Cezara domnului Eminescu

Să tot recitești scurta nuvelă a lui Eminescu cu iz de Luceafăr răsturnat. Dacă în zona
astrelor s-a remarcat decisiv în literatura română, împletirea romanticului cu universul religios
cade salutar în timpurile actuale. Acest Ieronim din Cezara, călugăraș cu suflet din altă lume, parcă
cititor de Pateric cu ale sale învățături privitoare la detașarea față de lume, este desenat în această
nuvelă fantastică în chip desăvârșit.

Drumul spre insula paradisiacă pare acum un clișeu după o lectură la o distanță de un secol
și jumătate de la scrierea nuvelei eminesciene. După toate descoperirile (mai ales în psihologie) și
înțelegerea iubirii ca taină interioară, locul de întâlnire dintre Ieronim și Cezara poate fi văzut
acum ca împletirea unui tu ș-un eu în noi-ul inimii create. Un soi de a-spațiu al acelui „și cei doi vor
fi un singur trup” din evanghelia lui Marcu. O unire cu valențe eminamente lăuntrice.

Evident că tot eșafodajul romantic eminescian se topește și-și găsește breșele în această
construcție micro-nuvelistică de mari dimensiuni calitative. Este, lămurit fapt, că o privire de sus,
distanțată, poate crea spații de înțelegere cu respirație mai amplă.
Se pot zugrăvi câteva criterii înspre analiză, chiar numite principii generale de lectură a
acestei nuvele, și anume: cheia umanității pâlpâinde în trup, înțelepciunea detașării de lume în
lumină mistic-religioasă, simbolul patriarhului, momentul-criză și unirea supra-firească a iubirii
împărtășite.

a. Umanitatea pâlpâindă în trup

Curg printre cuvintele de început ale nuvelei semitonuri de așteptare, de voit suspans care
poartă cititorul spre un areal mitic, chiar mistic: vederea mării adormite și mănăstirea stând
trufașă pe colțurile stâncilor. E ceva medieval în imagine, ceva din iubirea propovăduită de
trubaduri transpare printre faliile lăsate libere de o asemenea imagine. Se poartă măcinat cititorul
care iubește, care tresare la cuvântul iubire, asemenea Cezarei la vederea adonisiacă a lui Ieronim.
O umanitate care nu gustă din firescul cotidian – nelăsându-se surprinsă de minunea
momentului –, a pierdut pariul cu trăitul, prăbușindu-se astfel într-o lume tristă, rutinată și
nemaisurprinsă nici de ea însăși.
Cezara este prototipul unui suflet care, ștrengăresc la început, și matur ulterior, se avântă
în universul iubirii și se lasă trăită de inspirație. Este lecția universală înspre curaj, înspre un
instrument numit trup, vehicul spre stelele scânteietoare ale spiritului, spre o unire cu ceea ce i s-a
dat să fie înspre, spre sine înseși, culcuș al esenței care domină și predomină-n milioane de ani.

b. Înțelepciunea detașării față de lume

La acest punct evident intră în scenă simbolul Ieronim. O prezență tainică ce surprinde
bogăția abandonului detașat în fața multitudinilor de direcții pierzânde ale cărărilor vieții. El, acest
călugăraș davidian, culege concentrarea pentru a o trăi într-o supra-lume, descătușată de limitările
omenescului pentru a deveni un râu ce se avântă în gura mării, spațiul genial al forței creatoare,
asemenea unei biblioteci pentru un studios, de pildă. Se lasă „închis” în acest labirint din care își
trage seva existențială, zugrăvelile din creion sunt falii prin care curg lumi, iar „facerea de nimic”
este modul său prin care renunță la facere ca existență orizontală. Pare rupt de realitatea palpabilă
și atrage priviri stând la pozat pentru a acoperi o față a unui înger căzut. Îmbinarea aici-dincolo din
surplusul de frumusețe și larghețe a minții izvorâte din prezența acestui Ieronim are ceva din
bătrânii deșertului, din acele fețe necunoscute, nebunii de Hristos pe stâlpi locuind, peșteri
cutreierând, oameni aparent „fără căpătâi” de o frumusețe interioară din altă lume. „Nume sfânt”
însemnând, tradus ad litteram din grecește, Ieronim dă dovadă de o sfințenie cotidiană prin acel
humilitas, întoarcere la humus, la pământul din care a fost plăsmuit. Parcă ar cânta prin aparițiile
sale carismatice un simplu și nespus magnificat anima mea Dominum, prin care inspiră și tulbură
neputințele și planurile lumești ale celor din jur. De bună seamă, altceva-ul lui Ieronim, dinspre un
dincolo venit, tulbură impacientarea cărnii, a minții prinsă-n corsetul privirii spre cele de jos.

c. Simbolul patriarhului

Existența unui simbol de acest fel printre personajele nuvelei poate fi rezumat tocmai din
cuvintele lui Euthanasius, acest sihastru dintr-o insulă paradisiacă, cinis est umbra sumus –
„suntem cenușă și umbră”. Trăirea lui Euthanasius, ce corespondează cu Ieronim, inspiră calea
tânărului călugăr spre ceea ce va deveni casa sufletului său, găsirea inocenței și a plinătății,
reconstrucția adamică în potențialitatea sa, în armonia cu natura și cu cea care i-a fost dată înspre
ființare și fi-ere.
Nemaiștiind de lumea din exteriorul insulei, Euthanasius, parcă rupt de timp și de spațiu,
rămâne totuși legat prin misive de succesorul intuit al insulei sale. Un soi de preoție lăsată în
lumea orientală din tată în fiu. „Fiul”, Ieronimul Cezarei, este crescut în umbra cuvintelor cu tâlc
ale bătrânului știutor de mersul lucrurilor. Îndrumă sufletul tânăr spre iubire, asigurându-l că
iubește și astfel va fi salvat de sine însuși, pentru că împlinirea prin sine însuși este cu neputință a
exista. Chiar și bătrânul Euthanasius, aparent rupt de lume, trăiește asemenea lui Dedal pentru a-și
îndruma Icarul înspre zborul potrivit al cerului, construindu-i aripi de cuvinte și gustul de
împărtășire. El continuă să trăiască – cu toate că nu mai este fizic pe insulă –, prin continuatorul
lumii sale necunoscute de ochiul omenesc, însă necesar a exista acest spațiu al desăvârșirii. Iubirea
este pentru oameni mari, maturi, copți, parcă spune sihastrul insulei; dragostea este virtute a unei
trăiri de nișă necesară luminii din ochi, neuniversală de altfel, însă statornicită unora.

d. Momentul criză

Este clasicul element întâlnit în toate plecările-spre-întoarcere, de la Moise la Isus, de la

Upanișade la Buddha. Momentul de cumpănă în care toată lucrarea săvârșită până în acel moment
de Ieronimul cu pricina pare că se deșiră și că va fi cuprinsă de anonimatul unei alte gropi umplute
de oase. Scăparea prin fugă pare unica soluție sugerată aprins de jumătatea lui prin misive
insistente. Acea sabie salvatoare primită de la Cezara și folosită în legitimă apărare împotriva lui
Castelmare seamănă cu sabia lui Petru din Grădina Ghetsimani, folosită pentru a-și proteja și salva
Învățătorul. Ieronim izbutește să se salvează din primejdie și tot indirect își salvează iubirea și
posibilitatea revederii cu împlinirea sau reîntregirea unității de care, aparent, s-ar fi îndepărtat
definitiv. Spânul lui Ion Creangă, întruchiparea forțelor malefice, este Castelmare din Cezara lui
Eminescu, forța care pune în încurcătură, dorește distrugerea și anihilarea unui parcurs luminos
înspre devenire de semn și simbol. Este totuși ceva pedagogic în apariția nocturnă și haină a
contelui de a-l ucide pe viitorul locatar al insulei adamice. Este un test pe care-l trece și, asemenea
sfântului Gheorghe ce reușește să ucidă „balaurul”, Ieronim se apără și se protejează de inamicul
sufletului său și astfel, indirect, precum pomenisem anterior, protejează necesitatea împlinirii în
speranță.

e. Unirea supra-firească a iubirii

 Cioran, analizând chipul creștinului, statua că un creștin trebuie a avea în el, în mod
necesar,
ceva misterios, ceva mistic. Se cade a spune același lucru despre deznodământul din Cezara.
Caracterul misterios din această nuvelă fantastică îl conferă tocmai puterea iubirii care trece
dincolo de firesc, nu poate fi cuprinsă cu mintea, este rece și nemuritoare, iar manifestările sale
conduc înspre o unitate a firii, recuperând depărtările primilor oameni biblici de locul hrănitor al
Edenului. Este ceva ce numai romanticul domn Eminescu ar fi putut să atingă prin abordarea
împărtășirii înspre celălalt. Iubirea pare mereu imaginară, pare din altă lume, pare o insulă. Tocmai
în acest fapt stă înțelepciunea iubirii eminesciene ascunse în aparentul imaginar. Este o cale
perdantă – atât în cadrul lecturii, și nu numai –, a crede că insula este ascunsă și imaginară. Insula
este fiecare în măsura în care se surprinde pe sine în această lumină. Doar mărul știe când
sâmburii sunt copți. Restul e tăcere.