă creşte faţă de
situaţia iniţială de echilibru:

Figura 5.2. Modificarea punctului de echilibru ca urmare a creşterii cererii

205
de monedă

În această situaţie are loc o creştere a ratei dobânzii de la d'e0 la d'e1 şi o


creştere a cantităţii de monedă faţă de situaţia iniţială de echilibru de la Me0 la Me1.
Această situaţie poate fi rezultatul creşterii cererii de credite din partea
agenţilor economici în vederea relansării investiţiilor, fapt care poate determina o aco-
perire reală a banilor cu bunuri materiale şi servicii. Dar creşterea ratei dobânzii va
avea ca efect scumpirea creditului, şi efecte negative asupra procesului investiţional.
2. La o cantitate de monedă oferită dată, cererea de monedă scade faţă de
situaţia iniţială de echilibru.

Figura 5.3. Modificarea punctului de echilibru ca urmare a scăderii cererii


de monedă

În această situaţie are loc o reducere atât a ratei dobânzii, cât şi a cantităţii
de monedă fată de situaţia iniţială de echilibru.
Reducerea ratei dobânzii ar putea să însemne o ieftinire a creditelor cu
efecte pozitive asupra procesului investiţional.
3. La o cantitate cerută de monedă dată, cantitatea oferită de monedă creşte
faţă de situaţia iniţială de echilibru.

206
Figura 5.4. Modificarea punctului de echilibru ca urmare a creşterii ofertei de
monedă
Sporirea ofertei de monedă (cererea de monedă nu se modifică) antrenează o
scădere a ratei dobânzii şi o creştere a cantităţii de monedă faţă de situaţia iniţială de
echilibru.
Această situaţie poate să însemne premisele relansării procesului
investiţional, însă condiţia esenţială este ca piaţa să poată permite absorbţia bunurilor.
4. La o cantitate cerută de monedă dată, oferta de monedă scade faţă de
situaţia iniţială de echilibru.

Figura 5.5. Modificarea punctului de echilibru ca urmare a scăderii ofertei


de monedă

În această situaţie are loc o creştere a ratei dobânzii şi o reducere a cantităţii


de monedă tranzacţionată pe piaţă faţă de situaţia iniţială de echilibru.
1
M  P Y
Pornind de la relaţia matematică de calcul a masei monetare: V

echilibrul pe piaţa monetară apare în condiţiile în care oferta reală de bani


egalează cererea reală de bani, respectiv: MV = PY.
Potrivit teoriei cantitative a monedei, cantitatea de monedă determină

207
nivelul general al preţurilor: producţia şi utilizarea factorilor nu sunt afectate de
oscilaţiile cantităţii de monedă aflată în circulaţie.
Astfel, potrivit acestei teorii deoarece V şi Y sunt mărimi exogene, indepen-
dente de cantitatea de monedă, relaţia prezentată mai sus deyine o relaţie directă între
cantitatea de monedă în circulaţie şi nivelul general al preţurilor. O creştere a cantităţii
de monedă în circulaţie (V şi Y sunt constante) determină în mod necesar o creştere a
nivelului general al preţurilor, fapt care conduce la apariţia unui dezechilibru pe piaţa
monetară, dezechilibru cunoscut sub denumirea de inflaţie. Invers, o reducere a
cantităţii de monedă în circulaţie (V şi Y sunt constante) va determina o scădere a
nivelului general al preţurilor, fapt care conduce la apariţia unui fenomen opus inflaţiei
cunoscut sub denumirea de deflaţie.
Cantitatea de monedă pusă în circulaţie la un moment dat trebuie să
răspundă cât mai bine nevoilor reale de bani ale unei economii naţionale, evitându-se
astfel apariţia dezechilibrului pe piaţa monetară.

5.4. Piaţa monetară şi evoluţia masei monetare

Prin operaţiunile care au loc pe piaţa monetară este reglată cantitatea de mo-
nedă solicitată de desfăşurarea activităţii din cadrul unei ţări. Masa monetară nu este şi
nu poate fi considerată constantă; ea creşte sau scade în funcţie de o serie de
împrejurări şi operaţiuni, cele mai importante fiind:

Împrejurări care conduc la creşterea masei Împrejurări care conduc la reducerea


monetare masei monetare
1. creşterea volumului valoric al bunurilor eco- 1. reducerea volumului valoric al bu-
nomice mărfare P  Y nurilor economice mărfare P  Y ;
2. reducerea vitezei de circulaţie a banilor; 2. creşterea vitezei de circulaţie a
banilor;
3. acoperirea deficitului bugetului de stat prin 3. existenţa excedentului bugetar (ve-
intervenţia Băncii Centrale la sesizarea tre- nituri bugetare superioare cheltuielilor
zoreriei; bugetare);
4. convertibilitatea monedelor străine în mone- 4. convertibilitatea monedelor
dă naţională, respectiv acordarea agenţilor naţionale în monedă străină, operaţiune
economici de monedă naţională în schimbul celei prin care Banca Centrală şi alte bănci
străine; oferă monede străine convertibile şi so-

208
licită în schimb monedă naţională;
Operaţiuni care conduc la creşterea masei Operaţiuni care conduc la reducerea
monetare masei monetare
1. ieftinirea creditelor. Creşterea masei 1. scumpirea creditelor;
monetare prin acordarea de credite se poate
realiza de Banca Centrală şi de către orice altă
bancă;
2. emisiunea monetară efectuată de Banca 2. rambursarea creditelor primite an-
Centrală. Această operaţiune este legată de apa- terior de la Banca Centrală de către.
riţia unor nevoi suplimentare de bani generate de Administraţia Centrală şi celelalte
creşterea volumului de bunuri economice pe bănci;
piaţă, de acoperirea deficitului bugetar sau de
cumpărări de valută prin intermediul băncilor
comerciale autorizate şi a caselor de schimb
valutar:
3. schimbul valutar, al monedelor străine con- 3. schimbul valutar al monedelor
vertibile pe monedă naţională. naţionale convertibile pe monedă
străină.

5.5. Analiza funcţionării pieţelor de capital

Piaţa de capital reprezintă o piaţă a titlurilor financiare cu o durată mai


mare de un an şi al cărei obiect îl formează o serie de instrumente cum ar fi:
acţiunile, obligaţiunile şi titlurile de ipotecă,. ,
Rezultatul procesului de economisire a banilor constă, de cele mai multe ori,
în obţinerea unor sporuri de valoare. Pentru realizarea acestui obiectiv, economiile se
transformă din forma lor lichidă, inactivă, în bani activi, respectiv în active.
Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile băneşti
pe care le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri
în viitor.
Activele se pot clasifica în: active fizice (corporale, reale, tangibile) şi active
financiare.
Activele fizice (corporale, reale, tangibile) reprezintă o parte a patrimoniului
unei întreprinderi şi se întâlnesc sub forma bunurilor de capital fix, stocurilor de
capital circulant, terenurilor, locuinţelor, creanţelor etc. ,
Activele financiare reprezintă depozitele monetare şi semimonetare, titluri

209
de valoare pe termen scurt şi lung. Ele pot fi:
- active financiare bancare, care generează dobânzi şi au un grad redus de risc, însă nu
sunt negociabile;
- active financiare nebancare, care se concretizează în titluri financiare, negociabile pe
piaţa financiară secundară.
Din punct de vedere al venitului pe care îl aduc activele se clasifică în:
• active cu venituri fixe (acţiuni privilegiate şi obligaţiuni);
• active cu venituri variabile (acţiuni ordinare).
Deoarece obiectul pieţei de capital îl reprezintă acţiunile, obligaţiunile şi
titlurile de ipotecă, acestea cuprind:
a) piaţa acţiunilor;
b) piaţa obligaţiunilor;
c) piaţa titlurilor de ipotecă.

a) Piaţa acţiunilor este o piaţă pe care se tranzacţionează titluri fiduciare cu-


noscute sub denumirea de acţiuni.
Întreprinderile organizate ca societăţi pe acţiuni ocupă una dintre cele mai
importante poziţii în economia de piaţă. Ele îşi constituie capitalul social prin emiterea
şi vânzarea de acţiuni. Cumpărătorii acestor acţiuni devin acţionari ai întreprinderilor
emitente.
Acţiunea este un titlu de valoare care dovedeşte posesorului ei calitatea de
proprietar asupra unei părţi din capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni.
Acţiunile pot fi:
 privilegiate - li se acordă un dividend fix;
 ordinare - conferă posesorilor lor dreptul la dividende variabile,
proporţional cu mărimea profitului net al societăţilor comerciale pe acţiuni.
Suma înscrisă pe acţiune este valoarea sa nominală şi reprezintă o parte din
capitalul social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni primeşte anual o parte din
profitul net al societăţii pe acţiuni, numită dividend. Dividendul reprezintă un venit
variabil, mărimea acestuia depinzând de profitul disponibil al societăţii pe acţiuni,
numărul de acţiuni deţinute în momentul încheierii exerciţiului financiar, adică al
întocmirii bilanţului şi tipul de acţiuni cumpărate: ordinare sau preferenţiale.
b) Piaţa obligaţiunilor reprezintă o importantă piaţă a activelor financiare
pe
termen lung emise de firme mari, de stat sau de unităţile administraţiei publice

210
locale.
Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care atestă angajarea
unui împrumut. Emitentul (debitorul) este creditat de către obligatar (creditorul).
Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la termenul stabilit (scaden-
ţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual, semestrial) până la scadenţă, o
dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Obligaţiunile sunt emise de firme mari, de stat şi de unităţile administraţiei
locale, însă principalul emitent îl reprezintă statul.
Piaţa obligaţiunilor emise de stat este o piaţă a titlurilor de valoare prin care
se acoperă deficitele bugetare.
Pentru emisiunea acestor titluri sunt antrenate Banca Centrală şi băncile
comerciale. Banca Centrală aplică politica sa prin cumpărarea şi vânzarea de titluri
guvernamentale, în funcţie de aceste operaţiuni reglându-se masa monetară.
Pe piaţa obligaţiunilor de stat mai apar, în calitate de participanţi, şi
societăţile comerciale, instituţiile financiare şi nefinanciare, persoanele fizice şi
investitorii străini.
c) Piaţa titlurilor de ipotecă este o piaţă a titlurilor financiare emise pentru
a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de proprietăţi
(imobile, terenuri etc.), împrumuturile respective fiind garantate chiar cu proprietăţile
achiziţionate.
Piaţa titlurilor de ipotecă este o componentă importantă a pieţei de capital,
înregistrând o amploare deosebită în ţările cu economic de piaţă concurenţială, înce-
pând cu SUA. Prin intermediul acestei pieţe sunt finanţate majoritatea construcţiilor de
locuinţe, de apartamente, de sedii pentru firme, de imobile destinate afacerilor.
Cumpărătorii titlurilor de ipotecă sunt reprezentaţi de băncile comerciale,
societăţile de asigurări, fondurile mutuale, ceea ce dovedeşte importanţa lor din punct
de vedere social.
Analizând comparativ cale două instrumente ale pieţei de capital (acţiunile
şi obligaţiunile), putem desprinde următoarele concluzii:

ACŢIUNEA OBLIGAŢIUNEA
1. reprezintă un titlu patrimonial; 1. reprezintă un titlu de credit;
2. deţinătorul său are calitatea de co- 2. deţinătorul său are calitatea de creditor,

211
proprietar, având dreptul de vot în fiind cunoscut sub denumirea de obligatar;
Adunarea Generală;
3. aduce deţinătorului venituri sub for- 3. aduce deţinătorului dobânzi ferme şi
ma dividendelor şi reprezintă un titlu de reprezintă un titlu de valoare cu venit fix;
valoare cu venit variabil;
4. deţinătorul este supus unor riscuri: 4. riscurile la care este supus deţinătorul
- nu primeşte dividende dacă firma sunt reduse sau chiar nule. Cel mai cunoscut
nu realizează profit; risc este cel de neram-bursare, dar acesta nu
- suportă pierderile, dacă firma este exista în cazul unei garanţii de stat;
lichidată;
5. există atâta timp cât firma funcţio- 5. durata acestora este limitată până la i
nează. scadentă.

Titlurile de valoare pot fi tranzacţionate pe cele două forme ale pieţei fi-
nanciare: piaţa primară şi piaţa secundară.
a) Piaţa financiară primară include emisiunea şi plasarea de titluri
financiare noi. Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar
posesorii de economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea economiilor, a
capitalului bănesc, devenind astfel investitori.
Veniturile obţinute din vânzările efectuate pe această piaţă primară se vor
vira firmelor care emit acţiunile.
Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi reprezintă
valoarea nominală, respectiv suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ ferm. In anumite
condiţii, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste valoarea
nominală, răscumpărarea urmând să se facă la valoarea nominală. Printr-o asemenea
operaţiune de tehnico-financiară se asigură mobilizarea rapidă a unor sume subscrise
în favoarea unui împrumut.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin intermediul
băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de publicitate, precum şi
alte probleme specifice care se ivesc.
b) Piaţa financiară secundară include totalitatea tranzacţiilor cu valori
mobiliare emise anterior. Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja emise şi
vândute în prealabil unor investitori, care se tranzacţionează între aceştia. De
asemenea, există pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active financiare. Firmele
ale căror acţiuni sau obligaţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa secundară nu primesc
nici un fel de venituri din aceste vânzări.

212
Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa valorilor mobiliare. Există
două tipuri de pieţe de valori mobiliare, astfel:
1. pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori;
2. pieţele cel mai puţin formalizate de valori mobiliare OTC sau pieţele
interdealeri.
1. Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori sunt unităţi
în cadrul cărora se tranzacţionează valorile mobiliare listate (permise). Părţile
contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri. Aceştia efectuează tranzacţii prin
intermediul agenţilor de schimb numiţi brokeri, care execută ordinele clienţilor lor,
prin respectarea unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi bine cunoscute.
De obicei, bursele de valori sunt organizate ca societăţi pe acţiuni, având un
organism de conducere operativă ales numit Consiliul Bursei sau Comitetul de
Guvernatori.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie formarea cursu-
lui (preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte considerabil de valoarea nominală
a acestora.
Cursul se stabileşte într-o manieră specifică (numită cotare) şi serveşte la
realizarea a două tipuri principale de operaţiuni bursiere: la vedere; la termen. Me-
canismul de formare a cursului titlurilor financiare, respectiv al preţului pe piaţa
financiară reprezintă o problemă complexă, ţinând seama de ansamblul factorilor care
îl influenţează.
Modificarea cursului titlurilor de valoare are la bază raportul cerere-ofertă
de titluri, fiind influenţată de o serie de factori de natură economică sau extra
economică, şi anume:
a) mărimea venitului - există o relaţie pozitivă între mărimea venitului adus de titluri
şi cursul acestora;
b) dinamica ratei dobânzii în economie - se află într-o relaţie negativă cu nivelul
cursului valorilor mobiliare. în condiţiile creşterii ratei dobânzii, agenţii pot prefera
plasamente ale economiilor în sistemul bancar şi nu cel al capitalurilor.
Relaţia dintre venitul titlului (V), rata dobânzii (d')şi cursul titlului (C) poate
fi exprimată matematic astfel:
V
C
d
c) procesul inflaţionist, respectiv creşterea preţurilor în economie poate conduce la
creşterea cursului titlurilor de valoare;

213
d) conjunctura economică poate influenţa cursul titlurilor de valoare. Dacă economia
se confruntă cu o stare de recesiune, cursul poate scădea brusc, o dată cu diminuarea
profiturilor firmelor emitente. In condiţii de expansiune economică, când veniturile
agenţilor cresc, cursurile au o evoluţie ascendentă.
e) stabilitatea socio-politică poate favoriza cererea de titluri şi, prin urmare creşterea
cursului, în timp ce instabilitatea socio-politică conduce la reducerea cursului titlurilor
de valoare.
În România există două forme ale pieţei financiare secundare:
- bursa de valori;

- piaţa RASDAQ, pentru firmele neadmise la bursă.


2. Pieţele cel mai puţin formalizate de valori mobiliare OTC sau pieţele
interdealeri reprezintă orice facilitate care înlesneşte tranzacţiile oricăror valori
mobiliare, care nu au loc pe pieţele bursiere organizate. Asemenea facilităţi sunt:
un număr relativ mic de brokeri care posedă stocuri de valori mobiliare OTC
(over the counter sau „peste tejghea") şi despre care se spune că sunt „creatori de
piaţă" în sectorul valorilor mobiliare în care tranzacţionează; un număr mare de
alt gen de brokeri, care acţionează ca agenţi între primul tip de brokeri şi investitori;
computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc comunicarea dintre
brokeri.
Pe piaţa financiară se confruntă două forţe: cererea şi oferta de titluri
financiare:
Cererea de titluri financiare provine din partea posesorilor de capital bănesc
care solicită titluri de valoare în scopul de a deveni prin aceasta investitori.
Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora, cum ar
fi: organizaţii economice, bănci, case de economii, societăţi de asigurări, populaţie etc.
Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea acestora de
a genera venituri în viitor. In acest sens o importanţă deosebită o prezintă indicatorul
valoarea economică a unui activ, care relevă capacitatea lui de a genera, pentru
posesor, venit în viitor. Trebuie avut în vedere faptul că o cantitate de bani obţinută în
prezent are o valoare mai mare decât o cantitate egală de bani ce se obţine în viitor. De
aceea, se realizează actualizarea valorii economice a unui activ financiar, adică
estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe baza unei rate de actualizare. Astfel,
valoarea economică a unui activ financiar, altul decât un depozit monetar sau
semimonetar, are relevanţa unui cost de oportunitate.
Decizia de a investi într-un activ pe termen lung este influenţată de diferiţi
214
factori cum ar fi:
- preţul activului, în sensul că acesta se compară cu valoarea economică a
activului;
- valoarea economică netă, care se determină ca diferenţă între valoarea
economică a activului şi preţul său;
- randamentul activului, care se realizează prin compararea valorii
economice a activului, cu preţul său;
- riscul activului: acesta reflectă situaţiile în care anticipările nu sunt
unice, însă pot fi apreciate probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.
Toţi aceşti factori constituie un fundament ştiinţific pentru evaluarea cererii
şi ofertei de active financiare pe termen lung, contribuind la elaborarea şi aplicarea
unor decizii profitabile pentru vânzătorii şi cumpărătorii care operează pe pieţele de
capital.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa de valori, se
poate realiza prin două operaţiuni:
1. Operaţiunile la vedere - presupun schimbarea titlurilor financiare pe bani
în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat);
2. Operaţiunile la termen - sunt operaţiuni speculative în cadrul cărora unul
dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar celălalt pierde, în funcţie de evoluţia
cursului până la scadenţă. Astfel:
 vânzătorul acţionează conform principiului: vinde azi
scump şi cumpără mâine ieftin. El speră ca, până la scadenţă, cursul
titlului financiar să scadă, şi astfel va câştiga, fiind considerat un
jucător à la baisse;
 cumpărătorul acţionează conform principiului: cumpără
azi ieftin şi vinde mâine scump. El speră că se va mări cursul titlului
financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător à la hausse.
Realitatea economiei cu piaţă concurenţială demonstrează că funcţionează
două categorii de pieţe: pieţele spot şi pieţele futures.
Aceste categorii diferă prin modul în care titlurile financiare sunt cumpărate
sau vândute, adică, fie cu livrare pe loc (de fapt în câteva zile), fie cu livrare la o dată
viitoare, cum ar fi şase luni sau un an de la data tranzacţionării. Pieţele futures (care
pot să includă şi pieţele de opţiuni - options) au o importanţă din ce în ce mai mare.
Funcţionalitatea pieţelor de capital ţine seamă de tendinţele ce au loc în ca-
drul lor, sub influenţa unor factori interni şi externi specifici perioadei actuale, care
215
decurg din evoluţia economică, pe baza progresului tehnico-ştiinţific, din
perfecţionările legislative şi de reglementare, precum şi din modificările fundamentale
în natura relaţiilor economice şi financiare.
Asemenea tendinţe vizează, în special:
 Globalizarea vieţii economice. Aceasta înseamnă că
pieţele de capital au devenit internaţionale, iar pentru a fi competitive la
acest nivel este nevoie de sume semnificative de capital financiar.
 Creşterea importanţei pieţelor financiare internaţionale.
Aceasta trebuie să o apreciem ţinând seama de faptul că, baza de capital
necesară pentru a finanţa tranzacţii de subscriere mai mari, atât pe plan
intern, cât şi internaţional, este mult mai ridicată decât suma care poate
fi generată intern. Pentru aceasta sunt necesare dereglementări
semnificative, prin dezintegrarea barierelor artificiale dintre diferitele
instituţii puternice ale pieţelor de capital, ca şi realizarea chiar a unor
fuziuni între acestea.
In prezent, pieţele financiare se confruntă cu schimbări fundamentale.
Reglementările se schimbă, iar forţele economice şi financiare explodează în direcţii
diferite, ceea ce influenţează profund deciziile de investiţii şi finanţare ale societăţilor
comerciale. In acest context, funcţionalitatea pieţelor de capital devine tot mai
importantă, pe măsură ce mecanismul este tot mai dinamic şi complex.

CAPITOLUL 6

INFLAŢIA – DEZECHILIBRUL PE PIAŢA MONETARĂ

216
6.1. Geneza şi natura inflaţiei

Inflaţia este o componentă a mecanismului de funcţionare a economiilor de


piaţă. In ceea ce priveşte natura inflaţiei, există mai multe puncte de vedere:
- în gândirea keynesiană, inflaţia este apreciată în legătură cu fluxurile macro
economice reale. Astfel, „odată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină,
orice încercare de a spori în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere
nelimitată a preţurilor curente, oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum, adică ne
vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică;
- promotorii neoliberalismului monetarist explică inflaţia pe baza confruntării dintre
nivelurile indicatorilor macroeconomici în expresie reală şi indicatorii
macroeconomici în expresie nominală. Banii au o importanţă considerabilă pentru
întreţinerea nivelului şi dinamicii indicatorilor macroeconomici nominali, dar nu şi
pentru cei reali. Astfel, atunci când mărimea indicatorilor nominali este mai mare
decât cea a indicatorilor reali, ne aflăm într-o situaţie de inflaţie.
Pornind de la aceste puncte de vedere, specialiştii sunt de acord că inflaţia
este un dezechilibru macroeconomic cu caracter monetar caracterizat printr-o creştere
generalizată (de regulă de durată) a preţurilor şi o reducere a puterii de cumpărare a
unităţii monetare.
Creşterea generalizată şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor este
diferenţiată pe categorii de bunuri economice şi servicii ale factorilor de producţie
(bunuri de consum, bunuri de capital, salarii, preţuri ale activelor reale, monetare,
financiare). Trebuie reţinut, faptul că, nu orice creştere de preţ înseamnă inflaţie. Este
vorba despre o creştere anormală, permanentă, cumulativă şi neuniformă a preţurilor.
Conceptul de creştere normală a preţurilor a evoluat în timp astfel:
- în anii '50, creşterea de 1-2 % pe ana preţurilor era considerată normală,
orice creştere care depăşea acest interval fiind considerată inflaţie;
- în anii '60-'70 creşterea de 3-4 % pe an a preţurilor era considerată normală;
- în prezent se consideră normală o creştere de 5 % pe an a preţurilor.

6.2. Măsurarea şi formele inflaţiei

Problema măsurării inflaţiei este o problemă dificilă şi controversată. Pentru


măsurarea inflaţiei pot fi utilizaţi o serie de indicatori, şi anume: indicele general al

217
preţurilor (IGP), indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC), indicele costului vieţii,
scăderea puterii de cumpărare a banilor etc.
Deoarece indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB (PNB) măsoară şi
caracterizează evoluţia preţurilor bunurilor finale care se cuprind în metodologia de
calculul a indicatorilor macroeconomici de rezultate PIB sau PNB, acesta nu exprimă
direct rata inflaţiei din punct de vedere al menajelor (populaţiei). De aceea, cel mai
utilizat indicator pentru măsurarea inflaţiei este indicele preţurilor bunurilor de
consum (IPC). Acesta se determină pe baza unui „coş de bunuri" (materiale şi servicii)
de consum care cuprinde: bunuri alimentare, bunuri nealimentare (de uz curent şi
folosinţă personală - îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de toaletă etc.), bunuri de
folosinţă îndelungată (produse electrocasnice, automobile, locuinţe etc.), precum şi
servicii de transport, învăţământ, sănătate etc. IPC este un indicator sintetic care
măsoară evoluţia preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor consumate de
populaţie într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Dacă raportăm 1 la IPC, obţinem puterea de cumpărare a populaţiei.
Aceasta exprimă cantitatea de mărfuri ce se poate cumpăra cu o unitate
monetară într-o anumită perioadă de timp.
Dezechilibrul pe piaţa monetară îmbracă mai multe forme:
a) ca ordine de mărime, dezechilibrul pe piaţa monetară se apreciază:
a1) în expresie absolută - ca o creştere a masei monetare peste nevoile reale
ale economiei, având drept consecinţă deprecierea monedei naţionale şi creşterea
generalizată a preţurilor;
a2) în expresie relativă - ca rată a inflaţiei, unde rata inflaţiei se calculează
conform relaţiei:
Ri(%)=IPC(%)-100; sau
Ri(%) = IGP(%)-100
b) după intensitatea ratei inflaţiei, inflaţia îmbracă următoarele forme:
b1) inflaţia târâtoare, liniştită (moderată) - se caracterizează printr-o rată a
inflaţiei de o cifră, respectiv un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de consum de
pană la 3%. Este un fenomen care se datorează politicilor de stabilizare. Ca regulă
generală, în condiţii de inflaţie târâtoare, productivitatea factorului muncă are o
dinamica superioară dinamicii salariului nominal, iar PNB (PIB real) cunoaşte evoluţii
ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici;
b2) inflaţia deschisă - se caracterizează printr-o creştere generalizată a preţu-
rilor mai mică de 10 % anual, dar superioară celei de 3%. Atunci când este resimţită

218
această formă de inflaţie, în economie se impune necesitatea adoptării unor măsuri şi
programe antiinflaţioniste , în scopul protejării populaţiei de unele efecte negative.
Această formă de inflaţie este caracteristică ţărilor în dezvoltare şi fostelor ţări aflate
în procesul de tranziţie la economia de piaţă;
b3) inflaţia galopantă - se caracterizează printr-o rată a inflaţiei de două cifre,
respectiv o creştere a preţurilor de consum care depăşeşte 10 %. In aceste condiţii, are
loc o reducere a puterii de cumpărare a banilor, viteza de rotaţie a banilor se
accelerează rapid, rata dobânzii creşte rapid, fiind încurajate operaţiunile speculative.
Posesorii de monedă naţională îşi păstrează asupra lor doar cantitatea de monedă strict
necesară tranzacţiilor cotidiene; sunt descurajate investiţiile şi încurajat procesul de
economisire, economiile fiind orientate spre plasamente în active reale (case, terenuri,
obiecte de artă);
b4) hiperinflaţia - este o formă excesivă a inflaţiei, fiind caracterizată printr-
o rată a inflaţiei de trei cifre. în aceste condiţii, cererea de monedă naţională scade
considerabil, iar salariul real al unei persoane se reduce. ,
După cel de-al doilea război mondial, hiperinflaţia a fost un fenomen izolat,
fiind întâlnit în unele ţări foste comuniste aflate în procesul tranziţiei la economia de
piaţă.
B5) stagflaţia - caracterizează acea situaţie din economia unei ţări concretiza-
tă într-o inflaţie deschisă, însoţită de stagnare economică. Rata şomajului este foarte
ridicată, PNB (PIB) în termeni reali stagnează sau chiar se reduc, fapt care conduce la
apariţia fenomenului de recesiune în economie;
b6) slumpflaţia - se caracterizează printr-o scădere a PNB (PIB) real, şomaj
cronic de masă şi hiperinflaţie. Această formă a fost caracteristică ţărilor dezvoltate în
perioada şocului petrolier şi în toate fostele ţări comuniste în perioada de reformă şi
tranziţie la economia de piaţă .
în legătură cu relaţia dintre rata inflaţiei şi creşterea PIB, literatura de
specialitate abordează şi problema creşterii economice. în acest sens, se pot contura
două tipuri de creştere economică:
1) creşterea economică neinflaţionistă - caracterizează acea situaţie în care ritmul
creşterii economice depăşeşte rata inflaţiei. Se caracterizează printr-o rată înaltă a
creşterii economice şi o inflaţie târâtoare. Se apreciază că o creştere moderată şi
controlată a preţurilor impulsionează investiţiile în procesele de modernizare şi
retehnologizare, de unde rezultă o creştere a PNB real, a producţiei naţionale şi
reprezintă un factor stimulativ pentru procesul de creştere economică. Creşterea

219
economică neinflaţionistă este o formă sănătoasă de evoluţie a economiei
caracterizând ţările dezvoltate în anii '50-'60;
2) creşterea economică inflaţionistă - caracterizează acea situaţie în care rata inflaţiei
depăşeşte ritmul creşterii economice, înregistrându-se o reducere a PNB real. Este o
situaţie care a determinat evoluţia economică a SUA în anii 1971-1980, când ritmului
de creştere a PIB de 1,7 % i-a corespuns o creştere a preţurilor de consum care a
oscilat în intervalul 5,8-12,6 %.

6.3. Indicele costului vieţii - instrument de măsurare a inflaţiei

Costul vieţii este o noţiune eu un conţinut complex, reprezentând totalitatea


cheltuielilor necesare pentru achiziţionarea de către menaj e a bunurilor (alimentare şi
nealimentare) şi a serviciilor necesare asigurării traiului într-o perioadă determinată. In
practică, costul vieţii este cel mai frecvent utilizat în procesul de indexare a salariilor,
măsurând, totodată, gradul de erodare a puterii de cumpărare a salariilor, utilizând, în
acest sens, cercetarea selectivă a bugetelor de familie.
Indicele costului vieţii este un indicator economic important, care reflectă
un aspect esenţial al nivelului de trai şi calităţii vieţii, al stării economice a
unei ţări. Cel mai adesea, indicele costului vieţii se prezintă ca un indice al preţurilor,
în special al preţurilor de consum.
În esenţă, indicele costului vieţii măsoară o modificare a preţurilor bunurilor
de consum şi serviciilor din perioada curentă faţă de perioada de bază. Cel mai bine, el
poate fi exprimat ca un indice al preţurilor şi, având în vedere că se referă la costul
vieţii, la un standard de viaţă, ca un indice al preţurilor bunurilor de consum.
Acesta oferă, în fapt, estimarea cea mai bună a indicelui costului vieţii ca o
măsură a variaţiei relative a cheltuielilor de consum.
Pentru a răspunde cerinţelor impuse de protecţia socială a populaţiei şi
creşterea inevitabilă a costului vieţii, se impune necesitatea găsirii unor răspunsuri la
câteva probleme metodologice şi de principiu referitoare la modul de calcul al
indicelui costului vieţii. In prezent, Institutul Naţional de Statistică utilizează pentru
calculul indicelui preţurilor de consum al populaţiei următoarele elemente:
- un „coş" de mărfuri (alimentare şi nealimentare) şi servicii reprezentative, care
acoperă practic toate grupele de produse; acest „coş" urmăreşte să caracterizeze
structura consumului populaţiei, evaluată pe baza cercetării selective a bugetelor de
familie;

220
- se înregistrează numai preţurile pentru mărfurile efectiv vândute, respectiv tarifele
pentru serviciile efectiv prestate, în câteva sute de puncte fixe de vânzare din întreaga
ţară;
- nu se iau în calcul autoconsumul de bunuri şi servicii (utilizarea rezultatelor din
producţia proprie a gospodăriei familiale), precum şi cheltuielile sub formă de
impozite, taxe, amenzi, dobânzi plătite la credite, rate de asigurare, depuneri şi
dobânzi la CEC, cheltuieli de participare la jocuri de noroc etc.
Aceste aspecte prezentate mai sus ridică problema unei analize critice referi-
toare la volumul de cuprindere a indicatorului.
Problema stabilirii „coşului" de produse şi servicii care stau la baza
calculului indicelui este delicată, fie şi numai dintr-un punct de vedere: nu pot fi
incluse toate bunurile şi serviciile, întrucât în mod obiectiv nu toate au caracter de
reprezentaţi vitale pentru consumul populaţiei la un moment dat.
Totodată, se pun probleme legate de necesitatea asigurării comparabilităţii în
timp a elementelor luate în calcul. Trebuie avut în vedere faptul că este posibil să
apară multe produse noi, care în perioadele anterioare nu intrau în structura
consumului, tot aşa cum alte produse îşi vor diminua ponderea sau chiar vor dispărea.
In acest context, trebuie analizat care poate fi procentul maxim de, modificare pe care
îl poate „suporta" coşul de produse şi servicii, pentru a-şi păstra caracteristicile de
comparabilitate în timp. În practica statistică, există mai multe metodologii adecvate
pentru calculul IPC.
De exemplu, în România, indicele preţurilor bunurilor de consum se
calculează conform relaţiei:
n

q 0i p1i
IPC  i 1
n

q 0i p 0i
i 1 unde:
q = cantitatea de bunuri mărfare;
p = preţurile unitare;
i = ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetele de familie
ale salariaţilor, pensionarilor etc.;
q0ip1i = cheltuielile de consum ale populaţiei cu cantităţile cumpărate în pe-
rioada de bază;
q0ip0i = cheltuielile de consum ale populaţiei cu cantităţile cumpărate în pe-
rioada de bază, dar la preţurile perioadei curente;

221
0 = perioada de bază;
1 = perioada curentă.
Rezultatul IPC poate fi interpretat astfel: de câte ori au crescut în medie
preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor cumpărate de populaţie sau de câte ori au
crescut cheltuielile din perioada curentă faţă de perioada de bază aferente aceluiaşi coş
de mărfuri şi servicii.
Indicele preţurilor de consum reprezintă principalul instrument de măsurare
al inflaţiei, deoarece calcularea acestui indice beneficiază de o bază informaţională
foarte larga, iar inflaţia este percepută de către consumatori, în primul rând, prin
creşterea preţurilor bunurilor corporale şi al sporirii tarifelor serviciilor.
Dacă la prima vedere indicele preţurilor de consum are doar un conţinut pur
statistic, de observare şi calculare a evoluţiei preţurilor, în realitate, acesta are un
pronunţat conţinut social-economic.

6.4. Cauzele inflaţiei


In prezent nu există o teorie general acceptată cu privire la cauzele inflaţiei.
Potrivit lui Paul Samuelson „inflaţia, ca şi bolile, apare din motive diverse". Anumite
procese inflaţioniste provin din partea cererii, altele din partea ofertei, dar o
caracteristică esenţială a inflaţiilor moderne este aceea că odată ce s-au declanşat sunt
greu de oprit. Creşterea nejustificată, fără fundament economic, a veniturilor unor
categorii de agenţi economiei, deficitele bugetului de stat, deficitele balanţelor
comerciale, creşterea costurilor, deprecierea monedei naţionale şi reducerea ofertei de
bunuri mărfare reprezintă împrejurări care pot declanşa, amplifica şi întreţine procesul
inflaţionist.
Din perspectiva proceselor care o declanşează, inflaţia poate fi:
- inflaţie prin cerere;
- inflaţie prin costuri;
- inflaţie structurală;
- inflaţie prin monedă.
Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii agregate (brusc, sub forma de
şoc) în faţa căreia oferta agregată rămâne indiferentă. Astfel la o ofertă agregată dată,
cererea agregată creşte faţă de situaţia iniţială de echilibru:

222
Figura 6.1. Diagrama inflaţiei prin cerere

Ca atare, curba cererii agregate se deplasează spre dreapta, ceea ce conduce


la un nou punct de echilibru Et caracterizat printr-un PNB real efectiv mai mare şi o
creştere a nivelului general mediu al preţurilor.
Cele mai importante cauze care determină excesul cererii globale (agregate)
sunt:
1) creşterea înclinaţiei spre consum şi scăderea înclinaţiei spre
economisire;
2) creşterea cheltuielilor neproductive (mai ales a celor militare);
3) creşterea excesivă a salariilor fără a avea o acoperire reală în volumul
de bunuri economice mărfare;
4) creşterea demografică susţinută.
Aceste cauze generează în economie un exces de cerere globală care, în con-
diţiile unei oferte globale date, echilibrează piaţa prin creşterea preţurilor, s
Inflaţia prin costuri, apare în situaţia în care costurile de producţie cresc in-
dependent de cererea agregată. In condiţiile confruntării cu o creştere a costurilor,
firmele vor răspunde printr-o creştere a preţurilor de vânzare şi o reducere a volumului
activităţii lor economice.
Astfel, o majorare a costurilor medii şi a costurilor marginale va conduce la
o restrângere a ofertei agregate, aceasta deoarece, dacă preţurile factorilor de producţie
cresc, întreprinderile vor achiziţiona cantităţi mai mari de factori de producţie pe
seama cărora se asigură oferta agregată. In această situaţie, PNB real scade, ceea ce
conduce la ruperea echilibrului cererii agregate cu oferta agregată.

223
Figura 6.2. Diagrama inflaţiei prin costuri

Ca atare, curba ofertei agregate se deplasează spre stânga, ceea ce conduce


la un nou echilibru Ei caracterizat printr-un PNB real efectiv mai mic şi o creştere a
nivelului general mediu al preţurilor.
Inflaţia prin costuri se fundamentează pe baza legăturilor care există între
nivelul costurilor, comportamentul întreprinzătorilor şi eficienţa utilizării factorilor de
producţie.
Inflaţia prin costuri poate fi generată de:
- importul de materii prime la costuri ridicate în condiţiile deprecierii
monedei naţionale;
- pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere;
- amortizarea accelerată, de frica uzurii morale, care nu poate fi
compensată de randamentele capitalului;
- presiunea fiscală (practicarea unei politici monetare şi fiscale
expansive);
- revendicări din partea sindicatelor şi patronatului pentru creşterea
veniturilor nominale, soldate cu majorarea costurilor unitare.
Astfel, ca urmare a existenţei unui proces inflaţionist se impune necesitatea
sporirii veniturilor. Sporirea veniturilor antrenează majorări ale costurilor unitare, care
la rândul lor generează noi creşteri de preţuri. Aceste creşteri vor declanşa un nou
proces inflaţionist.
Inflaţia structurală presupune o situaţie gravă din economie în care cererea
agregată şi oferta agregată se modifică în sens contrar: ca regulă, cererea agregată
creşte şi oferta agregată scade. Inflaţia structurală este o continuare a inflaţiei prin
cerere şi a inflaţiei prin costuri:

224
Figura 6.3. Diagrama cererii structurale

Se observă că la o creştere a cererii agregate şi o scădere a ofertei agregate


se realizează un nou punct de echilibru Ej caracterizat printr-un PNB real efectiv egal
şi o creştere a nivelului general mediu al preţurilor.
Inflaţia prin monedă - în legătură cu această formă de inflaţie Milton
Friedman (reprezentant de seamă al şcolii monetariste) afirmă: „Inflaţia este în-
totdeauna un fenomen monetar de care răspunzător este statul." Concluzia lui
Friedman este că pentru a controla acest fenomen, pentru a-1 ţine în frâu, trebuie
ca emisiunea suplimentară de bani să fie efectuată în limitele ritmului de creştere
a PIB pe locuitor. Această concepţie a lui Friedman se înscrie în curentul moneta-
rist al gândirii economice şi explică inflaţia prin monedă pe baza următoarelor
cauze:
1. finanţarea necontrolată, prin deficite bugetare, a cheltuielilor publice;
2. dezvoltarea exagerată a creditelor bancare după principiul creditului
ieftin care ar trebui să stimuleze investiţiile. Insă, dacă creşte ponderea creditelor ne-
performante, iar investiţiile nu sunt puse în funcţiune la timp, atunci se produce un nou
puseu inflaţionist;
3. intrarea în circulaţie a banilor care au fost retraşi din circulaţie prin
păstrarea lor sub formă de rezerve, în special de către populaţie;
4. adoptarea unei politici salariale nefundamentată pe criterii economice;
 P Y 
V  
5. scăderea vitezei de rotaţie a banilor  M .

6.5. Consecinţele inflaţiei

Generată de mecanismele de funcţionare ale economiei de piaţă, inflaţia are


efecte ample, care diferă de la o persoană la alta, în funcţie de intensitatea acesteia, de

225
politicile economice promovate precum şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi
controla procesul inflaţionist. Analiza efectelor inflaţiei este o operaţiune dificilă
deoarece:
- intensitatea efectelor depinde de intensitatea inflaţiei, de tipologia
acesteia;
- efectele inflaţiei sunt contradictorii: sub anumite aspecte ea favorizează
anumiţi agenţi economici şi îi defavorizează sub alte aspecte;
- unii agenţi economici câştigă de pe urma inflaţiei, alţii pierd.
Consecinţele inflaţiei se pot împărţi în:
a) Consecinţe asupra consumului, economisirii şi investiţiilor.
Ca urmare a inflaţiei se depreciază moneda naţională şi se măreşte ritmul
cumpărării de bunuri de refugiu (bunuri de folosinţă îndelungată, aur etc.). Ca urmare
a inflaţiei se descurajează economisirea, consumatorii preferând satisfacţiile prezente
celor viitoare. Totuşi, în condiţii de inflaţie, se produce fenomenul de economisire, dar
pe termen scurt şi cu caracter speculativ. întreprinzătorii nu se lansează în proiecte de
investiţii ample şi de lungă durată, aceştia preferând investiţiile pe termen scurt şi risc
redus;
b) Consecinţe asupra gestiunii întreprinzătorilor. în această situaţie:
- inflaţia devalorizează capitalurile;
- în condiţii de inflaţie, se încurajează practica amortizării accelerate de
teama uzurii morale şi din dorinţa de a recupera mai rapid banii investiţi;
- întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze tot mai mult, fapt care
conduce la o viteză de creştere excesivă a creditului bancar, pe baza căruia are loc un
proces de autoîntretinere a inflaţiei;
c) Consecinţe asupra repartiţiei veniturilor.
Această consecinţă se află sub zodia următoarei aprecieri: „Inflaţia îi
îmbogăţeşte pe cei care au şi îi sărăceşte pe cei care nu au." Inflaţia produce o
diferenţiere a veniturilor peste normalitate. Ca urmare, cei mai afectaţi de procesul
inflaţionist sunt cei cu venituri mici şi fixe (consumatorul final va suporta toate
consecinţele inflaţiei). Inflaţia redistribuie veniturile şi avuţia de la persoane cu
venituri mici şi cu poziţii slabe în sistemul economic spre cele care deţin puterea
economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari. Dar inflaţia nu acţionează numai
într-un singur sens, cel al efectelor negative, numeroşi agenţi economici putând obţine
avantaje substanţiale de pe urma inflaţiei. în această situaţie se află debitorii, care, ia
contactarea creditelor, primesc sume ce reprezintă, în funcţie de preţurile existente

226
atunci, o anumită putere de cumpărare, iar la restituire sumele respective reprezintă, în
condiţiile preţurilor majorate de inflaţie, o putere de cumpărare mai mică.
De asemenea, de pe urma inflaţiei câştigă agenţii economici care-şi conver-
tesc disponibilităţile băneşti în valută şi le transformă, după un timp, în monedă
naţională.
d) Consecinţe asupra folosirii forţei de muncă.
Inflaţia este preţui plătit pentru fericirea de a ocupa un loc de muncă. In
condiţiile inflaţiei, una dintre căile de rentabilizare a întreprinderilor constă în
reducerea numărului de salariaţi, cu consecinţe negative asupra gradului de ocupare a
forţei de muncă.
e) Consecinţe asupra balanţei de plaţi externe a unei ţări.
In condiţiile inflaţiei preţurile nu mai joacă rolul de orientare a agenţilor
economici, deoarece acestea sunt deformate de deprecierea banilor. Ca urmare, inflaţia
antrenează importuri masive pentru a umple golurile lăsate de producţia naţională;
inflaţia deteriorează soldul balanţei comerciale, deoarece exporturile devin mai dificile
iar importurile mai atractive, de unde rezultă deficitul balanţei comerciale (exporturile
inferioare importurilor, respectiv un export net negativ).
f) Consecinţe asupra problemelor sociale.
Inflaţia accentuează diferenţierea socială şi introduce un grad sporit de
incertitudine şi nelinişte în rândurile populaţiei, salariaţii, organizaţi în sindicate, reu-
şind să obţină indexări de salarii.
Efectele negative ale inflaţiei suportate de majoritatea agenţilor economici,
de anumite grupuri sociale precum şi de societate în ansamblul ei sunt denumite
costuri ale inflaţiei.
Redistribuirile de venituri, înrăutăţirea nivelului de trai pentru unele
categorii ale populaţiei, frânarea procesului de economisire şi investiţii, creşterea ratei
şomajului sunt principalele elemente care conturează costurile sociale ale inflaţiei.

6.6. Politici antiinflaţioniste

Pornind de la analiza efectelor inflaţiei, specialiştii au fundamentat un set de


politici macroeconomice pentru combaterea acestui fenomen. După obiectivele
urmărite, politicile antiinflaţioniste au în vedere:
a) adoptarea unor măsuri care vizează prevenirea sau reducerea efectelor
negative pe care le suportă unii agenţi economici de pe urma inflaţiei;

227
b) adoptarea unor măsuri care vizează reducerea inflaţiei prin minimizarea
costurilor acesteia.
In prima categorie se include, ca măsură antiinflaţionistă, indexarea
salariilor şi a altor categorii de venituri. Indexarea are ca obiectiv compensarea puterii
de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri
fixe.
Indexarea presupune o creştere a veniturilor fie cu acelaşi procent de
creştere a inflaţiei (indexare totală), fie cu un procent mai mic (indexare parţială).
Indexarea totală este practicată foarte rar.
Indexarea parţială presupune indexarea veniturilor Cu o anumită cotă pro-
centuală din rata inflaţiei. Se practică mai multe forme de indexare parţială:
a) indexarea cu limită inferioară - presupune că indexarea are loc numai
dacă creşterea preţurilor atinge o anumită rată (3 %). Majorările de preţuri mai mici
decât acest procent nu se compensează;
b) indexarea cu limită superioară - presupune o indexare a veniturilor cu
10% dacă preţurile bunurilor de consum înregistrează o majorare mai mare de 10% pe
an;
c) indexarea fixă în raport de inflaţia variabilă - la încheierea contractelor
colective de muncă nu se cunoaşte cu certitudine evoluţia inflaţiei, de aceea se
stabileşte o indexare trimestrială sau semestrială a veniturilor cu un anumit procent din
creşterea preţurilor. Această formă de indexare diminuează acţiunile sociale
revendicative.
Indexarea este, în esenţă, o măsură de protecţie socială.
A doua categorie de măsuri antiinflaţioniste vizează acţiuni de politică
economică diferite în funcţie de condiţiile concrete din economie: reducerea cererii
agregate, stimularea ofertei agregate. Obiectivele acestor măsuri se concretizează în:
1) reducerea vânzărilor în rate;
2) îngheţarea salariilor (de regulă, se recomandă îngheţarea salariilor odată
cu îngheţarea preţurilor);
3) încurajarea procesului de economisire prin creşterea dobânzilor;
4) creşterea impozitelor şi a taxelor directe;
5) reducerea cheltuielilor publice;
6) scumpirea creditului care se acordă firmelor prin creşterea ratei
dobânzilor .
Pornind de la viziunea lui Milton Friedman cu privire la inflaţie, pentru

228
reducerea procesului inflaţionist se impune adoptarea unei politici monetare restricti-
ve. Este vorba despre un ansamblu de măsuri care vizează reducerea masei monetare,
şi anume:
- creşterea rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale;
- scumpirea creditelor prin creşterea ratei dobânzilor;
- acţiuni pe piaţa schimburilor valutare (convertibilitatea monedei
naţionale în monedă străină convertibilă);
- reducerea deficitelor bugetare.
Dat fiind faptul că fiecare măsură de combatere a inflaţiei are un efect
pozitiv în domeniul temperării creşterii preţurilor, dar poate provoca efecte negative în
alte domenii (producţie, consum, investiţii) se recomandă adoptarea unui pachet de
masuri antiinflaţioniste. Acest pachet de măsuri cuprinde măsuri care temperează
inflaţia, dar care impulsionează creşterea competitivităţii economice.
Pachetul de măsuri cu caracter inflaţionist trebuie să minimizeze
consecinţele negative asupra producţiei, consumului şi investiţiilor.

6.7. Dilema inflaţie - şomaj. Curba Philips

Potrivit ştiinţei economice există trei mari probleme macroeconomice care


pot influenţa stabilitatea unei economii naţionale, şomajul, inflaţia şi deficitele
(bugetare, comerciale);
Inflaţia şi şomajul sunt două externalităţi negative pe care, în mod inevitabil,
le produce mecanismele economici de piaţă
Inflaţia devine principala ameninţare pentru economiile moderne, dat fiind
faptul că cea mai mare parte a populaţiei trăieşte din venituri fixe, pensii sau din
economii. In aceste condiţii, problema principală a economiilor cu piaţă concurenţială
este să reducă la minim conflictul dintre şomaj şi inflaţie. Pornind de aici, există şi
părerea potrivit căreia trebuie ales între inflaţie şi şomaj.
Astfel, economistul John Galbraith în lucrarea sa intitulată „Societatea
perfectă" sublinia: „Societatea nu poate condamna o parte a populaţiei sale la
inactivitate, suferinţe sociale şi privaţiuni economice de dragul atingerii unei
stabilităţii a preţurilor. La nevoie, trebuie acceptat răul cel mai mic - creşterea
preţurilor."
În anul 1958, economistul Philips a evidenţiat pe baza unei cercetări minu-
ţioase referitoare la economia Angliei, relaţia dintre rata de creştere a salariului

229
nominal şi rata şomajului. El a ajuns la concluzia că cele două se află într-o relaţie
negativă. Curba Philips evidenţiază relaţia negativă dintre ritmul creşterii preţurilor
(rata inflaţiei) şi rata şomajului. Potrivit acestei relaţii negative, factorii de decizie
economică, puşi în faţa unei opţiuni alternative, pot alege un nivel redus al ratei
şomajului, însă aceasta va fi o satisfacţie pe care trebuie să o plătească cu o inflaţie
ridicată .

Figura 6.4. Curba Philips pe termen scurt

Orice punct de pe curba Philips corelează un nivel al ratei şomajului cu o


anumită rată de creştere a salariilor nominale.
Curba Philips are o pantă negativă semnificând faptul că unei rate scăzute a
şomajului îi corespunde o rată ridicată a modificării salariului nominal.
Potrivit lui Philips ratele scăzute ale şomajului sunt asociate, de regulă, cu
existenţa perioadelor de boom economic, când cererea excesivă de muncă va
determina o creştere rapidă a salariilor nominale în economie, în timp ce ratele ridicate
ale şomajului sunt asociate cu existenţa perioadelor de recesiune economică, când
cererea scăzută de muncă va antrena o creştere mică a salariilor sau chiar o reducere a
acestora.
In legătură cu descoperirea lui Philips, astăzi, o serie de economişti au
puncte de vedere diferite:
- Paul Samuelson afirmă că relaţia dintre şomaj şi inflaţie este valabilă şi astăzi, astfel
încât societatea va fi obligată să aleagă între inflaţie şi şomaj;
- M. Friedman consideră că existenţa unei relaţii inverse între şomaj şi inflaţie este un
fenomen tranzitoriu, pe termen scurt. El consideră că această legătură descoperită de
Philips nu are caracter de regulă economică. In sprijinul acestei aprecieri se aduc ca
exemplu două fenomene: stagflaţia şi slumpflaţia;
- de asemenea, există părerea că relaţia inflaţie-şomaj se manifestă pe termen lung

230
numai dacă sporirea preţurilor se află în legătură directă cu folosirea tuturor factorilor
de producţie, şi în primul rând a forţei de muncă. Dacă nu are loc folosirea completă a
factorilor de producţie atunci relaţia inversă nu mai este valabilă.

231
CAPITOLUL 7

DEZVOLTAREA DURABILĂ - O NOUĂ VIZIUNE


ASUPRA DEZVOLTĂRII VIITOARE

8.1. Criterii de apreciere a dezvoltării durabile

De peste douăzeci de ani, omenirea încearcă să aducă echilibrul între


activitatea economică şi mediul înconjurător. Este tot mai evident dezacordul dintre
utilizarea resurselor naturale, potenţialul productiv, creşterea demografică şi
capacitatea de susţinere ecologică pe termen lung. Necesitatea unui proces de
schimbare a practicilor de producţie şi de consum a fost concretizată într-un concept al
dezvoltării -„dezvoltarea durabilă" (viabilă sau susţinută). Această nouă sintagmă
promovează conservarea şi regenerarea resurselor naturale, dezvoltarea tehnologică,
creşterea producţiei şi orientarea investiţiilor în armonie cu satisfacerea în prezent a
nevoilor pentru toţi membrii societăţii fără a compromite posibilităţile generaţiilor
viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi.
Orice model de dezvoltare nu poate fi conceput în afara opţiunilor politice
bazate pe argumente ştiinţifice furnizate simultan în sfera economică, ecologică,
tehnologică şi umană.
Conştientizarea faptului că intensificarea activităţii umane sporeşte
presiunile asupra mediului, fie prin consumul necontrolat de resurse, fie prin
producerea unor deşeuri pe care natura nu le mai poate absorbi fără suferinţe, a
determinat factorii de decizie internaţională să treacă la iniţierea şi susţinerea unor
acţiuni concrete pentru preîntâmpinarea, contracararea şi eliminarea repercusiunilor
factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic.
Dacă principala cauză a degradării ecosferei ţine de formele de producţie şi
de consum ale societăţii de tip industrial, atunci soluţiile trebuie căutate tot de pe
poziţiile economice, fără însă a subdimensiona importanţa celorlalţi agenţi de ordin
social, moral, cultural. In logica pur tehnică şi economică a dezvoltării, mediul
ambiant şi resursele naturale au fost considerate drept simple instrumente care servesc
creşterii economice.
O mare eroare de calcul economic - neglijarea costului degradării şi al pagu-

232
belor aduse mediului şi sănătăţii umane - a generat costuri care trebuie suportate de
întreaga societate ameninţată cu agravarea pericolelor ecologice. Dispariţia multor
păduri şi ameninţarea cu dispariţia a numeroase specii de plante şi animale, subţierea
stratului protector de ozon, poluarea larg răspândită, bolile şi sărăcia sunt pericole
grave care planează asupra întregii omeniri.
Preocupările privind dezvoltarea durabilă, la nivelul fiecărei ţări, dar şi la
nivel mondial, sunt rezultatul unui complex de probleme, şi anume: sărăcia, de-
gradarea mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării, nesiguranţa unui
loc de muncă, inflaţia, şomajul şi alte crize economico-financiare sau geo-politice etc.
începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm din 1972, omenirea
a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile
de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general.
Până în 1987 au fost identificate 60 de definiţii ale conceptului care trebuia
să redea acel proces de dezvoltare care să nu stopeze creşterea economică şi nici să
absolutizeze rolul mediului natural.
în Raportul Brundtland, intitulat „Viitorul nostru comun" dezvoltarea dura-
bilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător.
Dezvoltarea durabilă, viabilă şi susţinută din punct de vedere ecologic, este
considerată acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi.
Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ea şi strategia sa de realizare, pun
problema omului şi colectivităţii umane din perspectivele timpului şi spaţiului.
Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă, depind de
cultura omului, de experienţa sa, de dificultatea problemelor cu care se confruntă, de
gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile
naţionale şi internaţionale de dezvoltare.
Termenul de dezvoltare durabilă apelează la noţiuni precum „viabilitatea",
„susţinerea pe termen lung" sau „fiabilitatea". Aceste noţiuni pot căpăta semnificaţii
foarte diferite în funcţie de cei care le folosesc. Cert este că niciodată raritatea
resurselor nu a avantajat creativitatea umană şi spiritul de întreprinzător, cerinţe
obligatorii pentru prosperitatea unei societăţi.
Mesajul dezvoltării durabile se înscrie în logica reconcilierii de perspectivă a
economiei cu natura: fără o protecţie adecvată a mediului înconjurător este imposibil
să se atingă obiectivele dezvoltării. Prejudiciile cauzate mediului şi sănătăţii umane se
răzbună asupra productivităţii viitoare şi invers, fără creştere economică nu se pot

233
procura resursele necesare protecţiei mediului.
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării durabile inte-
grează noi exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor naţionale şi al sistemului
global al economiei mondiale. Aceste noi exigenţe se referă atât la relaţia economie-
ecologie, dar şi la multiplele probleme pe care le ridică populaţia în creştere,
industrialismul şi urbanismul desfăşurate în cadenţe extrem de variate şi cu efecte
dintre cele mai diferite pe glob.
Dezvoltarea durabilă este un gen nou de strategie umană care răspunde
necesităţilor prezentului fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor
generaţiilor viitoare.
În esenţă, dezvoltarea durabilă este definită de următoarele elemente mai
importante:
 compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu
mediul natural;
 interpretarea prezentului prin prisma viitorului, prin
introducerea securităţii ecologice ca scop al dezvoltării;
 compatibilitatea strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a
reflectării de către fiecare ţară a interdependenţelor geoeconomice şi ecologice;
 mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale
spre calitatea creşterii economice;
 redefinirea strategiei globale a dezvoltării prin luarea în obiectiv
a capitalului uman - obiectivele dezvoltării economico-sociale durabile sunt
subordonate, deopotrivă, însănătoşirii omului şi mediului natural.
Atât teoria cât şi practica dezvoltării durabile trebuie să se bazeze pe
compatibilitatea politicilor de asigurare a calităţii rezultatelor activităţii umane cu
politicile de protejare a mediului înconjurător şi pe evitarea unor riscuri majore în
desfăşurarea activităţilor umane.
In viziunea dezvoltării durabile se integrează organic şi strategia regândirii
transportului urban, ţinând seama că tehnologia poate deveni un bun servitor, dar un
rău stăpân dacă nu este concepută într-o compatibilitate directă cu nevoile de viaţă ale
oamenilor, într-un mediu natural sănătos.
Alături de rezoluţia tehnologiilor este esenţial să se realizeze un nou mod de
a concepe urbanizarea, astfel încât oraşele să fie create pentru oameni, toate acestea
presupunând de fapt revizuirea politicilor de până acum. în strânsă legătură cu aceste
componente, dezvoltarea durabilă presupune şi trecerea la exploatarea regenerativă a

234
pădurilor.
La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea durabilă, Declaraţia
de la Tokio din 27 februarie 1987 vizează opt principii de bază:
1. revigorarea creşterii economice;
2. o nouă calitate în creşterea economică;
3. conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse;
4. asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării populaţiei;
5. reorientarea tehnologiei şi controlul asupra riscurilor ei;
6. integrarea mediului şi a proceselor economice în actul decizional;
7. reforma relaţiilor economice internaţionale;
8. o mai strânsă cooperare pe plan internaţional.
Dezvoltarea durabilă poate fi o soluţie de conciliere a tuturor conflictelor, cu
condiţia ca interesele unanime să conveargă spre dezvoltarea umană. Asigurând mai
mult şi mai bine educaţia, asistenţa medicală şi serviciile sociale, se asigură de fapt
realizarea întregii strategii a dezvoltării durabile.
Investirea în dezvoltarea umană constituie un obiectiv principal şi specific
tuturor economiilor cu creştere rapidă, ca fiind una dintre cele mai eficiente căi de
progres.
Nou în concepţia dezvoltării durabile este faptul că se acordă o atenţie
specială segmentelor sărace ale populaţiei de pretutindeni. In acest scop sunt formulate
următoarele cerinţe:
1. Dezvoltarea umană în sens durabil va trebui să plaseze fiinţa umană în
centrul
priorităţilor.
Protecţia mediului este vitală dar, asemenea creşterii economice, trebuie
privită ca un mijloc de a susţine dezvoltarea umană. Viabilitatea sistemului de resurse
naturale ale planetei trebuie asigurată pentru a proteja viaţa umană şi opţiunile umane.
2. Pentru ţările în dezvoltare nu poate exista o preferinţă între creşterea economică şi
protecţia mediului. Creşterea nu este o opţiune, ci un imperativ. Problema nu este „cât
de mare" să fie creşterea economică ci „ce fel de creştere". Ţările în dezvoltare au
nevoie să-şi accelereze ratele de creştere, dar în cadrul unor strategii care să ţină seama
de mediul natural, în primul rând, prin folosirea tehnologiilor mai puţin energo-
intensive şi nepoluante.
3. Fiecare ţară este datoare să-şi formuleze propriile priorităţi ale mediului încon-
jurător, însă aceste priorităţi pot fi diferite.

235
Majoritatea ţărilor dezvoltate consideră poluarea aerului ca un pericol al
sănătăţii şi se arată mai preocupate de degradarea calităţii vieţii pe termen lung.
Dimpotrivă, ţările în dezvoltare sunt frământate mai mult de viaţa însăşi
decât de calitatea ei. Interesele imediate precum şi asigurarea apei potabile în cantităţi
suficiente şi stoparea eroziunii solului pentru susţinerea culturilor trec înaintea oricărei
alte preocupări. Cum însă acţiunile de protecţie costă mult, iar puterea financiară
lipseşte, se constată că sărăcia este un duşman al mediului tot atât de mare ca şi
bogăţia însăşi.
In concluzie, ţările cu un potenţial de dezvoltat din punct de vedere
financiar, economic, uman şi tehnologic au şanse multiple de a-şi proiecta o dezvoltare
durabilă. în acelaşi timp, la un anumit prag al suportabilităţii mediului, problema
supravieţuirii se pune la fel pentru întreaga planetă, ceea ce determină necesitatea
globalizării acţiunilor de dezvoltare durabilă.
Daca în majoritatea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic
dezvoltarea durabilă nu este privită ca un obstacol în calea protecţiei mediului, ci mai
degrabă ca un mijloc de îmbunătăţire a standardelor bunăstării şi a prelungirii
speranţei de viaţă, în ţările în dezvoltare alocarea resurselor necesare protecţiei
mediului depinde direct de rata creşterii economice. Sărăcia şi stagnarea economică nu
pot asigura fonduri pentru restructurări tehnologice şi manageriale, pentru investiţii în
echipamente de control şi instalaţii antipoluante şi de protecţie, pentru instruirea
specialiştilor şi educaţia ecologică.
In prezent, pentru cei mai mulţi oameni, probleme ca inflaţia şi asigurarea
unui loc de muncă trec înaintea celor legate de protecţia mediului înconjurător. Pe
măsura extinderii unor sisteme de producţie şi de distribuţie mai moderne, şi mai
dinamice, sporeşte nevoia de gestionare şi protecţie a resurselor naturale, de combatere
a poluării sub toate tipurile. Ignorarea acestei relaţii ridică considerabil costul social şi
economic al poluării.
Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării durabile,
presupune un sistem de indicatori care să ţină seama de faptul că PNB / locuitor nu va
mai putea exprima singur bunăstarea umană deoarece piaţa apreciază eficienţa.

8.2. Dimensiunile dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă este definită de: o dimensiune naturală (în sensul că


aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul

236
natural); una social-umană (toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă
direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor) şi o dimensiune
naţional-statală, regională, mondială (compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe
plan naţional cât şi la nivel regional sau global-mondial).
Poluarea aerului, a apelor şi a solului din zonele intens industrializate i-a
adus pe locuitorii acestora la limita de supravieţuire. Milioane de oameni sunt otrăviţi
cu apa pe care o beau, cu alimentele pe care le mănâncă, toate acestea fiind con-
taminate. Din cauza reducerii drastice a procentului de împădurire şi a dezgolirii unor
întinse bazine hidrografice, torenţialitatea apelor a crescut ameninţător, majoritatea
ţărilor confruntându-se cu inundaţii catastrofale. Extinderea accelerată a eroziunii care
a afectat milioane de hectare de teren agricol, precum şi starea de degradare generală
în care se găseşte majoritatea solurilor din agricultură constituie un alt factor de
alarmă. Majoritatea ţărilor s-au confruntat cu puternice degradări ale structurii
solurilor, compactarea acestora, salinizări secundare, poluare cu diferiţi agenţi,
perturbări grave în echilibrul nutriţional, respectiv în fertilitatea actuală şi potenţială a
solurilor. Anual se pierd prin eroziune milioane de tone de humus. Ca urmare a
reducerii rolului esenţial al pădurilor, acela de tampon împotriva forţelor distructive
ale mediului, s-a produs accentuarea exceselor climatice, erodarea solurilor,
inconstanţa cursurilor de apă şi scăderea debitelor acestora, micşorarea capacităţii
antipoluante, scăderea producţiei de lemn, diluarea influenţelor ecologice şi sociale.
Colapsul piscicol ameninţă atât apele dulci, cât şi sistemul acvatic, marin ca urmare a
poluării, a pescuitului exagerat de mare, a braconajului. Anual, numărul speciilor de
plante şi animale s-a redus substanţial.
Analizând astfel lumea în care trăim din punct de vedere ecologic, fiecare
indicator care măsoară starea de sănătate a mediului ambiant arată o deteriorare a
sistemelor naturale: păşunile îşi micşorează suprafeţele, deşeurile se extind, pă-
mânturile arabile îşi pierd humusul, stratul de ozon stratosferic devine tot mai subţire,
gazele ce produc efectul de seră se acumulează, numărul speciilor de plante şi animale
se micşorează, poluarea atinge niveluri care ameninţă sănătatea oamenilor în sute de
oraşe.
Aceste fapte şi încă multe altele obligă la regândirea politicilor de dezvoltare
într-o perspectivă de reconciliere cu mediul înconjurător. Este necesar ca între
strategia dezvoltării societăţii şi strategia naturii să existe acea relaţie de împăcare pe
care o invocă dezvoltarea durabilă.
Propulsarea problematicii ecologice în prim planul preocupărilor popoarelor

237
în ultimele două decenii, determinată de criza ambientală, a avut ca rezultat mobi-
lizarea fără precedent a opiniei publice în favoarea acestei problematici, fapt care şi-a
găsit expresia în organizarea celor două conferinţe mondiale asupra mediului şi
dezvoltării (Stockholm, 1972 şi Rio de Janeiro, 1992); apariţia şi instituţionali-zarea
unor organisme neguvernamentale care se ocupă de problemele dezvoltării ecologice
etc.
In acelaşi timp, mutaţii deosebit de importante în acest domeniu au avut loc
şi în planul filosofiei economice care au inspirat asemenea politici şi acţiuni. Astfel,
concepţia privind „creşterea economică zero" apărută după Conferinţa de la
Stockholm în strânsă legătură cu primul raport către Clubul de la Roma caută să
inspire stoparea oricărei creşteri şi dezvoltări economice.
Potrivit noii filosofii, dezvoltarea economică trebuie să fie percepută sub as-
pect calitativ, de armonizare a proceselor de creştere economică, cu gestionarea
raţională a resurselor naturale şi protecţia factorilor de mediu. Pe de altă parte, în
strânsă legătură cu noua filosofie economică are loc trecerea de la vechiul concept de
dezvoltare, bazat pe utilizarea neraţională, neeconomică a resurselor şi nesocotirea
impactului proceselor dezvoltării asupra mediului natural, la un alt concept, denumit
dezvoltare durabilă, a cărui sferă de cuprindere este mult mai largă.
Noile concepţii în domeniul mediului şi dezvoltării şi-au găsit reflectarea în
obiectivele Conferinţei Mondiale a ONU de la Rio de Janeiro.
Unul dintre cele cinci documente adoptate de Conferinţa de la Rio, intitulat
„Convenţia cadru privind schimbările climatice" viza obligaţia statelor industrializate
de a acorda atenţie sporită producerii tehnologiilor antipoluante şi e a coopera cu ţările
în dezvoltare în domeniul respectiv. în general, se preconizează modificări substanţiale
ale metodelor de producţie şi consum, având ca principal obiectiv integrarea
dezvoltării economice în cerinţele ecologice.
In această abordare un rol important se aşteaptă a avea acele măsuri care pri-
vesc:
a) introducerea contabilităţii protecţiei mediului în statistica mondială
după un sistem convenit pe plan internaţional;
b) acordarea de subvenţii pentru tehnologii nepoluante;
c) intensificarea impozitării consumului resurselor poluante şi neregenerabile;
d) acordarea de subvenţii consumatorilor pentru a-i determina să se orienteze în
activitatea lor menajeră spre achiziţionarea de aparatură casnică şi echipamente
energetice suficiente atât sub aspect economic cât şi ecologic.

238
Al doilea document adoptat la conferinţa de la Rio de Janeiro este
„Convenţia privind biodiversitatea". Obiectivul prioritar al acesteia îl constituie
promovarea utilizării durabile a diversităţii biologice, adică folosirea elementelor
componente ale biodiversitătii de o manieră şi într-o cadenţă care să nu antreneze
sărăcirea acestora pe termen lung şi să le salveze potenţialul lor pentru satisfacerea
nevoilor şi aspiraţiilor generaţiilor care urmează.
„Declaraţia de la Rio de Janeiro asupra mediului şi dezvoltării" este cel de-al
treilea document important convenit la această reuniune internaţională la nivel înalt.
El cuprinde o suită de principii menite să stimuleze cooperarea
internaţională în domeniul protecţiei mediului natural. între aceste principii se află:
 luarea în considerare a factorilor ecologici în procesul dezvoltării
economico-sociale;
 eradicarea sărăciei şi a decalajelor existente în dezvoltarea economică
şi socială;
 reducerea consumului exagerat de resurse naturale şi aducerea lui în
concordanţă cu numărul populaţiei;
 promovarea unei politici demografice corespunzătoare dezvoltării
ecologice durabile;
 descurajarea şi, în final, eliminarea manipulărilor transfrontaliere ale
substanţelor toxice ce afectează sănătatea oamenilor şi mediul natural;
 promovarea unor legislaţii la nivelul standardelor avansate în acest
domeniu. Penultimul document adoptat este „Agenda 21" care cuprinde un amplu pro-
gram privind asigurarea dezvoltării ecologice durabile.
Ultimul document, al cincilea, este „Declaraţia de principii asupra gestiunii,
conservării şi exploatării ecologice viabile a tuturor tipurilor de pădure".
Problemele protecţiei mediului şi conservării naturii au impact din ce în ce
mai măre şi asupra relaţiilor comerciale. Ţările în care operează norme şi standarde
ecologice ridicate sunt interesate în protejarea lor faţă de concurenţii la care acestea
sunt mai puţin severe. Poziţia concurenţială a partenerilor depinde în mod hotărâtor de
capacitatea lor de a asigura produse curate sub aspect ecologic, care să răspundă atât
exigenţelor consumatorilor, cât şi normelor aplicate acestora de către partenerii lor
comerciali ca şi în alte domenii de activitate economică, politicile comerciale şi cele
ecologice trebuie să se susţină reciproc, să evite pe cât posibil utilizarea restricţiilor
comerciale ca substitut al unor măsuri de protecţie corespunzătoare ori de norme şi
standarde ecologice ca piedici deghizate în calea comerţului internaţional.

239
Cea de-a doua dimensiune a dezvoltării durabile este cea socio-umană.
Oare cine este vinovat de neajunsurile ce se manifestă pe planul poluării şi
al gestionării ineficiente al resurselor, industrializarea sau omul în continua sa luptă cu
raritatea resurselor, în goana sa nesăţioasă după îmbogăţire?
Omenirea poate şi are dreptul, să construiască pentru binele său tot ceea ce
îşi doreşte şi visează, dar cu o singură condiţie: să respecte legile naturii în mijlocul
căreia trăieşte, să aplice toate acele cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei care să ducă la
protecţia şi îmbogăţirea naturii şi nu la sărăcirea şi distrugerea ei. Omul este cel care
are simţul răspunderii în aplicarea acelor rezultate ale dezvoltării industriale care ţin
seama de legile mediului natural şi asigură echilibrul ecologic, adică între ceea ce el
primeşte de la natură şi ceea ce îi dă acesteia.
A treia dimensiune a dezvoltării durabile este cea naţional-statală, regională
şi mondială.
O importanţă deosebită o are asigurarea unei compatibilităţi a criteriilor de
optimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins-mijloace necesare, atât pe
plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial.
Subdezvoltarea a devenit astăzi o problemă majoră. Pentru înlăturarea ei
este necesar îndeosebi sprijinul ţărilor dezvoltate economic, dar înlăturarea subdez-
voltării poate fi realizată numai prin intensificarea eforturilor proprii ale ţărilor în
dezvoltare. învingerea sărăciei devine marea provocare a secolului XXI.

8.3. Mecanisme de înfăptuire a dezvoltării durabile

Pornind de la cei cinci factori care se interinfluenţează în procesul


dezvoltării populaţia, resursele naturale şi mediul natural, producţia agricolă, producţia
industrială şi poluarea - strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile
cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins -
mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi în spaţiu. Este vorba
de a concepe şi a realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile
sale, se află într-o compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi
interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a găsi un optim al in-
teracţiunii dintre cele patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un
proces dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări
de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca modelul

240
să fie operaţional, trebuie ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate
subsistemele care formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică
plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi
biodiversitate. In general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile
includ următoarele:
a) redimensionarea creşterii economice având în vedere o distribuţie mai echitabilă a
resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
b) eradicarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru hrană, energie,
apă, locuinţă şi sănătate;
c) asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptat (reducerea creşterii demografice
necontrolate);
d) conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosis-
temelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
e) reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
f) creşterea gradului de participare la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind
mediul şi economia.
Pentru aceasta, politicile economice, politica mediului, a investiţiilor, a
cercetării-dezvoltării, politica forţei de muncă, a învăţământului, sănătăţii etc. sunt
desemnate să-şi coreleze obiectivele şi acţiunile conform anumitor priorităţi.
Caracteristic pentru modul de abordare a dezvoltării durabile, în prezent, este tendinţa
evidentă manifestată în aproape toate ţările industrializate de a integra aceste politici
într-o ordine prioritară a obiectivelor.
O altă condiţie se referă la adaptarea conceptului dezvoltării durabile la
condiţiile specifice fiecărei ţări. Fiecare ţară are propriile nevoi de creştere economică,
precum şi caracteristici naţionale demografice, particularităţi ale mediului natural, un
anume spaţiu construit.
Sensul dezvoltării durabile este dat tocmai de căutarea modelului endogen
de reconciliere între om şi natură. Aceasta nu exclude însă nevoia de colaborare şi
cooperare internaţională. Aşa de pildă, consolidarea capacităţii de management
ecologic şi aplicarea politicilor naţionale vor creşte cererea de tehnologii nepoluante,
ceea ce va accelera transferul şi cooperările tehnologice.
Poluarea, sărăcia nu mai pot fi izolate în graniţele naţionale. Astfel,
dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv strategic pentru întreaga umanitate.
Strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale
adecvate în măsură să favorizeze compatibilitatea sistemelor care se

241
intercondiţionează în timp şi în spaţiu, colaborarea şi cooperarea cu caracter regional,
internaţional şi mondial.
Deşi apare ca o cerinţă fundamentală pentru toate statele lumii, strategia
dezvoltării durabile trebuie abordată ţinând seama de decalajele existente astăzi în
lume, de împărţirea ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate, bogate şi sărace, etc. în
acest context, deşi obiectivul final al strategiei dezvoltării durabile este acelaşi pentru
toate ţările, problemele concrete care urmează a fi rezolvate sunt foarte diferite de la o
ţară la alta. Astfel, sursele financiare necesare precum şi modalităţile de realizare sunt
dependente de dificultăţile care vor fi întâmpinate, de poziţia populaţiei faţă de
obiectivele unui asemenea proces de lungă durată, precum şi de costurile care vor
trebui suportate.
În cadrul acestui proces relativ îndelungat vor apărea, pe lângă factori
favorabili, şi factori mai puţin favorabili. Insă esenţial este să existe o voinţă comună
şi puternică pentru realizarea unicului obiectiv final.
Pentru succesul noii ere a dezvoltării durabile, pe lângă constituirea
strategiilor naţionale bazate pe resursele şi nevoile proprii, dobândesc importanţă
majoră strategiile cu caracter regional, internaţional şi chiar mondial.
Aceasta trebuie să ţină seama nu numai de globalizarea dezvoltării durabile,
ci şi de faptul că, este necesar, să se redistribuie eforturile şi după amploarea şi in-
tensitatea cu care au fost provocate daunele progresului şi mediului natural de către
diferitele state ale lumii.
Pentru ţările dezvoltate economic, noua strategie impune tranziţia spre
restructurarea de fond a activităţilor economice şi sociale, a învăţământului, ocrotirii
sănătăţii omului şi mediului înconjurător. In schimb, pentru ţările sărace, nu se poate,
pune problema opririi creşterii economice, ci dimpotrivă, găsirea acelor strategii care
să răspundă favorabil, concomitent, atât problemelor populaţiei, mediului înconjurător
şi calităţii vieţii oamenilor.
Realizarea dezvoltării durabile, simultan în plan social-economic şi spaţial
reclamă asigurarea compatibilităţii dintre mobilitatea spaţială a activităţilor economice
şi sociale, a bunurilor persoanelor, fără a dăuna calităţii vieţii şi asigurând tuturor
indivizilor accesul la toate serviciile necesare dezvoltării întregii omeniri.

242
CAPITOLUL 8

MACROECONOMIE ÎN ECONOMIA DESCHISĂ

9.1. Economia mondială - concepte, definiţii, trăsături, componente

Atunci când ne petrecem vacanţa în Grecia sau Italia, ne cumpărăm un televizor


Panasonic, un aparat de fotografiat Kodak, un parfum franţuzesc sau atunci când turişti din
străinătate vin să ne viziteze ţara, realizăm acte economice care se referă la schimburile
internaţionale de bunuri materiale şi servicii.
Unul dintre conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea şi practica inter-
naţională îl constituie economia mondială.
Deoarece conceptul de economie mondială este complex şi cunoaşte un ritm de
schimbare tot mai rapid, nu există un punct comun în ceea ce priveşte definirea acestui
concept.
Potrivit unei prime definiţii, economia mondială reprezintă totalitatea economiilor
naţionale între care există relaţii de interdependenţă generate de participarea la diviziunea
internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.
O altă definiţie dată acestui concept este aceea potrivit căreia economia mondială
reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi la care sunt implicaţi majoritatea
agenţilor economici de pe glob. Trebuie reţinut faptul că, economia mondială nu se reduce
doar la sfera circulaţiei bunurilor, capitalurilor etc., ci cuprinde şi sferele producţiei materiale,
cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia
unui complex de relaţii economice.
Formarea economiei mondiale este rezultatul unui proces istoric complex şi
îndelungat, fiind influenţat de numeroşi factori economici, tehnici, sociali şi politici.
Economia mondială s-a conturat la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX.
Printre premisele principale care au stat la baza economiei mondiale se remarcă:
 Marile descoperiri geografice care au condus la dezvoltarea
economici de schimb şi a relaţiilor dintre diferitele ţări şi zone ale globului;
 Prima revoluţie industrială (Anglia) în urma căreia industria a
devenit „inima economiei mondiale";
 Formarea şi accentuarea diviziunii internaţionale a muncii, adică
specializarea economiilor naţionale în producerea şi vânzarea peste graniţă a

243
bunurilor economice;
 Formarea şi diversificarea pieţei mondiale, începând cu secolul
al XVI-lea. Componentele de bază ale economiei mondiale sunt:
1. Economiile naţionale ale statelor lumii. Prin economie naţională înţelegem ansamblul
activităţilor economico-sociale, privite în unitatea şi interdependenţa lor dinamică, care se
desfăşoară într-un cadru naţional-statal, istoriceşte constituit;
2. Diviziunea internaţională a muncii - reflectă relaţiile dintre statele lumii în procesul
dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, locul şi rolul fiecărei ţări în circuitul economic
mondial;
3. Fluxurile economice internaţionale - cuprind legăturile dintre economiile naţionale, dintre
agenţii economici de pe glob privind bunurile economice, capitalul, resursele de muncă etc.;
4. Circuitul economic mondial - reprezintă ansamblul fluxurilor economice privite în unitatea
şi strânsa lor interdependenţă;
5. Piaţa mondială - este un concept economic care reflectă ansamblul tranzacţiilor care au loc
între agenţii economici de pe glob.

Piaţa mondială îmbracă mai multe forme:


1. Piaţa mondială a bunurilor şi serviciilor denumită şi comerţul internaţional - reflectă
operaţiile de vânzare-cumpărare de bunuri materiale şi servicii cu exteriorul;
2. Piaţa mondială a muncii - apariţia acesteia este strâns legată de migraţia internaţională a
muncii şi reflectă tranzacţiile de schimb pe plan internaţional cu resurse de muncă;
3. Piaţa mondială a capitalurilor - reflectă fluxurile internaţionale de capital care au loc sub
forma investiţiilor externe directe, investiţiilor de portofoliu, creditelor externe;
4. Piaţa mondială valutară - evidenţiază mişcarea monedelor străine ca obiect al vânzării-
cumpărării ce se realizează la un curs de schimb dat;
5. Piaţa mondială a tehnologiilor de vârf - cuprinde transferurile de tehnologii, cunoştinţe şi
competenţele necesare folosirii lor (brevete, invenţii, know-how), care se realizează prin
intermediul unor fluxuri comerciale între state. Astăzi, această piaţă se dezvoltă foarte rapid
tinzând să devanseze pieţele tradiţionale de bunuri materiale şi servicii.
Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe
trăsături fundamentale cum sunt:
• economiile naţionale - reprezintă entităţile de bază ale economiei mondiale şi se dezvoltă
interdependent. în prezent structura economiilor naţionale cunoaşte un proces evolutiv, o
adevărată revoluţie caracterizând sectorul terţiar, al serviciilor;
• economia mondială este expresia unor interdependenţe formând un sistem în care fiecare

244
entitate îndeplineşte funcţiile sale (de subsistem) şi toate, împreună, au funcţii cu caracter de
sistem integrator regional sau global (planetar). Economia mondială ca sistem necesită şi o
anumită stare de echilibru, ce se poate realiza prin multiple situaţii de dezechilibru, fie la
nivelul entităţilor componente, fie pe segmente mari delimitate pe verticala sau orizontala
acestor entităţi sau economii autonome. Desigur, un astfel de echilibru are caracter relativ,
manifestându-se ca tendinţă, pe termen lung;
• economia mondială este unică, în sensul că toţi agenţii economici participanţi se supun unor
reguli comune, care sunt cele ale cererii, ale ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor
internaţionale;
• economiei mondiale îi este proprie concurenţa care impulsionează progresul economic. Pe
teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, ca rezidenţi, precum şi agenţi
economici străini, care sunt însă consideraţi rezidenţi în situaţia când operează în interiorul
unei ţări, de cel puţin un an;
• economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii. Ea
include ţări bogate sau sărace, mari sau mici. între economiile naţionale şi chiar în interiorul
lor există mari decalaje. Cunoaşterea acestora are o deosebită însemnătate pentru aprecierea
locului şi rolului economiilor naţionale în cadrul ordinii economice mondiale;
• economia mondială are un caracter dinamic, aflându-se într-o permanentă evoluţie sub
aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb etc.;
• în cadrul economiei mondiale se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de
recesiune, cu consecinţe pozitive sau negative asupra economiilor naţionale.
Creşterea continuă a investiţiilor externe de capital va impulsiona considerabil
relaţiile de piaţă la scară mondială, iar prin transnaţionalizarea vieţii economice aceste
investiţii vor contribui direct la creşterea gradului de integrare a economiei mondiale.

9.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială

Comerţul internaţional reprezintă principala formă a schimburilor internaţionale. El


s-a dezvoltat în decursul timpului sub influenţa unui sistem de factori naturali, economici,
ştiinţifico-tehnici, social-politici, culturali, interni şi externi.
Comerţul internaţional se caracterizează printr-o serie de trăsături, cele mai
importante fiind:
- dinamica accentuată şi de durată a tranzacţiilor cu bunuri materiale şi servicii;
- diversificarea structurii comerţului internaţional a condus la apariţia şi extin-
derea unor noi pieţe internaţionale cum ar fi cea a microprocesoarelor, a roboţilor industriali

245
etc. De asemenea se remarcă o creştere a ponderii comerţului invizibil în ansamblul
comerţului internaţional;
- creşterea ponderii ţărilor industrializate în exportul mondial;
- amplificarea schimburilor economice internaţionale în cadrul triadei: UE-SUA-
Japonia în contextul intensificării concurenţei pe piaţa mondială.
Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi import,
ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de bunuri
materiale şi servicii etc. Acesta se măsoară cu ajutorul mai multor indicatori cum ar fi:
procentul exportului în totalul producţiei vândute a unei ţări; procentul importului în totalul
producţiei utilizate într-o ţară; procentul comerţului internaţional în produsul intern brut (PIB)
sau în produsul naţional brut (PNB); volumul exportului sau importului pe locuitor etc.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent economic dintr-o altă
ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional.
Importul reprezintă a cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din
altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. Astfel, importul contribuie la sporirea
bunurilor economice care intră în consumul personal şi la asigurarea factorilor de producţie pe
care importatorul nu-i posedă sau are şanse de a-i crea cu efort ridicat.
Evaluarea comerţului internaţional şi adoptarea unor decizii eficiente privind
exportul şi importul unei ţări se pot realiza cu ajutorul balanţei comerciale.
Balanţa comercială reprezintă un tablou economico-statistic în care se înregistrează
şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi a importului
unei ţări, pe o anumită perioadă, de regulă pe un an. Gruparea bunurilor economice exportate
şi importate se realizează în modalităţi diferite de la o ţară la alta. De obicei, această grupare
include 10 secţiuni, cu 150 de grupe de mărfuri agro-alimentare, materii prime, combustibil,
produse chimice, maşini şi echipament de transport etc. Fiecare ţară urmăreşte, cu ajutorul
balanţei comerciale, modul cum participă ea la comerţul internaţional, în scopul valorificării
pe piaţa externă a rezultatelor activităţii la scară naţională. Exportul constituie activul în care
se înscriu operativ sumele încasate din vânzarea bunurilor economice, într-o valută convenită.
Importul constituie pasivul în care se înscriu sumele plătite pentru bunurile economice
importate, într-o valută înscrisă în contractul de import. Diferenţa dintre valoarea exporturilor
şi valoarea importurilor reprezintă exportul net, respectiv soldul balanţei comerciale.

În funcţie de rezultatele relaţiilor de comerţ exterior, balanţa comercială poate fi:


a) activă (excedentară) - se realizează atunci când valoarea exporturilor depăşeşte valoarea
importurilor. O balanţă comercială activă reflectă o evoluţie economică favorabilă;

246
b) echilibrată - se realizează atunci când valoarea exporturilor este egală cu valoarea
importurilor. O balanţă comercială echilibrată trebuie să fie un obiectiv care trebuie realizat
cumulativ pe mai mulţi ani;
c) pasivă (deficitară) - se realizează atunci când valoarea exporturilor este mai mică decât
valoarea importurilor. O balanţă comercială pasivă reflectă o evoluţie economică
nefavorabilă, iar deficitul se poate acoperi prin împrumuturi externe sau apelând la rezervele
valutare proprii.
Balanţa comercială este o componentă a balanţei de plăţi externe.
Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou economico-statistic în care se înscriu şi
se compară toate încasările şi plăţile realizate de o ţară în relaţiile cu alte ţări, relaţii de natură
economică, financiară, monetară, derulate pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Operaţiunile care generează intrări de devize sunt înscrise la creditul balanţei de
plăţi (un export de mărfuri, o cumpărare de acţiuni sau obligaţiuni efectuată de un străin pe
piaţa financiară naţională, o investiţie a unei transnaţionale pe teritoriu naţional etc.).
Operaţiunile care generează ieşiri de devize către exterior sunt înscrise la debitul balanţei de
plăţi (importuri, transferuri şi mişcări de capitaluri spre străinătate). Diferenţa dintre credite şi
debite reprezintă soldul balanţei de plăţi externe. Acest sold poate fi:
- deficitar - situaţie în care ne confruntăm cu o balanţă de plăţi pasivă (creditele sunt
mai mari decât debitele). Un deficit al balanţei de plăţi va avea drept consecinţă o îndatorare
externă, astfel încât ţara respectivă nu-şi poate plăti importurile cu ajutorul încasărilor din
export şi veniturilor primite de la restul lumii
- nul - situaţie în care ne confruntăm cu o balanţă de plăţi echilibrată. Echilibrul balanţei
de plăţi relevă faptul că ţara respectivă poate să-şi finanţeze importurile de bunuri şi servicii
cu ajutorul exporturilor şi veniturilor nete primite de la restul lumii.
- excedentar - situaţie în care ne confruntăm cu o balanţă de plăţi activă. în condiţiile
unei balanţe de plăţi active, o ţară a realizat încasări mai mari decât plăţile în relaţiile cu alte
ţări. Acest excedent al balanţei de plăţi poate fi plasat în străinătate sau folosit la rambursarea
datoriei externe.

9.3. Politici privind comerţul internaţional

Politica comercială a unui stat reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate de către


acesta în vederea reglementării relaţiilor sale comerciale externe, reglementări de natură
economico-juridică, administrativă, fiscală, bugetară, financiară, bancară, valutară etc.
Această politică este un segment important al politicii economice a unei ţări, privind relaţiile

247
ei economice internaţionale.
Obiectivele politicii comerciale sunt privite pe termen scurt sau mediu şi pe termen
lung.
Pe termen scurt sau mediu, obiectivele politicii comerciale constau în:
 modernizarea structurii relaţiilor comerciale internaţionale;
 extinderea sau diminuarea exporturilor şi importurilor unor
bunuri economice;
 ameliorarea raportului de schimb şi creşterea încasărilor la
bugetul statului etc
Pe termen lung, obiectivul politicii comerciale constă în stimularea dezvoltării
economiei fiecărui stat, în condiţii de concurentă internaţională. Acest obiectiv se poate
înfăptui prin acţiuni corelate de politică comercială în următoarele direcţii:
 promovarea relaţiilor comerciale internaţionale;
 protejarea economiei naţionale de concurenţa celorlalte state;
 echilibrarea în dinamică a balanţei comerciale, componentă a
balanţei de plăţi externei -
În ansamblul lor, obiectivele politicii comerciale se deosebesc în timp şi spaţiu sub
influenţa unor împrejurări naţionale şi internaţionale specifice, statele lumii aplicând un
ansamblu de instrumente, tehnici şi măsuri de politică comercială, care pot fi grupate astfel:
vamale sau tarifare; netarifare; promoţionale sau de promovare şi de stimulare a exporturilor.
Ţinând seama de conţinutul acestor instrumente putem aborda politica comercială
sub trei forme, şi anume: politica comercială vamală sau tarifară; politica comercială
netarifară; politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor.
Politica vamală reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale referitoare la intrarea şi
ieşirea bunurilor economice într-o ţară sau dintr-o ţară, fiind o componentă importantă a
politicii comerciale promovate de un stat.
Politica vamală are drept scop, fie protejarea producătorilor naţionali de concurenţa
străină, fie obţinerea de venituri la bugetul de stat. Instrumentul său este tariful vamal, care
include totalitatea taxelor vamale practicate la import. Un stat poate practica taxe vamale şi la
export, dar acestea sunt utilizate pe o scară tot mai restrânsă.
Taxele vamale reprezintă un tip specific de impozite indirecte care se percep asupra
bunurilor economice care formează obiectul comerţului internaţional, în special al importului
şi se stabilesc, de regulă, sub formă de procente (taxe ad-valorem), situaţie în care sunt
raportate la valoarea vamală a mărfii importate. Mai rar se pot calcula ca valoare absolută,
aplicată pe unitatea fizică de produs (taxe vamale specifice). Ca o pârghie a politicii

248
comerciale, taxele vamale restricţionează sau stimulează schimburile comerciale
internaţionale.
Taxele vamale pot fi grupate după mai multe criterii, astfel:
a) din punct de vedere al scopului impunerii, taxele vamale se clasifică în: taxe vamale cu
caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter protecţionist;
b) din punct de vedere al obiectului impunerii, taxele vamale se clasifică în: taxe vamale de
import, de export şi de tranzit;
c) din punct de vedere al perceperii, taxele vamale sunt: taxe vamale ad-valorem, taxe vamale
specifice, taxe vamale mixte;
d) din punct de vedere al stabilirii de către stat, taxele vamale se clasifică în: taxe vamale
autonome sau generale, taxe vamale convenţionale sau contractuale, taxe vamale preferenţiale
sau de favoare, taxe vamale de retorsiune sau de răspuns, care la rândul lor pot fi taxe vamale
anti-dumping şi taxe vamale compensatorii.
Nivelurile taxelor vamale se regăsesc în tarifele vamale. Acestea sunt documente
sub formă de cataloage în care se includ nomenclatorul mărfurilor impozitate vamal, precum
şi taxa vamală corespunzătoare fiecărei mărfi sau grupe de mărfuri. De asemenea, în tariful
vamal se includ, de regulă, şi mărfurile scutite de taxe vamale.
Tarifele vamale pot fi clasificate astfel:
- după destinaţia mărfurilor: tarife vamale de import şi tarife vamale de export;
- după complexitatea lor: tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe care se
aplică nediferenţiat, indiferent de provenienţa sau destinaţia mărfurilor, şi tarife vamale
compuse, care au două sau mai multe coloane de taxe vamale, diferenţiate pe categorii de ţări,
în funcţie de regimul aplicabil mărfurilor provenind din acestea.
Politica comercială netarifară reprezintă ansamblul instrumentelor, reglementărilor
şi măsurilor publice sau private, menite să restricţioneze comerţul internaţional în scopul
protejării pieţei interne de concurenţa străină sau să contribuie la echilibrarea balanţei de plăţi
externe. Scopul acesteia îl reprezintă controlul importurilor, şi mai precis descurajarea sau
orientarea preferinţelor consumatorilor către produsele din producţia internă.
In cadrul măsurilor de politică comercială se includ măsuri, bariere sau exigenţe
netarifare şi anume: bariere de limitare cantitativă directă a importurilor, bariere de limitare a
importurilor prin intermediul mecanismului preţurilor, limitări care se mai numesc şi
contingentări sau plafoane cantitative; exigenţe de calitate a importurilor; exigenţe privind
protecţia mediului natural; exigenţe privind nealterarea stării de sănătate prin importuri;
bariere tehnice privind standardele aplicate mărfurilor importate, faţă de cele indigene; bariere
care decurg din participarea statului la activităţile comerciale etc.

249
Barierele netarifare acţionează direct sau indirect asupra reducerii volumului
cantitativ al importurilor. De exemplu, contingentele de import restricţionează direct
cantitatea importată, fiind plafoane cantitative sau valorice stabilite de un stat.
Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor reprezintă ansamblul
instrumentelor şi măsurilor publice şi private menite să stimuleze exporturile unei ţări. Aceste
instrumente şi măsuri se înfăptuiesc în două direcţii: măsuri promoţionale şi măsuri de
stimulare a exporturilor.
Măsurile promoţionale urmăresc influenţarea partenerilor externi potenţiali pentru a
cumpăra unele bunuri economice care există deja sau care vor li disponibile pentru export
într-un viitor apropiat. Asemenea măsuri se întreprind la nivel macroeconomic (negocierea şi
încheierea de acorduri comerciale şi de plăţi, organizarea de agenţii şi reprezentanţe
comerciale în străinătate, publicitate externă etc.).
Măsurile de stimulare a exporturilor urmăresc creşterea competitivităţii bunurilor
economice destinate exportului şi ridicarea gradului de motivaţie a producătorilor şi
exportatorilor la nivel microeconomic şi macroeconomic în vederea impulsionării
exporturilor. Aceste măsuri pot avea:, un conţinut bugetar (subvenţii directe şi indirecte de
export, prime de export); fiscal (facilităţi fiscale pentru bunurile exportate); financiar - bancar
(credite de export, asigurarea şi garantarea acestor credite etc.); valutar (prime valutare,
deprecierea monedei naţionale etc.). Devalorizarea monedei naţionale poate fi considerată un
instrument de stimulare a creşterii exporturilor dacă este corelată cu măsuri care privesc
controlul inflaţiei, dar şi cu cele privind caracteristicile pieţelor internaţionale ale
respectivelor produse.

9.4. Analiza indicatorilor de apreciere a eficienţei comerţului internaţional

Eficienţa economică a comerţului internaţional reflectă raportul dintre efectele


(încasările) care se obţin prin eforturile (cheltuielile) care se depun pentru realizarea
mărfurilor pe piaţa externă, şi poate îmbrăca două forme:
1. eficienţa economică a comerţului internaţional de tipul de tipul
efect
 max .
efort

2. eficienţa economică a comerţului internaţional de tipul


efort
 min .
efect

Fiecare agent economic calculează eficienta directă a comerţului internaţional cu


ajutorul unor indicatori specifici cum sunt:
250
1. Cursul de revenire brut la export (CRBE) se determină ca raport între preţul
produsului pe piaţa internă, în lei (Pi,) plus cheltuielile de circulaţie până la frontieră, în lei
(Cc) şi preţul în valută ai acestei mărfi la frontieră, încasat din vânzarea mărfii respective
(Pe):
Pi  Cc
CRBE 
Pe
Acest indicator reflectă cheltuiala internă, în moneda naţională, cu bunurile
economice exportate, pe unitatea de valută încasată, şi reflectă eficienţa economică a

efort
 min .
comerţului internaţional de tipul efect De aceea, cu cât cursul de revenire brut la
export este mai mic, cu atât eficienţa operaţiunii de export este mai mare, el reflectând o
funcţie de minimizare. Informaţiile care se obţin prin acest indicator servesc drept criteriu de
înlocuire a unor mărfuri nerentabile cu altele rentabile, cu efecte pozitive asupra structurii
exportului.
Exportul este apreciat ca fiind eficient dacă CRBE < 1 sau CRBE ≤ CV, unde CV
reprezintă cursul valutar.
2. Cursul de revenire brut la import (CRBI) se determină ca raport între
preţul produsului pe piaţa internă, în lei (Pi), minus taxele de import percepute
pentru marfa respectivă, în lei (Ti) şi preţul de import al mărfii respective la frontieră, în
valută (Piv):
Pi  Ti
CRI 
Piv
Acest indicator reflectă veniturile obţinute prin vânzarea pe piaţa internă a
mărfurilor importate pe unitatea de valută cheltuită şi reflectă eficienţa economică a

efect
 max .
comerţului internaţional de tipul efort De aceea, cu cât cursul de revenire brut la
import este mai mare, cu atât eficienţa operaţiunii de import este mai ridicată. El reflectă
acţiunea de maximizare a încasărilor şi de mărire a economiilor realizate de importator.
Importul este apreciat ca fiind eficient dacă CRBI >1 sau CRBI ≥ CV.
Asemenea indicatori sunt expresii cantitative microeconomice ale eficienţei
activităţii de comerţ internaţional, demonstrând că această eficienţă este cu atât mai favorabilă
cu cât agenţii economici importă mai multe bunuri economice pe seama valutei obţinute din
export.
3. Rata de acoperire a importurilor prin exporturi este un indicator care se calculează ca raport
între valoarea exporturilor şi valoarea importurilor. Cu cât este mai mare importul asigurat pe

251
seama exporturilor, cu atât eficienţa economică a comerţului internaţional este mai mare;
4. Rata penetrării importurilor sau rata penetrării externe a pieţei naţionale se calculează ca
raport între import şi valoarea bunurilor comercializate pe piaţa internă. Această valoare este
formată din PIB plus importuri minus exporturi. Este un indicator care reflectă eficienţa
economică a comerţului internaţional de tipul efort / efect = min.
De aceea, cu cât mărimea raportului creşte, cu atât eficienţa se diminuează.
5. Intensitatea exporturilor se calculează ca raport între export şi mărimea
PIB şi reflectă eficienţa economică a comerţului internaţional de tipul efort / efect = min.
Eficienţa economică a comerţului internaţional are o arie mai largă de cuprindere,
deoarece mai cuprinde:
1. aportul comerţului exterior la creşterea economică, care reprezintă raportul
procentual dintre valoarea comerţului exterior şi PIB, pe o anumită perioadă de timp, de
regulă un an. Valoarea comerţului exterior reprezintă suma dintre exporturi şi importuri.
2. aportul comerţului exterior la creşterea produsului naţional net, care
reprezintă raportul dintre valoarea comerţului exterior şi a venitului naţional net,
pe o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată pe ansamblul componentelor
acestuia privite în interdependenţa lor.
Astfel, preţul naţional trebuie comparat sistematic cu preţul mondial al mărfurilor
care intră în operaţiunile de export sau de import. Atunci când preţul mediu naţional al
mărfurilor exportate este mai mic decât preţul plătit pentru mărfurile importate înseamnă că
eficienţa comerţului internaţional este mai mare.
In aprecierea eficientei comerţului internaţional este necesar să se tină seama şi de
starea de convertibilitate sau neconvertibilitate a monedelor naţionale, deoarece într-6 stare de
convertibilitate, comparabilitatea corespunzătoare se asigură în mod direct, în timp ce într-o
stare de neconvertibilitate intervin indicatori intermediari de cuantificarea eficienţei
operaţiunilor de comerţ internaţional.
Avându-se în vedere conţinutul, sfera de cuprindere şi însemnătatea actuală sporită
a eficienţei comerţului internaţional se impune decuparea căilor majore de ridicare a nivelului
acestei eficiente, astfel:
- modernizarea structurii bunurilor materiale, serviciilor şi informaţiilor care constituie
obiectul exportului precum şi diversificarea lor;
- creşterea specializării producţiei naţionale în strânsă legătură cu dinamismul diviziunii
mondiale a muncii şi cu posibilităţile cele mai favorabile ale ţării de a spori eficienţa
activităţii economice;

252
- ameliorarea calităţii bunurilor economice, prin perfecţionarea parametrilor tehnico-
economici şi cultural-psihologici, trecându-se treptat la producerea de bunuri intensive şi
artistico-intensive, corespunzătoare societăţii informaţionale;
- modernizarea şi adaptarea modului de prezentare a mărfurilor potrivit exigenţelor pieţei
mondiale actuale;
- dezvoltarea activităţii de marketing privind bunurile economice care intră în operaţiunile de
comerţ internaţional;
- minimizarea costurilor de producţie ale bunurilor economice exportate, concomitent cu
valorificarea superioară a resurselor naturale, umane, monetar -financiare şi valutare.
Toate acestea dovedesc importanţa crescândă a comerţului internaţional, ca factor
calitativ major al dezvoltării economice durabile, al avansării economiei pe coordonatele
specifice ale integrării economice, zonale, regionale, planetare, avantajoase pentru toţi
partenerii.

9.5. Relaţiile valutare internaţionale. Piaţa valutară

Intensificarea fluxurilor comerciale şi a mişcărilor de capital, pe fondul progreselor


înregistrate în sistemul de comunicaţii, s-au reflectat în amplificarea şi diversificarea
fluxurilor valutare internaţionale. Acestea au loc pe o piaţă specifică lor, denumită piaţa
valutară sau piaţa schimburilor valutare. Ea poate fi naţională şi internaţională.
Toţi agenţii economici care efectuează operaţiuni cu monede străine participă,
direct sau indirect, la funcţionarea pieţei valutare. Astfel, menaj ele au nevoie de devize
pentru deplasări în străinătate, anumite întreprinderi solicită devize pentru a-şi plăti furnizorii
din străinătate, sau pentru a efectua plasamente financiare în afara ţării, alte întreprinderi caută
să-şi convertească în moneda lor naţională devizele câştigate îh urma exportului etc. Devizele
reprezintă instrumente internaţionale de plată exprimate, de regulă, în valută (cambii, cecuri,
bilete la ordin etc.).
In cea mai mare parte a ţărilor, numai băncile şi intermediarii specializaţi, curtierii
sau brokerii intervin în mod direct pe piaţa valutară. Ei joacă rolul de intermediari pentru toţi
ceilalţi agenţi, de la care centralizează ordinele de cumpărare şi ordinele de vânzare, înainte
de a le aduce la îndeplinire pe piaţă.
Băncile Centrale intervin de asemenea pe piaţa valutară pentru a regla evoluţia
cursurilor de schimb, acţionând asupra ofertei şi a cererii de monedă naţională. Atunci când
aceste intervenţii nu sunt suficiente pentru a împiedica fluctuaţiile prea mari ale cursurilor de
schimb, autorităţile monetare pot interveni limitând şi reglementând operaţiunile cetăţenilor

253
lor cu monedele străine.
Astfel, subiecţii tranzacţiilor pe piaţa valutară sunt:
1. purtătorii cererii şi ai ofertei valutare (persoane fizice şi / sau juridice);
2. intermediarii - care centralizează cererile şi ofertele de valută, stabilesc
cursul de schimb şi efectuează tranzacţii cu valute (Banca Centrală, băncile comerciale,
brokerii, casele de schimb etc.).
Scopul tranzacţiilor pe piaţa valutară reflectă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-
cumpărare de valută ori devize contra monedei naţionale convertibile ori a altor valute care se
realizează la un preţ denumit curs valutar.
Indiferent de modul de organizare de la o ţară la alta, piaţa valutară cuprinde o bursă
valutară, un număr de bănci şi casele de schimb valutar autorizate de către banca centrală
pentru astfel de operaţii.
Bursa valutară nu are un loc special, ea reprezentând, de fapt, o imensă reţea de
legături electronice între dealerii şi brokerii băncilor din întreaga lume. Aceştia, pe baza
ordinelor venite de la clienţi, transferă telegrafic depozitele bancare de la vânzător la
cumpărător, şi invers.
Operaţiunile pe piaţa valutară se clasifică în:
1. după natura lor:
a1) operaţiuni efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi;
b1) operaţiuni la vedere (spot) - sunt operaţii de vânzare-cumpărare de valută care
implică decontarea în maxim 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Ele au ca
scop facilitarea operaţiilor de export-import, precum şi reglementarea unor decontări
financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, anumite plasamente de capital
pe termen scurt etc.;
c1) operaţiuni la termen (forward) - sunt operaţii de vânzare-cumpărare de valute
care se finalizează la un termen (scadenţă) mai mare de 48 ore lucrătoare şi sunt realizate la
un curs stabilit în momentul încheierii contractului; sunt operaţii speculative care urmăresc
obţinerea unui câştig în raport de evoluţia cursului valutar din momentul încheierii
contractului. Aceste operaţiuni nu se derulează pe o piaţă organizată, ci pe baza unui acord
liber între părţi.
2. după scopul realizării lor, operaţiunile pe piaţa valutară se clasifică în:
a2) operaţiuni curente - sunt operaţii valutare care decurg din tranzacţiile de comerţ
internaţional, inclusiv servicii, credite de comerţ internaţional şi alte facilităţi bancare cu
termene iniţiale de rambursare mai mici de un an, repatrierea veniturilor nete (dividende,
dobânzi) provenite din operaţii de capital etc.;

254
b2) operaţiuni de capital - sunt operaţii valutare care decurg din investiţiile directe şi
lichidarea acestora, investiţii imobiliare, operaţii cu valori mobiliare specifice pieţei de capital
etc.
Preţul tranzacţiilor pe această piaţă se numeşte curs valutar sau de schimb (CV) şi
se stabileşte în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă de valută, printr-o operaţie denumită
cotaţie. Cursul valutar exprimă raportul valoric dintre două monede naţionale, respectiv,
preţul unei unităţi monetare dintr-o ţară exprimat în unităţile monetare ale altei ţări.
Cursul de schimb valutar îmbracă mai multe forme:
1. Cursul de schimb valutar oficial - este protejat administrativ de către guvern sau de către
autoritatea monetară;
2. Cursul de schimb valutar de piaţă - este preţul reprezentativ al pieţei valutare determinat de
raportul cerere-ofertă de valută ori cu flotare administrată, asupra căruia autoritatea monetară
nu intervine sau dacă o face, foloseşte mijloacele specifice pieţei. Prin. urmare, acesta este un
curs variabil, flotant, modificându-se chiar zilnic sub influenţa a numeroşi factori;
3. Cursul la vedere — specific operaţiunilor pe piaţa valutară la vedere;
4. Cursul la termen - se stabileşte pe baza prognozelor făcute asupra unei valute, faţă de cea la
care se raportează, în funcţie de situaţia economică a unei ţări, rata inflaţiei, faza ciclului
economic etc. Cursul de schimb la termen este mai mare decât cel la vedere datorită
modificării lui până la scadenţă şi din cauza dobânzii practicate pe piaţa monetară care este
încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit până la scadenţă;
5. Cursul de schimb valutar nominal (CVN) - reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat
printr-o altă unitate monetară (de exemplu, valoarea leului exprimată în euro). Cursul de
schimb valutar nominal evaluează preţul unei monede străine (sau deviză) în monedă
naţională. Evoluţia cursului de schimb nominal poate avea două efecte asupra monedei
naţionale, astfel:
- creşterea cursului de schimb nominal corespunde unei deprecieri a monedei
naţionale;
- scăderea cursului de schimb nominal corespunde unei aprecieri a monedei
naţionale.
Cursul de schimb nominal depinde de: nivelul preţurilor produselor exprimate în
monedă naţională (P) şi nivelul preţurilor produselor exprimate în monedă străină (P*).
Astfel, cursul de schimb nominal se determină conform relaţiei matematice:
P
CVN 
P*
6. Cursul de schimb valutar real (CVR) - exprimă preţul relativ al produselor din

255
străinătate în raport cu produsele naţionale exprimate în monedă naţională. Cursul de schimb
valutar real este un indicator al competitivităţii:
- o creştere a cursului de schimb real evidenţiază o competitivitate naţională ridicată;
- o scădere a cursului de schimb real evidenţiază o competitivitate naţională scăzută.
Cursul de schimb valutar real depinde de nivelul cursului de schimb nominal,
preţurile produselor naţionale şi preţurile produselor în străinătate.

Evoluţia cursurilor de schimb este influenţată de o serie de factori, cei mai


importanţi fiind:
1. Schimburile de bunuri materiale şi servicii. Cumpărarea în străinătate
generează nevoi de valute străine în timp ce, vânzările în străinătate conduc la
procurarea de valute. Prin intermediul schimburilor de bunuri şi servicii ecartul
dintre nivelul venitului real din străinătate şi nivelul venitului real intern acţionează asupra
cursului de schimb. întâlnim două situaţii pe piaţa valutară:
- o creştere mai mare a nivelului venitului real din străinătate mai mare decât cea a nivelului
venitului real intern antrenează o creştere a exporturilor superioară creşterii importurilor, fapt
care conduce la o apreciere a monedei naţionale pe piaţa valutară;
- invers, o creştere mai mare a nivelului venitului real intern decât cea a nivelului venitului
real din străinătate poate antrena un deficit al tranzacţiilor curente şi o depreciere a monedei
naţionale pe piaţa valutară.
2. Paritatea absolută a puterilor de cumpărare. Potrivit teoriei parităţii puterilor de
cumpărare, oscilaţiile preţurilor relative ale bunurilor naţionale şi a celor
din străinătate reprezintă factorul esenţial al evoluţiei cursurilor de schimb. Teoria
parităţii absolute a puterilor de cumpărare porneşte de la legea preţului unic pe o
piaţă internaţională concurenţială. Astfel, valoarea unui leu în euro se determină raportând
nivelul preţurilor produselor exprimate în monedă naţională la nivelul preţurilor produselor
exprimate în monedă străină.
3. Paritatea relativă a puterilor de cumpărare. Potrivit teoriei parităţii relative a
puterilor de cumpărare există o strânsă legătură între variaţia cursului de schimb şi variaţia
preţurilor (inflaţie). Potrivit acesteia, variaţia procentuală a cursului de schimb este
determinată de ecartul dintre rata inflaţiei interne şi rata inflaţiei din străinătate: o inflaţie
internă superioară inflaţiei din străinătate depreciază cursul de schimb; o inflaţie inferioară
apreciază cursul de schimb.

256
BIBLIOGRAFIE

1. R. H. Coase, The Firm, The Market and The Low, Chicago: The University of Chicago Press,
1998
2. Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Editura Eurosong &Book, Bucureşti, 1998
3. Mircea Coşea, Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995

257
4. Mircea Coşea, Curs de economie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003
5. Mircea Coşea, România subterană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004
6. Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
7. Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997
8. Niţă Dobrotă (Coordonator), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
9. Milton & Rose Friedman, Liber să alegi, Editura AII, Bucureşti, 1998
10. Andre Fourcans, Explicându-i fiicei mele economia, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1998
11. John Kenneth Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, Bucureşti, 1997
12. Nathan Gardles, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, Oradea, 2005
13. Ilie Gavrilă, Ion Popescu, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2000
14. Robert Gilpin, Economia mondială în secolul XXI, Provocarea capitalismului global, Editura
Polirom, Iaşi, 2004
15. Aura Gogoneaţă, Constantin Gogoneaţă, Economie politică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995
16. Daniel M. Hausman, Filosofia ştiinţei economice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
17. Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
18. J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
19. Costin C. Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1982
20. Richard G. Lipsey, K. Alee Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 2004
21. Hans-Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării, Editura Economică, Bucureşti,
2003
22. Amartya Sen, Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005
23. Alexandru Taşnadi, Bogdan Taşnadi, Universul teoriilor economice, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
24. Alexandru Taşnadi, Claudiu Doltu, Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996
25. Alexandru Taşnadi, Claudiu Doltu, Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti,
2000
26. Radu Vasile, între echilibru şi recesiune, Editura Economică, Bucureşti, 1998

258