Edgar Papu a fost un minoritar care s-a armonizat perfect cu ritmurile

fiinţei româneşti. Reuşitele lui culturale de excepţie se explică, probabil,

prin această forţă de împăcare a antitezelor. Nu întâmplător şi el a dat

cărţi fundamentale despre Eminescu. Este chiar pricina pentru care a fost

simţit ca „primejdios” pentru spiritul minoritar care se erijase în

ideologie dominantă, internaţionalistă. În consecinţă, protocronismul a

fost utilizat ca armă ideologică în lupta bicefală din rândurile partidului

comunist, luptă care a polarizat şi pe oamenii de cultură. Modelul bicefal

s-a cristalizat odată cu apariţia Cabinetului 2 în conducerea partidului.

De fapt, bicefalismul este doar un simptom al conştiinţei sfâşiate. În

jurul celor două capete s-au polarizat autohtoniştii şi internaţionaliştii,

cei din urmă având şi sprijinul aripii trans-naţionale de la posturile de

radio „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, posturi, de asemenea

dominate de bicefalism. În exil, a existat, fără îndoială, aceeaşi

polarizare, fie latentă, fie manifestă: disidenţa de tip Goma şi cea de tip

Vladimir Tismăneanu. Nu e deloc o întâmplare că, după 1989, între ele

echilibrul s-a rupt, disidenţa naţională de tip Goma ajungând

„minoritară” şi marginalizată, spre deosebire de cea internaţionalistă

care a pus mâna pe instituţiile de cultură.