Sunteți pe pagina 1din 14

LUMINA

Am zărit lumină pe Pământ


”Tot ce nu are legătura cu și m-am născut și eu
ABSOLUTUL să văd ce mai faceți.
nu mă interesează Sănătoși? Voinici?
- ar trebui sa pui acest motto”, Cum o mai duceți cu fericirea?
i-a spus Petre Tuțea lui Marin Sorescu, Mulțumesc, nu-mi raspundeți.
după ce i-a citit volumul de versuri Poeme. Nu am timp de răspunsuri.
Abia dacă am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
și atâta lumină încât
crește iarba.
MARIN SORESCU

ABSOLUTUL I

„ – Care a fost faptul, sau care întâmplare extraordinară pe care


ați trăit-o până acum?

– Faptul de a te fin născut este o întâmplare extraordinară. Eu


nu-mi revin din această întâmplare nici acum.”

1
DRĂCIA ACEEA

Încearcă să-ţi aminteşti totul. - E ceaţă! Încearcă să-ţi aminteşti


Recitesc Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb:
măcar ceva. - Ce ceaţă!
oare unde rămăsesem?
Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în Nu-mi aduc aminte nici o limbă-n vânt. Cum se numeau bătrânii
burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi
poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam
părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se
După aceea am vrut să-l uit pe Iona. numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau
Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu
Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de
Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o
pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se
Am uitat absolut totul. numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi
Nu pot să vă răspund nimic. nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?
Totul mi se încurcă în memorie. Cum mă numeam eu?
Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur.
CLOCOTUL VEIȚII
E tot ce-mi mai amintesc
Întunericul meu creator e linistea. Raman pironit pe scaun până
când începe să-mi scârțâie mâna care scrie. Atunci închid caietul
cu mâna cealaltă care scârțâie și mai tare .. mut ușor sacaunl pt a
creea un alibi oaselor ostenite și pe-aci ți-e drumul. Directia:
clocotul vieții.

2
PLANURI

VALEA PLÂNGERII Ce pustietate. Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.

Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi


să dispară pe dincoace.
Nenorocitul de mine
Am călcat în Valea Plângerii Câţiva paşi prin dreptul meu...
- Ai călcat cu dreptul sau cu stângul?
Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi
- Cu stângul.
să-l întreb: „Ce mai faci?”
- E rău.
- Și dacă aș fi călcat cu dreptul Sunt plin de planuri. - ”Vezi să nu crăpi.”
Tot rău ar fi fost.
RESPIRĂ
Același lucru.
E bine să nu calci Câtă vreme se mai vede ceva în zare… o rază de stea… sau un
În Valea Plângerii. pai… speranţa nu-i pierdută… Şi dacă există o singură speranţă
trebuie să existe şi o jumătate din speranţa aceea… şi jumătate din
Și acum mi-a plecat și calul
jumătate… şi aşa la infinit.. Respiră.. Hai, respiră mă. Respiră...
S-a întors în galop acasă.

CEVA

Cu mine se petrece
Ceva.
O viață de om.

3
II

„Realul absolut rămâne esența poeziei.”

Corpusculară și vibratorie ca și lumina, poezia pentru români va


mai însemna încă multă vreme materie. Suntem niște bieți
magicieni care atribuie cuvintelor puteri neobișnuite, le cred
capabile să aducă ploaia, ori soarele, să omoare și să învie din
morți. Spunem descântece și așteptăm efectul. Uneori, așteptăm
așa preț de o generație, preț de câteva generații la rând.
Încremeniți cu ochii ficși pe viitor, poezia noastră populară își
așteaptă efectul de atâta vreme. Cea mai răbdătoare poezie din
lume!”

~ Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a


surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor
comune. Este entuziast și beat de univers, copilăros, sensibil și
plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenței,
romatic în accepția largă a cuvântului.”

4
III

Femeile din tragediile lui Sofocle au o frumusețe morală mortală. O SĂ PLOUĂ

„Epopeile sunt ca vinul: cu cât mai vechi, cu atât mai bune. (...)
În ele s-au lăsat la fund filosofia, cunoștințele empirice, teologia,
O sa ploua
cosmogonia, totul e acolo – dospind, decantându-se.”
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Am scris o tragedie pură – Iona. Ciudat e că observațiile care mi Si privind la cerul fara pic de nor,
se fac sânt de natura aceasta: „Bine, dar e ... tristă!” Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
La Kafka - personajele lui stau cu căciula în mână în fața
Ehe, se strica vremea!
absolutului, așteptând toată viața să le deschidă paznicul, care e
de neînduplecat. ... fiecare avem o intrare specială în absolut, nu
putem intra decât pe acolo, dar, pentru fiecare în parte, e un Noe, ma Noe,
paznic și gata.” - „Meritul lui Kafka este că a subțiat proza, Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba
debarasând-o de osânza descrierilor. Nu mi se mai povestește pe
larg „tolstoian” acțiunea „se duce să bea apă”. Dacă pleacă să
bea apă, atunci evenimentele se precipită, eroul ajunge la fântână,
cade înăuntru, moare și se preface în stafie în aceeași pagină.”

Tolstoi n-a avut imitatori din cauza lipsei de longevitate a


scriitorului modern care trăiește mai nervos, în certuri continue
acasă și în societate, pe pământ și în cosmos. Scriitorul modern n-
are suflu.

5
MĂRUL CUNOAȘTERII

De câte ori mănânc un măr, IV


M-apucă remușcarea
„Crizele de conștiință literară sunt obligatorii, nu numai la
Și-mi zic:
începători, ci și la poeții maturi. Acestea sunt un semn al
autenticității. Nu-mi plac oamenii plini de sine, care știu totul
"Iar ai mâncat nenorocitul de măr al cunoașterii
dintr-odată. Cunoașterea și poezia se fac cu sacrificii și multe nopți
Ca un prostănac,
nedormite.”

Prostănacule! Cred că poezia ca gen, se află în derută. Și-a pierdut efectul sau
ceea ce credem a fi obiectul său: comunicare. De aici lipsa ei de
Iar o să începi să studiezi ecou: cuvintele cad în sufletele oamenilor ca niște saci cu vată.
Cuvintele și noile cuvântări Fiecare dintre noi suntem suntem un fel de sac cu vată pentru
Ale domnului, impresiile celorlalți (și butoaie cu pulbere numai pentru impresiile
Să iei notițe, noastre).
Să te reciclezi,
Iar și iar,
După fiecare măr,
Prostănacule!"

6
GENIUL ÎNĂLȚIMII LEGĂTURI

Într-o încăpere ca toate celelalte, Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături.


Amenajată cu plafon zdravăn, Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf.
Ne întrecem la sărituri în înălțime. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între
Știm precis / Că nu poate sări nimeni subiect şi predicat.
Mai sus decât tavanul Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact,
Să fie și Dumnezeu. să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.
Asta din cauza gravitației De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi
Care ne trage mereu în jos, din viaţă.
Încă din cele mai vechi timpuri.
Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească
Pentru că nu putem sta altfel
Când avem în noi geniul înălțimii,
Ca peștii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi și noapte continuăm
În plafonul nostru scund.
Cel mai sprinten,
Care are mușchii cei mai oțeliți, mai dresați
Și stăpânește cel mai bine
Legile avântului
Ia și cele mai multe pocnituri în cap.

7
ACTORII OPREȘTE

Cei mai dezinvolti - actorii! Oprește!


Cu manecile suflecate A răcnit sufletul,
Cum stiu ei sa ne traiasca! Oprește să mă dau jos!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect Sunt sătul de-atâtea corvezi,
Ca al actorilor in actul trei, De-atâtea determinări, obligații și legi,
Cind incep sentimentele sa se clarifice Eu am fost făcut să fiu liber.
Moartea lor pe scena e atat de naturala, - Nu pot să mă opresc,
Incat, pe langa perfectiunea ei, I-a răspuns pământul,
Cei de prin cimitire, (Pământul din mine),
Mortii adevarati, Dă-te jos din mers,
Morti tragic, odata pentru totdeauna, Dacă-ți dă mâna
Parca misca! Și fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata! Spre scârbă și tină.
Nici macar pe-asta n-o stim trai. Dă-te jos în cer,
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir, Prietene de-o viață,
Penibil si inestetic Te iau când revin.
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

8
SCAUNELE V

În fiecare seară
strâng de prin vecini „Fiecare carte este un loc pentru stări de spirit, care sunt
toate scaunele disponibile ireversibile ca și timpul.”
și le citesc versuri.
„Nu-mi place să public multă poezie, pentru că trebuie să fim mai
zgârciți cu esențele. Din cauza asta, o parte din timp o consacru
Scaunele sunt foarte receptive
teatrului sau criticii, sau prozei. Poezia mea, în ultimii ani, și-a
la poezie,
câștigat foarte mulți cititori și în alte țări, fiind tradusă în ultimele
dacă știi cum să le așezi.
luni în S.U.A., Anglia, Canada, Olanda (anul trecut). Un ecou
De aceea
care aproape mă sperie și care are în fiecare țară pregnanța pe
eu mă emoționez,
care a avut-o aici. Ecourile din teatru sunt mai cunoscute. Cel mai
și timp de câteva ore
mult a circulat piesa Iona, apoi Matca, A treia țeapă, apoi o piesă
le povestesc
care mi-a produs și satisfacții, dar și neplăceri, Există nervi.”
ce frumos a murit sufletul meu
peste zi. Am descoperit teatrul cu uimire. E modalitatea cea mai completă.
Întâlnirile noastre
sunt de obicei sobre,
fără entuziasme de prisos.

În orice caz,
înseamnă că fiecare
ne-am făcut datoria,
și putem merge mai departe.

9
SIMT CEVA MORTAL

Doctore, simt ceva mortal


Aici în regiunea fiinţei mele,
VI
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele. Cei vechi, adică cei bătrâni. Cei bătrâni, adică cei înțelepți. Cei
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer înțelepți adică cei morți. Învățăm din mers.
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Îmi închipui că morții, care au terminat practic tot ce aveau de
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
spus (asta înseamnă moarte), cred că nu mai pot vorbi din cauza
Cu o senzaţie de iarnă.
cuvintelor. Mai avem nevoie de alfabet. Situația poeziei române
este, în această privință, privilegiată. Pentru noi cuvântul mai are
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
încă valoare de metaforă. Suntem mai primitivi. În cuvinte mai
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
există încă faraoni care așteaptă să fie dezgropați.
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Ne vom lăsa asurziți de Capela Sixtină, de vuietul ghizilor și
Am fost bun şi am fost frumos... traducătorilor în toate limbile pământului. Și privind îngerii cu
crăpături în brațe (tencuiala a început să se despice), ne vom simți
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore pentru o clipă catapetesme luminate de fulger.
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

10
ALELUIA

SEMN Sfinților, primiți-mă în rândul vostru măcar ca figurant. Voi sunteți


bătrâni, poate au început să vă doară anii, zugrăviți pe ființa
Dumnezeu mi-a facut semn pe sub cer, semn discret, sa nu observe
voastră în atâtea etape. Îngăduiți-mi să îndeplinesc măcar treburile
restul lumii. Eu, naivul, credeam că e, ca de obicei, vreun fulger și
mai neînsemnate din firide și ocnițe. Aș putea de pildă să mânânc
mă pregăteam să intru-n pământ, fiindcă de câte ori am fost
lumină la cina cea de taină și să suflu în aureolele voastre, după ce
fulgerat, am intrat în pământ, cărbune, sa-mi treacă electricitatea.
se termină slujba. Iar din când în când, la o distanță ed o jumătate
de perete, să-mi fac mâinile pâlnie la gură și să urlu, o dată pentru
credincioși și o dată pentru necredencioși: Aleluia! Aleluia!
OCHIUL LUI DUMNEZEU
Doamne, sunt aici în vârf, bucuros, tocmai în vârf, unde de obicei
plutești Tu.
Iarta-mă că mă îndoiesc chiar de la prima piatră. Mai bine, când
Eu ți-am făcut fum după puterile mele, încalecă pe el și mi te
totul se petrece în tăcere. Lumânarea arde pur și simplu , nu
arată.. Iată merg în fața ta și-ți spun: ”Vreau să-ți vorbesc!” Iar tu
trebuie să vorbesc cu ea, Respirația noastră la fel, e o respirație pur
îmi răspunzi: ”Vorbește!” Acum eu te întreb așa: ”Ce mai faci,
și siplu, o respirație fără comentarii. Vrei, nu vrei..
Doamne? Ce mai faci, Doamne? Ce-ți mai fac icoanele? Că tu ai
un mili de icoane vechi pictate frumos de meșteri iscusiți, care te
arată intr-un milion de chipuri. Ba un munte, ba o apă, ba o pâine.
Dacă s-ar stabili într-o zi că uite, frate, ăsta e centrul cerului, toți ar
Și eu am venit să te văd într-un singur fel. Și-am luat-o de jos în
da buzna aici, s-ar îmbrânci, ar face războaie.. care mai de care să
sus. M-am rugat de toate pietrele de toți sfinții, am crezut în toate
se stabilească aici pe zid, să-și facă și case.. Piatra asta e ochiul lui
lucrurile, în firide și ocnite si in crapaturile lespezilor. Mi-am
Dumnezeu - să se zică – și toți s-ar întinde pe ea ca șopârlele. Îți
suflat sufletul pe toti peretii ca sa pot urca pina aici..
intrăm în ochi, Doamne, vezi-ne!

11
Dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune
înăuntru şi l-aş lansa pe mare.
MAI NAȘTE-MĂ O DATĂ
Mamă – aş scrie –, mi s-a întâmplat o mare nenorocire.

Mai naşte-mă o dată! - Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i
Acum, cu cât trec zilele, toate se întunecă parcă în minte şi mama
se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua
se luminează.
oară...
Ca la fântânile cu două găleţi.
Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia,
Una se scoboară, alta se înalţă. poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din
atâta şi naşte-mă mereu.
Acum nu se mai înalţă decât mama.
Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem
Întoarcerea! - Ce clar o văd!
mereu.
Poate că tocmai în momentul acesta şi ea se gândeşte la mama ei.
Dacă-ar trăi bunică-sa, şi bunică-sa s-ar gândi acum tot la mama
ei. Sunt coincidenţe de-astea. Eu cred că există, în viaţa lumii, o Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot
clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi
Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca în craterele vulcanilor
la o singură mamă, una imensă... stinşi. Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi se trezesc în
mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n
Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume!
vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei
În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit planete
pe-ntreg pământul.

12
DE CE VII

E o foială pe pereți, sfinții înceracă și ei să se adapteze la situație,


în timp ce lumea plânge, iar mortului îi pun întrebări: DE CE TE - Pe la 1200, când se lucra de zor la catedralele Europei –
AI NĂSCUT?, DE CE- AI TRĂIT?, DE CE-AI MURIT? Simplu geamgiii noștri erau încă nedescălecați, cu vitraliile în cârcă,
ca bună ziua, răspunde, ai un minut pentru fiecare întrebare. Iată iscodind, călări, „loc de mănăstire și de pomenire”. O catedrală
cronometrul a și început să țăcăne. Și mortul tace și s-a retras tot în se dura în două – trei secole de zidire continuă. Imposibil de găsit
lacrima din colțul ochiului stâng, uitată acolo de alaltăieri.Deci, la noi atâta răgaz: caii nechezau, săbiile se încrucișau, locul de
mortul tace și cronometrul face deodată bang! Și se dovedește a fi pomenire se încondeia cu sânge, ca un ou.
colopot, și lacrima mortului se sparge. Și tencuiala începe să se
Tot ce-am putut face: bisericile dintr-un lemn, sculptate ca un
macine..
ciomag, și aceste vitralii: icoanele pe sticlă – dovadă a unui simț
Și eu, ce trebuie să fac eu la toate astea? Ce trebuie să facem noi coloristic nemaipomenit.
ceilalți. După ce le-ai făcut tu pe toate singur, ce ne-a mai mai
Geamurile pictate au fost reduse la dimensiunile modeste de
rămas și nouă, celeor de pe fundul lucrurilor făcute. De-am putea
talismane, poți să le porți la gât, să le săruți și să te închini la ele
cel puțin ploua măcar potopul, să-l aruncăm în sus în 40 de zile și
dimineața și seara, înainte de frângerea pâinii.
un miliard de nopți, pedepsindu-te pentru păcatele tale! Sau să-l
ningem și să zburăm călare pe câte un fulg spre stelele lacome de Descoperirea icoanelor pe sticlă e pentru plastica noastră un
ninsoare ! Să-l troienim, în hibernare, ca înainte de facere, și să-ți eveniment, nu îndeajuns de cercetat și luat în seamă.”
dăm prin gând ca niște avalanșe prin vis. Și să ne gândești pe
fiecare în parte de la început. Și să ne răzgândești de la început. Și
să nici nu ne mai faci. Să ne lași în pace! Să ne lași în pace! Să ne
lași dracului în pace, Doamne!

13
VIAȚA

Încearcă să-ţi aminteşti totul. - E ceaţă! Încearcă să-ţi aminteşti Totul mi se încurcă în memorie.
măcar ceva. - Ce ceaţă! Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur. - E tot ce-mi mai amintesc
Nu-mi aduc aminte nici o limbă-n vânt. Cum se numeau bătrânii
aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi
doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam
des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se
numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau
Oedip este un personaj istoric, care descoperă istoria în familie
lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu
și își mută căminul la răscrucea relativului cu absolutul.
patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de
câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o „Realul absolut rămâne esența poeziei.”
roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se
numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi
nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?
Cum mă numeam eu?
ALES

E bine, Doamne, că Te-ai gândit la mine si nu l-ai ales pe altul


pentru delicata, înfricoşata Ta experienţă.

14