Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc

La prima vedere a vorbi și a scrie despre martiri și mă rturisitori, despre eroi ai

credinței și ai idealurilor este ușor anacronic, poate chiar peste mâ nă , îndeosebi în timpurile
gră bite (uneori prea neră bdă toare) ale actualită ții. Momentele de ră gaz, de meditație, de
introspecție sunt mai mult decâ t necesare în vacarmul în care socialul îi atrage pe toți ca-ntr-o
cursă fă ră scă pare și fă ră concluzie.
Istoria se scrie cu timp și fă ră timp și, negreșit, se impune în a-și spune cuvâ ntul în
lume, mai repede sau mai tâ rziu, și a gră i despre realită ți stabile, despre principii, despre
coerență și perseverență .
Este o realitate mai mult decâ t cunoscută vizita Sfâ ntului Pă rinte Francisc în Româ nia
în perioada 31 mai – 2 iunie 2019. O întâ lnire a unui Pontif cu locuitorii și lucră torii „Gră dinii
Maicii Domnului” nu este numai istorie de catalogat, ci și realitate de tră it. După 20 de ani de
la vizita sfâ ntului Ioan Paul al II-lea în Româ nia, un alt succesor al Bisericii Universale intră în
universul româ nesc pentru a aduce întâ lnirea și mersul împreună în lumina unei priorită ți
mai actuale. Vizitează zonele istorice și religioase ale Româ niei, ară tâ nd importanța centrelor
în cursul unui popor. Periferia și centrul se completează reciproc, respiră , tră iesc și se hră nesc
împreună .
În ultima zi a vizitei de stat, apostolice și ecumenice, Papa Francisc poposește în Mica
Romă, acolo unde „a ră să rit soarele româ nilor”, în orașul episcopal al Școlii Ardelene, punctul 0
al româ nită ții și europenită ții poporului româ n, Blajul nostru cel de toate zilele, așa cum îl
numește unul dintre poeții blă jeni.
Pe Câ mpia Libertă ții, în cadrul Sfintei Liturghii duminicale, Pontiful Roman beatifică
șapte episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice, stindarde în fața unei perioade postbelice
devastatoare din istoria Româ niei moderne. Gestul Papei Francisc de a-i beatifica la Blaj pe cei
șapte martiri episcopi, (cu toate că beatifică rile sunt să vâ rșite de emisari papali și numai
canoniză rile sunt înfă ptuite la Roma de Sfâ ntul Pă rinte), a venit ca o ploaie de vară peste un
pă mâ nt arid, recunoscâ nd și împlinind o istorie nerecuperată în vederea unei cură țenii
mentale și morale, un gest ce precede o respirație adâ ncă , un oftat de mult așteptat la nivel
religios și social.
Cei șapte episcopi martiri au fost, în definitiv, ceea ce ieri și astă zi (și-ntotdeauna) se
numesc oameni cu principii, statornici în credință și coerenți în crezul personal. Ideal concret
tră it ce poate astă zi uimește, creează stupoare și mâ nă spre revederea ființei interioare, cu
toate că , evident, într-o penurie de modele sociale sperie o asemenea atitudine intransigentă a
celor șapte episcopi. Uman vorbind, atitudinea noilor Fericiți recunoscuți recent de Biserica
Universală nu este la îndemâ na oricui, cu toate că în teorie ceea ce dâ nșii au aclamat și
exclamat este înfă ptuibil. Totuși, ar lipsi idealul puramente interior ce încununează decizia de
a sta coerent împotriva unui sistem represiv, împotriva, în fine, direcțiilor care atentează la
viața interioară , viața conștiinței sau viața fizică . De altfel, atitudinea lor se așează cuminte în
pleiada miilor și zecilor de mii de martiri cunoscuți și necunoscuți pe care îi însumează
Biserica creștină de-a lungul secolelor, o atitudinea de slujire și dă ruire de sine în a împlini și
îndeplini misiunea personală .
Câ teva informații și biografice despre noii Fericiți beatificați ar completa cercul
evocativ și, în nă dejde spus, gră itor actualită ții și în speță celor care duc mai departe și acest
patrimoniu al Bisericii și al neamului.
Într-o noapte de toamnă , mai exact în noaptea dintre 28 spre 29 octombrie 1948,
sistemul opresiv de atunci aresta întreg episcopatul Bisericii Greco-Catolice din Româ nia.
Motivul? Erau personalită ți care nu se încadrau în noua orâ nduire de „om nou”, limitâ ndu-li-
se astfel libertatea. Cu toate că erau persoane cu un curiculum apreciabil atâ t în cadrul
religios, câ t și social, una dintre valorile fundamentale, și anume libertatea de conștiință , a fost
încă lcată .
Fericitul Ioan Bă lan, cu studii la Blaj și Roma (unde a obținut doctoratul în filozofie și
teologie), a fost episcop vicar de București. După arestare, a fost supus unor torturi uluitoare
și s-a sfâ rșit din viață în anul 1950 la vâ rsta de 50 de ani.
Fericitul Valeriu Traian Frențiu a studiat la Blaj, Budapesta și Viena. A fost hirotonit
episcop pentru Eparhia de Lugoj, iar ulterior s-a transferat în Eparhia de Oradea. Fiind
decanul de vâ rstă al colegiului episcopilor arestați în 1948, trece la cele veșnice în închisoarea
de la Sighet în anul 1952 și este aruncat în groapa comună de la marginea orașului Sighetu
Marmației, devenit loc de pelerinaj anual.
Fericitul Ioan Suciu s-a nă scut la Blaj în anul 1907. A studiat la Roma, unde și-a
încununat studiile cu cele două doctorate în filozofie și teologie. Devine episcop și
administrator apostolic al Mitropoliei Blajului. Spirit energic și totodată blâ nd, este ală turi de
zonele defavorizate ale societă ții. Ajuns la închisoarea din Sighet, moare de foame la vâ rsta de
46 de ani.
Fericitul Tit Liviu Chinezu este protopop de București în momentul arestă rii din anul
1948. A studiat la Blaj și Roma și este consacrat episcop în anul 1949. Arestat și transportat la
mă nă stirea Neamț și Că ldă rușani, refuză renunțarea la credința catolică . Închis la
penitenciarul din Sighet, își gă sește sfâ rșitul în foamete și frig la vâ rsta de 51 de ani.
Fericitul Ioan Bă lan, după studiile de la Blaj, Budapesta și Viena, slujește ca preot paroh
în biserica „Sfâ ntul Vasile cel Mare” din București, care va deveni în anul 2014 catedrala
Eparhiei Greco-Catolice de București. Supraviețuiește perioadei de exterminare de la
închisoarea din Sighet și este transportat cu domiciliu obligatoriu la mă nă stirea Ciorogâ rla,
aproape de Capitală , unde trece la cele veșnice la vâ rsta de 79 de ani.
Fericitul Alexandru Rusu, nă scut în județul Mureș, studiază la Tâ rgu Mureș, Blaj și
Budapesta, unde obține un doctorat în teologie. Om de litere, conduce ziarul „Unirea” și
revista „Cultura creștină ”. Este numit episcop al nou-înființatei Eparhii de Maramureș în anul
1930. Rezistă în fața cedă rii Ardealului de Nord și în fața regimului politic instalat în anul
1945 în Regatul Româ niei. Arestat în 1948, trece prin mai multe închisori (Pitești, Sighet și Dej
și Gherla) și domicilii obligatorii (mă nă stirile Ciorogâ rla, Cocoș și Curtea de Argeș). Spirit
puternic și principial, este ră pus de boală la vâ rsta de 78 de ani în închisoarea din Gherla și
înmormâ ntat, fă ră a i se cunoaște locul de veci, în cimitirul deținuților de la periferia orașului.
Fericitul Iuliu Hossu (primul cardinal al Româ niei și al Bisericii Româ ne Unite, Greco-
Catolice) a fost ierarhul care a citit Proclamația de Unire a Transilvaniei cu Regatul Româ niei
de la Alba Iulia din data de 1 decembrie 1918. A fost episcop al Eparhiei Greco-Catolice de
Cluj-Gherla, senator de drept în Parlamentul Româ niei și membru de onoare al Academiei
Româ ne. Se sfâ rșește din viață în anul 1970, după o viață tră ită în conformitate cu credința
catolică și cu valorile în care a crezut pâ nă la sfâ rșit.
Oameni care au confirmat în materie de studiu, parcurs social și eclezial au ajuns în
locurile recunoscute și apreciate ale istoriei. Este o lecție de viață gră itoare despre istoria
universală a principialită ții, care lă murește de alminteri o morală a brazilor care se frâ ng, dar
nu se îndoiesc.

Pr. dr. George Marius NICOARĂ