Colegiul Național Ana Aslan ,

Școala Postliceala Sanitara

COMUNICAREA

Profesor coordonator:
Elev:
 Comunicarea

Termenul de comunicare provine din latinescul communis care înseamnă comun. Cu alte
cuvinte, comunicarea reprezintă actul de a face ceva în comun.
Comunicarea, definita la modul general, este un proces prin care un emiţător transmite o
informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte.
Potrivit profesorului de comunicare Denis McQuail de la Universitatea din Amsterdam,
comunicarea este transmiterea informațiilor, ideilor și atitudinilor sau emoțiilor de la o persoană la
altă persoană sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul simbolurilor. Comunicarea
are loc ori de câte ori un sistem, sursă, influențează un alt sistem, destinatarul, prin utilizarea
diverselor simboluri transmise prin canalul care leagă cele două sisteme.”
Conceptul de comunicare este strâns legat de existența noastră ca oameni, iar apoi ca
societate, datorită faptului că ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare
și limbaj, noi ca ființe sociabile, ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în
totalitate prin intermediul actului comunicării.

Comunicarea are ca principal scop transmiterea de informații și se realizeaza prin schimbul de

roluri dintre membrii comunicarii transmitatorul devine recepto și receptorul devine transmițător.
Fiecare dintre urmăresc să fie auziți, intelesi, acceptați și sa provoace o reacție.

Stiluri de comunicarea

Dacă ar fi să dăm o definiție am putea spune că stilul de comunicare reprezintă modalitatea

prin care o persoană transmite, folosind elemente verbale, nonverbale și paraverbale, informații în
cadrul interacțiunilor sociale.

Fiecare persoana are un stil unic de a comunica, acesta fiind puternic influențat de
temperamentul fiecaruia.

Stilul non-asertiv (atitudinea de fugă pasivă) – tendința de a se ascunde, de a fugi mai

degrabă decât de a-i înfunta pe alții. Se poate manifesta astfel:

• printr-un exces de amabilitate și conciliere,

• prin tendința de a amâna luarea unei decizii (adesea chiar prin imposibilitatea de a lua o
decizie),
• teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalți,
• supărare resimțită în cazul unui eventual eșec.
 Stilul agresiv (atitudinea de atac) – tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de
a se impune cu orice preț, indiferent dacă sunt lezate sau supărate alte persoane. Acest stil de
comunicare se poate manifesta astfel:
• pentru a domina, persoana se folosește de orice mijloc (de exemplu, îi contrazice pe ceilalți,
îi umilește, are atitudine sau comportament șocant, este răzbunător, își asumă riscuri
excesive),
• această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect, pentru
persoana în cauză, sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată de ceilalți – aceste
lucruri sporesc agresivitatea. Practic vorbim despre un cerc vicios al agresivității.
Stilul asertiv (atitudinea constructivă) – reprezintă capacitatea de autoafirmare, de exprimare
onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii, fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți.
Se manifestă astfel:
• subiectul are capacitatea de a-și urmări propriile interese, fără a încălca nevoile celorlalți,
• știe să asculte și este dispus să se facă înțeles,
• se bazează pe propriile forțe în atingerea obiectivelor,
• această atitudine permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimente din partea
celorlalți și, de cele mai multe ori, persoana reușește să câștige simpatia acestora.
Niveluri de comunicare

În comunicare se găsesc 5 niveluri:

1. Comunicarea intrapersonala este comunicarea în şi către sine. Acestă comunicare este un real
proces de comunicare, chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi, iar codificarea şi
decodificarea mesajelor nu este absolut necesara.
2. Comunicarea interpersonala este cea mai importanta forma de comunicare şi cel mai des folosita.
Ea este baza existenţei sociale a omului şi nu poate fi evitata. Viața de familie, relaţiile cu prietenii,
activitatea profesionala, toate depind de aceasta calitate. Comunicarea interpersonala se refera la
comunicarea fata în fata. Este un tip de comunicare important în relaţiile inter-personale, în
stabilirea de relaţii, legături,etc.

3. Comunicarea de grup este tot un tip de comunicare, dar care se derulează în colectivităţi umane
restrânse şi permite schimburi de idei şi emoţii, discuţii, rezolvări de probleme, aplanare de
conflicte, etc.
Valenţa în comunicare reprezinta numărul de persoane cu care un individ poate comunica (la
receptare sau la emitere). Dintr-o perspectiva informaţională, grupurile sunt de doua tipuri: grup
egalitar şi grup ierarhizat. Intr-un grup, ierarhia se stabileşte pe baza bilanţului informaţional al
fiecărui individ, bilanţul fiind diferenţa dintre influentele pe care le primeşte individul şi cele pe
care le exercita acesta. Când bilanţul este egal pentru toţi membrii grupului, grupul este egalitar, iar
daca bilantul este diferit, grupul este ierarhizat.
4. Comunicarea de masa presupune un producător instituţionalizat de mesaje scrise, vorbite,
vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros. Acest tip de comunicare
nu beneficiază de un feedback eficient.
5. Comunicarea publica sau mediatica este o forma specializata a comunicării interumane care are
rădăcinile în retorica antica. Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la
nivelul reprezentărilor sociale şi de a permite o rapida modificare a discursurilor publice; ea diferă
în mod esenţial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa.

Tipuri de comunicare

Exista mai multe criterii de clasificare a comunicarii:

a) Din punctul de vedere al transmiterii mesajului, comunicarea poate fi:

• directă: atunci când partenerii de comunicare se află față în față, într-un context situațional
comun
• mediată: când, pentru a comunica, partenerii folosesc diverse alte mijloace de transmitere a
mesajului(scrisoarea, telefonul, faxul, rețelele electronice)
b) Din punctul de vedere al relației dintre emițător și receptor, se poate vorbi despre:
• comunicare bilaterală: când receptorul poate deveni la rândul său emițător(dialog cotidian,
emisiuni interactive la radio sau la televiziune)
• comunicare unilaterală: în cazul în care receptorul nu poate deveni, la rândul său, emițător,
mesajul transmițându-se într-un singur sens(de exemplu, dinspre ecran sau dinspre scenă
spre spectatori).
Forme de comunicare
1. Verbal
2. Paraverbal
3. Nonverbal
Dintre acestea, nivelul verbal (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de
comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) și 55% la nivelul
nonverbal (expresia facială, poziția, mișcarea, îmbrăcămintea etc.).
Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace.
Dacă însă între niveluri există contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.
Comunicarea verbală se realizează oral sau în scris, prin intermediul unei limbi cunoscute de
către toți participanții la actul comunicarii.
Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul gesturilor, al mimicii sau chiar al unui
sistem special creat, cum ar fi limbajul surdo-muților.
Comunicarea paraverbală se realizează prin intermediul aspectelor legate de voce(modulație,
ritm, volum) sau prin pauzele în vorbire.
În comunicarea orală , elementele verbale sunt însoțite de elemente de comunicare nonverbală și
paraverbală.
 Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si
care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa
sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In
urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare
verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului.
Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise prin mimica, privire, gestica si prin
elementele de paralimbaj.
Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile unei persoane. In timpul unui
discurs, pentru a ajuta la castigarea increderii publicului, mimica nu trebuie sa intre in contradictie
cu cele spuse.
Vorbitorii experimentati pot folosi anumite trucuri care sa ii ajute in convingerea auditoriului. De
exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, acestia o sustin zambind ironic, creand
o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.
Zambetul este un element care ajuta vorbitorul sa atraga bunavointa publicului, deoarece
transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine. Din acest motiv este recomandabil ca in
introducerea discursului vorbitorul sa zambeasca.
Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima dar si incordare si rigiditate. De aceea nu
este bine ca vorbitorul sa stea incruntat, deoarece transmite catre auditor o stare de tensiune care
poate provoca o ruptura.
Rictusul (schimonosirea fetei) induce ideea de nesiguranta. Publicul tinde sa creada ca cel
care tine discursul nu spune adevarul sau nu cunoaste tema despre care vorbeste, fiind indicat ca
vorbitorii neexperimentati sa evite folosirea sa.
Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind si modalitatea prin care se
pastreaza legatura dintre vorbitor si public. Faptul ca privirea nu este indreptata spre public induce
sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului.
Contactul vizual permanent este decisiv pentru castigarea bunavointei si a increderii. In cazul
unui public numeros, pentru a crea fiecaruia impresia ca este privit, cea mai simpla posibilitate
pentru un vorbitor este de a se uita la public in forma literei Z, incepand cu ultimul loc din stanga
salii si terminand cu primul loc din dreapta.
Gestica si postura
Lipsa gesturilor face discursul sa piarda din dinamism si sa devina plictisitor. Pe de alta parte,
utilizarea excesiva a acestora induce publicului o stare de agitatie, rezultatul fiind obosirea
audientei.
Un alt obiectiv pentru vorbitor este ca gesturile facute in timpul unui discurs sa atraga atentia asupra
celor spuse fara a deranja publicul.
Evitarea gesturilor agresive (mainile tinute in solduri, indreptarea degetului aratator catre
auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau a celor care denota indecizie sau nesiguranta (jocul cu
diferite obiecte, trecerea mainii prin par, sau aranjarea parului) face mai sigura obtinerea unui
rezultat pozitiv.
Postura ferma, dar nu rigida, a vorbitorului ofera un plus de siguranta celor spuse.
Orientarea spre public este, de asemenea, un element ajutator pentru captarea atentiei si
pastrarea acesteia pe parcursul desfasurarii discursului.

Bibliografie
https://clipsi.ro/comunicarea-elementele-scopul/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare
http://psihologiesociala.uv.ro/2017/01/11/niveluri-ale-comunicarii/
https://ro.scribd.com/search?content_type=tops&page=1&query=stiluri%20de
%20comunicare