Sunteți pe pagina 1din 18

Cultură şi civilizaţie medievală românească

-note de curs-

I. Elemente de teorie: cultură, civilizaţie, artă culinară

Începuturile istoriei culturale. Secolul al XIX-lea este înainte de toate, din punct de
vedere istoriografic, unul prin excelenţă pozitivist. Potrivit acestuia, istoria este aproape în
exclusivitate bazată pe studiul arhivelor, rezultând relatări scurte, la obiect, precise, ale
principalelor evenimente politice şi militare ale lumii. Secolul trecut, în Franţa, S.U.A., Anglia şi
chiar Germania s-au dezvoltat noi curente istoriografice care considerau că istoria poate fi
înţeleasă mult mai bine dacă este studiată interdisciplinar prin utilizarea de metode, concepte şi
informaţii din domenii precum sociologia, filosofia, economia politică, antropologia etc. „Şcoala
Analelor”, apărută în perioada interbelică în Franţa, este cea căreia îi datorăm printre primele noi
modele de scriere a istoriei. În prezent, la nivel mondial, observăm tot mai multe preocupări de a
„transfera cercetarea istorică” din planul politicului şi evenimenţialului în cel al sferei culturale.
Cu toate că e dificil de descris, conceput, şi încadrat tipologic, noul „univers” al cercetării
istorice îşi găseşte formă în discipline precum istoria culturii, istorie culturală, antropologie
culturală, antropologie istorică, istoria imaginarului, istoria mentalităţilor. În funcţie de spaţiul
geografic şi de şcolile istoriografice, toate aceste discipline au diferenţe de abordare şi uneori şi
de conţinut. Ceea ce le uneşte este, printre altele, preocuparea pentru studierea interdisciplinară a
istoriei, intenţia de a ilustra aspecte ale vieţii cotidiene şi de a translata viziunea istorică de la
macro social spre micro social.
Este adevărat că „imaginarul” este abia în prezent analizat, pus sub lupă, definit,
tipologizat, prezentat public. Cu toate acestea, preocupări pentru un studiu interdisciplinar al
istoriei a existat dintotdeauna. Descifrăm asemenea „urme” în operele lui Aristotel şi Cicero,
pentru a le regăsi secole mai târziu în cercetările lui Georgia Vasari despre vieţile marilor artişti.
Pentru prima dată, termenul de istorie a culturii, aşa cum îl înţelegem noi, este folosit în spaţiul
german în lucrarea lui Johan Adelung din 1782 intitulată „Încercare de istoria culturii rasei
umane”. Câţiva ani mai târiziu, între 1796-1799, Johan Eichorn scrie „Istoria universală a
culturii”. În spaţiul francez, evoluţia spiritului uman este reliefată în lucrările lui Voltaire „Eseu
despre maniere” şi „Secolul lui Ludovic al XIV-lea”. În pofida pozitivismului secolului al XIX-
lea amintit mai sus, întâlnim şi câteva excepţii: Francois Guizot- „Lecturi asupra istorie generale
a civilizaţiei în Europa” (1828) şi „Istoria civilizaţiei în Franţa” (1829-1832) şi Jakob
Burckhardt- „Civilizaţia renaşterii în Italia” (1860). Scrierile lui Huizinga, „Amurgul evului
mediu” (1919), „Misiunea istoriei culturale” (1929) deschid noi drumuri în cercetarea istoriei.
Preocupaţi de „achiziţia de cultură” a elitelor, Huzinga şi Burckhard pot fi înţeleşi şi în temeiul
unei istorii a ideilor care capătă contur în perioada interbelică în S.U.A., la Universitatea John
Hopkins, în jurul lui Arthur Lovejoy. Potrivit acestuia din urmă, istoria ideilor ar cuprinde: istoria
filosofiei, istoria ştiinţelor, folclorul, tematici etnografice, semantică, istorie literară şi literatură
comparată, istoria economiei şi a doctrinelor economice, istoria credinţelor religioase, istoria
educaţiei, istorie politică şi socială.
În lumea interbelică franceză, Marc Bloch şi Lucien Febvre construiesc în jurul revistei
„Annales d’histoire economique et social”, apărută pentru prima dată în 1929, un nou curent
istoric- „Şcoala Analelor”. Articolele publicate în revistă vizau teme de istorie economică,
socială şi istorie a culturii. În scrierile sale despre Luther, Rabelais şi Margareta de Navarra
(„Martin Luther. Un destin”-1928, „Religia lui Rabelais. Problema necredinţei în secolul al XVI-
lea”- 1942 şi „Amor sacru, amor profan: autorul Heptameronului-1944”), Febvre analizează
conceptul de mentalităţi colective şi rolul lor în evoluţia societăţii umane. Mult mai expresiv şi
convingător este March Bloch în remarcabila sa lucrare din 1924 „Regii taumaturgi” în care
urmăreşte modalităţile în care au apărut şi s-au dezvoltat credinţele populare în puterea
vindecătoare a regilor Franţei şi Angliei în privinţa anumitor boli. După modificările survenite pe
plan mondial ca urmare a evenimentelor celui de al doilea război mondial, preocupările „Şcolii
Analelor” se diversifică prin apropierea de demografie şi antropologie istorică, sub îndrumarea
marelui istoric Fernand Braudel. Activitatea puternică şi viziunea remarcabilă a acestuia au
determinat ca în noua reaşezare de forţe în cadrul ştiinţelor sociale, istoria să deţină prima
poziţie, în detrimentul tuturor celorlalte. Preocupările lui Braudel pentru lumea Mediterană în
complexitatea ei culturală, politică, militară, religioasă, economică şi socială sunt greu de egalat
şi sunt totodată model pentru orice istoric care încearcă să înţeleagă şi să cerceteze în timp şi
spaţiu, istoria unei societăţi. Lui Braudel i-au urmat Jacques Le Goff, Le Roy Laudrie şi Marc
Ferro.
Pornind de la „Şcoala Analelor”, de câteva decenii, sunt istorici care încep să se preocupe
de ideea unei „istorii totale” care să studieze copilăria, moartea, nebunia, climatul, mirosurile,
murdăria şi curăţenia, gesturile, trupurile, lectura şi tăcerea, mâncarea şi băutura, emoţiile. Adică
întreaga complexitatea sau banalitate a vieţii noastre de zi cu zi. În acest context, în spaţiul
anglo-francez, precum şi în cel italian, începând cu anii 70’ ai secolului trecut a apărut ideea
“istoriei văzute de jos”, a microistoriei. Nu mai sunt relevante doar faptele marilor personalităţi
ale istorie, devin fundamentale gesturile şi obiceiurile omului simplu, necunoscut şi uitat de
istorie. În temeiul acestor cercetări, adesea reunite sub ideea de “istorie a mentalităţilor”, au
apărut lucrările lui Robert Mandrou, Georges Duby, Michel Vovelle, Philippe Aries etc.
În spaţiul românesc, până în era postdecembristă nu putem vorbi de o şcoală
istoriografică construită pe principiile “noii istorii”, cu excepţia excelentelor lucrări ale lui
Alexandru Duţu. În 1990, Ştefan Lemny publică “Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII
româneasc” şi în anii care vin la Cluj-Napoca, sub coordonarea lui Toader Nicoară şi Bucureşti,
prin iniţiativele lui Lucian Boia, apar primele încercări de a scrie o altă istorie a spaţiului
românesc. Clujenii se orientează spre denumirea de “istoria mentalităţilor”, în timp ce Lucian
Boia preferă, sub influenţă franceză conceptul de “istoria imaginarului”. Laurenţiu Rădvan la
Iaşi, Mihaela Grancea la Sibiu, Ecaterina Lung, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Adrian Silvan-
Ionescu la Bucureşti, Marius Rotar la Alba-Iulia sunt numai câţiva dintre istoricii care s-au
remarcat prin lucrările lor în domenii care ţin de istorie culturală.
Culturi, civilizaţii şi modele culturale. Conceptul de civilizaţie se referă în general la
aspecte extrem de diferite: nivelul tehnicii, dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice, ideile religioase,
obiceiurile, convieţuirea bărbatului cu femeia, formele pedepselor judiciare sau prepararea
alimentelor, toate expresie a unei superiorităţi de ordin naţional sau supranaţional (supremaţia
occidentală în raport cu restul statelor „necivilizate”). Astfel, civilizaţia este o noţiune care se
raportează la latura exterioară a individului, la suprafaţa existenţei umane. Cultura reprezintă, în
schimb, acele elemente proprii, distincte, prin care un grup se caracterizează şi se deosebeşte de
celelalte. Unicitatea acestor elemente creează mândria pentru propriile realizări, pentru propria
fiinţă.
Istoria culturală, definită generic ca o istorie sensibilă la schimbările comportamentelor şi
reprezentărilor din rândul societăţilor în decursul diferitelor etape ale evoluţiei lor, s-a preocupat
iniţial mai puţin de limbaj şi mai mult de ideea de spaţiu, dimensiune şi distanţă şi despre modul
în care acestea influenţează interpretarea istorică. Pe această linie argumentativă, s-au delimitat
dualisme precum aici şi acum vs. atunci şi acolo, considerându-se că istoricii trebuie să analizeze
obiectul istoric ţinând cont de bidimensionalitatea acestuia: verticală (legăturile existente între
obiectul istoric şi celelalte componente ale aceleiaşi categorii culturale) şi orizontală
(coroborarea rezultatelor cercetării cu cele ale altor discipline sau categorii culturale).
Orice teorie asupra cotidianului trebuie să îşi propună să răspundă la cel puţin două
întrebări esenţiale: „ce este istoria cotidianului?” şi „cui îi foloseşte?”. Problema vieţii obişnuite,
analizată din perspectiva răspunsurilor la aceste două întrebări, suscită mult interes nu numai prin
prisma obiectului de activitate al unei astfel de cercetări, ci şi prin însăşi denumirea ei. Utilizarea
noţiunii de istorie a cotidianului a fost generată de necesitatea dezvoltării unui alt mod de a scrie
istorie decât cel de până atunci axat pe redarea evenimenţială a reuşitelor „granzilor”, adică a
celor care au exercitat puterea laică şi ecleziastică. Prin urmare, prin rescrierea cotidiană a
istoriei, cercetătorul îşi impune să reconstruiască din imagini disparate un tablou real la nivel
microsocial. El se preocupă de activităţile umane dominate de repetiţie şi necesitate. Repetiţia
zilnică a unor activităţi şi comportamente creează o anumită ordine şi o evidentă rutină.
Toate aceste aspecte ale cotidianului nu există ca elemente independente în sine, ci
depind de anumite scheme mentale care generează modele culturale. Interacţiunea socială, felul
de a te mişca, o tipologie de discursuri sau degustarea unui anumit tip culinar se transformă în
modele culturale, atunci când sunt împărtăşite de un număr mai mare de persoane. Fie ca sunt
materiale, fie imateriale, acumularea de modele culturale compune cultura unui anumite
societăţi, intr-un timp şi pe un teritoriu dat. în redarea unei istorii microsociale, în descrierea unei
realităţi cotidiene aparţinând unui anumit timp şi unei anumite epoci, modelele culturale sunt
mult mai dificil de întrezărit, întrucât se întrepătrund. Modelul cultural al femeii, spre exemplu,
ne apropie din start de modelul cultural al statutului social, de categoria modelelor
comportamentale (nu poţi vorbi de curtoazie sau frumuseţe fără ca în centrul argumentaţiei
teoretice să nu stea femeia) sau chiar a celor religioase ori sacre. De aceea, putem spune că
modelele culturale reprezintă un element viu al istoriei, întrucât fiecare model cultural este la
rândul său compus din două sau mai multe astfel de modele, independente unul faţă de celălalt.
În privinţa artei culinare, analizată atât estetic, cât şi practic, atât ca formă de savoir, artă
a convivialităţii, cât şi ca regim de consum, se pot delimita mai multe modele culturale: unul
generat de statutul social al persoanei care consumă hrana, un altul dependent de criterii spaţiale,
de exemplu străinul (reprezentat de imaginea pe care călătorii străini o aveau despre gastronomia
valahă după ce îi gustau produsele), un al treilea, culinar, delimitat de tipologia felurilor de
mâncare servite la masă (de exemplu, un model cultural al desertului sau al dulcelui/acrului, un
model cultural al servirii mesei etc.), precum şi un model cultural comportamental exprimat în
cadrul gustării bucatelor.
În ceea ce priveşte vestimentaţia, delimităm un model cultural propriu-zis al hainei
(origine, mod de întrebuinţare, croială, culoare etc.), un model cultural al corpului locuitorului
Ţării Româneşti, un model cultural vestimentar „naţional” (care ne individualiza în raport cu
celălalt) etc.
Nu întotdeauna însă scenele din viaţa comunităţilor umane sunt formate doar din rutina
specifică realităţii cotidiene. Din când în când, evenimente excepţionale se interpun în calea
monotoniei vieţii obişnuite: cutremure, incendii, războaie şi incursiuni de jaf, invazii de lăcuste,
ceremonii deosebite etc. În toate aceste cazuri, modelul cultural predominant este cel spiritual,
religios. Atât dezastrele, cât şi anii de belşug sau evenimentele fericite sunt urmare a voinţei
divine şi a modului în care oamenii se raportau la ea şi se comportau în viaţa de zi cu zi. Prin
urmare, ruperea echilibrului cotidian era considerată o pedeapsă divină (delimitarea conceptuală
dintre obişnuit-normal şi neobişnuit-anormal).
În privinţa modelele culturale, nu există în istoriografia românească nicio lucrare care să
abordeze teoretic problematica modelelor culturale şi să o aplice spaţiului românesc, indiferent
de perioada istorică. Cu toate acestea, câţiva istorici ai culturii au conturat în scrierile lor
imaginile unor modele culturale româneşti: Dan Horia Mazilu a analizat un model complex bazat
pe statutul social şi reprezentat, după caz, de domnitor, tâlhar şi văduvă, dar şi unul inclus sferei
religioase, şi anume cel al blestemului (Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa
privată, Editura Polirom, Iaşi, 2003; Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Editura
Polirom, Iaşi, 2006; Văduvele sau despre istorie la feminin, Editura Polirom, Iaşi, 2008; O
istorie a blestemului, Editura Polirom, Iaşi, 2001). Alexandru Alexianu, Adina Nanu, Adrian-
Silvan Ionescu au creionat în lucrările lor un model cultural al corpului şi al vestimentaţiei în
spaţiul românesc (Alexandru Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1987; Adina Nanu, Artă, stil, costum, Editura Noi Media Print, 2007; Idem, Arta pe
om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare, Bucureşti, Editura Compania, 2001; Adrian-
Silvan Ionescu, Modă şi Societate urbană în România Epocii Moderne, Bucureşti, Editura
Paideia, 2006).

II. Arta culinară

Surse de cercetare. În ceea ce priveşte modelul cultural al artei culinare, în spaţiul


românesc, în perioada fanariotă, putem cerceta o serie de documente inedite păstrate în prezent
în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Aceste documente sunt manuscrise miscelanee în
cadrul cărora se pot găsi mai multe reţete culinare care îmbogăţesc fondul documentar privitor la
modelul culinar valah: manuscrisul nr. 2, miscelaneu, curprinde reţete de mâncare între filele 23-
32. Datează de la începutul secolului al XIX-lea, făcând parte din colecţia Sturdza-Şcheianu;
manuscrisul nr. 271, miscelaneu, datând din perioada 1820-1848 şi având 129 de file, cuprinde 2
file (100 şi 101) cu reţete de dulceaţă, scrise în limba greacă; manuscrisul nr. 2881, miscelaneu
de literatură populară (prima jumătate a secolului al XIX-lea), are primele cinci file scrise cu
reţete de bucate; manuscrisul nr. 2964, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, conţine
12 file intitulate Carte de bucate. Meşterul bucătariu.
În afara celor patru manuscrise enumerate mai sus, în fondurile Bibliotecii Academiei
Române mai pot fi consultate alte opt manuscrise de reţete medicale şi gospodăreşti,
reprezentând un amestec de notiţe ale unor autori, majoritatea anonimi care colorează într-o
oarecare măsură istoria cotidianului valah: manuscrisul nr. 43, datând din 1842, intitulat Caete
de şcoală ale lui Ioan Cernătescu, conţine între filele 96-152 un caet pentru economia rurală;
manuscrisul nr. 187, miscelaneu, datând din anul 1852, cuprinde o serie de reţete medicale şi
gospodăreşti între filele 6-36, 53r-v, 69v-71; manuscrisul nr. 575 (sec. XVIII-XIX) cuprinde,
între filele 16-21 şi 29 mai multe reţete gospodăreşti; manuscrisul nr. 1171, Reţete medicale şi
gospodăreşti adunate de D. Jianu, (mijlocul secolului al XIX-lea), fostul manuscris Gaster 66;
manuscrisul nr. 1544 (secolul al XIX-lea) cu 6 file de reţete gospodăreşti şi meşteşugăreşti;
manuscrisul nr. 1847 (secolele XVIII-XIX), 89 f., între filele 57-88 sunt descrise mai multe reţete
medicale şi sfaturi gospodăreşti; manuscrisul nr. 2118, miscelaneu (începutul secolului al XIX-
lea ), cuprinde în primele 16 din cele 53 de file reţete gospodăreşti şi manuscrisul nr. 2698
(începutul secolului al XIX-lea) care conţine mai multe reţete medicale şi gospodăreşti.
Precizăm că în istoriografia românească pentru spaţiul şi pentru perioada studiată mai
există referiri la arta culinară datorită analizei efectuate de Matei Cazacu manuscrisului de bucate
brâncovenesc (M. Cazacu, Studiu introductiv la O lume într-o carte de bucate. Manuscris din
epoca brâncovenească, ediţie de I. Constantinescu şi M. Cazacu, Bucureşti, 1997, pp. 5-69), cea
mai valoroasă sursă pentru ilustrarea artei culinare româneşti pentru secolelele XVII-XVIII (o
analiză scurtă este efectuată şi de Dan Horia Mazilu în lucrarea Voievodul dincolo de sala
tronului. Scene din viaţa privată, Editura Polirom, Iaşi, 2003). Alte surse de cercetare sunt
documentele economice, foile de zestre, mărturiile orale specifice culturii populare etc.

Influenţe în arta culinară românească. Spaţiul gastronomic al Ţării Româneştii îşi


datorează evoluţia culinară condiţiilor geografice şi politice. Aflată între Occident şi Orient, în
acel spaţiu considerat de lucrările de politologie din ultima vreme ca fiind Orientul Occidentului
(noi preferăm totuşi sintagma Orientul/Occidentul ortodox, religia fiind de fapt singurul element
distinctiv), Ţara Românească a primit influenţe din ambele direcţii menţionate mai sus. Daca în
ceea ce priveşte lumea orientală, considerăm că este vorba de o influenţă indirectă, obiceiurile
vest-europene sunt receptate în mod direct de bucătăria românească. Contactele directe cu
civilizaţia otomană, contacte ce au durat câteva secole, au fost cele care au impus, pe calea
repetiţiei care devine tradiţie, preceptele de estetică culinară. Altfel spus, deşi de cele mai multe
ori, românii consumau preparate gătite după reţete occidentale, limbajul gastronomic şi felul de
servire fie rămân la nivelul secolului al XV-lea european, fie se orientalizează complet.
În ceea ce priveşte influenţa occidentală, ea se prezintă realităţilor culinare din Ţara
Românească sub forma a două componente: una directă, europeană (reţete şi vinuri din Franţa,
mulţi domnitori fanarioţi aveau bucătari francezi) şi o alta, indirectă, completată de aspectele
arabe ale gastronomiei mediteraneene (pe filieră italiană pătrund în spaţiul românesc migdalele şi
laptele de migdale, ca ingrediente, precum şi apa de trandafir etc.).
Cartea de bucate brâncovenească. Cea mai veche carte de bucate din Ţara Românească
este manuscrisul brâncovenesc donat Academiei Române în secolul trecut de către filologul
Moses Gaster. Cercetările recente efectuate de Matei Cazacu nu elucidează pe deplin istoria
acestei cărţi de bucate. Totuşi, se pare că ea a fost redactată de către stolnicul Constantin
Cantacuzino, cel care se ocupa de bucătăria domnească în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
Cartea de bucate brâncovenească cuprinde 293 de reţete de mâncare, conţinând preparate din
carne (peşte, viţel, oaie, iepure, porumbel, găină etc.), diferite sosuri (numite ostropiale),
dulceaţă, salate, precum şi reţete de preparare a „vutcii” şi a vinului. Pe lângă acestea, autorul a
mai introdus câteva sfaturi privind curăţirea armelor şi a vaselor din metal (argint şi cositor).
După cum se poate observa din studiul cărţii de bucate, pentru prepararea mâncărurilor se
utilizau uleiul (untdelemn) şi untura. La fel de interesante de urmărit sunt şi referirile la ustensile
(tigae sau tingire, tipsie, plachie-cuptor, oală zmănţuită, piuliţe), precum şi cele câteva expresii
specifice unei cărţi de bucate: să stea să mureze, bine date undă (fierte). Tot cartea de bucate
brâncovenească atestă şi mâncăruri precum perişoarele şi chiftelele.
Una dintre caracteristicile principale ale cărţii de bucate redactate de Constantin
Cantacuzino priveşte gustul preparatelor descrise. Acesta se oglindeşte asemeni celui vest-
european în traseul iute-dulce-acru. Iutele este obţinut prin adăugarea de mirodenii: piper,
scorţişoară, cuişoare, nucşoară, busuioc, ceapă, chimen, cimbru, cucunari, haţmaţuchi, ienupăr,
izmă, salvie, leuştean, pătrunjel, spanac, şofran, flori de soc; dulcele prin adăugarea de zahăr,
miere, prune uscate, stafide şi lapte de migdale; iar acidul prin utilizarea de ingrediente precum
agrişele, roşii sau verzi, agurida, lămâile, măcrişul, oţetul, vinul alb şi vişinele uscate. Folosirea
dulcelui în gastronomia secolului al XVII-lea valah se datorează influenţei artei culinare italiene,
contactele culturale cu Italia fiind destul de dese în ultima parte a secolului al XVII-lea. De
asemenea, lumea mediteraneană (Italia şi Peninsula iberică) obişnuia, aşa cum se întâmplă şi în
spaţiul valah, să adauge la sfârşitul procesului gastronomic zahăr şi scorţişoară. De altfel, prin
intermediul bucătăriei italiene, în Ţara Românească este introdusă apa de trandafiri şi folosirea
ca ingredient a laptelui de migadale, obiceiuri arabe.
Un rol extrem de important în procesul pregătirii hranei îi revine grăsimii folosite.
Cercetările din ultimii ani au identificat o triadă a grăsimilor, formată din slănina de porc, untul
şi untdelemnul; arta culinară valahă realizează o sinteză a acestor obiceiuri culinare vest-
europene şi utilizează în procesul pregătirii hranei întreaga triadă a grăsimilor: în zilele de dulce
se folosea untura în mediul rural şi la orăşenii mai săraci, în timp ce boierii întrebuinţau untul,
pentru ca în zilele de post, bucatele să fie gătite cu ulei.
Din resursele culinare ale Ţării Româneşti. Pe lângă informaţiile extrem de importante
pe care ni le oferă cărţile de bucate, o sursă utilă pentru studiul gastronomiei o reprezintă
relatările călătorilor străini care au făcut analize complexe, relativ complete şi pertinente asupra
resurselor de care Ţara Românească dispunea. Neamţul von Bauer scrie că animalele, fie ele
sălbatice sau domestice, reprezintă un element de bază al hranei românilor, dar şi o bogăţie de
preţ a ţării. Calitatea cailor şi frumuseţea lor, puterea boilor şi mulţimea turmelor de capre şi oi
sunt cunoscute, în opinia germanului, în întreg Imperiul Otoman, dar şi în ţările vecine. Un alt
călător străin, Lionardo Panzini, aprecia posibilităţile variate oferite vânătorului de mulţimea de
mistreţi, iepuri, căprioare, capre sălbatice, vulpi, potârnichi şi prepeliţe întâlnite în munţii şi
câmpiile Ţării Româneşti. Panzini pare să fi gustat din vinurile albe şi roşii, produse în viile
valahe, pe care le preferă celor natale alături de carnea, brânza, untul şi pepenii româneşti.
Francezul Jean-Louis Carra se dovedeşte a fi și el un iubitor al vinurilor româneşti despre care
spune că sunt puţin apoase, dar destul de plăcute la gust, recomandăndu-le pe cele de „Odobeşti”,
în Moldova şi pe cele de „Pietra”, în Ţara Românească. Identificarea zonei viticole la care se
referă Carra atunci când scrie despre Ţara Românească este mai greu de realizat. Consideraţii
legate de plăcerea bahică a locuitorilor Ţara Româneşti, cu privire specială asupra calităţii viţei
de vie şi a vinului, îi aparţin francezului J.A. Vaillant. Acesta s-a dovedit a fi şi un analist atent şi
pertinent al resurselor alimentare ale Ţării Româneşti. Rând pe rând, el descrie calităţile fructelor
culese în grădinile valahe, importanţa şi gustul produselor leguminoase, precum şi aportul culinar
deosebit pe care îl reprezintă factorul animal. Vaillant inventariază varza, gulia, conopida,
anghinarea, morcovii, prazul, ceapa, cartofii, napii, vinetele, castraveţii, pepenii, sfecla de zahăr,
arpagicul, absintul, dar şi tutunul. Remarcile autorului francez conţin şi elemente de estetica
gustului: triada acru/dulce/sărat (spre exemplu: varza acră, castraveţi săraţi, castraveţi muraţi,
pepenii, sfecla de zahăr).
Concluzii. Date fiind cele de mai sus, se conturează, încetul cu încetul, o tradiţie culinară
a Ţării Româneşti, bazată în marea ei majoritate pe produsele obţinute în mod natural în
gospodăria proprie. La mesele româneşti se consuma carne de porc (în special iarna, moment în
care se preparau cârnaţii), oaie, vită (pentru pastramă şi cârnaţi, mai ales) şi pasăre (găini, gâşte,
raţe, curci, bibilici, turturele, potârnichi, prepeliţe); peşte (morun, nisetru, cegă, păstrugă, ştiucă,
crap etc.); lapte de vacă (unt, brânză) şi capră (caş, caşcaval, iuart şi caimac); fructe (mere, pere,
piersici, alune, nuci, dude, smochine, piersici, vişine, zarzăre, caise, prune, cireşe); precum şi
fasole, linte, mazăre, verze, conopidă, gulii, sfeclă, morcovi, păstârnacul, ţelina, pătrunjel,
cartofii, napii, păpădia, spanacul, măcrişul, loboda, urzici, hamei, sparanghel, anghinarii,
pătlăgele, dovlecei, pepeni, praz, mărar, ardei, leuştean, muştar, tarhon, ridichii, cimbru, hrean
etc.

III. Vestimentaţia

Arta pe om şi funcţiile costumului. Veşmintele şi modul lor de utilizare au generat în


ultima perioadă de timp folosirea sintagmei „arta pe om” ca reprezentând cumulul de elemente
care oferă pivitorului imaginea de sine a unei persoane. Aceste elemente sunt trăsăturile naturale
ale persoanei, coafura, machiajul, costumaţia şi podoabele. Frumuseţea naturală-fizicul unei
persoane a constituit subiectul constant al cărţilor de gen de-a lungul ultimelor secole. Astăzi, cei
interesaţi în a avea o înfăţişare cât mai corectă şi mai plăcută în societatea pe care o frecventează
pot învăţa de la specialişti care sunt veşmintele care îi avantajează în funcţie de caracteristicile
corpului lor fizic: înălţime, greutate, tipul feţei sau al siluetei, culoarea pielii etc. Eventualele
mici „defecte” ale acestor trăsături naturale pot fi îndreptate prin folosirea corectă a
vestimentaţiei, precum şi prin utilizarea de „măşti” (barba sau\şi mustaţa, coafura sau diferitele
accesorii). Scopurile acestei „deghizări” sunt binecunoscute: să farmece, să cucerească, să
sperie, să impună respect, să inspire milă etc.
De cele mai multe ori, atunci când se încearcă prezentarea unei istorii a vestimentaţiei, este
necesară şi realizarea conexiunii evidente dintre îmbrăcăminte şi lux. Existenţa legilor
somptuare, nu numai în Occident (Franţa sau Spania, spre exemplu), ci şi în secolul al XVIII-lea
valah ne demonstrează rolul social extrem de important pe care îl avea veşmântul. „Arta pe om”
a fost înainte de toate un mod de comunicare. Prin intermediul costumului, purtătorul îşi arăta
rangul social, precum şi puterea sa financiară.
În ceea ce priveşte funcţiile costumului, pot fi identificate mai multe tipuri în raport cu
protecţia oferită, cu destinaţia sa şi cu rolul de comunicare vizuală pe care îl îndeplineşte. Deşi
aceste trei criterii par a reprezenta şi o evoluţie în timp a costumului, principalul motiv al
existenţei sale fiind acela de a-l proteja pe cel care îl poartă împotriva naturii (frig, îngheţ,
căldură, vânt, ploaie) şi împotriva atacurilor (cum este cazul armurilor), de fapt ele au fost
îndeplinite în acelaşi timp pe tot parcursul existenţei umane. Desigur, au suferit numeroase
modificări odată cu creşterea şi diversificarea nevoilor personale şi a gusturilor.
Criteriul destinaţiei unui obiect vestimentar conţine două sensuri. Primul dintre ele a apărut odată
cu diversificare activităţii umane şi a fost utilizat pentru a realiza o anumită muncă specializată
(uniforma soldatului, a medicului, a pompierului, iar mai nou a cosmonautului sau a
scafandrului). Cel de-al doilea sens este ilustrat de momentul cotidian în care veşmântul este
purtat. Astfel, există vestimentaţie de zi, de noapte, lenjerie de noapte, precum şi costume pentru
anumite momente speciale (vizite, plimbări, serbări, serate, baluri etc.).
Rolul costumului de a comunica vizual identifică purtătorul în cadrul societăţii sale. El
decodifică privitorilor funcţia şi rangul social al celui sau a celei din faţa lor. S-a spus, pe bună
dreptate, că uniforma denotă funcţia şi nu personalitatea. În acelaşi timp, ea îndeplineşte toate
cele trei criterii enunţate mai sus. Protejează trupul împotriva naturii şi a diverselor atacuri, este
destinată a fi purtată în timpul exercitării funcţiei respective şi comunică vizual tuturor poziţia
socială a celui care o poartă.
Atunci când apreciem sau ne manifestăm o totală sau parţială dezaprobare faţă de silueta
unei persoane, motivele pentru care luăm o astfel de poziţie sunt de natură matematică: un raport
cât se poate de clar între dimensiune şi proporţii. Verticalul, simbolizând elanul gotic al arborelui
care creşte sau al gândului care se înalţă se opune liniilor orizontale care sunt caracteristice
trupurilor greoaie, inerte. Pe aceeaşi direcţie se înscriu şi cele două modele de siluete, ale cărui
denumiri sunt preluate tot din matematică: convexe şi concave.
Amplificarea ţinutei se realiza pentru probarea statutului social prin perne, coroane,
peruci umflate, folosirea de baldachine pentru tronuri, tocuri înalte, tălpi groase, haine cu trenă
etc. Subţierea siluetei se obţinea prin sublinierea părţilor care erau subţiri de la natură: gâtul, prin
degajare, ridicând părul şi adâncind decolteul, gulere strânse, cilindrice; talia, strânsă într-un
corset mascat de o centură lată; braţele dezgolite sau cu mâneci strâmte; picioarele, prin purtarea
unor ciorapi lungi şi a pantofilor cu vârf ascuţit. În imaginea pe care fiecare persoană era
interesată să o transmită celor din jur, un rol deosebit de important era acela al culorilor
veşmintelor. Astfel, roşul simboliza energia şi dragostea, albul era expresia purităţii, în timp ce
negrul era întruchiparea misterului, a nopţii şi a morţii. Desigur, pentru a face o impresie
puternică, nu numai culoarea hainelor este extrem de importantă, un aspect la fel de esenţial este
realizarea acordului cromatic dintre culoarea pielii, ochilor şi a părului.
În contextul acoperirii trupului cu veşminte într-o măsură mai mare sau mai mică,
chipului îi revine un rol de seamă în individualizarea persoanelor în raport cu ceilalţi semeni. El
este supus celor mai mari schimbări. Schimbările care se pot aduce chipului uman sunt
pieptănătura părului, aranjarea măştilor naturale- barba şi mustăţile, coafarea părului şi
machiajul. Pălăria, un accesoriu al chipului, a reprezentat mereu un cod precis, acceptat şi
respectat, prin care se identifica locul fiecărei persoane în cadrul societăţii; un semn de deosebire
a celui care se bucura de o anumită funcţie în stat (forma ei a variat în timp şi spaţiu de la tiare şi
pene la coroane şi turbane). Pentru a obţine un efect vizual mai impunător se recurgea la
supradimensionarea pălăriilor realizată prin materiale rigide (coroane, căşti de metal) şi apretate
(işlicul sau jobenul pe carton) şi prin acumulare de ţesături (suprapunere şi drapare, ca în cazul
turbanelor şi încreţire şi plisare, aşa cum întâlnim la bonete).
Veşmintele românilor în sec. XVII-XIX. Din punct de vedere social, stilul de viaţă
oriental începe să fie introdus în spaţiul valah, odată cu primele domnii fanariote, la începutul
secolului al XVIII-lea. Treptat, idealul uman se schimbă şi el, urmând tendinţele elementelor
politice conducătoare. Cel masculin este dominat de corpolenţa boierilor, de bărbile lor imense,
de hainele ample şi de siluetele supradimensionate prin întrebuinţarea turbanului. Purtarea
acestor haine largi, lungi, împreună cu şalvari transforma boierul român într-o persoană statică,
şi, implicit, greoaie.
Deşi mai receptive la noile mode vestimentare din Occident, boieroaicele din Ţara
Românească au adoptat şi ele idealul oriental de frumuseţe. Acesta se manifesta de cele mai
multe ori prin proeminenţa pântecului, considerată a fi o „virtute” fără de care o domnişoară nu
era suficient de demnă pentru a se prezenta în societate. Prin comparaţie cu realităţile
vestimentare din Ţara Românească, Imperiul Otoman oscila în privinţa costumelor
musulmanelor între două extreme: ascunderea totală în public şi dezvelirea în intimitate. De cele
mai multe ori, hainele femeilor turce reliefau, mai puternic decât cele ale româncelor opulenţa
formelor, prin curbele largi, rotunjite de faldurile bluzelor şi ale şalvarilor. În niciun moment al
istoriei vestimentare româneşti nu a existat cerinţa ca femeile să îşi acopere faţa, dar, aproape
niciodată ele nu îşi arătau picioarele. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, ţinutele de seară ale
româncelor au fost decoltate, iar coafurile preluate din ultimele numere ale revistelor de modă
apărute la Paris, însă ele nu şi-au „permis” să-şi arate picioarele goale.
Prezenţa influenţelor orientale în stilul vestimentar valah este dublată de fascinaţia
luxului întâlnit în rândul marilor familii boiereşti. Aceste persoane mondene ale societăţii din
Ţara Românească cheltuiau sume exorbitante de bani pentru a-şi achiziţiona cele mai scumpe şi
mai frumoase materiale existente. Potrivit unui catastif din 10 iulie 1783, bijuteriile domniţei
Catinca erau evaluate la suma de 4500 de groşi. Lista cuprinde o pereche de butoni cu diamante,
un inel cu briliant, un inel de smarald, o pereche de cercei cu smarald şi o cingătoare de aur. Pe
aceeaşi listă, fără a ni se preciza preţul, mai regăsim opt blănuri, şaluri indiene de diferite culori,
6 rochii, un anteriu, lenjerie de corp, un testemel, o cămaşă de baie etc. Pentru a avea o idee cât
mai cuprinzătoare despre bogăţia şi luxul acestor boieri valahi vom enumera bijuteriile vândute
la mezat după moartea vistiernicului „sinior Văcărescu”: o pereche de paterimă cu mărgăritare,
4 inele cu briliante, paftale cu briliante, 2 tabachere de aur, un inel cu rubin, un iatagan
împodobit cu briliante şi altul din aur, ceasuri de aur şi argint, un şirag de aur, inele in safir şi
smarald, cercei din smaralde etc., evaluate la aproximativ 25000 de groşi.
La confluenţa dintre oriental şi occidental, elitele nu pot fi în niciun caz păstrătoare ale
identităţii sociale româneşti. Cu siguranţa, aceasta poate fi întrezărită doar în ţăranul român. Iată
de ce pe întreaga durată a istoriei noastre vestimentare, ţăranii români şi-au păstrat portul
popular, motiv pentru care nu puţini au fost călătorii străini care au considerat că ţăranul român
era asemenea dacului de pe columna lui Traian.

Surse istorice (exemple):

Boierii învăţaţi vorbesc de obicei mai multe limbi: nu rareori îi vezi vorbind, pe lângă a lor,
greceşte, ruseşte, nemţeşte şi franţuzeşte. La Bucureşti oamenii sunt foarte frumoşi; bărbaţii, sub
uriaşele calpace pe care le poartă şi care îi desfigurează, au trăsături virile şi regulate. Femeile
sunt drăguţe şi cele mai multe sunt pline de calităţi...portul boierilor se aseamănă cu cel al
turcilor, în afara turbanului pe care nu au voie să-l poarte; îl înlocuiesc prin acest calpac, un fel
de băşică în formă de pară, acoperită cu blană de miel de culoare cenuşie sau neagră, cu o
circumferinţă nu mai mică de trei picioare şi cu înălţimea de aceleaşi proporţii. Portul ţăranilor
este întocmai ca acela al dacilor înfăţişaţi pe columna lui Traian de la Roma. Îmbrăcămintea
femeilor seamănă întrucâtva cu cea a grecoaicelor de la Constantinopol la care adaugă o mai
mare cantitate de bijuterii; dar acum numai femeile în vârstă şi cele ale boierilor de clasa a
treia o mai folosesc. Celelalte urmează moda de la Paris şi Viena şi se întrec în ce priveşte
gustul şi cochetăria cu elegantele din capitalele noastre. (August de Lagarde, Călători străini
despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004,
pp. 564-565)

Portul bărbătesc constă dintr-o cămaşă scurtă cu mâneci largi, care nu ajung până la cot, din
iţari lungi, care se strâng deasupra coapselor. O curea de piele strânge totodată cămaşa şi iţarii,
dar cămaşa e pe dinafară. La brâu stă atârnată toată zestrea lor: batista, cuţitul, punga cu bani
şi punga pentru tutun împreună cu cele trebuitoare fumatului. Ca încălţăminte poartă opinci cu
curele de piele pentru a le strânge acolo unde trebuie, cam la fel cu sandalele antice sau cu
acele „cioce” folosite în munţii Abruzzi. Iarna se încalţă cu cizme colorate, îşi acoperă capul cu
o pălărie neagră de piele sau cu o căciulă de blană, potrivindu-şi un fel de pieptar de postav
grosolan alb pe lângă un fel de manta din acelaşi postav, atunci când o cere vremea rea... Este
ciudat, dar nicidecum atrăgător portul femeilor: de la şolduri în sus numai cămaşa îmbracă
vara pe femei; ea e închisă pe sub gât, dar aş spune că doar umbreşte şi nu acoperă sânul care,
la cele care au fost mame, se trădează în chip supărător. Pe deasupra fustei poartă un şorţ pe
dinainte şi un altul pe dinapoi. Cizmuliţele lor, căci ele se încalţă la fel, sunt de saftin roşu sau
galben- împodobite la sărbători îndeosebi cu cusături; tot cu cusături în culori sunt ornamentate
şi cămăşile lor. Capul fetelor este totdeauna descoperit şi cu cosiţele lăsate să atârne pe spate;
la femei este acoperit cu o pânză de in legată cu panglici, pe care înşiră perle false, mărgean,
bănuţi. (Felice Caronni, Călători străini...,vol. I, pp. 487-488.)

IV. Homo ludens”: loisir-ul şi viaţa de societate

Lumea cotidianului este formată, în primul rând, din activităţile care asigură oamenilor
satisfacerea nevoilor de bază. Cel puţin aşa ni s-a spus în lucrările de istorie, psihologie,
sociologie, economie etc. Avem nevoie de hrană, corpul nostru, fizic şi cultural îşi doreşte haine,
avem nevoie şi de o locuinţă; trebuie, marea noastră majoritate, să fim angajaţi într-o activitate
producătoare de bani pentru a ni le putea permite. Cu toate acestea, ne şi distrăm. O parte
consistentă a vieţii noastre este “închinată” formelor de „loisir”. Când suntem mici, ne jucăm.
Aproape orice. Când creştem, nevoie rămâne la fel de importantă. Doar se diversifică. În prezent,
ne uităm la filme, mergem la teatru, operă, concerte, evenimente sportive; practicăm un sport,
jucăm jocuri video etc.
Formele de “loisir” sunt numeroase şi pot fi regăsite oriunde în timp si spaţiu. Prin urmare,
distracţiile vremurilor, la Bucureşti şi Iaşi, în special, erau, în mare măsură, apanajul elitelor
politice şi sociale. Muzica, balurile, dansurile şi jocurile de societate, nunţile boiereşti şi
domneşti, plimbările cu trăsura şi cele din parcuri sunt câteva dintre formele de manifestare a
„loisirului” în perioada amintită. Pe întreaga perioadă fanariotă, un rol fundamental în cadrul
etichetei oficiale l-a avut muzica de ceremonial (pe vreme de război sau pace, formată, în
general, din bucium, trâmbiţă, surlă, tobă). Muzica de ceremonial formată din meterhanea şi
tabulhanea (tot mai identificată cu muzica militară), reprezentând tobele şi stindardul casei
împăratului şi formată din purtătorii de steag şi cei de cort era darul sultanului otoman la
investirea unui domnitor. Cu timpul, acesta din urmă, va avea două orchestre: cea turcească,
primită la începutul domniei, şi cea personală, formată din români. Mesele, alaiurile domneşti,
precum şi alte evenimente publice erau prilejuri cu care aceste muzici se făceau auzite.
În spaţiul românesc, în afara muzicii oficiale, de ceremonial, avem şi câteva relatări
interesante cu privire la câteva „concerte” muzicale, asociate dansurilor orientale- dansuri
balcanice orientalizate: greceşti, albaneze, sârbeşti. În 1790, contele de Langeron descrie un dans
la modă în lumea moldoveană, intitulat „dans greces” şi adus, potrivit mărturiei sale, de fanarioţi
din Constantinopol:

Începe încet şi se sfârşeşte cu o iuţeală atât de mare încât s-ar crede că a dat strechea în
toţi dănţuitorii. Un singur bărbat conduce jocul şi toate femeile, ţinându-se lanţ cu ajutorul unor
basmale pe care le poartă în mână, urmează pe dănţuitor.

James Dallaway descrie în 1794 un alt dans, „romeika”, incluzând tot o batistă şi jucat
doar de femei. Acelaşi joc îl menţionează şi Lagarde în 1813 şi este redat iconografic la biserica
Cetăţuia din Iaşi şi la biserica Colţea din Bucureşti. Cu siguranţă, cel mai cunoscut dans de
„societate” al perioadei a fost hora care ne este redată pentru prima dată în picturile murale de la
Arbure din sec. XVI (Suceava) şi mai apoi în relatarea lui Erasmus von Weismantel din 1714. Un
secol mai târziu, Wiliam Wilkinson, reprezentantul englez la Bucureşti, face o descrie
cuprinzătoare:
Cincisprezece sau douăzeci de inşi, de ambele sexe, se iau de mână şi formează un cerc
mare, se învârtesc de jur împrejur, înainte şi înapoi la pas, încet; bărbaţii îşi îndoaie genunchii
din când în când pentru a bate măsura şi privesc galeş în dreapta şi în stânga, când ţin mâinile
femeilor.

Cercetarea istorică în lumea formelor de „loisir” poate să găsească elemente interesante


în analiza documentelor istorice pentru a descoperi muzicanţii epocilor şi vieţile lor, precum şi
reprezentări ale acestora şi ale instrumentelor, în special în iconografia medievală. O relatare care
merită menţionată este cea a boieroaicei şi a clavirului, cu o finalitate tragică. Tânara femeie
studiază clavirul, iubeşte muzica acestuia, adoră să cânte la el, însă soţul devine gelos pentru că
în imaginaţia lui, femeia cânta ca să atragă pretendenţi la iubirea ei. Prin urmare, din gelozie,
distruge instrumentul muzical şi evenimentul provoacă mortea femeii de inimă rea.
Robert ker Porter descrie detaliat felul în care arată un „concert” în societatea
bucureşteană la începutul secolului al XIX-lea, precum şi obiceiurile românilor la balurile care
urmau. Ocazia era nunta fiicei lui Alexandru Şuţu, Ruxandra cu Manoil Arghiropol (1820):

Eram curios să văd această adunare orientală în care turci, greci şi „frânci" se amestecă
în vioaiele dansuri europene pe care, după câte mi se spusese, doamnele şi domnii Ţării
Româneşti le îndrăgesc cu osebire. Gustul pentru acestea l-au căpătat de când ruşii stăpâneau
ţara, femeile luând, în acelaşi timp, obiceiuri occidentale. La ora 7, am ajuns la locul întâlnirii,
un salon mare, la al cărui capăt stăteau înşirate doamnele; printre ele erau sora şi fiica
prinţului Suţu. Patru din fiii săi erau de asemenea de faţă. Restul lumii era alcătuită din boieri
de primul rang şi străini cu însărcinări obşteşti din felurite părţi ale Europei. Concertul era dat
de violonişti de profesie, uneori acompaniaţi de muzicanţi amatori. Oaspeţii însă, în genere, nu
dădeau nici o atenţie acestei părţi a petrecerii, ci jucau cărţi în încăperile alăturate, trăgeau din
lulele şi sorbeau băuturi plăcute, nici vorbă, cu mult rachiu. Pe când petreceau astfel, m-am
distrat în tăcere, schiţând câteva figuri.... Concertul s-a terminat până la urmă; ar fi putut fi, de
altfel, lăsat cu totul de o parte, căci o notă nu putuse fi auzită, din cauza convorbirilor care nu
se mai opreau, a ţipetelor celor 10-12 copii de toate vârstele, ţinuţi de tot atâtea servitoare
palavragioaice şi a forfotei celor 40-50 de amăuţi şi slujitori, care ocupau jumătatea de jos a
salonului fără a sta liniştiţi nici un minut. Balul începu curând, însoţit de o altă gălăgie.
Dansatorii nerăbdători într-o clipă au fost gata; uriaşele căciuli ale boierilor au fost aruncate
cât colo, splendidele lor blănuri au avut aceeaşi soartă şi fiecare locuitor al acelei minunate
panoplii a apărut iute lângă partenera sa într-o jachetă elegantă şi de bun gust, roşie cenuşie
sau de altă culoare, brodată cu multă fantezie. Această îmbrăcăminte îngustă şi lipită graţios de
trup se potrivea foarte bine cu largile cute ale poalelor, strânse în jurul mjlocului de o
cingătoare splendidă. Nici o parte a acestei îmbrăcăminţi uşoare nu era nepotrivită cu mişcările
elastice ale dansului. Restul însă nu era de aceeaşi armonie tinerească. Toţi bărbaţii erau raşi
pe cap, purtând o tichie mică, roşie, care lăsa să se vadă cea mai mare parte a ţestei, ca şi nişe
urechi clăpăuge de toată frumuseţea, care, împreună cu mustăţile şi bărbile de toate culorile şi
firele, dădeau întregului grup o înfăţişare atât de neobişnuită încât atunci când săltau la cadril
şi cotilion, se amestecau în contradansuri englezeşti şi se învârteau în iuţeala ameţitoare a
valsului, nici o privelişte nu era mai grotescă. Capete asiatice, siluete italieneşti, austriec şi
engleze, precum şi alţi rezidenţi străini în redingote obişnuite şi doamnele îmbrăcate toate după
moda pariziană şi rusă, ofereau un spectacol în continuă mişcare, ca şi o mascaradă a figurilor
dintr-o lanternă magică; eu cel puţin nu pot să-mi aduc aminte de această seară fără a zâmbi.
Pe lângă dansurile aduse de curând la ei, pe care tocmai le-am amintit, am văzut şi dansuri
greceşti şi băştinaşe. Ultimele se dansau în cerc în mişcare, format din ambele sexe, sau cot la
cot, plesneau din palme, iar când şi când făceau o piruetă înceată, în ritmul muzicii al cărui
tempo însă a devenit tot mai iute până când toţi au început să danseze, să sară, să se învârtească
şi să-şi plesnească palmele ca nebunii. Acest dans a încheiat sărbătoarea şi trebuie să spun că
n-am văzut oameni care să petreacă cu mai multă tragere de inimă.

Printre primele reprezentări teatrale în spaţiul românesc au aparţinut trupei germane a lui
Johan Gerger care îşi ţinea spectacolele în locaţia de la Cişmeaua Roşie, graţie domniţei Ralu,
fiica domnitorului Caragea. Din păcate, piesele de teatru nu erau ţinute în limba română, astfel
încât erau mai degrabă un fapt exotic şi nu un act cultural. O altă trupă de teatru, italiană, ţine
spectacole prin 1820, în timp ce în primele decenii ale secolului XIX, muzicanţi italieni şi
spanioli ţin mici concerte de muzică occidentală.
Un adevărat fenomen în epocă, la Bucureşti şi Iaşi, este reprezentat de trăsurile boiereşti,
majoritatea poleite cu aur, constrastând teribil cu starea atelajului, a cailor sau cu îmbrăcămintea
vizitiului. La început, lux, apoi semn al poziţiei sociale, trăsură devine repede un obicei, câteva
mii fiind văzute pe străzile Bucureştilor, utilizate pentru orice deplasare a boierilor. Din punct de
vedere al imaginarului „loisirului”, elitele sociale româneşti mergeau cu trăsură până la locaţiile
urbane care le ofereau şansa unor plimbări şi distracţii în natură. Herăstrăul devine, în scurt timp,
destinaţia favorită a acestora. De menţionat faptul că Herăstrăul deşi avea spaţii de unde se
puteau cumpără dulciuri şi băuturi, nu avea bânci pe care să se poată sta. Însoţit de Catinca
Slătineanu la o plimbare în Herăstrău, în 1813, contele de Lagarde observă un joc practicat în
parc care îi atrage atenţia, pe care îl numeşte „aruncarea djeritului” şi pe care îl şi descrie:

Cunosc mai puţine exerciţii mai potrivite ca acesta pentru a da trupului putere şi
mlădiere. „Djerit” înseamnă trestie; dar îndeobşte se numeşte astfel orice băţ aruncat cu mâna.
Înarmaţi cu mai multe asemenea suliţe, călări pe cai pe care-i struneau cu graţie şi uşurinţă, am
văzut o sută de călăreţi alergând unii împotriva altora cu toată repeziciunea, aruncându-şi
micile suliţe şi ferindu-se cu multă îndemânare de zborul lor, apoi lăsându-se urmăriţi la rândul
lor, ridicând cu un cârlig suliţele căzute la pământ. Această manevră se execută cu strigăte şi
mişcări agile imposibil de descris. Câteodată se mai întâmplă, mi s-a spus, ca cineva să fie rănit
în urma acestei distracţii primejdioasă; dar nimic nu dă o idee mai exactă a războiului:
împărţiţi în două grupe, făceau, adesea, după inspiraţie, unele manevre pe care căpitanii de
carieră le-ar fi găsit savante.

Alte forme de „loisir” care pot fi studiate din punct de vedere istoric sunt băile publice
din Bucureşti şi Iaşi, precum şi băile private cu aburi din reşedinţele boierilor care încep prin a fi
construcţii exotice pentru locuitorii care nu înţelegeau cum poate ţâşni apa din perete. De
asemenea, epoca regulamentară este cea care coincide cu apariţia şi dezvoltarea tot mai mare a
cluburilor şi a cafenelelor, atât turceşti, cât şi orientale.

V. Atitudini sociale şi reprezentări culturale ale evenimentului excepţional

Concept istoric. Hrana, îmbrăcămintea, distracţiile sunt elemente definitorii ale


cotidianului. O componentă esenţială a excepţionalului este reprezentată de fenomenele care
perturbă cotidianul prin violenţa lor şi prin schimbările pe care le produc la nivel social. Spre
exemplu, în perioada 1600-1850, principatul Ţării Româneşti, teritoriu uşor pretabil unei istorii
anarhice, este, rând pe rând, supus mai multor categorii de nenorociri sociale: războaie, invazii
militare, operaţiuni de jaf, răzmeriţe; evenimente naturale extreme (seceta, inundaţiile,
cutremurele de pământ, invaziile de lăcuste); epidemii şi epizootii; precum şi incendii, destul de
numeroase în mediul urban. Toate aceste situaţii neobişnuite reprezentau tot atâtea motive de
nelinişte pentru locuitorii ţării. Fiecare dintre categoriile de evenimente deosebite enumerate mai
sus acţionau în mod diferit asupra mediului social românesc, fără a putea nega legăturile dintre
ele şi efectele produse. Astfel că, probleme serioase privind regimul alimentar al populaţiei erau
generate atât de activităţile de natură militară (jafuri sau războaie), cât şi de acţiunile neprevăzute
ale naturii (secete, inundaţii, invazii de lăcuste). Cutremurele de pământ şi incendiile afectau în
primul rând locuinţele locuitorilor, în timp ce bolile frecvente ameninţau însăşi existenţa
proprietarilor lor. Importanţa acestor manifestări neobişnuite este reliefată de numeroasele
însemnări pe cărţi vechi sau pe manuscrise, precum şi de menţionările lor în cronicile vremii.
Populaţia nu ştia cum să reacţioneze în faţa acestor provocări ale vieţii care scăpau percepţiei ei
cotidiene. Trăsătura comună era panica, lipsa culturii şi a educaţiei fiind principalele motive
pentru care evenimentele deosebite erau atât de şocante şi provocau urmări atât de grave. Lipsa
de coordonare a aparatului de stat, întovărăşită de simplitatea cunoştinţelor populaţiei despre
cauzele reale ale dezastrelor naturale, dar şi a modului eficient de a le combate efectele, au
generat de multe ori pagube de două ori mai mari decât cele produse de situaţia neobişnuită.
Evenimentul excepţional între exotic şi pozitiv. Evenimente excepţionale ale
cotidianului românesc pot fi şi pozitive: feluritele alaiuri la care locuitorii oraşelor, în special cei
ai Bucureştilor, luau parte. Un prim exemplu este cel menţionat de Chesarie Daponte în cronica
sa care acoperă perioada 1648-1704, în timp ce în prima jumătate a secolului al XIX-lea acestea
sunt tot mai frecvente, în special în onoare ofiţerilor armatei ruse. În aceeaşi categorie de
evenimente excepţionale pot fi încadrate şi mesele şi serbările domneşti, unele dintre ele fiind
urmărea aşteptată a acestor alaiuri. Ceremonialul meselor domneşti cuprindea o componentă
diplomatică reliefată cel mai elocvent în memoriile călătorilor străini. Până în perioada fanariotă,
mesele erau binecuvântate de mitropolit care participa alături de domnitor la aceste evenimente.
La fel de importante erau ritualul închinatului paharelor de vin, realizat potrivit unei adevărate
simbolistici a puterii (de cele mai multe ori, primul pahar era închinat suveranului de la Istanbul).
Paul Strassburg, diplomat german, ne-a lăsat o descriere cuprinzătoare a ceremonialului domnesc
de la curtea lui Leon Tomşa (1629-1632); la fel vor face Paul de Alep care ne relatează masa
oferită unchiului său, Patriarhul Macarie, şi lui de către domnitorul Constantin Şerban: şi Anton
Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu.
Ciuma. Din rândul evenimentelor excepţionale care îşi fac loc în cotidianul românesc,
multe pagini de istorie sunt scrise cu negru de bolile şi epidemiile care au izbucnit, de cele mai
multe ori din cauza perioadelor de războaie cărora li se asociau foametea şi condiţiile precare
alimentare şi de igienă. Flagelul cumplit care va rămâne pentru totdeaună în mentalul colectiv
european, nu doar românesc, va fi ciuma. O primă menţiune este cea din 1660 când ciuma este
asociată foametei şi invaziilor tătăreşti şi turceşti. Câţiva ani mai târziu, în perioada 1676-1677,
o nouă epidemie de ciumă izbucneşti în Bucureşti, iar Duca şi marii boieri se refugiază la moşiile
lor din provincie. Ca umare a deselor epidemii de ciumă, sunt puse în practică primele măsuri de
combatere a acesteia. Prin urmare, este înfiinţat corpul cioclilor din foşti ciumaţi, acum imuni,
care aveau rolul de a igieniza oraşul şi de a încerca să împiedice extinderea flagelului. Din cauza
asediului Vienei şi a jafurilor oştilor combatante, foametea apărută a adus din nou ciuma. Câţiva
ani mai târziu, în 1689 şi 1693, epidemiile izbucnesc din nou, în mod repetat şi populaţia
îngrozită a Bucureştilor a parasite oraşul, refugiindu-se în păduri şi munţi. Tot atunci, multe
familiii boiereşti au încredinţat averea mânăstirilor şi nu puţine au fost cele care nu s-au mai
întors spre a o revendica. În faţa ciumei care izbucneşte în capitală întreu 1706-1707,
Brâncoveanu se refugiază la Târgovişte. Ciuma revine din nou în Ţara Românească în 1718 din
cauza războiul dintre turci şi austrieci. Tabloul anarhiei sociale este completat de foametea
cumplită care a lovit atunci oraşul Bucureşti.
În 1735, în încercarea de a reduce efectele devastatoare ale ciumei, Grigore Ghica
înfiinţează la Spitalul Pantelimon o secţie pentru bolnavii de ciumă. După ciuma cumplită din
1737-1738 care a ucis în Bucureşti peste 30000 de oameni, acelaşi Grigore Ghica, revenit ca
domn al Ţării Româneşti, reorganizează breasla cioclilor (1752). Formată din 20 de persoane,
aceasta era condusă de un polcovnic de ciocli şi avea ca atribuţii: îngrijirea ciumaţilor, ridicarea
şi transportarea bolnavilor de ciumă la spital, izolarea şi dezinfectarea caselor, cercetarea
mahalalelor pentru a găsi posibili ciumaţi, îngroparea celor morţi. Breasla avea în rândul ei şi
femei şi dispunea de o căruţă cu coviltir, fiind scutită de dări. Însemnările culese de Ilie Corfus
atestă epidemii de ciumă în anii 1795, 1812-1813, 1815 (Râmnic) şi o epidemie de holeră în anul
1831.
Cutremurele. O altă serie teribilă de catastrofe naturale care a influenţat într-un mod
constant mentalul colectiv al românilor a fost cea reprezentată de cutremure. Apariţia periodică a
acestora şi puţinele cunoştinţe ale populaţiei şi ale autorităţilor cu privire la natura cutremurelor
au făcut ca panica să fie extrem de mare de fiecare data când cutremurele erau puternice şi aveau
replici care puteau fi simţite cu uşurinţă. Avem mărturii scrise, spre exemplu, pentru cutremurele
din 1681, 1718, 1724 şi 1738. Cutremurul din 14 octombrie 1802, la ora şapte dimineaţa,
afectând îndeosebi casele boiereşti şi bisericile, înregistrându-se mai mulţi morţi pe întreg
teritoriul Ţării Româneşti. Un alt mare cutremur a avut loc în noaptea de 13 spre 14 noiembrie
1829 la 11 seara, însemnările înregistrând şi câteva dintre replicile sale, survenite în dimineaţa
zilei următoare. Nouă ani mai târziu, în 1838, în noaptea de 11 spre 12 ianuarie, între orele 3-5
dimineaţa, a avut loc un cutremur de pământ cu o intensitate destul de mare, care a produs
distrugerea sau avarierea mai multor construcţii, dintre care amintim surparea zidului hanului Sf.
Gheorghe cel Nou din Bucureşti.
Inundaţii. La fel de frecvente precum cutremurele însă mult mai dăunătoare pentru
locuitori Ţării Româneşti au fost inundaţiile. Slaba reacţie a autorităţilor, lipsa totală a acţiunilor
de prevenire produceau mai întotdeauna pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale. Ni s-au
păstrat o serie de mărturii din epocă referitoare la revărsările Dâmboviţei în Bucureşti. Una
dintre cele mai vechi datează de pe vremea lui Gheorghe Duca, însă informaţiile le aflăm dintr-
un hrisov mai târziu al lui Şerban Cantacuzino datat 31 mai 1679. Mult mai elocvente pentru
felul în care slujbaşii domneşti se mobilizau pentru a preîntâmpina urmările inundaţiilor sunt
evenimentele din 1708 din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Măsurile clucerului
Radu Popescu de a abate cursul Dâmboviţei pe matca veche duc la inundarea livezilor şi a
morilor mânăstirii Radu Vodă. Ni s-au păstrat informaţii despre inundaţiile din 1779, 1814, 1837,
dar şi despre efectele teribile asupra agriculturii provocate de ploile din octombrie 1835 şi mai
1843.
Incendii. Elementele de habitat prezente în lumea românească au reprezentat însumarea
multor condiţii necesare izbucnirea incendiilor; casele din pământ şi lemn, acoperite cu paie,
stuf, şindrilă, coşurile defecte, uliţele strâmte, neexistenţa unui serviciu de stingere etc. La toate
acestea se adăugau şi jafurile şi invaziile externe, în special cele turceşti. Unul dintre primii care
vorbesc despre incendiile din spaţiul românesc este Paul de Alep care menţionează faptul că în
faţa acestei catastrofe, la biserică se trage clopotul „în dungă”. Incendiul din 1704 din Bucureşti
afectează Hanul Şerban-Vodă, prăvălii şi case, în timp ce 12 ani mai târziu este ars chiar centrul
Bucureştilor şi uliţele Abagiilor şi Mărgelarilor. În 1719, curtea domnească şi mânăstirea Sf.
Gheorghe ard în incendiu. Două decenii mai târziu, în 1739, pe 27 februarie, din cauza gunoiului
strâns în curtea mânăstirii Sf. Sava a izbucnit un incediu care a distrus zeci de case, prăvălii şi
chilii bisericeşti. Dintre mărturiile care ni s-au păstrat, de asemenea, putem afirma că incendiile
din Ţara Românească au distrus, printre altele, Târgul cel Învelit de la hanul lui Şerban Vodă
până la Târgul Cucului pe data de 16 august 1804, Târgul din Năuntru, cu prăvălii şi 1900 de
case în 28 august 1804, Podul Belicului cu cinci sute de case pe 23 aprilie 1823, în ziua de Sf.
Gheorghe etc.Şi în însemnările lui Grigore Andronescu găsim relatări despre incendiile din
capitala Ţării Româneşti (15 iulie 1823, 14 august 1825, 12 mai 1832, 27 august 1834).
Pedeapsă şi minune. Orice eveniment, asemeni celor descrise de noi mai sus, categorisit
drept excepţional, se metamorfoza în mentalul colectiv într-o minune. Pentru oamenii simpli,
asemenea fenomene, imposibil de explicat, erau interpretate conform unei viziuni religioase.
Expresie a unei pedagogii divine prin care Dumnezeu intervenea în pedepsirea locuitorilor
principatului pentru multele lor păcate, ele căpătau sens doar prin apelul la un utilaj mental,
modelat religios. Multe dintre însemnările care atestă astfel de dezastre cuprind expresii de
genul: cu mila lui Dumnezeu nu s-a întâmplat nicio pagubă, să ne ferească Dumnezeu pe viitor
sau: şi cu mila cea prea bogată a milostivului Dumnezeu ziditoriului şi făcătoriului de bine a tot
neamului creştinescu au vărsat mila sa cea bogată preste robii lui, că au rodit pomii şi viile şi
pământul şi-au dat rodul lui deplin. Aceste tipuri de mărturii, indiferent de provenienţa socială a
semnatarilor lor (preoţi, diaconi, negustori, ţărani instruiţi etc.), se supun acestui tip de
interpretare. Timpul modern se suprapune, timid, cu timpul religios, creştin-ortodox, care rămâne
încă acela al marilor sărbători creştine. Astfel, evenimentele au avut loc în Postul Paştilor sau
Crăciunului, în a patra săptămână după Paşti, în Joia sau Vinerea marea, în zilele când se
prăznuiesc sfinţi precum Constantin şi Elena, Ilie, Gheorghe, Paraschiva sau în ziua de
Bobotează.

VI. Boli, igienă şi medicină

Surse utile. În ceea ce priveşte evoluţia medicinei şi a igienei în istoria românilor, sunt de
mare ajutor lucrările excepţionale elaborate de Constantin Caracaş, I. Felix şi Pompei Samarian
(C. Caracas. O mai veche monografie sanitară a Munteniei, editor Pompei Samarian, Bucureşti,
1937, Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul
secolului al XX-lea, 3 volume, Bucuresşti, Institutul de Arte Grafice "Carol Göbl", 1901-1903,
Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, 2 volume, Călăraşi-Bucureşti,
1938). De asemenea, igiena, bolile şi medicina pot fi analizate şi prin intermediul culturii
populare româneşti. Şi aici beneficiem de o serie întreagă de lucrări de referinţă, printre care
amintim doar colecţia de zece volume editată de Gheorghe Tăzlăuanu şi intitulată Comoara
neamului, volumele lui Grigore Tocilescu (Materiale folcloristice), lucrarea lui Aurel Cândrea
despre folclorul medical comparat (Folklorul medical român comparat.Privire generalã.
Medicina magicã, Casa şcoalelor, Bucureşti, 1944) etc.
Evoluţia conceptului de medicină. O cercetare istorică riguroasă întâmpină, de multe
ori, atunci când abordează tematici exotice, în afara direcţiilor clasice, o mulţime de capcane din
cauza teritoriului necunoscut, precum şi o zonă aridă datorată lipsei informaţiilor, în special cele
scrise. Lumea medicinei româneşti poate fi cuprinsă doar prin referiri la cultura populară
românească. Lumea satului, a naturii şi a câmpului, credinţele şi obiceiurile româneşti, viaţa
plantelor şi a animalelor, mersul stelelor sunt prietenii istoricului care porneşte pe drumul
cercetării medicinei româneşti. Elementele amintite mai sus sunt parte integrantă a etapei
tradiţionale a medicinei în evoluţia poporului român. Una care a scăzut ca importanţă în prezent,
însă care încă poate fi urmărită în zonele rurale. A doua etapă este cea religioasă caracterizată de
utilizarea metodelor hipocratice, specifice lumii antice greco-romane, în cadrul instituţiilor
bisericeşti. În primele secole ale medievalismului, mânăstirile şi bolniţele sunt centrele
românismului. Aici întâlnim primele forme de spital- bolniţele, şi tot aici preoţii sunt cei care
oferă îngrijiri medicale bolnavilor şi/sau răniţilor în luptele armate. În Psaltirea Scheiană (1482)
şi în Catehismul lui Coresi (1500) cuvântul vraciu cu înţeles religios, nu doar medical. În pravila
lui Vasile Lupu, precum şi în Îndreptarea Legii care o reproduce, regăsim o mulţime de articole
care reglementează activitatea profesională a vracilor, de la raporturile cu bolnavii la cele cu
autorităţile juridice. De asemenea, Îndreptarea Legii cuprinde capitole dedicate filosofiei şi
religiei în care sunt analizate moartea, sufletul, corpul uman, apariţia vieţii, fecundarea,
asemănarea copiilor cu părinţii, anomaliile anatomice, simţurile şi caracterele oamenilor etc.
Inovaţiile ştiinţifice ale secolului al XVII-lea din Occidentul european au dus la
dezvoltarea ştiinţei medicinei şi la apariţia primelor elemente de medicină modernă. În lumea
otomană, grecii sunt cei care profită de pe urma acestor schimbări în evoluţia societăţii europene
şi datorită studiilor de medicină ajung să deţină funcţii importante în aparatul de stat otoman:
Panaiotache Nicussis este dragoman în anul 1670. Urmare a acestei evoluţii a medicinei, în
spaţiul românesc, începând cu 1650, găsim primele întrebuinţări ale termenului doftor. O sursă
utilă pentru istoria medicinei româneşti, deşi nu întotdeauna credibilă, este opera lui Dimitrie
Cantemir. În secolul fanariot, românii mergeau pentru a învăţa medicina la Padova, Lipsca,
Berlin, Halle. În 1775, Alexandru Ipsilanti este cel care aduce medicina aproape de omul obişnuit
prin crearea unui funcţionar public, având pregătire medicală.
Practica medicală. Din punct de vedere al practicii medicinei, întâlnim profesioniştii
(bărbierii, moaşele, doftorii, hirurgii, duhovnicii-doctorii sufletului); clandestinii (lecuitorii,
fermecătorii, vrăjitorii etc.) şi spiţerii (pregătirea, conservarea şi comercializarea
medicamentelor). Istoria medicinei europene în epoca medievală este legată de povestea
bărbierilor. Mai ales în epoca războaielor când aceştia erau frecvent găsiţi în preajma
mânăstirilor. Ei sunt cei care, nu de puţine ori, fiind prezenţi şi în campaniile militare, oferă
primul ajutor celor răniţi, de la pansamente şi aplicarea de remedii naturiste la mici intervenţii
chirurgicale. În spaţiul românesc, bărbierii erau doctorii românilor. Ei tundeau, rădeau, aplicau
ventuze, scoteau dinţii, pansau, lăsau sânge, îngrijeau bolile de piele, pregăteau şi aplicau alifii
etc. Documentele pe care le avem atestă zeci de bărbieri, începând cu secolul al XV-lea până pe
la 1670. Despre moaşe, sursele istorice nu ne oferă informaţii. Asistau la naşterea copiilor, aveau,
potrivit credinţei populare, rol în a proteja copilul de diavol care îl putea fura la naştere, de a
pregăti ritul necesar ursitoarelor etc. Ele erau cele care atestau virginitatea femeilor. În privinţa
vracilor, informaţiilor noastre sunt şi mai criptice. Rolul lor va rămâne unul medical-religios, în
cultura populară ei fiind văzuţi ca un fel de vrăjitori supremi. În secolul al XVI-lea, întâlnim şi
câteva referiri la vraci în calitate de specialişti în medicină.
Termenul de doctor este folosit pentru prima dată în pravila lui Vasile Lupu din 1646 ca
un fel de vraci superior, şcolit. La fel şi în Lexiconul Slavo-Român scris de Mardarie Căzianu
(1649). Începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, singurul care este folosit în medicină este
termenul de doctor. În scrierile lui Cantemir apare menţionat numele doctorului Andrei
Lichinos, în timp ce italianul Bartolomeo Ferati se bucura de preţuirea lui Brâncoveanu.
Documentele noastre medievale nu menţionează cuvinte precum chirug, hirurg sau altele
asemenea. Cu toate acestea, termeni străini sunt întâlniţi ceva mai des. În 1517, în timpul lui
Neagoe Basarab, Ieronim Matievich este medico chirurgico. Andrei din Bistrişa este atestat de
documentele din timpul domnului moldovean Alexandru Lăpuşneanu cu termenii latini pentru
magister, medic şi bărbieri chirurg. Prima operaţie chirurgicală poate fi considerată cea făcută
lui Ştefan cel Mare. Îndreptarea Legii cuprinde informaţii importante despre tipurile de operaţii
pe care medicii din spaţiul românesc le efectuau: castrarea sau scopirea (preoţilor le era
interzisă); circumcizia; venesecţia (lăsarea de sânge); operaţii majore (efectuate asupra
membrelor sau intestinelor umane). Prima proteză dentară este menţionată de cronicarul
Neculce ca fiind a lui Dumitraşcu Vodă, domnitor pe care îl ironizează (1670-1680). La 15
ianuarie 1753 este menţionată prima operaţie la Spitalul Colţea. I se taie picioarele lui Costin
Ologul, cel care primeşte drept urmare a ghinionului său, din partea lui Ghica-Vodă, un loc de
casă.
Spiţeriile şi medicamentele sunt şi ele destul de bine documentate în lumea medievală
românească. Pravilele atestă pe spiţeri sau apotecari şi famacişti, cum mai sunt ei numiţi. Aceştia
aveau voi să vândă medicamentele doar vracilor, respectiv doctorilor. Categoriile de produse pe
care aceşti le produceau şi comercializau erau: ierburile (iuţi, tari sau blânge; ierburi de leac, rele
sau otrăvitoare); produse medicamentoase de origine animală; produse de origine chimică; pietre
rare. În Biblioteca Academiei Române, sunt păstrare câteva manuscrise care cuprind reţete
medicale pentru bolile epocii.
Ştiinţa anatomiei şi bolile românilor. Puţinele informaţii pe care le avem, nu ne permit
să ajungem la concluzii pertinente şi relevante. Cu toate acestea, ştim că în unele cazuri, români
practicau îmbălsămarea, cunoşteau importanţa vânturilor în viaţa socială. Cantemir descrie
importanţa aerului pentru buna viaţa a unei aşezări umane şi explică cum poate dăuna sănătăţii
oamenilor aerul otrăvitor. De asemenea, elemente de igienă se regăsesc şi în felul în care
evoluează alimentarea cu apă a populaţiei (construirea de cişmele, sterilizarea puţurilor etc.).
Românii cunoşteau efectele vremii asupra corpului uman: frigul, ploaia, iernile grele, epidemiile,
arşiţele, seceta se întrepătrund în mentalul colectiv românesc. Tot de igienă şi de ştiinţa
medicinală, ţin terapia cu ape termale, curăţirea aliementelor; regimul alimentar şi cumpătarea,
igienizarea locuinţei, prin văruire etc. Potrivit documentelor, bolile românilor pot fi
împărţite în mai multe categorii:
1. boli contagioase: ciuma, dizenteria (desnodarea vintrelor), febra tifoidă (lugoare,
langoare); vărsatul (românii au practicat variolizarea; doamna Pulheria, soţia lui Nicolae
Mavrocordat îşi variolizează copiii la Istanbul. Odată cu acţiunile ei şi prin intermediul medicilor
italieni Pilarino şi Timoni care vin în spaţiul românesc, variolizarea este cunoscută şi în
Occident); erizepel (roşeaţă, brânt); lepra (gubav); febra puerperală; tifos exantematic;
blenoragia (frângerea mădularului); turbarea etc.
2. boli necontagioase: boli interne (friguri, boli de plămâni, boli de inimă, boli de stomac,
icter, podagră, reumatism, diabet); boli externe (betegituri, rane, fistula în pântece, ulcere
externe, bube, băşii, mădular putred, albeaţă la ochi etc.)
Ce este util de menţionat este că în cadrul bolilor sistemului nervos, încadrate tot bolilor
necontagioase, românii, pe lângă dambla, boli de cap, leşin, epilepsie, analizau serios şi aspecte
precum inima rea, scârba, melancolia, dragostea, prostimea, întunecimea minţii, nebunia şi
îndrăcirea, sugestia şi somnabulismul.