UTILIZAREA INSTALAŢIILOR DE COGENERARE CU SURSE REGENERABILE

Capitolul 1. Noţiuni generale despre cogenerare. Avantaje, dezavantaje, limitări faţă de

producerea separată de energie

Prin cogenerare se înţelege producerea simultană şi combinată a energiei termice şi

mecanice, plecând de la acelaşi combustibil, în aceleaşi instalaţii. Energia mecanică produsă
se poate transforma în energie electrică, prin intermediul generatoarelor electrice, sau folosi
direct pentru antrenarea altor echipamente. Energia termică obţinută poate fi sub formă de apă
caldă, apă fierbinte sau abur.
Cogenerarea constituie o metodă de îmbunătăţire a randamentului termic prin folosirea
parţială sau totală a căldurii reziduale altfel pierdută în atmosferă. Realizarea economiei de
combustibil, în cazul cogenerării, se explică prin eficienţa termodinamică superioară a
ciclului, faţă de producerea separată a căldurii şi energiei electrice.
În figura 1 este prezentată schema de principiu a unei centrale de cogenerare. După
cum se poate observa din figura 1 centrala de cogenerare constă dintr-o instalaţie de bază, un
cazan de vârf şi o instalaţie pentru recuperarea căldurii evacuate din ciclu. Ca instalaţie de
bază care produce energie electrică şi căldură în regim de cogenerare poate fi o turbină cu
abur, turbină cu gaze, motor cu ardere internă sau ciclu mixt gaze-abur. În cazul în care
căldura produsă în regim de cogenerare nu este suficientă pentru a satisface cerinţele
consumatorului în centrala de cogenerare poate fi instalată şi o instalaţie de producere a
căldurii în regim de vârf, adică un cazan sau boiler. Sub termenul de instalaţii de recuperare a
căldurii evacuate din ciclu se subînţeleg schimbătoarele de căldură sau cazanele de
recuperare, pentru ciclurile cu turbine cu gaze sau motoare cu ardere internă. De obicei, acest
termen se foloseşte numai pentru ciclurile cu turbină cu gaze sau motor cu ardere internă,
deoarece căldura produsă este recuperată din gazele de ardere. Se poate spune, deci, că acest
element al schemei este prezent numai în centralele cu turbină cu gaze sau motor cu ardere
internă.

Conturul centralei de cogenerare

WEncg Encg
E
Ecg
Wb
IB
Wcg Q cg Qd
IRC

W Q

WQv Qv
CV

IB – instalaţie de bază; IRC – instalaţie de recuperare a căldurii; CV – cazan de vârf

Fig. 1. Schema de principiu a unei centrale de cogenerare.

Pagina 1 of 38
 Utilizarea turbinei cu abur pentru producerea combinată de energie electrică şi termică
începe prin deceniul al treilea al secolului 20. De atunci şi până în prezent această soluţie a
fost dezvoltată şi perfecţionată în deosebi în ţările Europei de Est.
Cogenerarea cu turbine cu abur (C.E.T. cu T.V.) poate utiliza:
▪ Turbine cu contrapresiune (T.V.Cp.) sau contrapresiune şi priză reglabilă (T.V.Cp.+p),
vezi fig.2.
▪ Turbine cu condensaţie cu una (T.V.Cd.+p) sau două prize reglabile (T.V.Cd.+2p),
vezi fig.3.
▪ Turbine cu condensaţie cu vid înrăutăţit (T.V.Cd.Vid), vezi fig.4.
Pentru fiecare caz concret, soluţia optimă de echipare a centralei cu turbine de
termoficare cu abur se stabileşte prin calcule tehnico-economice şi este determinată în special
de:
▪ Natura şi durata anuală de utilizare a valorii maxime a cererii sub formă de căldură.
▪ Raportul între cererea de energie electrică şi căldură a consumatorului - indicele de
structură a consumului.
▪ Gradul de independenţă dorită între cantitatea de energie electrică produsă si căldura
livrată.
▪ Natura agentului termic (abur sau apă fierbinte) utilizat pentru alimentarea cu căldură şi
parametrii săi.
În general turbinele cu contrapresiune se utilizează pentru consumuri de căldură cu
durate anuale mari de utilizare a debitelor maxime şi acolo unde indicele de structură permite
acest lucru. Este cazul consumatorilor unde cererea de energie electrică şi căldură au acelaşi
regim de variaţie. Astfel, pentru regimuri de variaţie diferite ale cererii celor două forme de
energie, utilizarea turbinelor cu contrapresiune este dezavantajoasă din cauza dependenţei
stricte - practic proporţională - între debitul de căldură livrată şi puterea electrică produsă.

Cb
G.E.
CA
~
En. El.
T.V.Cp.
A
G.A.
A. Th.

EC Producţie
Pal. de căldură

PC

Ech.

Fig. 2. Schema de principiu a C.E.T. cu turbine cu abur cu contrapresiune.

Pagina 2 of 38
 Soluţia de C.E.T. cu T.V.Cp. este recomandabil a fi utilizată şi capacitatea turbinelor
astfel dimensionată încât să asigure o încărcare a acestora cât mai aproape de valoarea
nominală, pe o perioadă cât mai mare în cursul anului. La dimensionarea (alegerea) turbinei
cu contrapresiune trebuie avută în vedere de asemenea încărcarea sa termică minimă
admisibilă.
În cursul funcţionării, puterea electrică produsă este strict dependentă de debitul de
căldură livrată.
Se spune că T.V.Cp. funcţionează întotdeauna după “graficul termic”, adică pentru
astfel de turbine prioritară este producerea căldurii, care “decide” puterea electrică.
Dacă s-ar presupune funcţionarea T.V.Cp. după “graficul electric”, impunându-se o
anumită putere electrică produsă, atunci ar putea apare următoarea situaţie: la un regim de
putere cerută aceasta ar putea fi mai mare decât aceea posibilă a fi produsă pe seama cererii
momentane de căldură. Pentru a satisface această cerere suplimentară de putere electrică ar
trebui ca încărcarea termică a turbinei să fie mai mare. Plusul de debit de căldură livrată de
turbină ar trebui evacuat în atmosferă, dacă nu se folosesc eventual instalaţii termice
suplimentare de tipul acumulatoarelor de căldură.
Orice debit de căldură (sub formă de abur) prelevat de turbină in atmosferă înseamnă
reducerea eficienţei soluţiei din trei motive:
▪ Energetic - înseamnă evacuarea în atmosferă a conţinutului de căldură al aburului
respectiv.
▪ Material - înseamnă pierderea unei cantităţi de abur din circuitul termic al centralei.
▪ Economic - cheltuieli suplimentare pentru tratarea apei de adaos care să înlocuiască
pierderea de abur şi pentru încălzirea acestuia la nivelul termic la care a fost evacuat în
atmosferă.
Ţinând seama de nesimultanietatea între cererea de căldură şi de puterea electrică,
funcţionarea T.V.Cp. după graficul termic poate conduce însă la următorul aspect: la un
moment dat, pentru o cerere de căldură să se obţină o putere electrică mai mare decât aceea
necesar.
Se pune problema în acest caz a preluării acestei diferenţe de către reţeaua electrică
(S.E.N.). Pentru preluare apar următoarele aspecte:
▪ Contractual - dacă există prevăzută această posibilitate în contractul între
autoproducătorul de energie electrică şi S.E.N.
▪ Economic - dacă preţul de revânzare a acestui supliment de energie electrică acoperă
sau nu cheltuielile aferente producerii sale (unde peste 80 % reprezintă ponderea cheltuielilor
cu combustibil). Preţul de revânzare depinde de sistemul tarifar adoptat pentru energia
electrică şi de perioada (orară, zilnică, sezonieră) în care are loc această supraproducţie.
Într-o asemenea situaţie se pune problema “valorii optime de dimensionare” a turbinei
faţă de valoarea cererii, adică a coeficientului optim de termoficare. Valoarea optimă a
acestuia se determină în urma calculelor economice, ţinându-se seama de situaţia concretă
dată.
Turbine cu condensaţie cu una sau două prize reglabile (T.V.Cd.+p) se utilizează
pentru a exista o dependenţă mai mică între debitul de căldură livrată şi puterea electrică
produsă simultan.
Gradul de independenţă a puterii electrice produsă, depinde de condiţiile constructive
ale turbinei. Aceasta se referă la dimensionarea corpului turbinei de după priză -”C.J.P. sau
coada de condensaţie”. În funcţie de condiţiile de dimensionare ale C.J.P., poate exista o
independenţă mai mică sau mai mare a puterii electrice produsă, faţă de debitul de căldură
livrată.
Este de remarcat că o astfel de turbină permite - în funcţie de realizarea sa constructivă
- ca la încărcări termice parţiale să producă puteri electrice mai mari decât cele determinate
strict de aceste încărcări. Plusul de putere este obţinut în regim de condensaţie, cu un consum

Pagina 3 of 38
specific de căldură mult mai mare decât cel aferent puterii electrice obţinută la funcţionarea
după “graficul termic”.
Turbinele cu condensaţie şi prize reglabile pot funcţiona în trei regimuri caracteristice:
▪ În regim de termoficare după “graficul termic”, în care puterea electrică totală este
determinată numai de debitul de căldură livrată la priză. Consumul specific de căldură pentru
producerea acestei puteri este practic similar celui existent în cazul turbinelor cu
contrapresiune (puţin mai mare datorită pierderilor suplimentare de căldură din condensator
cu debitul minim de abur necesar răcirii turbinei);
▪ În regim de termoficare, după “graficul electric”, în care puterea electrică totală este
determinată de aceea obţinută pe seama debitului de căldură livrată la prize şi de aceea
obţinută suplimentar prin încărcarea C.J.P. peste valoarea debitului minim necesar răcirii
turbinei. Consumul specific de căldură, aferent producerii acestei puteri este media
ponderentă între consumurile specifice necesare producerii celor două puteri:
▪ În regim de condensaţie, unde toată puterea electrică este obţinută în regim de
condensaţie, încărcarea termică a prizelor fiind nulă. Consumul specific de căldură pentru
obţinerea acestei puteri este similar cu cel al unei turbine cu condensaţie pură (afectat de
pierderile de căldură din condensatorul trubinei). În realitate el este chiar ceva mai mare decât
cel al uneia cu condensaţie pură, datorită pierderilor suplimentare prin laminare introduse de
diafragma de reglare a prizei turbinei.

Cb T.V.Cd.P.
G.E.

~
CA En.El.
A
G. A.
A. Th.
Producţie
E.R. de căldură
EC
Pal.
Cd.

PC
Ech.
P.cd.

Fig. 3. Schema de principiu a C.E.T. cu turbine cu condensaţie cu prize reglabile.

Turbinele cu condensaţie cu vid înrăutăţit, sunt turbine cu condensaţie pură ale căror
condensatoare sunt răcite cu apa din reţeaua de termoficare, sau cu apa de adaos, în locul apei
de răcire utilizată curent. În primul caz, datorită nivelului termic mai ridicat al apei introdusă
în aceste condiţii în condensator, comparativ cu apa de răcire folosită curent, presiunea
(contrapresiunea) în condensator creşte, reducându-se puterea electrică produsă. Practic,
turbina trece la funcţionarea în regim de contrapresiune.
Apar următoarele probleme:

Pagina 4 of 38
▪ Reducerea puterii electrice se datorează atât creşterii presiunii finale cât şi datorită
faptului că ultima, sau ultimele trei trepte ale turbinei, pot intra în regim de compresie,
reducând suplimentar puterea disponibilă;
▪ Se modifică regimul de presiuni în ultimele trepte ale turbinei, făcând necesară
intervenţia mecanică asupra arborelui de joasă presiune (înlocuirea sa, sau înlăturarea
ultimelor trepte de palete).
Ca urmare a dificultăţilor tehnice, soluţia cu vid înrăutăţit se aplică în general
turbinelor cu condensaţie pură uzate moral şi/sau fizic ale căror consumuri specifice de
căldură pentru producerea energiei electrice sunt deja mari devenind necompetente faţă de
alte soluţii de producere a energiei electrice.
O mare importanţă o are şi asigurarea sarcinii termice de vârf. În cazul instalaţiilor cu
turbine cu abur aceasta se asigură, în caz de necesitate, punând în funcţiune cazane de abur
sau de apă fierbinte, care funcţionează numai la vârf de sarcină.

Cb T.V.Cd.

CA G.E.

~
En.El.
A
G. A.
A.Th.
Producţie
EC de căldură
Pal.
Cd.

PC

Fig.4. Schema de principiu a C.E.T. cu turbine cu condensaţie cu vid înrăutăţit.

Soluţiile de cogenerare cu turbine cu gaze utilizează fie turbine de putere, specializate,

de tip “Heavy - duty”, fie turbine de aviaţie. Ele pot fi în circuit deschis s au închis după cum
se vede în fig.5 şi 6, cu una sau două trepte de compresie, şi/sau destindere, cu şi fără
preîncălzirea regenerativă a aerului de ardere.
Cazanele recuperatoare pot fi cu sau fără postardere. În prezent, odată cu creşterea
raportului de compresie pe treaptă şi cu creşterea temperaturii de admisie a gazelor de ardere
în turbina cu gaze, ciclurile de cogenerare cu turbine cu gaze folosesc mai ales schema
deschisă într-o treaptă, cu sau fără postardere.

Pagina 5 of 38
 Cb.

C.C.

A.

G.E.
C. T.G.
~ En.El.

A
F.
EC
Cb.S.
Producţie
de căldură
a)
C. R.
F.Ev. PC

Fig. 5. Cb.

C.C.

A
G.E.

~
En.El.
C. T.G.

F. G. A.

C. R.
EC
P.A.
Cb.S. Producţie
de căldură
b)
PC

Schema de principiu a C.E.T. cu turbine cu gaze în circuit deschis:

a) fără preîncălzirea regenerativă a aerului de ardere;
b) cu preîncălzirea regenerativă a aerului de ardere.

Pagina 6 of 38
 A Cb.

C.C.

C.2. T.G.2

P.A.

Cb. C.C.

G.E.
C.1 T.G.1
~ En.El.

PC C. R.

EC
Producţie
Cb.S. de căldură

Fig. 6. Schema de principiu a C.E.T. cu turbine cu gaze în circuit închis.

Generatorul de gaze de ardere poate fi de mai multe tipuri:

▪ Generatoare clasice cu arzătoare în V pentru injecţia amestecului combustibil - aer de
ardere cu/fără preîncălzirea regenerativă a aerului de ardere pe seama unei părţi de aer în
gazele de ardere evacuate din turbină. Din punct de vedere al numărului de arbori şi al
modului de antrenare al compresorului de aer există mai multe variante: cu unul sau doi arbori
şi compresorul acţionat de însăşi destinderea gazelor; cu ansamblul turbină - compresor al
cărui demaraj este asigurat de un motor electric; cu turbina şi compresorul separate, sau pe
acelaşi arbore. Ele pot folosi drept combustibil: gazul natural, gazul de furnal, combustibil
lichid uşor şi chiar păcură fără sulf, cu măsuri speciale privind ardere sa.
▪ Turbogeneratoare, încorporate în turbina cu gaze, derivate în general din instalaţiile de
avion. Numărul de turbogeneratoare pe turbină depinde de puterea acesteia faţă de capacitatea
turbogeneratorului. Combustibilul folosit este în general cherosenul. Ele pot folosi şi
combustibili de calitate inferioară, cu scăderea simultană a puterii maxime posibil a fi produsă
şi a randamentului producerii lucrului mecanic;
▪ Generatoarele de gaze realizate separat, care din punct de vedere fizic sunt
independente de turbina de putere. Din punct de vedere al combustiei şi al obţinerii gazelor de
ardere ele funcţionează ca motoare Diesel. Numărul de generatoare pe o turbină depinde de
Pagina 7 of 38
puterea nominală a acesteia. Instalaţia necesită un generator suplimentar pentru asigurarea
serviciilor proprii. Combustibilul folosit este oricare din cel utilizat de celelalte generatoare de
gaze, inclusiv păcura, ceea ce constituie unul din marile avantaje ale acestei soluţii.
Temperatura gazelor de ardere la intrarea în turbină este unul din elementele
principale care influenţează atât puterea nominală posibilă cât mai ales randamentul termic
maxim de obţinere a acesteia. Ea se situează la limita inferioară de cca. 450 °C în cazul
generatoarelor cu pistoane libere şi ajunge în mod curent la 750-800 °C sau chiar peste
1000 °C la celelalte, cu răcirea, eventual, suplimentară a paletelor turbinei.
Ca şi în cazul turbinelor cu abur şi aici se pune problema alegerii - dimensionării -
puterii nominale a turbinei cu gaze. Teoretic, situaţia este similară turbinei cu contrapresiune,
în locul aburului fiind recuperată căldura conţinută de gazele de ardere eşapate din turbină.
Practic, problema este totuşi diferită: în cazul în care cererea momentană de putere
electrică este mai mare decât cererea de căldură ce ar putea fi asigurată pe seama debitului de
gaze de ardere evacuate din turbină, există posibilitatea ca diferenţa de debit să fie evacuată
direct în atmosferă, înainte de intrarea în cazanul recuperator.
Faţă de turbina cu abur cu contrapresiune, evacuarea în atmosferă a debitului de gaze
de ardere înseamnă numai pierdere energetică sub formă de căldură, nu şi de “materie primă”
cum era în cazul turbinei cu abur.
Din aceste motive, dimensionarea (alegerea) turbinelor cu gaze în C.E.T. se poate
face, fie după debitul de căldură necesar, fie după cererea de putere, dar cel mai adesea se
aplică a doua variantă. Decizia privind dimensionarea este influenţată de aceleaşi considerente
ca şi în cazul turbinelor cu abur, ea fiind rezultatul calculeleor tehnico - economice. Acestea
permit în final determinarea valorii optime a coeficientului de termoficare.
Utilizarea motoarelor cu ardere internă pentru producerea de lucru mecanic,
transformat în energie electrică, prezintă o serie de avantaje, funcţie de tipul motorului.
Tipurile de motoare utilizate în cogenerare - vezi fig. 7 - sunt:
▪ Cu aprindere prin scântee, cu puteri uzuale de 250-1000 MW, pe gaz natural şi
combustibil lichid, cu presiunea de alimentare de la 0,13 la 0,5 MPa. Ele pot fi cu aspiraţie
naturală sau cu supraalimentare. Au un mare avantaj legat de nivelul termic al fluidelor din
circuitele de recuperare, care nu variază cu încărcarea motorului în plaja 50-100 %. Motoarele
funcţionând în patru timpi au randamente mai mari decât cele care funcţionează în doi timpi.
Randamentul termic de producere a lucrului mecanic este de cca. 35 % iar cel global de
87-90 %.
▪ Motoarele cu aprindere prin comprimare - motoare Diesel, diferă de motoarele cu
aprindere prin scântee în ceea ce priveşte funcţionarea. Motoarele Diesel se împart în trei
categorii: rapide, semirapide, lente. Variaţia sarcinii motorului la turaţie constantă se
realizează prin variaţia debitului de combustibil. Comparativ cu motoarele cu aprindere prin
scântee motoarele Diesel au următoarele avantaje:
▪ Randament mai bun.
▪ Permit folosirea unui combustibil cu punct de inflamabilitate mai ridicat, mai
greu volatil, mai ieftin.
▪ Pericolul de explozie şi de incendiu este mai redus.
▪ Nu apar zone moarte şi front de flacără, arderea având loc instantaneu în acelaşi
timp în tot volumul.
▪ Motoare cu aprindere prin jet de combustibil. Aceste motoare pot funcţiona cu o
multitudine de combustibili, deoarece elimină cerinţele calitative ale combustibilului utilizat
(calităţi antidetonante pentru motoarele cu aprindere prin scântee şi calităţi de auto aprindere
pentru motoarele Diesel). Ele pot folosi drept combustibil chiar şi combustibilul gazos (de
exemplu gaze naturale). În funcţie de excesul de aer cu care funcţionează, motoarele cu gaz se
împart în două mari categorii:
▪ Motoare cu gaz cu amestec bogat (motoare standard).
▪ Motoare cu gaz cu amestec sărac ( lean burn).
Pagina 8 of 38
Primele sunt mai vechi, lean burn sunt mai noi, din ultima generaţie (1988);
▪ Motoare cu doi combustibili, cu sistemul de aprindere prin injecţie de motorină.Până la
35 % din sarcină motorul funcţionează exclusiv pe motorină, în regim Diesel, de la 35-100 %
motorina este limitată (7 % din sarcina maximă) şi controlată pentru a se obţine o ardere
optimizată prin adăugare de gaz natural (motoarele Diesel de tip DUAL FUEL). În cazul unor
probleme în alimentarea cu gaz se poate trece la funcţionarea numai pe motorină, ca un motor
Diesel obişnuit. Randamentul termic al acestui tip de motor este de cca. 32 %, iar cel global
de 73-81 %.
▪ Motoare cu doi combustibili, gaz natural şi combustibil lichid greu sau motorină, având
principiul de funcţionare identic cu cel al motorului Diesel. Gazul natural la presiune înaltă
(25 MPa) este introdus direct în camera de ardere prin injectori speciali împreună cu păcura
sau motorina. Randamentul termic depăşeşte 40 %, iar cel global 80 %.

G. A.
EC

C. R.

Cb G.E. Producţie

~
En.El. de căldură
M.T.
A.

PC
E.R. C.R.

Pr.

Fig. 7. Schema de principiu a C.E.T. cu motor termic.

Recuperarea căldurii de la motoarele cu ardere internă se poate realiza în două tipuri

de circuite:
▪ Circuit deschis, în care agentul care răceşte motorul este direct utilizat ca agent termic
în alte instalaţii.
▪ Circuit închis, în care agentul care răceşte motorul cedează căldura unu alt agent
termic, care la rândul său este folosit în alte instalaţii.
Pentru motoarele cu ardere internă sunt posibile trei tipuri de recuperări ale căldurii
produsă în timpul funcţionării:
1. Recuperarea căldurii din gazele de ardere, evacuate din cilindri la o temperatură
ridicată, (cca. 500 °C). Căldura recuperată poate fi utilizată la:
▪ Pproducerea de apă fierbinte
▪ Producerea de abur de joasă presiune sau medie presiune ( 0,7 MPa).

Pagina 9 of 38
2. Recuperarea căldurii de înaltă temperatură de la răcirea blocului motor,
(80-120 °C). Recuperarea de înaltă temperatură presupune preluarea căldurii de la răcitorul de
ulei şi aceea rezultată în urma răcirii blocului motor. Căldura poate fi recuperată într-un
circuit de înaltă temperatură, sau foarte înaltă temperatură. Răcirea motorului se poate realiza
în două moduri: cu apă sau cu emulsie apă - abur (răcire prin fierbere). În cazul circuitului de
înaltă temperatură apa intră în motor cu o temperatură în jur de 80 °C, răceşte uleiul, care
atinge în funcţionare aproximativ 100 °C, după care răceşte celelalte subansamble ale
motorului. Apa are la ieşire o temperatură între 90 şi 120 °C. Circuitul de foarte înaltă
temperatură se bazează pe posibilitatea creşterii temperaturii apei la ieşirea din motor până la
110-125 °C. Creşterea temperaturii se face prin micşorarea debitului de apă care trece prin
motor. Circuitul de recuperare a căldurii prin fierbere are următoarele avantaje:
▪ Produce la ieşirea din motor o emulsie apă - abur din care se poate obţine abur saturat
de joasă presiune.
▪ Micşorează gradientul de temperatură din blocul motor preluând căldura şi utilizând-o
sub formă de căldură latentă de vaporizare.
Temperatura la ieşire din sistem este între 120 - 125 °C;
3. Recuperarea căldurii de joasă temperatură de la răcirea celorlalte subansamble ale
motorului, (30-60 °C). Căldura de joasă temperatură este recuperată prin răcirea aerului sau a
amestecului combustibil la ieşirea din compresorul de supraalimentare. Căldura poate fi
recuperată într-un circuit de joasă temperatură, sau foarte joasă temperatură. Utilizarea unui
circuit de răcire de foarte joasă temperatură conduce la o creştere a puterii motorului cu 6-8 %
faţă de utilizarea răcirii de joasă temperatură. Circuitul de recuperare a căldurii de foarte joasă
temperatură are un nivel termic al apei la ieşire de 32-40 °C. Circuitul de recuperare a căldurii
de joasă temperatură are un nivel termic al apei la ieşire de 54-65 °C.
Căldura conţinută de apa de răcire a uleiului de ungere, teoretic poate fi recuperată,
dar practic se evită din considerente de siguranţă a menţinerii regimului termic al debitului de
ungere la valorile impuse de buna funcţionare a motorului.
Aceleaşi considerente de siguranţă ale regimului termic al apei de răcire apar şi la
celelalte două recuperări, dar ele pot fi asigurate relativ mai uşor cu ajutorul unor instalaţii de
reglaj adecvate, sau răcitoare de compresoare.
Ciclurile mixte gaze - abur diferă în primul rând din punctul de vedere al amestecului,
sau nu, al celor două fluide de lucru. În al doilea rând pentru varianta utilizată în cazul
cogenerării soluţiile diferă în funcţie de modul de combinare între schemele termice ale celor
două cicluri.
În general în cazul cogenerării se utilizează ciclul deschis cu turbine cu gaze al cărui
cazan recuperator produce abur pentru ciclul cu abur. Alimentarea cu căldură se face din
ciclul de abur, ca în fig. 8.
Din punct de vedere al ciclului cu gaze şi al cazanului recuperator, schemele pot fi:
a) Fără ardere suplimentară în cazanul recuperator, care presupune utilizarea în cazanul
recuperator numai a căldurii gazelor de ardere de la turbina cu gaze. Este soluţia cea mai
folosită.
b) Cu ardere suplimentară, care poate avea loc în două feluri:
▪ Pe baza excesului mare de aer din gazele de ardere de la turbina de gaze.
▪ Prin introducerea de aer de ardere suplimentar, cu ajutorul unui ventilator.
Ciclul cu abur poate funcţiona şi independent faţă de cel cu gaze.
Această soluţie permite obţinerea în cazanul recuperator a aburului cu presiune mai
mare, mărind parametrii ciclului cu abur şi simultan randamentul termic al acestuia.
Schema permite funcţionarea şi fără ardere suplimentară, ca în cazul (a). Cazanul
recuperator cu ardere suplimentară permite obţinerea unor debite suplimentare de abur, în
condiţiile de consum termic de vârf. Ca urmare, schema este folosită mai ales la cogenerarea
industrială.

Pagina 10 of 38
 Cb.

C.C.

G.E.

C. T.G. ~
En. El.
A.

G.E.

~
Cb.S.
T.V.
C. R.

P.al.
EC

Producţie
de căldură
Ech.

PC
Fig. 8. Schema de principiu a C.E.T. cu ciclu mixt gaze - abur.

c) Arderea în focare sub presiune a combustibilului solid. Aceasta poate avea loc fie în
pat fluidizat, fie în stare pulverizată. Căldura dezvoltată prin arderea combustibilului este
utilizată în paralel în cele două cicluri.
d) Arderea cărbunelui în pat fluidizat, la presiunea atmosferică. Schema similară
variantei (c). Ea este practic mai puţin utilizată.
e) Fără ardere suplimentară cu integrarea gazeificării cărbunilor. Arderea are loc in două
trepte: parţial în gazogen şi finalizarea sa în instalaţia de turbină cu gaze.
Un aspect deosebit al utilizării ciclului mixt gaze - abur, este folosirea sa pentru
reabilitarea C.E.T. cu abur existente.
În asemenea cazuri este necesar în prealabil să se verifice posibilităţile menţinerii
nivelului presiunii aburului la contrapresiunea şi/sau prizele reglabile ale turbinei cu abur.
Aceasta se impune deoarece, prin suprapunerea circuitului cu gaze, parametrii aburului
utilizat în turbina cu abur scad puţin. Există şi posibilitatea realizării cazanului recuperator cu
producerea aburului la două nivele de presiune, din care cel de joasă presiune corespunde
direct consumului termic.
Nu există o reţetă certă a soluţiei de reabilitare, ea realizându-se diferit de la caz la
caz, în funcţie de condiţiile concrete existente.
Efectele tehnice ale reabilitării sunt în principal următoarele:
Pagina 11 of 38
▪ Creşte randamentul termic global, faţă de cel corespunzător funcţionării separate.
▪ Creşte puterea electrică totală disponibilă.
▪ Scade într-o oarecare măsură puterea electrică produsă de ciclul cu turbine cu abur,
datorită reducerii în general a parametrilor aburului la intrarea în turbină.
Faţă de producerea separată a energiei termice şi electrice, cogenerarea prezintă o serie
de avantaje de natură tehnică, economică şi de impact ecologic asupra mediului înconjurător,
dintre care se menţionează:
▪ Se obţine un randament global de producere a energiei totale (electrică şi termică)
superior soluţiei separate.
▪ La producerea aceloraşi cantităţi de energie termică şi electrică, în cogenerare, faţă de
producerea separată, se realizează întotdeauna o economie de energie primară.
▪ Se reduce efortul de investiţii în instalaţiile de extracţii şi transport, sau importul de
combustibil, corespunzător cantităţii economisite faţă de producerea separată.
▪ Se reduc elementele poluante, eliminate în mediul înconjurător corespunzător cantităţii
de combustibil economisit.
▪ Se reduce circulaţia combustibilului, a zgurii şi a cenuşii evacuată (în cazul utilizării
combustibililor solizi) cu efecte pozitive asupra impactului asupra mediului ambiant.
▪ se obţin importante reduceri ale costurilor energiilor produse, prin utilizarea în comun a
instalaţiilor energetice (concentrarea producţiei electrice şi termice în aceleaşi instalaţii),
precum şi prin economia de combustibil realizată.
▪ Se diminuează pierderile de energie (electrică şi termică) la transport datorită plasării
sursei aproape de consumator.
▪ Se realizează un confort superior de ordin igienic şi social, prin dispariţia surselor
locale de încălzire, prin economisirea spaţiilor de la subsolul clădirilor care altfel ar fi fost
destinate instalaţiilor de încălzire individuale.
▪ Se reduce numărul personalului de exploatare şi se concentrează forţa de muncă
calificată într-un singur loc.
Echipamentele energetice utilizate la producerea energiei termice şi electrice în
cogenerare sunt turbinele cu abur, turbinele cu gaze şi motoarele termice. În continuare se
prezintă câteva din avantajele şi limitările generale ale ciclurilor de cogenerare.
Pentru motoarele cu ardere internă:
 Avantaje:
 Arderea desfăşurându-se în cilindri, cele două transformări (energia chimică a
combustibilului în energie calorică, şi energia calorică în lucru mecanic) se produc în
acelaşi spaţiu, rezultând o construcţie compactă a motorului, cu dimensiuni şi
gabarite mai mici faţă de cazul turbinelor cu abur sau a turbinelor cu gaze de aceeaşi
putere.
 Toate fazele ciclului desfăşurându-se în acelaşi spaţiu (cilindrii motorului) se
pot atinge momentan temperaturi foarte înalte (chiar superioare a 2000 °C pentru
câteva fracţiuni de secundă), crescând temperatura maximă a ciclului şi deci
randamentul termodinamic.
 Ocupă spaţii reduse, putându-se realiza sub formă de surse mobile de
producere a energiei.
 Pornirea este rapidă (30 secunde-2 minute).
 Necesităţile de apă de răcire sunt reduse.
 Randamentul termic este constant într-o plajă de valori a încărcării de
50 - 100 %.
 Gama de puteri electrice largă, de la zeci de kW la cca. 30 MW.
 Oferă posibilitatea funcţionării mai multor motoare în sistem modular, cu
avantaje legate de disponibilitatea în caz de avarie şi funcţionarea la sarcini parţiale.
 Dezavantaje şi limitări:

Pagina 12 of 38
  Arderea desfăşurându-se în motor, solicitările termice ale pieselor sunt foarte
mari, ceea ce pune probleme suplimentare de răcire, conducând în acelaşi timp la
uzuri rapide ale pieselor.
 Au puteri limitate (cca. 30 MW), prezintă trepidaţii relativ puternice.
 Necesită sistemul bielă-manivelă pentru transformarea mişcării liniare a
pistonului în mişcare de rotaţie.
 Întreţinere greoaie, cu multe sisteme anexe (răcire cu ulei, deci circuit special
de ulei).
 Consumă doar combustibili superiori (motorină, gaz sau păcură cu conţinut
scăzut de sulf).
 Cost de exploatare ridicat.
Pentru instalaţiile cu turbine cu gaze:
 Avantaje:
 Utilizează ca agent de lucru aerul, element întâlnit nelimitat în natură, ne-
toxic, ne-poluant, gratis şi la îndemână.
 Datorită curgerii continue a gazului prin maşină şi a vitezelor mari ale
fluidului se pot obţine puteri unitare mari cu echipamente puţin voluminoase.
 Temperatura de intrare în turbină ridicată (900-1300 °C), obţinându-se o
creştere a temperaturii iniţiale a ciclului termodinamic, cu creştere corespunzătoare a
randamentului termic.
 Se obţine direct mişcarea rotativă, fără mecanismul bielă – manivelă.
 Au un mers lin, fără trepidaţii.
 Au o pornire rapidă (12-20 minute).
 Necesită debite mici de apă de răcire.
 Cheltuieli de exploatarea şi mentenanţă reduse.
 Dezavantaje şi limitări:
 Gazul fiind în curgere continuă, secţiunea de intrare în turbină (după camera
de ardere) este solicitată termic permanent la temperatura maximă din ciclu
(tehnologia actuală permite atingerea unor temperaturi maxime de cca. 1300 °C).
Limitarea temperaturii maxime din ciclu limitează respectiv şi randamentul
termodinamic, şi impune utilizarea unor materiale speciale, rezistente la temperaturi
foarte înalte, scumpe şi obţinute prin tehnologii speciale.
 Fiecare fază a ciclului desfăşurându-se separat în alt echipament, (compresia
în compresor, arderea în camera de ardere, destinderea în turbină) au loc pierderi
suplimentare corespunzătoare randamentelor echipamentelor respective.
 Energia mecanică consumată de compresor este de cca. 50% din aceea
produsă de turbină.
 La pornire are nevoie de o instalaţie anexă (motor de pornire), care să
comprime aerul până ce turbina propriu-zisă poate acţiona compresorul.
 Utilizarea aerului ca agent de lucru limitează căderile de entalpie la cca. 80
kJ/kg pentru turbinele monoax, respectiv la cca. 120 kJ/kg la cele cu două axe.
 Sunt sensibile, ca randament de producere a lucrului mecanic, la funcţionarea
la sarcini parţiale.
Pentru instalaţiile cu turbine cu abur:
 Avantaje:
 Utilizează ca agent de lucru apa, care se transformă pe parcursul ciclului în
abur, deci un agent ne-toxic, ne-poluant şi larg răspândit în natură.
 Căderea de entalpie a aburului, de ordinul a 400 kJ/kg, permite realizarea
turbinelor cu abur cu puteri unitare foarte mari, ajungându-se astăzi până la 1500
MW.

Pagina 13 of 38
  Arderea realizându-se în instalaţii separate (cazane) şi ne-existând amestec
între fluidul de lucru (abur) şi gazele arse, ca în cazul turbinei cu gaze, se poate
utiliza orice tip de combustibil. Acest avantaj face deosebit de interesantă utilizarea
drept combustibil a cărbunilor inferiori sau a oricăror deşeuri ce întreţin arderea (de
exemplu deşeuri menajere).
 Prezintă solicitări termice reduse, având durate de viaţă ridicate şi revizii
tehnice relativ rare. Se citează în literatura de specialitate cazuri în care turbinele cu
abur au funcţionat nouă ani fără întrerupere.
 Dezavantaje şi limitări:
 Au randament termodinamic relativ scăzut datorită valorii coborâte a
temperaturii maxime din ciclu, temperatură care este în mare parte dictată de
temperatura de fierbere a apei în transformarea apă-abur.
 Sunt instalaţii voluminoase, scumpe (mai scumpe decât instalaţiile cu motoare
de aceeaşi putere electrică), cu foarte multe instalaţii anexă.
 Au nevoie de timp de pornire foarte mare, de la 3 la 5 ore, necesar
transformării apei în abur şi aducerii echipamentelor în stare normală de lucru.
 Necesită debite de răcire mari, dacă turbinele sunt cu condensaţie.
 Sunt sensibile la încărcări parţiale, din punct de vedere al randamentului
relativ intern al turbinei cu abur.
 Consumuri proprii mari, mai ales în cazul turbinelor cu abur cu condensaţie şi
priză, şi la folosirea combustibilului solid.
 Cheltuieli de exploatare şi mentenanţă ridicate.

Capitolul 2. Caracteristicile consumurilor de energie.

Pentru clasificarea consumurilor de energie pot fi avute în vedere mai multe aspecte
cum ar fi:
- natura purtătorului de energie;
- destinaţia consumului;
- modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, săptămânală, sezonieră şi
anuală);
- durata anuală a alimentării cu energie.
În funcţie de destinaţie se disting următoarele categorii de consumuri de energie:
a) consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii de muncă şi de viaţă
(unui anumit nivel de confort), cum ar fi cele destinate încălzirii, ventilării,
climatizării, preparării apei calde de consum, transportului intern, comunicaţiilor
etc.;
b) consumuri cu caracter tehnologic (industrial), aferente activităţilor cu caracter
productiv, proceselor tehnologice etc.
În funcţie de durata anuală de alimentare se disting următoarele categorii de
consumuri de energie:
a) consumuri cu caracter permanent, deloc sau puţin dependente de variaţiile
climaterice din cursul anului (cele mai multe consumuri tehnologice, consumul de
căldură pentru prepararea apei calde etc.);
b) consumuri cu caracter sezonier, dependente de mărimea temperaturii exterioare
(consumurile pentru încălzire, ventilare, climatizare etc.).
Definirea cererii de energie a unui mare consumator sau a unui grup de consumatori
mai mici la un moment dat constă în precizarea următoarelor aspecte:
- valorile limită ale cererii momentane (maximă, minimă);
- consumurile lunare, sezoniere şi anuale de energie realizate sau preliminate;

Pagina 14 of 38
 - durata anuală a alimentării cu energie, în cazul existenţei mai multor perioade
caracteristice, durata fiecăreia dintre acestea;
- modul de variaţie specific al cererii de energie pentru un interval cu durata unei
zile, a unei săptămâni, a unui sezon şi/sau a unui an.
Cererea totală de energie la nivelul unui contur dat rezultă prin însumarea cererilor
diferitelor categorii şi/sau grupări de consumatori.
Consumatorii de energie se pot clasifica la rândul lor în trei mari categorii:
- consumatori casnici sau rezidenţiali (locuinţe, spaţii comerciale, şcoli, spitale etc.);
- consumatori publici de tip urban (transportul electric în comun, alimentarea
centralizată cu apă potabilă, alimentarea centralizată cu căldură, tratarea deşeurilor
şi apelor uzate etc.);
- consumatori industriali (întreprinderi industriale mici, mijlocii sau mari).
În cazul unor consumuri simultane de energie electrică şi căldură cu potenţial termic
mediu sau coborât, consumatorii sunt caracterizaţi printr-un indice de structură a consumului,
definit prin raportul între cererile maxime, medii sau momentane de energie electrică şi
respectiv de căldură. Această mărime influenţează şi în anumite situaţii chiar determină natura
şi caracteristicile soluţiei de alimentare cu energie sau modalitatea de tarifare convenabilă
consumatorului.
Consumul de energie electrică are mai multe destinaţii şi anume: iluminat casnic şi
public, tele şi radiocomunicaţii, transport electric în comun, pomparea apei potabile, a
agenţilor termici şi a apelor uzate, desfăşurarea diverselor activităţi industriale productive etc.
Trebuie precizat faptul că fiecare categorie (destinaţie) de consum are caracteristici diferite,
care nu pot fi neglijate la stabilirea prin însumare a cererii totale de energie.
Consumul de căldură cu nivel termic coborât sau cel mult mediu are la rândul său mai
multe destinaţii:
- încălzire, ventilare, climatizare;
- prepararea apei calde menajere/sanitare;
- tehnologică (alimentarea cu căldură a unei activităţi productive desfăşurate într-o
întreprindere industrială sau a unei utilităţi publice).
Căldura este transportată de la sursă la consumatorul final prin intermediul unui agent
termic, ale cărui natură şi parametrii sunt în general adaptate destinaţiei consumului. Şi în
acest caz, diferitele categorii de consum prezintă caracteristici diferite.
Trebuie precizat faptul că, datorită limitărilor de natură tehnică, cererea de căldură cu
potenţial termic ridicat este asigurată numai prin arderea directă a combustibilului în
perimetrul instalaţiei consumatoare.
Însumarea consumurilor pentru stabilirea valorii maxime a cererii totale aferente
diferitelor categorii sau grupuri de consumatori alimentaţi de către aceeaşi sursă se face ţinând
seama de gradul de simultaneitate al cererilor respective. De asemenea, simultaneitatea
consumurilor de energie electrică şi termică (diurnă, săptămânală, sezonieră, anuală) ale
aceluiaşi consumator constituie un aspect important în definirea cererii respective de energie,
care poate avea consecinţe importante asupra eficacităţii soluţiilor de alimentare cu energie
prin cogenerare.
Consumatorii de căldură pentru încălzirea, ventilarea şi condiţionarea spaţiilor, fie că
aceştia sunt casnici, publici sau industriali, prezintă o serie de caracteristici comune legate de
tipul de climă şi condiţiile meteorologice din zona de amplasament:
- durata de alimentare;
- curba de variaţie a temperaturii exterioare.
Consumatorii de energie de tip industrial prezintă la rândul lor o mare diversitate sub
aspectul scării de putere, al indicelui de structură a consumului de energie, al duratei
alimentarii cu energie şi al modului specific de variaţie a cererii. Între caracteristicile cererii
de energie, modul de variaţie în timp prezintă cele mai multe particularităţi, deoarece el

Pagina 15 of 38
constituie rezultatul suprapunerii efectelor unor factori bine determinaţi şi a unor factori
aleatori.
Problema reducerii consumurilor de energie, respectiv a creşterii eficienţei energetice,
este abordabilă indiferent de natura şi caracteristicile consumului sau consumurilor, prin
recurgerea la două categorii de măsuri având ca scop:
- reprogramarea funcţionării şi reabilitarea instalaţiilor şi echipamentelor existente
fără modificări esenţiale;
- identificarea şi implementarea unor soluţii tehnice noi de instalaţii, echipamente şi
tehnologii cu performanţe tehnice, energetice şi economice superioare.

Consumurile de energie aferente clădirilor

Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire, ventilare,

climatizare şi prepararea apei calde, se pot încadra în categoria consumuri energetice aferente
clădirilor. Eforturile de reducere ale oricărui tip de consum de energie trebuie să se bazeze pe
cunoaşterea factorilor săi de influenţă.
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în ordine:
- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.
Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:
- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor
energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie termică a
acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi
echipamentelor consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare.
Un sistem de măsură corect proiectat, dimensionat şi amplasat constituie baza unui
management energetic eficient şi conduce la obţinerea de economii semnificative de energie.
Numărul şi calitatea aparatelor de măsură instalate depind de tipul clădirii şi mărimea facturii
energetice. În funcţie de gradul de complexitate al clădirii se poate utiliza unul dintre
următoarele tipuri de sisteme:
- măsurarea consumurilor totale este asigurată de furnizorii de energie, sistem care
nu oferă informaţii asupra locului de consum;
- măsurarea şi înregistrarea consumurilor energetice în principalele puncte de
consum, sistem care oferă informaţii asupra compartimentelor (grupelor de
consumatori);
- măsurarea consumurilor pe fiecare utilizator final, sistem care permite
identificarea tuturor consumatorilor dintr-o incintă.

Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor

Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru încălzire

se pot grupa în următoarele categorii:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii desfăşurate în
interiorul acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative, instituţii culturale,
şcoli, cămine de copii, spitale, hale industriale etc.; degajări de căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este amplasată incinta
(clădirea), temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a vântului, orientarea
geografică, gradul de expunere la vânt, temperatura de calcul a solului, adâncimea
pânzei de apă freatică;
Pagina 16 of 38
 c) elemente constructive şi caracteristici termofizice (densitate, căldură, specifică,
conductivitate termică, coeficienţi de transfer de căldură, permeabilitate termică,
inerţia termică) ale elementelor de construcţie ale incintei: tip materiale de
construcţii (cărămidă, panouri beton), tip pereţi (interior, exterior), grosime perete,
tip planşee, tip pardoseală, tip izolaţie, uşi şi ferestre (interioare, exterioare, simple,
duble, materiale), rosturi; coeficienţi de transmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură, modul de
exploatare şi întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate, durata de
alimentare cu căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură etc.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se aplică în două etape:
- în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
- în cursul existenţei acestora.
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de căldură
pentru încălzire nu se poate interveni:
- natura şi destinaţia incintei încălzite;
- poziţia geografică şi condiţiile climaterice.
De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi orientate
către aspecte accesibile:
- caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;
- caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru
încălzire;
- regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.
O primă categorie de metode vizează tipul constructiv al aparatelor consumatoare,
precum şi sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la nivelul acestora. În general
aceste măsuri sunt avute în vedere în faza de concepţie şi proiectare, orientarea actuală fiind
către echipamente performante, bazate pe tehnologii de ultimă oră în domeniul respectiv.
Controlul sistemelor de încălzire conduce la economii importante de energie pentru
toate tipurile de clădiri.
Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de agent termic
şi temperaturile pe tur şi retur permite calcularea automată a energiei termice consumate în
perioada de încălzire.
O importanţă deosebită o are dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea corectă a
sistemelor de distribuţie a căldurii de la sursă la aparatele consumatoare (diametre optime de
conducte şi grosimi ale izolaţiei, grad de etanşeitate, regim piezometric etc.).
Recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile, în
special a energiei solare, sunt măsuri care conduc la economii semnificative la factura
energetică.
O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire vizează
incinta, respectiv clădirea încălzită:
- îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare corespunzătoare,
ceea ce conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin infiltraţii şi ventilare
naturală;
- reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului natural şi
creşterea consumului de energie electrică pentru iluminatul artificial;
- îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie
utilizate pentru realizarea incintei;
- intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua, uşile şi
ferestrele clădirii.
Pierderile de energie în clădiri prin elementele de construcţie sunt semnificative.
Actualele metode de reducere a pierderilor presupun izolarea şi etanşarea anvelopei, dublarea
geamurilor etc.
Pagina 17 of 38
 Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a menţine
aer, deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici deosebit de
importante ale materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura de lucru,
antiinflamabilitate, rezistenţa la apă şi vapori de apă, rezistenţa chimică, uşurinţa în depozitare
şi manevrare etc. Dintre materialele izolante cele mai utilizate sunt vata minerală, fibra de
sticlă, spuma poliuretanică şi polistirenul expandat. Conductibilitatea lor termică este cuprinsă
între 0.03-0.05 W/mK.
Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al economiei
de energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin acoperiş. Izolarea
acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui strat izolant între plafon şi
hidroizolaţia acoperitoare) sau invers (peste hidroizolaţie se depune stratul termoizolant).
Acest ultim procedeu compensează deficienţele izolaţiei normale.
Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea considerabilă a
pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă funcţionarea clădirii şi are
ca efect păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea se realizează cu ajutorul materialelor
izolante fixate mecanic sau cu adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de
izolaţie şi tencuială de ciment.
Izolaţia aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu necesită
modificarea faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale clădirilor şi este
mai uşor de aplicat. Metoda prezintă şi dezavantaje, deoarece conduce la întreruperea
activităţii interioare în timpul lucrărilor şi creează dificultăţi în amplasarea sistemelor de
conducte, în alimentarea cu energie electrică şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare.
Izolarea interioară reduce spaţiul util al incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren expandat
şi se aplică între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie are un cost relativ scăzut şi
durată de recuperarea mică.
Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.
Defectele de structură ale clădirii şi deschiderea necontrolată a uşilor şi ferestrelor
conduc la pierderi importante de căldură. Pentru etanşeizarea elementelor mobile (uşi,
ferestre) se utilizează materiale tip spumă şi materiale textile. De asemenea, se urmăreşte
reducerea pe cât posibil a numărul de deschideri a uşilor şi ferestrelor.
Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul clădirilor. De
asemenea, apar frecvent punţi termice între ramă şi perete. Dublarea geamurilor poate reduce
pierderile cu mai mult de 50%.
În concluzie, intervenţia în anvelopa clădirii se face pe baza calculelor tehnico-
economice, punându-se în balanţă investiţiile necesare şi beneficiile obţinute sub toate
aspectele.
Consumul de căldură pentru ventilare
Consumul de căldură pentru ventilare asigură încălzirea aerului proaspăt introdus într-
o incintă, în vederea înlocuirii unei cote echivalente de aer viciat evacuat în exterior.
În funcţie de cantitatea de noxe prezentă în incintă, regimurile posibile de funcţionare
a instalaţiilor de ventilare sunt:
- în circuit deschis (fără recircularea aerului din interior);
- mixt (cu recirculare parţială a aerului din interior);
- în circuit închis (cu recircularea totală a aerului din interiorul incintei).
Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru ventilare
sunt:
- elemente geografice şi climaterice : zona geografică în care este amplasată incinta
(clădirea), temperatura exterioară de calcul, direcţia, frecvenţa şi viteza medie a
vântului;
- elemente dependente de natura activităţii, destinaţia incintei şi cantitatea şi gradul de
nocivitate al noxelor emise. Acestea influenţează numărul de schimburi de aer cu
Pagina 18 of 38
 exteriorul (frecvenţa), regimurile de funcţionare ale instalaţiei de ventilare şi
anume durata zilnică de funcţionare respectiv întreruperile în funcţionare în cursul
unei zile precum şi săptămânale (weekend, sărbători legale);
- caracteristicile constructive ale incintei: volumul interior, temperatura şi căldură
specifică a aerului din interiorul incintei;
- caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de ventilare şi modul de
exploatare, gradul de întreţinere şi sistemele de reglare utilizate.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru ventilare, ca şi în cazul
consumului de căldură pentru încălzire, se analizează în două situaţii:
- în faza de concepţie şi proiectare a instalaţiilor consumatoare;
- în cursul exploatării instalaţiilor deja existente.
În ambele ipoteze metodele sunt orientate către anumite categorii de elemente,
menţionate anterior. Reducerea consumului de căldură pentru ventilare se poate realiza în
principiu prin aceleaşi metode ca şi în cazul încălzirii, la care se adaugă măsuri specifice cum
sunt:
- utilizarea pe cât este posibil a ventilării în circuit închis (şi/sau mixt), în limitele
admise de noxele degajate în interior;
- reducerea numărului de schimburi de aer cu exteriorul (în cazul ventilării în circuit
deschis), în concordanţă cu necesităţile locale ale incintei;
- scurtarea intervalelor de ventilare (în cazul în care nu se dispune de sisteme de
automatizare, care să permită pornirea şi oprirea automată, la atingerea anumitor
parametrii limită);
- oprirea instalaţiilor de ventilare pe timpul pauzelor, zilelor de weekend şi a
sărbătorilor;
- dotarea cu sisteme de reglare automată a temperaturii şi umidităţii aerului;
- îmbunătăţirea performanţelor tehnice ale aparatelor şi instalaţiilor utilizate;
- îmbunătăţirea performanţelor în funcţionarea bateriilor de încălzire a aerului,
utilizate în centralele de ventilare, precum şi a aerotermelor, în cazul ventilării
locale a incintelor;
- întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor.

Consumul de căldură pentru prepararea apei calde

Mărimea acestui tip de consum de căldură depinde în primul rând de natura

consumatorului, de gradul de dotare cu instalaţii sanitare şi de tipul acestora. Durata zilnică de
alimentare cu apă caldă precum şi modul de variaţie a cererii în cursul unei zile şi în cursul
săptămânii depind de tipul şi numărul consumatorilor arondaţi unei surse.
Temperatura apei reci din reţeaua de apă potabilă, utilizată pentru prepararea apei
calde de consum, precum şi temperatura apei calde preparate, influenţează în mod direct
mărimea consumului şi modul de variaţie a acestuia. Caracteristicile tehnico-constructive ale
instalaţiilor utilizate pentru prepararea apei calde (concepţia punctului termic), modul de
exploatare, întreţinere şi reglare pot influenţa la rândul lor mărimea şi modul de variaţie al
consumului.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea apei calde vizează
principalele elemente menţionate anterior:
- optimizarea programului (orarului) de funcţionare a instalaţiilor de apă caldă;
- utilizarea de aparate economice (ex. dispersoare de duş);
- contorizarea consumului de apă caldă la consumatori;
- utilizarea acumulatoarelor de căldură;
- reducerea temperaturii de stocare a apei la 50oC;
- întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor de preparare a apei calde;

Pagina 19 of 38
 - curăţarea periodică a suprafeţelor de schimb de căldură, pentru menţinerea în timp a
performanţelor;
- limitarea temperaturii de calcul a apei calde la 50oC, pentru reducerea depunerilor în
instalaţii şi pentru a nu accentua fenomenele de coroziune a instalaţiilor;
- sisteme de recirculare a apei calde;
- izolarea optimă a conductelor de distribuţie şi a rezervoarelor de stocare, precum şi
întreţinerea în timp a acestora;
- utilizarea sistemelor de măsurare şi reglare automata.
În cazul întreprinderilor industriale, apar caracteristici suplimentare ale consumului de
căldură pentru prepararea apei calde, care impun măsuri suplimentare pentru reducerea
acestuia:
- decalarea în timp a consumului de apă caldă sanitară faţă de consumul tehnologic de
apă caldă sau fierbinte, aspect care trebuie să fie avut în vedere la dimensionarea
instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a apei calde;
- desfăşurarea în timp a consumurilor în cursul zilei de lucru, pe baza acesteia
obţinându-se reducerea valorii maxime şi a duratei consumului;
- recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile
(energie solară, biomasă).

Consumul de căldură tehnologic

Scopul consumului de căldură tehnologic este asigurarea desfăşurării în bune condiţii

a proceselor tehnologice. Consumatorii de căldură tehnologici prezintă o mare diversitate,
caracteristică transmisă şi consumurilor de energie. Ele sunt diferite sub aspectul destinaţiei,
naturii agentului termic, nivelului termic, continuităţii, modului caracteristic de variaţie etc.
Agenţii termici utilizaţi sunt abur, apă fierbinte, apă caldă, aer cald, gaze de ardere,
fluide organice naturale sau de sinteză etc.
Mărimea consumului de căldură tehnologic nu depinde de condiţiile climaterice
exterioare ci numai de natura şi modul de variaţie în timp a procesului (ciclic, continuu,
intermitent). Ea depinde şi de gradul de încărcare al agregatelor tehnologice.
Durata de utilizare a cererii maxime este în general mare şi depinde de caracteristicile
ramurii industriale căreia îi aparţine procesul tehnologic, de numărul de schimburi şi de
modul de organizare a activităţii în cadrul întreprinderii industriale.
Consumul de căldură tehnologic este parte integrantă a sistemului energetic industrial.
În funcţie de stadiile conversiei energiei, alături de subsistemul consumului, în cadrul
sistemului energetic industrial, sunt incluse subsistemele producerii, transportului şi
transformărilor energetice intermediare. De aceea, măsurile de reducere a consumului de
căldură tehnologic se vor analiza în ansamblul sistemului energetic industrial, având în vedere
nu numai optimizarea tehnologiei de consum, dar şi optimizarea proceselor de producere,
transport şi transformări energetice.
Principalele categorii de procese tehnologice, cărora li se pot asocia consumuri de
căldură, în funcţie de natură, sunt:
- procese de înaltă temperatură (500 – 1200 oC), care utilizează căldura dezvoltată de
arderea combustibililor (pirotehnologice);
- procese de medie temperatură (200-400 oC), în general procese de acţionare a
maşinilor unelte (ciocane, prese, compresoare) care pot utiliza ca agent termic abur
şi gaze;
- procese de joasă temperatura (120-150 oC), care sunt procese de încălzire sau răcire a
diferitelor substanţe: distilare, uscare, fierbere etc. În cadrul acestor procese se
utilizează ca agent termic aburul, apa caldă, aer cald.

Pagina 20 of 38
 De asemenea, agregatele industriale consumatoare de căldură sunt foarte diferite, în
funcţie de construcţia, destinaţia tehnologica şi regimurile de utilizare. În funcţie de
considerentele amintite, clasificarea aparatelor industriale consumatoare de căldură se poate
face:
- în funcţie de natura procesului tehnologic la care participă: aparate în care are loc
variaţia regimului termic şi aparate în care are loc modificarea stării de agregare;
- în funcţie de modul în care are loc transmisia căldurii: aparate consumatoare în care
transmisia căldurii se face prin suprafeţe de schimb de căldură şi cu amestec;
- în funcţie de regimul de funcţionare: aparate cu acţiune continuă şi aparate cu
acţiune intermitentă.
Măsurile de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează două direcţii
principale:
- utilizarea finală a căldurii la consumatori;
- celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv interconexiunile
dintre ele.
În cele ce urmează vor fi abordate metodele aferente primei categorii. În funcţie de
problemele pe care le vizează, metodele de reducere a consumului de căldură industrial, pot fi
grupate în pachete de măsuri. Principalele aspecte abordabile cu efecte importante la nivelul
optimizării consumurilor industriale sunt adoptarea unor tehnologii performante în realizarea
aparatelor consumatoare de căldură, dimensionarea tehnico-economică a acestora, în corelaţie
cu ansamblul sistemului industrial, care conduce la economii energetice importante.
Efectele sunt considerabile, dacă încă din faza de proiectare se alege corect tipul de
agent termic şi parametrii acestuia. Aceste elemente au o importanţă deosebită la reducerea
pierderilor de căldură în cadrul verigii de utilizare finală a energiei. Alegerea corectă (pe baza
unui calcul tehnico-economic) a naturii şi parametrilor optimi ai agentului termic la
consumator, se face în corelaţie cu natura şi parametrii agentului termic de transport.
Creşterea randamentelor de utilizarea a energiei în cadrul agregatelor consumatoare precum şi
modul de încărcare a acestora se face în concordanţă cu tehnologiile adoptate.
Între măsurile care vizează mărimea componentelor consumului tehnologic de căldură
este şi stabilirea valorilor reale ale cererii nete de energie utilă ale proceselor tehnologice. O
importanţă deosebită în reducerea consumului de căldură tehnologic al unei întreprinderi
industriale o are decalarea valorilor maxime ale consumurilor componente.
Alte metode de optimizare a consumului de căldură tehnologic, deşi nu vizează în mod
direct instalaţiile tehnologice consumatoare, au o importanţă deosebită în reducerea
consumului. Ele constau în alegerea formei optime de energie, îmbunătăţirea randamentelor
de conversie şi de transport în subsistemele anterioare consumului, creşterea randamentelor de
producere, diminuarea pierderilor datorate necorelării regimurilor de livrare cu cele ale cererii
de căldură.
Adoptarea unor soluţii judicioase de recuperare a resurselor energetice secundare în
interiorul conturului de bilanţ conduce la reducerea consumului de resurse primare.

Capitolul 3. Tipuri de surse regenerabile de energie care pot fi utilizate pentru

producerea combinată de energie şi pentru producerea de căldură.

Sursele regenerabile de energie reprezintă o alternativă la combustibilii fosili pentru

producerea de energie electrică şi termică. Din toate sursele regenerabile de energie
următoarele pot fi folosite pentru producerea combinată de energie electrică şi termică sau
pentru producerea căldurii:
▪ Biomasa.
▪ Energia solară.
▪ Energia geotermală.

Pagina 21 of 38
BIOMASA

Biomasa poate fi definită ca fiind fracţia biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi

reziduurilor din agricultură (inclusiv substanţele animale şi vegetale), industria forestieră şi
prelucrarea lemnului, ca şi fracţiile biodegradabile ale deşeurilor industriale şi municipale.
Biomasa se poate întâlni sub formă solidă, lichidă şi gazoasă. Energia din biomasă provine
prin procesul de fotosinteză a plantelor care folosesc energia solară. Utilizarea biomasei
pentru producerea de energie este un proces care are un impact neutru asupra conţinutului
gazelor cu efect de seră în atmosferă, acest lucru fiind practic un proces invers celui de
fotosinteză. În figura 9 este prezentat ciclul biomasei în natură. După cum este prezentat în
figură, bioenergia este produsă într-un ciclu pe durata căruia majoritatea carbonului provine
din atmosferă, fiind ulterior reintrodus în atmosferă prin procesul de combustie. Deşeurile
primei părţi a ciclului formează materii prime pentru următoarele faze ale acestuia. Astfel,
utilizarea biomasei pentru scopuri energetice nu are impact negativ asupra mediului ambiant,
deoarece la arderea ei nu se produce o cantitate suplimentară de dioxid de carbon (CO2).

Fig. 9. Circuitul global al carbonului, [3].

Biomasa a fost utilizată pentru producerea energiei, în special a căldurii, din timpuri
străvechi. Astăzi, biomasa este încă pe larg utilizată în ţări slab dezvoltate pentru încălzirea
locuinţelor. Utilizarea biomasei pentru producerea de energie a cunoscut un avânt mare în
ultima perioadă datorită problemelor legate de încălzirea globală. Din această cauză utilizarea
resurselor energetice regenerabile sunt promovate şi susţinute politic atât la nivel european cât
şi la nivel mondial.
Utilizarea biomasei pentru producerea energiei este strâns legată de industria forestieră
şi cea agricolă. Totodată, există ţări unde se utilizează foarte mult şi deşeurile municipale, dar
şi unele deşeuri industriale, în special deşeurile din industria alimentară. Promovarea utilizării
biomasei pentru producerea de energie este susţinută de următoarele aspecte:
▪ Eliminarea problemelor create cu depozitarea diverselor deşeuri.
Pagina 22 of 38
▪ Costurile biomasei sunt destul de mici în comparaţie cu costurile combustibililor fosili.
▪ Statul promovează şi susţine utilizarea resurselor energetice regenerabile prin diverse
politici şi reglementări speciale.
Potenţialul de utilizare a biomasei în 29 de ţări europene membre ale Organizaţiei de
Alimentare şi Agricultură este de 140 milioane tep (tone echivalent petrol). Aceasta este
aproape de patru ori mai mult decât consumul de combustibil în industria agricolă. Aceasta
înseamnă că industria agricolă poate deveni un producător de energie pe termen lung. Rata de
utilizare a surselor de biomasă în Europa este de numai 15-20%. Folosind 20-25% din
biomasă ar fi posibil de acoperit cererea de energie termică a industriei alimentare şi cererea
de căldură a populaţiei [3].
Resursele de biomasă pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. O clasificare
este din punct de vedere al provenienţei deşeurilor:
▪ Deşeuri primare, care provin din mediul forestier. Aceste deşeuri se colectează de
obicei din păduri şi apoi pot fi utilizate pentru producerea de energie.
▪ Deşeuri secundare, care provin din industria de prelucrare a lemnului, industria
agricolă, industria alimentară, industria de celuloză şi producerea hârtiei, etc.
▪ Deşeuri terţiare, care reprezintă reziduuri cu diverse caracteristice chimico-fizice.
Acest tip de deşeuri include deşeuri lemnoase, deşeuri menajere, deşeuri de la tratarea apelor
uzate, etc.
O altă clasificare a biomasei este următoarea:
▪ Biomasa lemnoasă, care provine din păduri, parcuri, etc., deşeuri din industria
prelucrării lemnului si diverse produse lemnoase care sunt scoase din folosinţă.
▪ Biomasă din plante, care provine din agirucltură. Acest tip de biomasă include deşeuri
agricole, deşeuri agro-industriale şi plante energetice care sunt plantate special pentru a fi
folosite ulterior pentru producerea de energie.
▪ Alte deşeuri, care includ deşeurile animale, diverse deşeuri agro-industriale, etc.
De obicei, biomasa pentru producerea de energie provine din diverse tipuri de deşeuri.
În ultima perioadă, însă, s-a dezvoltat şi se dezvoltă în continuare, cultivarea plantelor
energetice în scopul folosirii lor directe pentru producerea de energie. Plantele energetice pot
fi cultivate pe terenuri agricole care nu sunt folosite în agricultură (de obicei terenuri care sunt
scoase din circuit din diverse motive sau terenuri considerate nepotrivite pentru cultivarea
plantelor alimentare). În comparaţie cu plantele agricole tradiţionale, plantele energetice
necesită mai puţină îngrijire şi mai puţine îngrăşăminte minerale şi pesticide.
Biomasa lemnoasă poate, la rândul său, fi împărţită în mai multe tipuri sau surse de
provenienţă:
▪ Deşeurile forestiere, care includ deşeuri care nu mai pot fi folosite, copaci imperfecţi
din punct de vedere comercial, copaci uscaţi şi alţi copaci care nu pot fi comercializaţi şi
trebuie tăiaţi pentru a curăţa pădurea. Tăierea unor copaci din pădure conduce nu numai la
însănătoşirea pădurii, ci şi la producerea de reziduuri care pot fi folosite pentru producerea
energiei. Datorită faptului că aceste reziduuri sunt împrăştiate pe arii largi şi în locuri greu
accesibile ele sunt în general greu de recuperat, iar costurile sunt ridicate.
▪ Unele specii de plante energetice fac parte din categoria biomasei lemnoase, de
exemplu copacii care cresc foarte repede. Perioada de recoltare a unor astfel de plante variază
între 3 şi 10 ani în funcţie de specia copacului, iar perioada între două plantări poate fi chiar
mai mare de 20 de ani. Salcia este un exemplu bun de plantă pentru o rotaţie scurtă a
plantaţiei care poate fi recoltată la fiecare 2-5 ani pe o perioadă de 20-25 de ani (plantă de
lungă durată). Alte specii care sunt examinate includ plopul hibrid, Salixul, şi eucaliptul.
▪ Reziduurile lemnoase din industria hârtiei şi de prelucrare a lemnului sunt de obicei
foarte curate şi pot fi folosite în calitate de combustibil pentru diferite sisteme energetice pe
bază de biomasă. În multe cazuri reziduurile lemnoase din industria de prelucrare a lemnului
sunt folosite pentru producerea aburului şi a energiei electrice chiar la întreprinderea unde
sunt generate.
Pagina 23 of 38
▪ Curăţarea copacilor este o altă sursă de deşeuri lemnoase care în mod normal nu sunt
folosite. Deşeuri similare sunt produse şi la curăţirea marginilor drumurilor, căilor ferate şi a
sistemelor de utilităţi cum sunt liniile electrice. În unele cazuri aceste deşeuri lemnoase sunt
folosite ca strat protector la sol sau pentru acoperirea gropilor de gunoi ecologice, dar în
majoritatea cazurilor nu sunt folosite. Proiectele energetice pot cu mare succes folosi
permanent aceste materiale în calitate de surse primare de energie.
▪ În prezent mari cantităţi de deşeuri lemnoase urbane sunt aruncate la groapa de gunoi.
Aceste materiale pot fi selectate din deşeurile urbane. Deşeurile lemnoase care au o umiditate
de până la 5% pot fi folosite în calitate de combustibil pentru producerea energiei.
Biomasa din plante include următoarele tipuri sau surse de provenienţă:
▪ Unele specii de plante energetice aparţin categoriei biomasei din plante (denumită
“iarbă energetică”). Aceste plante sunt selectate ca să crească repede, să fie rezistente la
secetă şi la insecte, iar după recoltare să fie competitive pentru a fi folosite în calitate de
combustibili. Unele plante agricole (anuale) cum sunt rapiţa şi cerealele sunt în prezent
cultivate în Europa pentru scopuri energetice. Stuful, şi sorgul dulce sunt alte specii de plante
care au fost testate în calitate de plante energetice.
▪ Pe de altă parte mari cantităţi de produse agricole reziduale sunt generate în fiecare an.
Acestea includ reziduuri agricole cum sunt paiele de grâu, deşeuri de porumb, deşeuri de la
curăţirea livezilor, etc. Numai porumbul poate genera mai mult de trei ori cantitatea de
deşeuri disponibilă la momentul actual din toate formele de deşeuri lemnoase (excluzând
deşeurile forestiere).
▪ Paiele au caracteristici energetice similare cu iarba energetică, de aceea sunt
acceptabile pentru a fi folosite în scopuri energetice. La momentul actual o parte din ele se
foloseşte la creşterea animalelor, dar restul ce rămâne nu este utilizată deloc. Un produs
rezidual caracteristic agro-industriei este reziduul din trestia de zahăr, care rămâne după
producerea zahărului. De obicei aceste reziduuri sunt folosite în centrale de cogenerare care
produc abur şi energie electrică pentru a fi utilizate în procesul tehnologic de producere a
zahărului.
▪ Cojile de orez care sunt un reziduu provenit din prelucrarea orezului (aproximativ 20%
din orez o reprezintă coaja). Aceste deşeuri pot folosite pentru producerea aburului şi energiei
electrice.
▪ Deşeuri solide din industria alimentară, cum ar fi cojile sau resturile de fructe şi
legume, seminţele provenite de la producerea uleiului de măsline, piersici, caise, etc.
▪ Floarea soarelui şi soia sunt plante tipice ai căror sâmburi sunt folosiţi pentru
producerea de energie.
În categoria alte deşeuri intră următoarele:
▪ Reziduuri şi produse secundare din industria alimentară. Deşeurile solide includ
alimentele care nu întrunesc condiţiile de calitate şi standardele necesare, reziduuri provenite
din filtrare şi resturi de boabe de cafea. Deşeurile lichide provin din spălarea cărnii, fructelor
şi legumelor, din prelucrarea fructelor şi legumelor, din prelucrarea cărnii, din prelucrarea
cărnii de pasăre şi a peştelui şi din procesul de producere a vinului.
▪ Deşeuri menajere. Compoziţia deşeurilor solide urbane variază în funcţie de locaţie şi
de tipul serviciilor de colectare a lor.
▪ Deşeurile animale pot fi de asemenea folosite în calitate de sursă de energie, cum ar fi
dejecţiile de la porcine, păsări şi vite. O metodă de conversie a acestor deşeuri este digestia
anaerobă.
▪ Apele uzate sunt şi ele o sursă de energie foarte similară cu cea provenită din deşeurile
animale, singura diferenţă fiind că această problemă a fost analizată în multe ţări de mai mult
timp. Energia poate fi extrasă din apele uzate folosind digestia anaerobă pentru a produce
biogazul. Nămolurile care rămân pot fi incinerate sau pot fi tratate folosind procesul de
piroliză pentru a produce mai mult biogaz şi ulei de piroliză (sau bio-ulei).

Pagina 24 of 38
ENERGIA SOLARĂ

Energia solară a început să fie folosită pentru încălzirea apei din vremuri străvechi.
Principiile care stau la baza utilizării energiei solare pentru prepararea apei calde sunt sunt
cunoscute şi constau în încălzirea unei suprafeţe negre, iar o altă suprafaţă de culoare deschisă
este rece, după care are transferul de căldură între aceste două suprafeţe, astfel obţinându-se
apă caldă. Astfel de instalatii se numesc colectoare solare. Energia solară absorbită de către
colector este apoi transmisă către un fluid sau aer care este folosit pentru încălzirea clădirilor,
încălzirea apei, prepararea hranei, uscarea diferitor plante sau pentru a produce energie
electrică. Colectoarele solare pot fi folosite practic pentru orice proces care necesită energie
termică.
Astăzi sistemele solare pasive sunt folosite în case unifamiliare, apartamente din
clădiri, şcoli, spălătorii de maşini, spitale, restaurante, ferme agricole şi diferite sectoare
industriale.

ENERGIA GEOTERMALĂ

Căldura din interiorul Pământului, care generează fenomene geologice la nivel

planetar, este cunoscută drept energie geotermală. Termenul de “energie geotermală” se referă
la acea partea a căldurii din interiorul Pământului care poate fi extrasă şi exploatată.
Energia geotermală a fost folosită încă din vremuri străvechi în diverse scopuri, dar cel
mai întâlnit a fost utilizarea energiei geotermale în scopuri balneologice.
La începutul secolului XX energia geotermală a început să fie folosită pentru
producerea de energie electrică. După primele aplicaţii de acest gen, energia geotermală a
început să fie folosită pe larg în mai multe ţări. Cercetările au dovedit că potenţialul geotermal
al Pământului este practic inepuizabil. Datorită regimului geologic (temperaturile înalte nu se
întâlnesc în orice zonă), principala metodă de exploatare a resursei este forarea. În figura 10
este prezentată distribuţia surselor de energie geotermală în Europa.

Fig. 10. Resursele geotermale ale Europei – distribuţia temperaturii subsolului la adâncimea
de 5000 m, [3].
Pagina 25 of 38
 Energia geotermală reprezintă căldura acumulată în roci şi în fluidele ce umplu porii
acestora. Căldura provine din energia care se propagă radial de la centru către exteriorul
Pământului şi este furnizată continuu.
Gradientul geotermal exprimă creşterea temperaturii cu adâncimea, valoarea medie
fiind de 2,5-3°C/100 m, ceea ce corespunde unei temperaturi de 100 °C la 3000 m adâncime.
Există numeroase zone unde valoarea gradientului geotermal diferă considerabil faţă de
valoarea medie. Spre exemplu în zonele unde platoul de rocă a suferit prăbuşiri rapide şi
bazinul este umplut cu sedimente „foarte tinere” din punct de vedere geologic, gradientul
geotermal poate fi mai mic de 1°C/100 m. Pe de altă parte în alte zone geotermale gradientul
depăşeşte de câteva ori media.
Sistemele geotermale pot fi folosite în zone cu un gradient geotermal normal sau
aproape normal şi în regiuni joase, unde gradientul geotermal poate fi semnificativ mai ridicat
decât media. În primul caz sistemele sunt caracterizate de temperaturi scăzute, de obicei
ajungându-se până la 100°C pentru adâncimi optime din punct de vedere economic. În al
doilea caz temperaturile se pot situa într-o plajă largă, de la foarte scăzute până la foarte
înalte, atingând 400°C.
Un sistem geotermal poate fi descris ca un sistem în care apa este folosită ca agent de
transport, prin intermediul căruia căldura este preluată de la sursa din subsol şi transmisă la
suprafaţa către un consumator. Un sistem geotermal este compus din 3 elemente principale: o
sursă de căldură, un rezervor şi un fluid. Sursa poate fi o intruziune de rocă magmatică de
temperatură foarte înaltă (> 600°C), situată la adâncimi relativ mici (5-10 km).
Rezervorul este un volum de roci fierbinţi, permeabile, de la care fluidele
transportoare extrag căldura. Rezervorul este de obicei acoperit de un strat de roci
impermeabile şi conectat cu o zonă de încărcare de suprafaţă, prin care apa din precipitaţii
poate înlocui total sau parţial fluidele ce se pierd din rezervor prin izvoare sau sunt extrase
prin sonde. Fluidul geotermal este apa, în majoritatea cazurilor din precipitaţii, în stare lichidă
sau vapori, funcţie de temperatură şi presiune. Această apă transportă de asemenea elemente
chimice şi gaze precum CO2, H2S etc.
Mecanismul ce stă la baza sistemelor geotermale este influenţat în primul rând de
curgerea fluidului. Curgerea apare datorită încălzirii şi expansiunii termice a fluidelor într-un
câmp gravitaţional, căldura ce este furnizată la baza circuitului reprezentând energia care
menţine funcţionarea sistemului. Fluidul încălzit, de densitate scăzută, tinde să se ridice şi este
înlocuit de altul rece de densitate mai mare, venind de la marginile sistemului.
Figura 11 prezintă o clasificare a resurselor geotermale:
▪ Baza de resurse accesibile, care reprezintă toată energia termică înmagazinată între
suprafaţa Pământului şi o anumită adâncime, pe o suprafaţă specificată şi măsurată în raport
cu o medie anuală locală a temperaturii.
▪ Baza de resurse accesibile utilizabile (Resursele), reprezintă partea din baza de resurse
accesibile care vor putea fi extrase în mod economic şi legal la un moment de timp specificat,
în viitor (sub 100 de ani).
▪ Resursele economice identificate (Rezervele), acea parte a resurselor dintr-o zonă dată,
care pot fi extrase legal, la un cost competitiv cu alte surse de energie şi care sunt cunoscute şi
caracterizate de un sistem de forare sau de evidenţe geochimice, geofizice sau geologice.
Figura 11 arată de asemenea şi dependenţa între gradul de fezabilitate economică (axa
verticală) şi siguranţa geologică (axa orizontală). Culoarea verde reprezintă resursele care ar
putea fi extrase în mod economic în prezent, în timp ce culoarea roz indică resursele ce ar
putea fi extrase economic in viitor.
Această clasificare a resurselor permite indicarea resurselor care pot fi exploatate. În
general resursele de temperatură ridicată sunt utilizate în producerea de electricitate iar cele de
temperatură scăzută în tehnologii de utilizare directă. Resursele sunt de asemenea descrise
frecvent de entalpie, care corespunde nivelului de temperatură (resursele de temperatură

Pagina 26 of 38
scăzută au entalpie scăzută). Resursele pot fi de asemenea caracterizate de starea fizică (abur,
apă, amestec saturat).

Fig. 11. Diagrama diferitelor categorii de resurse geotermale, [3].

Capitolul 4. Instalaţii de cogenerare care utilizează surse regenerabile de energie.

Instalaţii de cogenerare pe bază de biomasă, şi energie geotermală.

La momentul actual există mai multe tehnologii de conversie a biomasei în energie.

Figura 12 prezintă schematic toate tehnologiile de conversie a biomasei în energie. Alegerea
uneia dintre tehnologii depinde de mulţi factori, printre care tipul biomasei, caracteristicile ei,
cantitatea de biomasă, necesarul de energie, etc. Aceste tehnologii de conversie pot fi
împărţite în următoarele categorii:
Pagina 27 of 38
▪ Tehnologii de conversie termo-chimică (combustia, gazeificarea, piroliza).
▪ Tehnologii care se bazează pe procese bio-chimice (digestia anaerobă şi fermentarea
etanolului).
▪ Tehnologii care se bazează pe procese fizico-chimice (esterificarea – producerea de
biodiesel).

Fig. 12. Procese de conversie a biomasei, [3].

Tehnologii de conversie termo-chimică

Din toate tehnologiile de conversie termo-chimică, astăzi, doar combustia este folosită
la scară largă. Celelalte două, gazeificarea şi piroliza, sunt încă în stadiu de cercetare, dar par
a fi optiuni promiţătoare pentru producerea de energie, cu multiple avantaje ale acestor două
tehnologii.
În procesul de combustie directă biomasa (de obicei biomasa solidă) sunt incinerate
direct fără a mai fi nevoie de o procesare iniţială, astfel producându-se energie. Tehnologia de
combustie directă a biomasei poate fi folosită atât pentru producerea de căldură căt şi pentru
producerea combinată de energie electrică şi termică. Un dezavantaj al acestei tehnologii este
că producerea de căldură are loc la randamente destul de mici.
Gazeificarea este un proces de conversie cu oxidare parţială (adică mai puţin agent de
oxidare ca pentru combustia completă) la o temperatură ridicată a biomasei deja cocsificate
sau a cărbunelui în combustibil gazos. Gazeificarea are loc în două etape. Mai întâi biomasa
este arsă parţial pentru a se produce gaz şi cocs. În a doua etapă CO2 şi apa produse în prima
etapă sunt reduse chimic folosind cocsul, care apoi formează carbon, monoxid de carbon şi
hidrogen. Gazeificarea necesită temperaturi de aproximativ 800°C sau chiar mai înalte pentru
a minimiza reziduurile de smoală şi hidrocarburi în produsul gazos. Gazul, denumit „syngas”,
conţine hidrogen (18–20%), CO (18–20 %), CO2 (8-10 %), metan (CH4) (2-3 %), părţi de
hidrocarburi superioare cum sunt etanul şi etenul, apă, azot (dacă este folosit aerul în calitate
de agent oxidant) şi diferite particule cum sunt particule de smoală, cocs şi uleiuri. Oxidarea
parţială poate fi făcută folosind aer, oxigen, abur sau un amestec al acestora. Aerul de
gazeificare produce gazul de generare, care poate fi folosit în cazan, motor cu ardere internă

Pagina 28 of 38
sau turbină, dar nu poate fi transportat datorită densităţii energetice mici. Oxigenul de
gazeificare produce gazul de sinteză, care poate fi transportat la distanţe limitate. În sfârşit
gazul de piroliză este produs printr-o reacţie termică ligno-celulosă. La momentul actual
gazeificarea biomasei nu este încă dezvoltată la fel de bine precum combustia.
Ultimul dintre procesele termice de conversie, piroliza, în lipsa de oxigen, în urma
căreia se produc substanţe solide, lichide şi gazoase. Pe toată durata procesului de piroliză,
care se petrece la temperaturi între 400-800°C, majoritatea celulozei şi a hemi-celulozei şi o
parte din lignină se dezintegrează în molecule mai mici şi mai uşoare formând gaze la
temperaturi pirolitice. În timp gazele se răcesc, unii vapori condensează formând un lichid
care este uleiul de piroliză (produsul principal).

Tehnologii care se bazează pe procese bio-chimice

Procesele de conversie bio-chimică includ fenomenele biologice necesare pentru

conversia biomasei. Cele mai mari oportunităţi sunt acelea de producere a alcoolului din
biomasă care conţine zahăr, amidon şi / sau celuloză prin fermentarea biomasei, şi producerea
de biogaz din deşeuri organice prin digestia anaerobă a biomasei. Ambele tehnologii sunt pe
larg folosite pentru producerea de energie.
Digestia anaerobă este un proces biologic prin care deşeurile organice sunt convertite
în biogaz, adică un amestec de CH4 (60-66% per volum) şi CO2. Pe durata acestui proces
macromoleculele organice ale biomasei se degradează printr-un proces natural de populare cu
bacterii într-un mediu anaerob (fără oxigen). Această bioconversie are loc în digestoare, adică
nişte containere etanşe, oferind condiţii ideale pentru fermentarea bacteriilor („fermentare”) şi
producerea de biogaz. Se poate defini biogazul vegetal şi comunal. Producerea de biogaz se
poate realiza la diferite temperaturi, fiecare corespunzând diferitor grupuri de bacterii, şi
anume psychrophilic (la temperatura mediului ambiant), mesophilic (temperatura între: 28 şi
36°C), şi thermophilic (temperatura între: 48 şi 53°C). O centrală de producere a biogazului
poate fi cu stocare sau cu producere pentru utilizare directă. Primul tip are de obicei de o
capacitate mai mare şi cu o durată de digestie mai mare, pe când al doilea tip are o capacitate
mai mică şi un timp mai scurt de digestie. În timpul digestiei anaerobe 30-60% din solidele
care intră sunt convertite in biogaz. Produsele secundare sunt reziduuri şi diferite substanţe
solubile în apă.
Fermentarea etanolului este o fermentare a substanţelor vegetale care conţin o
cantitate suficientă de polimeri de zahăr, cum sunt amidonul sau celuloza (porumbul, trestia
de zahăr, sfecla de zahăr, porumbul energetic, etc.) sau a plantelor cu un conţinut ridicat de
celuloză. Pentru a extrage zahărul din polimerii de zahăr aceştia trebuie să treacă printr-un
proces de hidroliză. Cu toate acestea unele plante, cum sunt trestia de zahăr, sfecla de zahăr
conţin zahăr sub formă de monomer, şi atunci nu este nevoie de hidroliză. Produsul
fermentaţiei, etanolul (de asemenea denumit etilglicol) este folosit în calitate de combustibil
sau ca un combustibil secundar. În Europa principalele culturi pentru producerea bio-
etanolului sunt culturile care conţin amidon (grâul) şi sfecla de zahăr. Sfecla de zahăr se
cultivă în majoritatea ţărilor din Europa, şi poate produce cu mult mai mult etanol la hectar
decât grâul. Dezavantajul producerii de bio-etanol este acela că resursele primare sunt
importante şi pentru industria alimentară.

Tehnologii care se bazează pe procese fizico-chimice

Procesul de producere a uleiului vegetal şi esterificarea acestuia în acid methyl-ester

este un proces care face parte din categoria proceselor fizico-chimice. Produsul acestui proces
poate fi folosit ca un înlocuitor a combustibilului diesel. Această tehnologie este folosită pe
larg în Europa. Uleiul vegetal din seminţe de rapiţă şi floarea soarelui poate fi folosit direct în
motoare cu ardere internă, dar această utilizare are unele dezavantaje, dar care sunt eliminate
Pagina 29 of 38
prin esterificare. Pe durata acestui proces moleculele mari de ulei se rup în bucăţi mai mici.
Seminţele colectate sunt introduse într-o presă unde se extrage uleiul care apoi este amestecat
cu alcool metilic si apoi decantat. Glicerina este extrasă din partea de jos a vasului, iar partea
methyl-esterizată este extrasă din partea de sus. După o re-esterizare combustibilul este tratat
cu apă iar excesul de alcool metilic este eliminat. Produsul final a esterificării este biodieselul.
Pe lângă uleiurile vegetale, alte uleiuri naturale şi grăsimi pot fi folosite pentru esterificarea
biodieselului. Scopul principal al esterificării este de a reduce viscozitatea astfel încât
biodieselul să poată fi folosit în orice motor diesel. Reziduurile solide au un conţinut ridicat
de proteine, aşa că ele sunt brichetate şi apoi folosite în calitate de furaj.
La momentul actual există mai multe tehnologii pentru producerea energiei din
biomasă. Producerea energiei termice (pentru consum domestic şi industrial), a energiei
electrice (sau producerea combinată de energie electrică şi termică – cogenerarea) şi
transportul combustibililor sunt posibile folosind mai multe tehnologii (vezi Figura 12). Mai
jos sunt prezentate cele mai răspândite tehnologii care sunt folosite astăzi. De asemenea sunt
analizate şi tehnologiile care astăzi sunt încă în fază de dezvoltare, dar care pot avea un
impact major în viitorul apropiat.
Producerea de energie electrică şi termică la scară largă folosind biomasa este
folosită în întreaga lume la momentul actual. Pentru producerea de energie electrică şi termică
din biomasă se folosesc mai multe tipuri de centrale de cogenerare. Combustia biomasei se
poate realiza folosind diferite tethnologii: arderea directă, arderea pe diferite tipuri de grătar,
arderea în suspensie si arderea în pat fluidizat. Pentru producerea energiei electrice şi termice
din biomasă solidă în cogenerare cel mai des se foloseşte ciclul convenţional cu abur (vezi
figura 13). Se pot folosi şi alte cicluri termice pentru a produce energie electrică şi căldură
(motoar termice, ciclul organic Rankine, motoare Stirling, turbine cu gaze), dar aceste cicluri
sunt încă puţin dezvoltate şi au randamente mai mici. Biomasa solidă mai poate fi folosită şi
pentru co-combustia cu alte tipuri de combustibil (combustibili fosili – cărbune).

Fig. 13. Schema de principiu a unei centrale de cogenerare pe biomasă solidă, [5].

Producerea de energie electrică şi termică poate fi făcută şi pe baza combustibililor

lichizi sau gazosi proveniţi din biomasă. Pentru cazul producerii de energie electrică gazul
trebuie să fie epurat (de exemplu să fie înlăturată smoala) pentru a asigura o operare sigură şi
fezabilă a echipamentelor. Procesul de gazeificare în pat fix cu o post-combustie ulterioară
intr-un motor cu ardere internă sau o turbină cu gaze este specific alimentării descentralizate
cu energie electrică, în pat fluidizat cu o post-combustie într-o turbină cu gaze este folosit
Pagina 30 of 38
pentru producerea centralizată de energie (>1 MWe). O eficienţă economică a acestei
tehnologii mai ridicată se poate atinge la capacităţi mai mari de 5 MWe. Biogazul poate fi
folosit în motoare cu ardere internă sau turbine cu gaze pentru producerea de energie electrică.
Cea mai populară soluţie este folosirea lui într-un motor cu ardere internă pentru producerea
combinată de energie electrică şi căldură. O parte din energia electrică şi termică produsă este
folosită pentru centrala de biogaz, iar restul este vândută. În acest caz biogazul trebuie tratat
(desulfurat, dehidratat). Desulfurarea este foarte importantă deoarece prin acest procedeu se
reduc emisiile de oxizi de sulf, şi totodată se protejează şi motorul de la coroziunea acidă.
Procesele avansate de conversie, cum sunt gazeificarea şi piroliza, oferă posibilitatea
de a folosi tehnologii de producere a energiei cu un randament mai mare decât ciclurile cu
abur. Randamentele mari sunt obţinute prin conversia biomasei mai întâi în substanţe lichide
apoi în substanţe gazoase şi apoi folosite în calitate de combustibil în motoare cu ardere
internă sau turbine cu gaze.
Utilizarea energiei geotermale depinde de parametrii termici ai resursei. Spre exemplu
resursele cu fluide geotermale ce depăşesc 150°C pot fi utilizate la producerea de energie
electrică, fiind pe deplin justificate tehnic şi economic (pragul minim actual pentru producerea
de energie electrică este de 97°C). Sub această temperatură, energia geotermală este utilizată
în tehnologii de prelucrare directă, majoritatea construite ca sisteme în cascadă. Tabelul 1
prezintă domeniile şi tehnologiile de utilizarea a resurselor geotermale pentru producerea de
energie.

Tabelul 1. Utilizarea resurselor geotermale funcţie de temperatură.

Temperatura Fluidul din Utilizare
Tehnologii alese uzual
rezervorului rezervor principală
Ciclu cu abur
Generare de Combinaţie între un ciclu cu abur şi unul
Temperatur
Apă sau electricitate şi binar
ă înaltă
abur căldură Utilizare directă a fluidului
>220 °C
Utilizare directă Schimbătoare de căldură
Pompe de căldură

Generare de Ciclu binar

Temperatur
electricitate şi Utilizare directă a fluidului
ă medie Apă
căldură Schimbătoare de căldură
100-220 °C
Utilizare directă Pompe de căldură

Temperatur Utilizare directă a fluidului

ă scăzută Apă Utilizare directă Schimbătoare de căldură
50-150 °C Pompe de căldură

În cazul resurselor de temperatură înaltă agentul termic utilizat este apa, sub formă de
vapori sau emulsie. Separarea fazei lichide de cea gazoase se realizează într-un expandor,
vaporii de apă find ulterior direcţionaţi către o centrală electrică. Aici, vaporii de apă
antrenează o turbină, producând energie electrică. Condensul rezultat în expandor poate fi
utilizat în continuare într-un ciclu binar (pentru a produce mai multă electricitate), sau poate fi
folosit pentru producerea de căldură, sau poate fi reinjectat în rezervorul geotermal.
Tehnologiile de producere a energiei din surse geotermale de înaltă temperatură sunt
următoarele:
▪ Centrale geotermale pe bază de „abur uscat”.
▪ Centrale geotermale cu „abur saturat uscat”.
▪ Centrale geotermale cu ciclu binar.
Pagina 31 of 38
▪ Centrale geotermale cu ciclu combinat (ciclu cu abur şi ciclu binar).
Resursele de temperatură medie constau în apă cu temperatura între 100°C şi 220°C.
Tehnologia uzuală de utilizare a unei astfel de resurse pentru producerea de energie o
reprezintă ciclul binar, concomitent cu utilizarea directă in sisteme de tip cascadă (vezi figura
14).

Fig. 14. Sistem cascadă care utilizează energia geotermală, [3].

Capitolul 5. Instalaţii de producere a căldurii folosind surse regenerabile de energie.

Instalaţii de producere a căldurii utilizănd biomasa, surse de energie geotermală şi
energia solară.

Pentru producerea de energie termică din biomasă cel mai des se utilizează combustia
directă. Instalaţiile pentru combustia directă se pot baza pe diferite tehnologii în funcţie de
procesul de preparare a biomasei (mărunţirea, peletizarea, brichetarea, etc.). Combustia bio-
combustibilului preparat este practic similară cu tehnologia arderii cărbunelui.
În aplicaţiile domestice pentru încălzire biomasa lemnoasă este cea mai simplă soluţie,
dar este şi cea nai ineficientă (randamentele unor astfel de instalaţii este în jur de 12 %), iar
emisiile de gaze poluante au valori ridicate. Datorită eficienţei scăzute astfel de aplicaţii sunt
de obicei folosite acolo unde cererea de căldură este mică. O astfel de combustie poate fi
folosită în calitate de încălzire secundară acolo unde există şi o altă sursă, de aceea ea poate fi
folosită în acele regiuni unde încălzirea se face doar ocazional.
În ţări unde o astfel de folosire a biomasei lemnoase este promovată s-au făcut destul
de multe progrese în ultimii ani pentru a dezvolta astfel de aplicaţii. S-au dezvoltat diferite
instalaţii de ardere a lemnului care produc energie termică pentru încălzire în boilere. Multe
dintre astfel de boilere sunt destul de avansate din punct de vedere tehnologic şi întrunesc
standardele de emisii, având o eficienţă ridicată (mai mult de 80%).
În ultimii ani a crescut numărul de aplicaţii care folosesc peleţii pentru încălzire.
Peleţii pot proveni în special din industria prelucrării lemnului şi sunt folosite în cazane de
puteri mici, care au caracteristici destul de bune şi sunt şi automatizate. În unele ţări din UE
biomasă este folosită în calitate de combustibil pentru producerea energiei termice care apoi
este livrată în reţeaua de termoficare. În astfel de sisteme biomasa este arsă în nişte centrale
termice, iar apa fierbinte este apoi distribuită prin sistemul centralizat de termoficare. Astfel

Pagina 32 of 38
de sisteme pot alimenta cu căldură de la câteva case până la câteva blocuri sau chiar oraşe
întregi.
Utilizarea biomasei pentru termoficare este răspândită în mai multe ţări care au un
potenţial ridicat de biomasă. În calitate de combustibil, de obicei se folosesc deşeurile
lemnoase din industria forestieră şi cea a prelucrării lemnului, rumeguşul lemnos, iar în unele
cazuri se pot folosi şi plantele energetice.
Instalaţiile folosite pentru combustia directă a biomasei solide sunt de diferite
dimensiuni, de la cele de uz casnic (de la 1 la 10 kW) până la cazane mari folosite în centrale
termice (>5 MW). Instalaţiile intermediare sunt: cazane (intre 10 şi 50 kW) care sunt folosite
pentru locuinţe, cazane de mărimi medii (între 50 şi 150 kW), care sunt folosite în case cu mai
multe familii şi cazane mari (intre 150 şi 1 MW) folosite pentru sisteme centralizate de
încălzire.
Tabelul 1 prezintă informaţii referitoare la utilizarea resurselor geotermale pentru
producerea de energie.
Pentru producerea de căldură de obicei se folosesc surse geotermale de temperaturaă
scăzută.
Tehnologiile de utilizare directă a energiei geotermale sunt concepute pe ideea de
extragere a căldurii. Aplicaţiile trebuie să fie amplasate în mod normal la o distanţă mai mică
de 10 km faţă de resursa geotermală (pentru a limita piederile de căldură). Tipul de tehnologie
aleasă pentru utilizarea directă a căldurii geotermale depinde de natura fluidului geotermal şi
de utilizarea dorită.
Ponderea resurselor geotermale utilizate în mod direct este ilustrată în figura 15. Circa
33% din resursele de temperatură scăzută este utilizată pentru încălzirea spaţiilor, folosind în
acest sens şi pompe de căldură.

1% Topirea zapezii
Aer conditionat
Industrie 10%
12% Pompe de
caldura

Aquacultura 13% 3% Altele

Sere 12%

33% Incalzirea
Uscarea in
spatiului
agricultura
1%
Instalatii
de bai 15%

Fig. 15. Utilizarea directă a energiei geotermale, [3].

Pompa de căldură geotermală este o tehnologie de energie regenerabilă foarte

eficientă, care este folosită atât pentru clădiri de locuit cât şi pentru cele din sectoarele
comercial sau terţiar. Pompele de căldură geotermale sunt folosite pentru încălzirea sau
răcirea spaţiului, precum şi pentru încălzirea apei. Sistemul conţine trei componente
principale:
▪ Sistemul de conectare de suprafaţă.
Pagina 33 of 38
▪ Sistemul de pompare de căldură geotermal
▪ Sistemul de distribuţie a căldurii
Pompele de căldură geotermale se pot folosi în zone fără ape freatice sau cu apariţii
întâmplătoare şi neglijabile ale acestora. Adâncimile de sondă tipice sunt cuprinse între 100 şi
200 m. Când este necesară o capacitate termică mare, forarea se realizează înclinat, pentru a
obţine un volum mai mare de rocă exploatată. Acest tip de pompă de căldură este de obicei
conectat prin intermediul unor conducte de plastic, care extrag căldura din rocă. Unele sisteme
destinate clădirilor comerciale utilizează rocă pentru acumularea căldurii şi frigului. Datorită
costului relativ ridicat al forării, această soluţie este rareori atractivă din punct de vedere
economic pentru uz casnic.
Pentru producerea căldurii folosind energia solară se folosesc colectoare solare.
Colectoarele solare care sunt utilizate astăzi pentru producerea căldurii pot fi clasificate în
următoarele categorii:
▪ Colectoare cu temperatură joasă care produc căldură cu temperatura mai mică de 50 °C,
folosind absorbere metalice sau non-metalice pentru aplicaţii cum ar fi piscinele de înot şi apă
caldă.
▪ Colectoare cu temperatură medie care produc căldură cu temperatură mai mare de 50 °C,
de obicei între 60 °C şi 80 °C, prin colectoare plate folosind aer sau lichid în calitate de agent
de lucru sau prin colectoare concentratoare. Ele includ colectoare de evacuare şi au fost de
obicei folosite pentru prepararea apei calde menajere.
Cel mai simplu colector solar pasiv este acela pentru acumularea apei în şarje. El a
primit această denumire datorită faptului că, colectorul este un vas de acumulare în care se
stochează apa după ce este încălzită în şarje. Colectoarele de acumulare în şarje sunt folosite
în calitate de preîncălzitoare pentru echipamentele convenţionale de preparare a apei calde.
Când apă caldă este folosită pentru scopuri menajere, apa preîncălzită este încălzită într-un
colector solar convenţional. Deoarece apa a fost deja preîncălzită de soare consumul de
energie se reduce.
Colectoarele plate sunt cele mai răspândite pentru prepararea apei calde şi încălzire în
sectorul rezidenţial. Un colector plat tipic este o cutie de metal izolată cu geamuri din sticlă
sau plastic şi o placă de culoare închisă. Geamurile pot fi transparente sau translucente. Sticla
translucentă (care transmite numai lumina) este un material des folosit pentru colectoarele
plate deoarece acest material transmite un mare procent din energia solară disponibilă.
Geamurile permit ca lumina să cadă pe placa de culoarea închisă şi totodată menţine căldura
în interior. Părţile laterale şi partea de jos de obicei sunt izolate, micşorând astfel pierderile de
căldură. Placa care absoarbe căldura este de obicei de culoare neagră deoarece culorile închise
absorb mai multă energie solară decât cele deschise. Lumina solară trece prin geamuri şi
încălzeşte placa care transformă radiaţia solară în energie termică. Căldura este transferată
către aerul sau lichidul care trece prin tuburi. Deoarece majoritatea vopselelor închise reflectă
aproximativ 10% din radiaţie unele placi de asborbţie sunt acoperite cu un înveliş care reţine
radiaţia mai bine şi este mai durabil decât o vopsea neagră obişnuită. Astfel de învelişuri
folosite în colectoare sunt dintr-un material foarte fin de semiconductor amorf aplicat pe
metal.
Plăcile care absorb radiaţia de obicei sunt făcute din metal, cupru sau aluminiu,
deoarece aceste metale sunt bune conductoare de căldură. Cupru este mai scump, dar este un
conductor mai bun şi se supune mai puţin coroziei decât aluminiul. Placa care absoarbe
căldura trebuie să aibă o conductivitate mare pentru a transfera energia colectată spre apă cu
pierderi minime de temperatură. Colectoarele plate pot fi clasificate în două mari categorii: cu
lichid (vezi figura 16) şi cu aer. Ambele tipuri pot fi cu geamuri sau fără.
Într-un colector lichid energia solară încălzeşte un lichid care curge prin ţevi
amplasate în placa care absoarbe energia solară. Pentru acest tip de colector ţevile sunt
conectate la placă astfel că, căldura este transmisă direct la lichid. Ţevile pot fi montate în
paralel sau sub formă de serpentină. Atunci când sunt montate sub formă de serpentină se
Pagina 34 of 38
elimină posibilitatea unor scurgeri şi asigură o curgere uniformă, dar totodată poate crea
probleme pentru sistemele care trebuie golite din cauză că, coturile nu se golesc complet.

Fig. 16. Schema de principiu a unui colector plat, [3].

Cel mai simplu sistem cu lichid foloseşte apă potabilă care este încălzită în timp ce
trece prin colector şi apoi este direcţionată în casă pentru a fi folosită la baie, pentru spălat,
etc. Această construcţie este cunoscută ca fiind un sistem deschis sau direct. În unele zone
unde temperatura poate scădea sub zero grade colectoarele cu lichid pot folosi substanţe
anticongelante. Fluidul absoarbe căldura de la colector şi apoi trece printr-un schimbător de
căldură, care de obicei se află în casă, unde transferă căldura la apă. O astfel de construcţie
este cunoscută ca fiind un sistem închis sau indirect.
Colectoarele cu lichid şi geamuri sunt folosite pentru încălzirea apei calde menajere şi
a spaţiului. Colectoarele cu lichid dar fără geamuri sunt de obicei folosite pentru încălzirea
apei din piscine. Deoarece aceste colectoare nu necesită să reziste la temperaturi ridicate ele
pot fi confecţionate din materiale mai ieftine cum ar fi plasticul sau cauciucul. Ele de
asemenea nu necesită o protecţie contra îngheţului, deoarece piscinele sunt de obicei folosite
pe timp de vară.
Colectoarele cu aer au avantajul că elimină problemele îngheţului şi fierberii care
sunt întâlnite la colectoarele cu lichid. Scurgerile sunt o problemă mai dificilă dar ele nu
prezintă o dificultate majoră. Sistemele cu aer pot deseori folosi materiale mai ieftine, cum ar
fi geamuri din plastic, deoarece temperatura lor de operare este de obicei mai mică decât la
colectoarele cu lichid.
Colectoarele cu aer sunt simple şi sunt folosite în general pentru încălzire şi pentru
uscare de cereale. Placa care absoarbe energia solară poate fi confecţionată din foi de metal
sau din alte materiale non-metalice. Aerul curge prin placă prin convecţie naturală sau este
sulfat de un ventilator. Deoarece aerul are o conductivitate mai mică decât lichidul mai puţină
căldură se transferă decât în cazul colectorului cu lichid. Deoarece aerul nu îngheţă nu este
necesar nici un schimbător de căldură.
În unele sisteme solare cu aer sunt folosite ventilatoare pentru a creşte turbulenţa şi
pentru a creşte transferul de căldură. Dezavantajul unui astfel de sistem este creşterae
cantitaţii de energie electrică necesară pentru ventilatoare, respectiv cresc şi cheltuielile de
operare. În perioadele mai reci aerul este vehiculat între placa care absoarbe energia solară şi
izolaţia din spate pentru a reduce pierderile de căldură prin geamuri. Dar dacă aerul nu va
avea o temperatură mai mare cu 17 °C decât temperatura exterioară atunci aerul poate curge
pe ambele părţi ale plăcii care absoarbe energia solară fără a micşora eficienţa.
Pagina 35 of 38
 Principalele avantaje ale colectorului cu aer sunt simplitatea şi fezabilitatea.
Principalele limitări sunt suprafeţele mari necesare în comparaţie cu colectoarele cu lichid,
necesitatea unei conducte mari de aer, consum mare de energie electrică şi dificultăţi în
stocarea căldurii. Cele mai promiţătoare căi de a reduce costurile sunt integrarea colectorului
în pereţii sau tavanul clădirii si dezvoltarea colectoarelor ce pot fi montate folosind
componente prefabricate.
Colectoarele cu tuburi de evacuare încălzesc apa până la temperaturi ridicate. Într-
un colector cu tuburi de evacuare razele solare pătrund printr-un tub de sticlă exterior şi apoi
nimereşte pe placa care absoarbe energia şi o transformă în căldură. Căldura este apoi
transferată către lichid care curge prin tubul absorberului. Colectorul constă din câteva rânduri
paralele de tuburi din sticlă, fiecare conţinând câte o placă care absoarbe energia solară care
este acoperită cu un înveliş (vezi figura 17). Lichidul încălzit circulă printr-un schimbător de
căldură şi cedează căldura apei care este stocată intr-un rezervor.

Fig. 17. Schema de principiu a unui colector cu tuburi de evacuare, [3].

Tuburile modulare pot fi adăugate sau eliminate în funcţie de necesarul de apă caldă.
Când tuburile de evacuare sunt confecţionate aerul este evacuat din spaţiul dintre tuburi
formând vacuum. Pierderile de căldură sunt eliminate datorită faptului că nu există aer. Dar
oricum sunt pierderi de căldură prin radiaţie. Totuşi, aceste pierderi sunt mici şi neimportante
în comparaţie cu cantitatea de căldură transferată la lichid. Aceasta face ca acest colector să
fie mult mai eficient faţă de celelalte tipuri de colectoare.
Colectoarele cu tuburi de evacuare sunt disponibile în diferite configuraţii. Uneori
folosesc un al treilea tub de sticlă sau alte configuraţii. Un colector cu tuburi de evacuare are o
capacitate de 19 litri de apă în fiecare tub, eliminând necesitatea de un rezervor separat pentru
stocare. Reflectoarele sunt amplasate in spatele tuburilor de evacuare şi ajută concentrarea
razelor solare asupra colectorului. Datorită presiunii atmosferice şi problemelor tehnice legate
de izolarea colectorului construirea tuburilor de evacuare este destul de dificilă.
Colectoarele concentratoare folosesc suprafeţe de oglindă pentru a concentra energia
solară pe un absorber, ceea ce conduce la temperaturi mai ridicate decât la colectoarele plate.
Dar concentratoarele pot să amplifice numai radiaţia solară directă, în zilele noroase eficienţa
lor fiind scăzută. Câteva tipuri constructive concentrează energia solară într-un punct focal,

Pagina 36 of 38
iar altele concentrează energia solară pe o linie. Receptorul este amplasat în punctul de
concentrare a energiei solare sau pe linia de concentrare (vezi figura 18). Agentul de lucru
curge prin acest concentrator şi absoarbe căldura.

Fig. 18. Colector concentrator, [3].

Concentratoarele sunt mai eficiente atunci când sunt îndreptate direct spre soare.
Pentru a se realiza aceasta sistemele folosesc mecanisme de urmărire pentru a mişca
colectoarele în timpul zilei pentru a le păstra îndreptate direct spre soare. Mecanismele de
urmărire cu un singur ax pot fi mişcate de la est la vest; mecanismele de urmărire cu două axe
pot fi mişcate de la est la vest şi de la nord la sud, ceea ce permite urmărirea soarelui tot anul.
Concentratoarele sunt folosite în special pentru aplicaţii comerciale deoarece sunt destul de
costisitoare şi sistemele de urmărire au nevoie destul de des o mentenanţă. Există însă sisteme
solare rezidenţiale care folosesc un sistem de concentrare parabolic pentru prepararea apei
calde, încălzire şi purificarea apei.
Energia solară are o varietate mare aplicare în practică în clădiri. Principalele aplicaţii
ale unor astfel de instalaţii sunt:
▪ Prepararea apei calde în clădiri de locuinţe, comerciale şi în industrie.
▪ Încălzirea apei pentru piscine de înot.
▪ Încălzirea spaţiilor de locuit.
▪ Răcirea şi climatizarea.
▪ Uscarea diferitor produse agricole.
▪ Distilarea apei.
Tehnologiile pentru toate aplicaţiile menţionate sunt considerate ca fiind la stadiul de
maturitate, iar pentru primele două se poate spune că sunt şi economic viabile.

Bibliografie

1. V. Athanasovici, Utilizarea căldurii în industrie, vol. 1, Editura Tehnică, Bucureşti,

1995.
2. C. Răducanu, R. Pătraşcu, D. Paraschiv şi A. Gaba, Auditul energetic, Editura AGIR,
Bucureşti, 2000.
3. Ch. Malamatenios, coord., Energii regenerabile & eficienţa energetică: ghid de
instruire, Editura NicVox, Bucureşti, 2007.
4. V. Athanasovici, coord., Tratat de inginerie termică. Alimentări cu căldură.
Cogenerare., Editura AGIR, Bucureşti, 2010.

Pagina 37 of 38
5. VLEEM – Very Long Term Energy Environment Modelling, EC/DG Research
Contract ENG2-CT-2000-00441, Final report, ANNEX 8, Monograph: Distributed
Generation versus Central Generation August 2002.

Pagina 38 of 38