Despre…

Exilul evreilor
In babilon

Elev: Botizan Emanuel

Clasa: a X-a F
Profesor: Ulici Adrian

Despre exilul evreilor în Babilon

 În acest referat nu voi vorbi despre modul în care imperiul babilonian a reușit să
cucerească Iuda, să distrugă templul sau despre captivitate. Voi vorbi despre când s-a
întâmplat, nu cum s-a întâmplat. De ce? Deoarece o analiză mai atentă a dovezilor
arheologice și a izvoarelor istorice a dezvăluit niște lucruri extrem de interesante legate
de cronologie și desfășurarea evenimentelor din acea perioadă, care arată cu exactitate
data la care Ierusalimul a fost distrus.

Dar de ce este important să cunoaştem data reală când regele babilonian

Nebucadneţar al II-lea, cunoscut şi ca Nabucodonosor al II-lea, a distrus Ierusalimul?
Pentru că acest eveniment a marcat un punct de cotitură în istoria poporului lui
Dumnezeu. Un istoric a spus că pustiirea Ierusalimului a avut drept rezultat „o catastrofă,
într-adevăr, cea mai mare catastrofă“. Această dată a marcat distrugerea templului care
fusese centrul închinării aduse Dumnezeului Atotputernic mai bine de 400 de ani. Un
psalmist a deplâns situaţia astfel: „Dumnezeule, . . . au întinat templul tău cel sfânt şi au
prefăcut Ierusalimul în dărâmături“ (Psalmul 79:1, Cornilescu, 1996).

Istoricii şi arheologii afirmă în general că Ierusalimul a fost distrus în anul 586 sau

587 î.e.n1. Totuși un grup de cercetători sârguincioși ai Cuvântului lui Dumnezeu și ai
dovezilor arheologice spun că acesta a fost distrus în anul 607 î.e.n. Așadar de ce susțin
aceștia o dată care diferă cu 20 de ani de cronologia acceptată pe scară largă? Pe scurt,
datorită dovezilor pe care le-au găsit chiar în Cuvântul lui Dumnezeu.

Cu mult înainte de distrugerea Ierusalimului, profetul iudeu Ieremia a oferit un

indiciu important pentru a înţelege cronologia biblică. El i-a avertizat pe „toţi locuitorii
Ierusalimului“, zicând: „Toată ţara aceasta va fi pustiită şi jefuită; popoarele acestea vor
sluji regelui Babilonului şaptezeci de ani“ (Ieremia 25:1, 2, 11, Biblia sinodală, 1982).
Mai târziu, profetul a adăugat: „Iată ce a spus Dumnezeu: «Când se vor împlini cei
şaptezeci de ani în Babilon, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini cuvântul meu bun
pentru voi, aducându-vă înapoi în locul acesta»“ (Ieremia 29:10). La ce se referă cei
„şaptezeci de ani“? Şi cum ne ajută această perioadă să stabilim data distrugerii
Ierusalimului?

În loc de 70 de ani „în Babilon“, multe traduceri spun „pentru Babilon“

(Cornilescu, 2001). Din acest motiv, unii istorici afirmă că această perioadă de 70 de ani
se referă la Imperiul Babilonian. Potrivit cronologiei laice, babilonienii au stăpânit ţara
lui Iuda şi Ierusalimul aproximativ 70 de ani, cam din 609 î.e.n. până în 539 î.e.n., când
capitala Babilonului a fost cucerită.

Biblia arată însă că cei 70 de ani aveau să fie un timp de pedeapsă severă din
partea lui Dumnezeu ce îi viza în mod direct pe locuitorii din Iuda şi Ierusalim, care
făcuseră un legământ că vor asculta de El (Exodul 19:3–6). Când au refuzat să se întoarcă
de la căile lor rele, Dumnezeu le-a spus: „Voi trimite la . . . Nebucadneţar, împăratul
Babilonului; [îl] voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei şi împotriva
tuturor acestor popoare de jur împrejur“ (Ieremia 25:4, 5, 8, 9, Cornilescu, 1996). Chiar
1
Sursele laice menţionează ambii ani. Pentru simplitate, în acest referat mă voi referi la anul 587 î.e.n.
1
dacă şi naţiunile din jur aveau să simtă mânia Babilonului, distrugerea Ierusalimului şi cei
70 de ani de exil care aveau să urmeze au fost numiţi de Ieremia „pedeapsa nelegiuirii
fiicei poporului meu“, pentru că „Ierusalimul a păcătuit greu“ (Plângerile 1:8; 3:42; 4:6,
Cornilescu, 2001).

Aşadar, potrivit Bibliei, cei 70 de ani au fost un timp de pedeapsă severă
pentru Iuda, iar babilonienii au fost instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a aduce
această pedeapsă. Dumnezeu însă le-a spus iudeilor: „După ce se vor împlini şaptezeci de
ani, . . . [voi face] să vă întoarceţi în locul acesta“, adică în ţara lui Iuda şi în Ierusalim
(Ieremia 29:10, Cornilescu, 2001).

Istoricul Ezra, care a scris sub inspiraţie divină, a trăit după ce s-au împlinit
cei 70 de ani profeţiţi de Ieremia. Iată ce a consemnat Ezra despre regele Nebucadneţar:
„Pe cei ce au scăpat de sabie, i-a dus în Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până
la stăpânirea împărăţiei Persiei, ca să fie împlinit cuvântul DOMNULUI rostit prin gura
lui Ieremia, până ce ţara s-a bucurat de sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost
devastată, până la împlinirea celor şaptezeci de ani“ (2 Cronici 36:20, 21, Cornilescu,
1996).

Astfel, cei 70 de ani urmau să fie un timp în care ţara lui Iuda şi Ierusalimul
aveau să se bucure de „sabatele“ lor. Aceasta însemna că pământul avea să rămână
necultivat — solul nefiind semănat, iar via nefiind tăiată (Leviticul 25:1–5). Întrucât
poporul lui Dumnezeu fusese neascultător, printre păcatele lui numărându-se probabil şi
nerespectarea tuturor anilor sabatici, pedeapsa lui Dumnezeu a însemnat ca ţara să
rămână necultivată şi pustie 70 de ani (Leviticul 26:27, 32–35, 42, 43).

Când a ajuns ţara lui Iuda pustie şi necultivată? Babilonienii, aflaţi sub
conducerea lui Nebucadneţar, au atacat Ierusalimul în două rânduri, la interval de câţiva
ani. Când au început cei 70 de ani? Cu siguranţă, nu după primul asediu al lui
Nebucadneţar asupra Ierusalimului. De ce putem spune acest lucru? Deşi, cu acea ocazie,
Nebucadneţar a luat mulţi prizonieri din Ierusalim, el i-a lăsat în ţară pe unii locuitori. De
asemenea, el nu a distrus oraşul. În urma primei deportări, cei care au rămas în Iuda, ‘cei
de condiţie umilă din popor’, au trăit ani de zile din roadele pământului (2 Regi 24:8–17).
Însă apoi situaţia s-a schimbat radical.

În urma unei răscoale a iudeilor, babilonienii s-au întors la Ierusalim (2 Regi

24:20; 25:8–10). Ei au distrus cu desăvârşire oraşul, inclusiv templul sacru, şi i-au dus
captivi în Babilon pe mulţi dintre locuitori. În două luni, „tot poporul [cei care fuseseră
lăsaţi în ţară] de la cel mai mic până la cel mai mare şi căpeteniile oştilor s-au sculat şi au
plecat în Egipt, pentru că le era frică de caldeeni“ (2 Regi 25:25, 26, Cornilescu, 1996).

Aceasta s-a întâmplat în luna a şaptea a acelui an, luna evreiască tişri
(septembrie/octombrie). Numai atunci se poate spune că ţara a rămas pustie şi necultivată
şi a început să se bucure de sabatele ei. Prin intermediul lui Ieremia, Dumnezeu le-a spus
iudeilor refugiaţi în Egipt: „Aţi văzut toate nenorocirile pe care le-am adus asupra
2
Ierusalimului şi asupra tuturor cetăţilor lui Iuda: iată că astăzi ele nu mai sunt decât nişte
dărâmături şi nimeni nu mai locuieşte în ele“ (Ieremia 44:1, 2, Cornilescu, 1996). Aşadar,
avem toate motivele să credem că acest eveniment a marcat începutul celor 70 de ani. În
ce an s-au întâmplat toate acestea? Pentru a răspunde, trebuie să vedem când a luat sfârşit
această perioadă.

Aflat în Babilon, profetul Daniel, care a trăit până „a venit la putere regatul
Persiei“, a calculat perioada când urmau să se sfârşească cei 70 de ani (Daniel 9:1,
English Standard Version). El a scris: „Eu, Daniel, am înţeles din cărţi că numărul anilor
pentru care fusese cuvântul Domnului către profetul Ieremia, pentru împlinirea pustiirilor
Ierusalimului era şaptezeci de ani“ (Daniel 9:2, Cornilescu, 2001).

Ezra a meditat la profeţiile lui Ieremia şi a pus în legătură sfârşitul celor “

şaptezeci de ani“ cu momentul când „Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul Persiei;
şi el a făcut un anunţ“ (2 Cronici 36:21, 22, Cornilescu, 2001). Când au fost eliberaţi
iudeii? Decretul prin care se punea capăt exilului lor a fost emis „în primul an al lui
Cirus, regele Persiei“. (Vezi chenarul „O dată fundamentală în istorie“.) Astfel, în toamna
anului 537 î.e.n., iudeii s-au întors la Ierusalim pentru a restabili închinarea adevărată
(Ezra 1:1–5; 2:1; 3:1–5).

Aşadar, potrivit cronologiei biblice, cei 70 de ani au fost o perioadă literală
care s-a încheiat în 537 î.e.n. Dacă numărăm înapoi 70 de ani, înseamnă că această
perioadă a început în anul 607 î.e.n.

Dovezile existente în Scripturi, care sunt inspirate de Dumnezeu, arată cu

claritate că Ierusalimul a fost distrus în 607 î.e.n. Atunci de ce susţin mulţi istorici că
acest eveniment a avut loc în 587 î.e.n.? Ei se bazează pe două surse de informaţii:
scrierile istoricilor clasici şi canonul lui Ptolemeu. Sunt aceste surse mai demne de
încredere decât Scripturile? Vom vedea în continuare.

Istoricii care au trăit în jurul perioadei când a fost distrus Ierusalimul oferă
informaţii diferite despre regii neobabilonieni 1. (Vezi chenarul „Regi neobabilonieni“.)
Cronologia bazată pe informaţiile scrise de aceşti istorici diferă de cronologia biblică.
Însă cât de credibile sunt scrierile lor?

Unul dintre istoricii care au trăit cel mai aproape de perioada neobabiloniană a
fost Berossos, un „preot [babilonian] al lui Bel“. Lucrarea sa originală, intitulată
Babyloniaca şi scrisă în jurul anului 281 î.e.n., s-a pierdut, din ea păstrându-se doar
câteva fragmente în lucrările altor istorici. Berossos a afirmat că a folosit „cărţi ce
fuseseră păstrate cu mare grijă în Babilon“. A fost într-adevăr Berossos un istoric demn
de încredere? Să dăm un exemplu.

1
Imperiul Neobabilonian a luat fiinţă odată cu domnia lui Nabopolassar, tatăl lui Nebucadneţar, şi a apus în
timpul domniei lui Nabonid. Această perioadă este importantă pentru istorici deoarece acoperă cea mai mare
parte din cei 70 de ani în care Ierusalimul a rămas pustiu.
3
 Berossos a scris că regele asirian Sanherib a urcat pe tron după „domnia
fratelui său“; „după el, fiul său [Esarhadon a domnit] 8 ani; după aceea, Sammuges
[Şamaş-şuma-ukin] 21 de ani“ (III, 2.1, 4). Totuşi, unele documente istorice babiloniene
scrise cu mult înainte de perioada în care trăit Berossos spun că Sanherib i-a succedat
tatălui său, Sargon al II-lea, nu fratelui său. Esarhadon a domnit 12 ani, nu 8, iar Şamaş-
şuma-ukin a domnit 20 de ani, nu 21. Eruditul Robartus van der Spek a fost de acord că
Berossos consultase cronicile babiloniene, dar, a scris el, „aceasta nu l-a împiedicat să
facă propriile adăugiri şi interpretări“.

Cum îl consideră alţi erudiţi pe Berossos? „În trecut, Berossos a fost în

general considerat un istoric“, afirmă Stanley Burstein, care a făcut un studiu amănunţit
al lucrărilor lui Berossos. Totuşi, el a ajuns la următoarea concluzie: „Din punct de
vedere istoric, lucrarea sa este inadecvată. Chiar şi în forma fragmentată din prezent,
Babyloniaca conţine erori surprinzătoare în privinţa unor lucruri simple . . . Astfel de
greşeli ar fi inacceptabile pentru un istoric, însă scopul lui Berossos nu a fost unul
istoric“.

Având în vedere aceste aspecte, ce părere aveţi? Ar trebui considerate

calculele lui Berossos în totalitate exacte? Şi ce se poate spune despre ceilalţi istorici
clasici, care şi-au bazat, în mare parte, cronologia pe scrierile lui Berossos? Pot fi
considerate concluziile lor cu adevărat demne de încredere?

O altă sursă de informaţii folosită pentru a susţine anul 587 î.e.n. este Canonul
regal al lui Claudius Ptolemeu, un astronom din secolul al II-lea e.n. Lista de regi a lui
Ptolemeu este considerată baza cronologiei istoriei antice, inclusiv a perioadei
neobabiloniene.

Ptolemeu şi-a întocmit lista la aproximativ 600 de ani după încheierea

perioadei neobabiloniene. Cum a stabilit el data la care şi-a început domnia primul rege
din listă? Ptolemeu a explicat că, folosind calcule astronomice, bazate parţial pe eclipse,
„am reuşit să stabilim când a început domnia lui Nabonasar“, primul rege din listă.4
Aşadar, după cum afirmă Christopher Walker, de la Muzeul Britanic, canonul lui
Ptolemeu a fost „o schemă concepută pentru a le oferi astronomilor o cronologie bine
fundamentată, . . . nu pentru a le oferi istoricilor o consemnare exactă în legătură cu
urcarea pe tron şi moartea regilor“.

„Canonul este recunoscut de mult timp ca fiind demn de încredere din punct
de vedere astronomic“, a scris Leo Depuydt, unul dintre cei mai entuziaşti apărători ai lui
Ptolemeu, „dar aceasta nu înseamnă automat că este demn de încredere şi din punct de
vedere istoric“. În legătură cu lista de regi, profesorul Depuydt a adăugat: „În privinţa
primilor conducători menţionaţi [printre care şi regii neobabilonieni], Canonul ar trebui
comparat cu scrierile cuneiforme pentru a stabili durata domniei fiecărui rege“.

Ce sunt „scrierile cuneiforme“ care ne ajută să verificăm exactitatea istorică a

canonului lui Ptolemeu? Printre acestea se numără cronicile babiloniene, liste de regi şi
4
tăbliţe cu informaţii comerciale — documente cuneiforme redactate de scribi care au trăit
în timpul sau în jurul perioadei neobabiloniene.

Ce se poate spune despre lista lui Ptolemeu dacă o comparăm cu scrierile

cuneiforme? Chenarul „Canonul lui Ptolemeu în comparaţie cu tăbliţele antice“ de mai
jos prezintă o parte din canon şi o compară cu un document cuneiform antic. Să observăm
că, între conducătorii babilonieni Kandalanu şi Nabonid, Ptolemeu menţionează numai
patru regi. Însă Lista de regi de la Uruk, care face parte din scrierile cuneiforme, arată că
în acest interval au domnit şapte regi. Au fost domniile lor scurte şi neînsemnate? Potrivit
tăbliţelor cuneiforme cu informaţii comerciale, unul dintre aceşti regi a domnit şapte ani.

Documentele cuneiforme oferă, de asemenea, dovezi solide că, înainte de

domnia lui Nabopolassar (primul rege din perioada neobabiloniană), un alt rege (Aşur-
etil-ilani) a domnit patru ani în Babilonia. În plus, mai bine de un an, în ţară nu a domnit
niciun rege. Însă toate aceste informaţii lipsesc din canonul lui Ptolemeu.

De ce i-a omis Ptolemeu pe unii conducători? Se pare că nu i-a considerat

conducători legitimi ai Babilonului. De exemplu, el nu l-a menţionat pe Labaşi-Marduk,
un rege neobabilonian. Însă, potrivit documentelor cuneiforme, regii pe care i-a omis
Ptolemeu chiar au condus Babilonia.

În general, canonul lui Ptolemeu este considerat exact. Dar, având în vedere
omisiunile făcute, ar trebui într-adevăr să fie folosit ca bază pentru o cronologie istorică
definitivă?

Concluzia bazată pe aceste dovezi? Biblia arată cu claritate că iudeii au fost

exilaţi 70 de ani. Există dovezi solide — şi cei mai mulţi erudiţi sunt de acord — că
iudeii exilaţi s-au întors în ţara lor în 537 î.e.n. Dacă numărăm înapoi 70 de ani din
537 î.e.n., înseamnă că distrugerea Ierusalimului a avut loc în 607 î.e.n. Deşi istoricii
clasici şi canonul lui Ptolemeu nu susţin această dată, există îndoieli justificate în legătură
cu exactitatea scrierilor lor. Adevărul este că aceste două surse de informaţii nu oferă
suficiente dovezi pentru a anula cronologia biblică.

Mai sunt însă unele întrebări care necesită răspuns. Chiar nu există nicio
dovadă istorică în sprijinul anului 607 î.e.n., data bazată pe Biblie? Ce arată unele
documente cuneiforme databile, dintre care multe au fost scrise de martori oculari din
Antichitate? Răspunsurile la aceste întrebări le voi oferi fie oral, fie într-un viitor referat.