Subiectul poeziei „La lecţie”, de Marin Sorescu

(comentariu literar / rezumat literar)

 
Poezia La lecţie, de Marin Sorescu, apărută în volumul Tuşiţi (1970), cu, sens de
parabolă, semnifică repetate momente de confruntare a poetului cu propria conştiinţă,
într-un nesfârşit examen al destinului. Răspunsul mereu greşit la întrebări, în momente
esenţiale („De câte ori sunt scos la lecţie / Răspund anapoda / La toate întrebările.”),
relevă tema greşelii perpetue, ca predestinare, frecventă, de altfel, la Sorescu.
 
În poezia Simetrie omul are de ales, mereu, între două drumuri, numai că de fiecare dată
îl alege pe cel greşit: „Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două Prăpăstii: / Una la
dreapta, alta la stânga. / M-am aruncat în cea din stânga, / Fără măcar să clipesc, fără
măcar să-mi fac vânt, / Grămadă cu mine în cea din stânga, / Care, vai, nu era cea
căptuşită cu puf”. Ideea de festă ironică a destinului semnifică povara grea a omului
asumată după izgonirea din Paradis. El este o victimă a propriilor sale nedumeriri,
multiple, lecţia de istorie fiind cea mai dificilă, fiindcă aici hazardul se manifestă din plin:
„- Cum stai cu istoria? / Mă întreabă profesorul. / - Prost, foarte prost, / Abia am încheiat
o pace trainică / Cu turcii”.
 
Istoria este segmentul cel mai vulnerabil al existenţei, întrerupt, blocat undeva, amăgitor,
la „o pace trainică / Cu turcii”, după care evoluţia umană recade în aceeaşi incertitudine.
Legea gravitaţiei nu e nici ea elucidată pe deplin, creând imaginea unui univers în
decadenţă, condus de probabilităţi, potrivit cărora „Toate lucrurile trebuie să ne cadă / În
cap”, însăşi civilizaţia materială edificată de om este a „pietrei neşlefuite”, a barbariei
tehnologice, în plan spiritual omul rămânând încă un sălbatic, un primitiv, „Întrucât
singura piatră şlefuită / Care se găsise / Inima, / A fost pierdută”.
 
Sălbaticul modern, personaj tipic al lumii contemporane, se înscrie într-un întreg proces
al demistificării prezentului, fără a se schimba nimic din durata sa de viaţă, lucru ce se
poate evidenţia printr-o, constatare simplă, exprimată alegoric: ca nişte baloane colorate,
oamenii se nasc, îmbătrânesc şi mor: „La fiecare vânt puternic / Mai zboară câte un
balon.” Aceasta e „harta marilor noastre speranţe”, metaforă aproape expresionistă a
lumii aflate în cădere liberă, ca un stol de baloane colorate, risipite în vânt.
 
La marile întrebări ale lumii, poetul a rămas „repetent”, exprimând, sub formă de
parabolă, lipsa de speranţă a omului modern, rămas o fiinţă închisă în propriul destin.
Poezia La lecţie este, astfel, o parabolă a întregii lumi, incapabilă să depăşească limitele
condiţiei umane.
 
Adevăratul profesor, ca o instanţă supremă, este însăşi condiţia umană (care, în cazul
poetului, se reflectă în propria conştiinţă). În viziunea poetului, omul se situează încă în
„epoca pietrei neşlefuite”, pentru că lumea nu se poate elibera de mentalităţile primitive.
Dincolo de pojghiţa de civilizaţie adusă de ultimele secole, omul rămâne aceeaşi fiinţă
fără orizont, decăzută din condiţia mitică iniţială.
 
„Marile speranţe” devin nişte „baloane colorate”, care zboară la un vânt mai puternic,
exprimând fragilitatea condiţiei umane, ca o însumare a tuturor motivelor literare
exploatate poetic de-a lungul istoriei literaturii, fortuna labilis, vanitas mundi, la vida es
sueno.