1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”
FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ
DEPARTAMENT – ORADEA

ELEMENTE DE METODOLOGIE

- Curs pentru uzul studenţilor -

Sr. M. Ligia Man CIN

1
 2

ORADEA, 2014

CUPRINS

INTRODUCERE

I. MUNCA INTELECTUALĂ: ELEMENTE FUNDAMENTALE

I.1.Arta de a studia, de a învăţa, de a gândi
I.1.1. Cursul
I.1.2. Lectura
I.1.3. Studiul asimilativ
I.1.4. Întocmirea unui rezumat, scheme, sinteze
I.1.5. Examenul
I.2.Activitatea ştiinţifică.
I.2.1. Orientări metodologice
I.2.2. Studiul creativ
I.2.2.1.Dezbaterea
I.2.2.2. Seminarul

II. DIRECTIVE PENTRU ALCĂTUIREA UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

II.1. Pregătirea îndepărtată
II.2. Alegerea temei şi cunoaşterea stadiului actual al cercetării
II.3. Conceperea schemei de lucru
II.4. Documentarea
II.4.1. Adunarea materialului: izvoare, operele autorilor moderni,
reflecţii personale asupra temei
II.4.2. Întocmirea fişelor

III. TEHNOREDACTAREA UNEI LUCRĂRI

III.1.Tipuri de lucrări ştiinţifice
III.2.Elaborarea lucrării
III.2.1.Stabilirea planului
III.2.2. Redactarea
III.3. Aparatul tehnico-critic al lucrării
III.3.1. Citatele
III.3.2. Notele

2
 3

III.3.3. Abrevieri şi sigle

IV. PREZENTAREA FINALĂ A LUCRĂRII

IV.1. Aspecte generale
IV.2. Corectura
IV.3. Plagiatul
IV.4. Observaţii finale

BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE

Cursul de Elemente de Metodologie este destinat pentru uzul studenţilor şi

propune anumite principii şi norme privind activitatea intelectuală precum şi o
serie de orientări pentru elaborarea unor lucrări ştiinţifice (seminar, licenţă,
doctorat).
Termenul „metodologie” provine din grecescul methodos – metodă şi
logos – cuvânt despre, discurs). De aceea, Metodologia poate fi definită ca fiind
„ştiinţa metodei” sau un „ansamblu de tehnici şi proceduri care sunt folosite într-
o cercetare ştiinţifică sau într-o expunere doctrinară”. În limbajul obişnuit
„metoda” este „expresia diferitelor procedee prin care se atinge un scop” (S.
Lupu, Ghid, 16).
Ţinând seama de semnificaţia etimologică a termenului „metodă”, şi
anume din grecescul meta, care înseamnă „duce dincolo” şi hodos, „a urma” sau
„a străbate o cale”, Metodologia poate fi definită ca o manieră potrivită de a
parcurge un drum, de a aborda şi a depăşi o dificultate; o manieră practică de a
realiza anumite acţiuni pentru a atinge un scop determinat. În atingerea acestuia
intervin o serie de elemente obiective (scopul de atins şi activităţile ce trebuie
realizat în acest sens) şi elemente subiective (cunoaşterea scopului şi a
mijloacelor potrivite pentru a fi realizat).
Actele ce vor trebui realizate pentru atingerea scopului propus sunt
multiple. Ele sunt legate între ele prin raporturi dinamice ce conduc de la o
acţiune la alta: a vedea, a înţelege, a atinge, a simţi, a gusta, a concepe, a

3
 4

înţelege, a formula, a evalua, etc. Însă, mai mult decât de nişte evenimente sau
operaţii izolate, este vorba de „procese operaţionale” în care se pot distinge mai
multe nivele în legătură cu subiectul abordat. De aici, marea diversitate de
metode care diferă în funcţie de importanţa unuia sau a altuia din nivele
procesului operaţional. De ex:
- nivelul empiric: rolul atenţiei, se observă, se experimentează
- nivel teoretic: rolul intelectului: se caută a se înţelege, se analizează
- nivel raţional: rolul spiritului critic: se judecă, se evaluează
- nivel opţiunilor: rolul voinţei
Se poate vorbi astfel de metoda spontană, empirică, raţională, inductivă,
deductivă, etc.
Ţinând seama de aceste aspecte, Metodologia poate fi definită de asemenea, ca
fiind arta de a aplica metoda proprie fiecărei activităţi.
Metodologia ştiinţifică tratează principii, norme, mijloace care intervin în
activitatea intelectuală în general, şi în cercetarea ştiinţifică în particular. O serie
de autori consideră că Metodologia reprezintă pentru ştiinţă ceea ce şinele sunt
pentru tren. Experienţa arată că în activitatea intelectuală un talent mediu, dacă
lucrează cu o anumită metodă poate realiza lucruri deosebite. Ea conduce la
câştigarea de timp, la evitarea paşilor greşiţi, la o mai bună concentrare a
efortului.

I. MUNCA INTELECTUALĂ: ELEMENTE FUNDAMENTALE

Munca intelectuală este definită ca fiind activitatea de producţie, creaţie

sau menţinere a aspectelor ce ţin de domeniul intelectual sau de cunoaştere, de
cultură, ştiinţă, educaţie,etc. Materia primă utilizată în activitatea intelectuală
este constituită dintr-o serie de resurse inepuizabile precum: universul, mediul,
umanitatea, iar metodele prin care se realizează includ studiul, cercetarea,
documentarea, inovarea, planificarea, prelucrarea, creaţia. Rezultatul acestora se
concretizează prin noi teorii ştiinţifice, sisteme de organizare, opere de artă,
articole, cărţi, modele de bună practică, etc.
Pentru a realiza o activitate intelectuală sunt necesare o serie de abilităţi
precum capacitatea de reflexie, un spirit analitic şi de observaţie, o capacitate de

4
 5

a gândi critic, autonom şi creativ. Pregătirea pentru a desfăşura o muncă

intelectuală ţine de educaţie şi constituie unul din obiectivele de bază ale
învăţământului.

I.1.Arta de a studia, de a învăţa, de a gândi

Tehnica muncii intelectuale ar trebui să constituie o parte integrantă din

educaţia tuturor oamenilor, indiferent de vârsta şi profesia lor. Există riscul ca
analfabetul de mâine să nu fie cel care nu ştie să citească, ci acela care nu a
învăţat cum să înveţe, şi aceasta, pentru că tehnicile muncii intelectuale au rolul
de a facilita deschiderea intelectuală spre conţinutul diverselor activităţi socio-
profesionale şi de cercetare ştiinţifică. De asemenea, au rolul de a asigura
adaptarea cât mai bună a oamenilor la diferitele schimbări ce au loc la nivelul
întregii societăţi contemporane. Având la bază rezultate ale cercetărilor
desfăşurate în discipline precum pedagogia şi sociologia, psihologia şi în special
psihologia învăţării, tehnica muncii intelectuale se integrează în preocuparea tot
mai constantă pentru calitate înregistrată la nivelul tuturor domeniilor de
activitate.
În şcoală, în general, se dobândeşte capacitatea de a desfăşura activităţi
intelectuale. Foarte devreme apare şi se dezvoltă capacitatea copilului de a gândi,
de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni ştiinţifice.
Pregătirea pe care o oferă şcoala, indiferent de nivel, nu este însă suficientă.
Toate cunoştinţele, abilităţile şi tehnicile deprinse trebuie dezvoltate în
permanenţă, trebuie valorificate prin activităţi creatoare. Se poate totuşi afirma
că în cadrul liceului, şi apoi al facultăţii, se pun adevăratele baze în vederea
formării unui stil propriu de muncă intelectuală, adică modalitatea de a aduna, de
a selecta şi apoi de a redacta o lucrare.
Unul dintre elementele cele mai caracteristice ale oricărei activităţi
intelectuale este studiul, fie asimilativ, fie creativ.
Într-o primă etapă, prin activitatea de învăţare se solicită dobândirea de
cunoştinţe noi, de principii, metode, ce vor fi necesare în etapa următoare a
studiului creativ, etapă ce presupune a elabora, a organiza propria gândire pentru
a produce ceva nou, ceva de personal.

5
 6

Pentru a învăţa este deci necesar studiul. În acelaşi timp, este util a învăţa
ce este studiul şi cum trebuie realizat. Acesta este determinat de trei factori: de
voinţă, de o oarecare ordine şi de timp.
Pentru a susţine voinţa este necesară motivaţia, existenţa unui scop precis.
Întrebarea „de ce trebuie să studiez?” poate avea răspunsuri variate: dobândirea
de cunoştinţe, pregătirea pentru viitor, pregătirea pentru o oarecare activitate
profesională sau pur şi simplu din zel intelectual sau spiritual. În plus faţă de
aceste motivaţii, este necesară şi o ambianţă favorabilă (fizică, psihică, morală)
şi o bună organizare a timpului.
O activitate destinată studiului se desfăşoară după un proces ce presupune
diferite etape. Dintre acestea se pot menţiona:
- informarea – este o etapă în care se dobândesc noţiuni noi prin
participarea la cursuri, expuneri sau alte mijloace, academice sau nu.
- asimilarea – este etapa în care se fac proprii cunoştinţele descoperite,
prin reflecţii şi critici personale, memorizări.
- participarea – este etapa în care se participă activ la diferite activităţi
academice: cursuri, conferinţe, seminarii, activităţi practice, examene…
Toate aceste activităţi ar trebui să conducă la o obişnuinţă sau gust pentru
munca intelectuală serioasă, pentru studiu zilnic propriu vieţii de student. O bună
reuşită implică însă o anumită asceză în care intervine:
- aspectul fizic (sănătate, hrană, sport),
- psihic (seninătate, echilibrul afectiv, dezvoltarea),
- moral (puritatea intenţiei, curăţia inimii şi a spiritului).
O bună reuşită în activitatea intelectuală, mai ales a celor care sunt la
început de drum (elevi, studenţi) implică însă şi o serie de capcane de evitat:
- o obedienţă „oarbă” sau exagerată faţă de maestrul său, de genul
„învăţătorul a zis”, fără a înţelege noţiunile
- lipsa unui spirit critic
- manifestarea unor prejudecăţi sau neîncredere
- opoziţii sistematice
- risipirea în obiective, mijloace, lipsă de organizare, etc.
Precum oricare altă activitate sau profesie de viaţă, şi aceea de student
cere înainte de toate cunoaşterea de sine, a capacităţilor şi limitelor proprii. Ea

6
 7

cere, de asemenea, o formare intelectuală de bază indispensabilă, capacitate de a

se exprima corect, oral şi prin scris, de a-şi organiza propria gândire. Şi în plus,
şi mai ales, se cere entuziasm, tenacitate, curiozitate intelectuală, încredere în
sine…

I.1.1. Cursul

În activitatea intelectuală, cursul asigură noţiunile de bază pentru fiecare

disciplină şi iniţiază în maniera de a trata diferitele aspecte ale unei programe,
oferind o serie de piste de urmat sau piedici de evitat.
Chiar dacă această finalitate uneori este contestată şi cursurile sunt
considerate sau acceptate ca pe un „rău necesar”, totuşi, ele au utilitatea lor, dacă
sunt bine predate şi urmărite cu atenţie. Fiecare cunoaşte bunele sau mai puţin
bunele maniere de a urmări un curs: a-l asculta cu atenţie sau distrat, făcând
altceva în timpul predării; a se pune în primele rânduri sau în ultimele pentru a
rămâne pasiv, a fi deschis sau indiferent, neîncrezător şi chiar ostil, a lua notiţe
sau nu, etc.
În cazul în care profesorul oferă textul cursului tipărit, notiţele de curs sunt
necesare pentru a uşura sinteza acestuia, sau îl pot completa. Atunci când nu se
dispune de textul cursului, notiţele centrate pe esenţial sunt indispensabile şi
trebuie să fie cât mai complete, clare şi ordonate.
Efortul de a lua notiţe va fi răsplătit pe deplin ulterior, la pregătirea
examenelor sau în alte ocazii, când acestea pot fi utile şi folosite.

I.1.2. Lectura

Munca intelectuală are în vedere toate formele de fixare a informaţiei,

motiv pentru care ea nu se rezumă doar la citit, la lectură. Lectura însă are un rol
fundamental în cadrul tehnicilor de muncă intelectuală. Lectura a fost şi este
pentru om principala modalitate de intrare în zona cunoaşterii.

7
 8

Factorii educativi au un rol important atât în favorizarea apariţiei şi

dezvoltării lecturii, cât şi în formarea la elevi / studenţi a unor atitudini de
receptare corectă a informaţiilor, de sistematizare a lor, de organizare raţională,
în timp şi spaţiu, a studiului cărţii.
Problema centrală a lecturii este cea a determinării sensului, omul
încercând să capteze şi să descifreze prin lectură un mesaj. Receptarea mesajului
duce la un proces de actualizare a vechilor cunoştinţe, dar şi la noi asocieri, şi,
posibil, la descoperirea de noi adevăruri.
Lectura înseamnă în primul rând decodificare, iar reuşita actului de lectură
depinde de echilibrul dintre lizibilitatea textului şi competenţa cititorului.
Experienţa practică demonstrează că puţine activităţi au un loc atât de vast
în munca intelectuală precum lectura. De aici, apare interesul ca ea să fie
realizată într-o manieră satisfăcătoare, după un oarecare mecanism de lectură,
care este de ordin fiziologic.
A citi, înainte de toate, înseamnă a vedea. Ochii nu se deplasează pe litera
imprimată într-un mod continuu, ci prin mici „salturi”, asemenea unui iepuraş
înfricoşat. Între fiecare salt, ochii se opresc câteva fracţiuni de secundă. În aceste
opriri sau fixări a ochilor se văd caracterele imprimate. Numărul şi durata acestor
opriri constituie criteriul după care se măsoară viteza de citire. Începătorul face
opriri îndelungate şi aproape la fiecare cuvânt. Cititorul mediu face 3-4 opriri la
un rând cu o duzină de cuvinte.
Se numeşte câmp sau evantai vizual, numărul de cuvinte sesizate la
fiecare oprire a ochilor. Arta cititului constă în a face opriri scurte şi puţin
numeroase, altfel spus, de a avea un evantai cât mai larg şi sprinten. Viteza de
300 de cuvinte citite pe minut defineşte un cititor mediu.
Excepţie făcând o deficienţă de vedere, în timpul cititului există o serie de
obstacole care îi pot micşora viteza precum mişcarea capului, poziţia defectuoasă
a corpului, urmărirea rândului cu degetul, vocalizarea mentală sau orală a
cuvintelor.
Lectura personală este, în mod normal, vizuală şi nu auditivă. Atunci când
lectura este vocalizată, creierul trebuie să facă un efort suplimentar pentru a
recunoaşte mesajul care îi este trimis printr-o cale dublă, încetinind astfel
procesul de înţelegere. Din contră, acesta este mai rapid atunci când este trimis

8
 9

pe o singură cale, cea vizuală. În acest sens, trebuie obişnuit creierul să

recunoască mesajul cuvintelor doar pe calea vizuală, fără a pronunţa cuvintele,
nici măcar în mod mintal.
Un alt defect frecvent de citire este acela de a reveni mereu înapoi pentru a
reciti un cuvânt. Aceste întoarceri sunt adesea marcate de nesiguranţă. Sub
pretextul de a relua un cuvânt pentru a-l înţelege mai bine, se ajunge la un efect
mai degrabă contrar, acela de a încetini înţelegerea textului în ansamblul său.
A citi deci nu înseamnă doar a vedea, ci mai ales a înţelege. Dacă este
necesară citirea rapidă pentru a citi mult, este mai importantă citirea profitabilă,
aceea care permite înţelegerea, asimilarea, critica textuală. Există exerciţii pentru
îmbunătăţirea elasticităţii şi a agilităţii globului ocular, care conduc la
amplificarea evantaiului vizual, situaţie care va permite apoi adaptarea la diferite
ritmuri de citire după exigenţele fiecărui tip de carte.
Eliminarea defectelor de citire duce atât la creşterea vitezei de lectură, cât
şi la îmbunătăţirea înţelegerii textului, deoarece, cititorul, prin desprinderea de
materialitatea cuvântului poate sesiza mai bine ideile, fapt ce constituie scopul
principal al lecturii. Înţelegerea va fi, în plus, favorizată de o atitudine activă încă
de la început, de grija de a dezvolta propriul vocabular, şi, desigur, de o atenţie
particulară faţă de cuvintele cheie.
Cititorul eficace este acela care ştie să fie activ, selectiv, flexibil. Există o
serie de cărţi suficient să fie răsfoite, altele care trebuie să fie aprofundate şi
puţine care să fie asimilate şi meditate. Este important să se ştie cum să fie
selectate cărţile şi în ele, ce trebuie ales şi citit.
Este bine de ştiut a se alege şi timpul de lectură în funcţie de genul
acesteia: de informare, de studiu, edificare, meditaţie, de plăcere sau distracţie,
etc. În acest sens, există alte tipuri de lectură, mai expeditive, precum cele
consultative, din dicţionare, atlase, cataloage. De asemenea sau cele relaxante,
când doar ochii citesc, spiritul fiind absent…
În unele situaţii se vorbeşte de o lectură rapidă sau pre-lectură utilă pentru
a aprecia în timp cât mai scurt calitatea şi relevanţa unui text, pentru a decide
apoi dacă va fi sau nu lecturat. Este o abilitate utilă pentru cei care învaţă, mai
ales în momentele în care au de parcurs liste bibliografice extinse. Dintre
avantajele pre-lecturii se pot menţiona: dobândirea unei perspective generale

9
 10

asupra textului, aprecierea calităţii conţinutului unui text, selectarea textelor

relevante, localizarea informaţiilor, identificarea tematicii textului, familiarizarea
cu stilul de redactare, aprecierea efortului necesar pentru parcurgerea
textului.
În practica cititului există trei stiluri de pre-lectură, care pot fi utilizate
individual, combinat sau integrat, şi anume:
- scanarea înseamnă a examina modul de organizare al unui text şi a
identifica locul unde se plasează o anumită informaţie. Se evită astfel risipirea în
parcurgerea unei cantităţi mari de materiale, care nu sunt toate la fel de
importante sau valoroase pentru obiectivele stabilite.
În realizarea unei scanări, există câteva puncte de reper şi anume:
- titlul care oferă o primă informaţie despre conţinutul cărţii
- cuprinsul care se află plasat la începutul sau la finalul cărţii
- subtitlurile, apar în interiorul capitolelor
- indexul este plasat la finalul cărţii şi cuprinde o listă de cuvinte cheie la
care se face referire în carte.
Punctul de pornire al scanării îl reprezintă deci titlul, cuprinsul, se trece
apoi la subtitluri şi se încheie cu indexul. Scanarea se încheie cu o decizie sau o
reverificare.
- identificarea cuvintelor cheie presupune a căuta într-un paragraf sau
într-o porţiune de text cuvintele relevante pentru subiectul de interes. Prin acest
procedeu se obţine o privire de ansamblu mai bogată despre conţinutul
materialului. Cele mai importante cuvinte pentru economia semnificaţiilor se află
plasate în primele paragrafe ale capitolelor. Aceste cuvinte pot fi marcate deja de
autorul textului prin diferite sublinieri, caractere aldine, italice, subtitlurile,
numerotări, pauze dintre paragrafe.
- lectura în diagonală presupune parcurgerea părţilor cheie ale unui
material şi îşi dovedeşte utilitatea mai ales când materialul de parcurs este
voluminos. În acest mod se obţine o familiarizare cu cele mai importante idei ale
autorului, precum şi cu tema de bază a textului. Lectura în diagonală se poate
realiza în două moduri: citind începutul şi sfârşitul sau citind primele propoziţii.
Opţiunea pentru unul din cele două moduri depinde de scopul lecturii şi de
calitatea materialului.

10
 11

I.1.3. Studiul asimilativ

Studiul individual este o formă de dobândire a cunoştinţelor, specifică

pentru învăţământul universitar. Deşi însuşirea cunoştinţelor este individuală,
indiferent de nivelul de învăţământ, totuşi, fiecare nivel are un anumit specific în
privinţa modului de efectuare a studiului individual. Astfel, pe parcursul
gimnaziului şi liceului elevii îndeplinesc prin studiul individual în special
operaţiile de memorizare. La nivel universitar, această formă de dobândire a
cunoştinţelor se amplifică, devine mult mai complexă. Studenţii trebuie să
aprofundeze cunoştinţele predate în cadrul cursului. Ei trebuie să cerceteze în
mod critic şi alte surse, să sintetizeze cunoştinţele acumulate. Este vorba deci de
un mod creator de a aprofunda cunoştinţele. În această etapă nu predomină
procesele de memorizare, ci procesele de sintetizare şi adâncire a cunoştinţelor.
În viaţa unui student, studiul personal trebuie să meargă „mână în mână”
cu asistenţa la cursuri. El se poate realiza şi în grup, atunci când o anumită
problemă se pretează la acest tip de studiu. În realizarea acestuia, anumite
aspecte merită un plus de atenţie:
- terminologia: este util a se asimila încă de la început cuvintele noi,
expresiile tehnice, interpretări diferite…
- recurgerea la surse – Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, documentele
magisteriale – fără a se mulţumi mereu cu citate de „mâna a doua”;
- precizia şi claritatea ideilor, a raţionamentelor, tranziţia de la o parte la
alta…
Rezultatul studiului se traduce adesea printr-o sinteză personală, o schemă
sau un rezumat care va permite ulterior revenirea asupra materiei cu mai puţin
efort, fie pentru pregătirea examenelor, fie pentru alte aplicaţii ale cunoştinţelor
dobândite.

I.1.4. Întocmirea unui rezumat, scheme, sinteze

Rezumatul, schema, sinteza sunt maniere de a concretiza rezultatele unui

studiu şi de a facilita asimilarea şi reţinerea cunoştinţelor.

11
 12

Rezumatul constă în a reda în puţine cuvinte ceea ce a fost expus pe larg;

sinteza reprezintă reducerea la esenţial a conţinutului unui text. În aceste cazuri,
contractarea textului trebuie să fie echilibrată, respectând într-o oarecare măsură
proporţiile diferitelor părţi ale ansamblului. Este vorba de contractarea ideilor
şi nu doar de reducerea mecanică a numărului de cuvinte. Contractarea textului
trebuie să aibă o structură lineară, orizontală.
Printr-o schemă se realizează vizualizarea conţinutului unui text,
asemenea unei radiografii, redând conexiunile interne între diferitele lui părţi. În
acest caz, se reţin în mod particular articulaţiile interne ale textului, înlănţuirea
logică a ideilor, oarecum scheletul textului. Schema prezintă textul în structura
sa verticală sau în scară.
În toate cele trei cazuri, procesul care conduce la rezultate diferite este
aproape identic, derulându-se în etape:
- lectura de familiaritate : o primă lectură rapidă a textului permite
cunoaşterea lui de ansamblu; urmează o lectură de aprofundare cu „creionul în
mână” în care se identifică ideile fundamentale, argumentele folosite şi etapele
succesive. O a treia citire a textului printr-un survol rapid va permite să fie
întocmit în ciornă planul acestuia şi articulaţiile sale.
- redactarea contractată: va conţine ideile ce au fost reperate dar acum
redate într-un stil personal, însă cât mai aproape de cel original. De evitat
expresii precum: „autorul a spus”, „eu cred că”, etc. Trebuie să vorbească doar
textul.
- redactarea finală: trebuie să fie aerată şi clară. De evitat exclamaţiile,
interogaţiile, abrevierile, ca şi transcrieri lungi de text.

I.1.5. Examenul

Dictonul care spune „învăţăm pentru viaţă, nu pentru examen” este

adevărat. Totuşi, adesea sunt şi examene ce trebuie considerate ca mijloace de
control, de verificare. Nu este bine ca ele să fie mitificate sau demonizate, ci
considerate în ceea ce ele sunt, şi de aceea, pregătite cu atenţie şi înţelepciune. În
acest sens, se poate vorbi de o pregătire îndepărtată care începe cu prima zi de
şcoală şi se continuă pe parcursul întregului an de studiu, şi poate fi o pregătire

12
 13

imediată, dar nu în preziua examenului, ci odată cu apropierea lui. Sesiunile

intensive de memorare „în ultima oră”, mai ales când sunt făcute în detrimentul
somnului regulat sau cu ajutorul produselor farmaceutice, pot crea blocaje
mentale sau de exprimare, din oboseală, saturaţie, surmenaj. Prima condiţie
pentru a aborda un examen ar trebui să fie o minte odihnită şi disponibilitatea
facultăţilor psihice.
Cât despre modalităţile obişnuite de examinare (scris sau oral), ele
prezintă avantaje şi dezavantaje, în funcţie de temperamentul fiecăruia.

I.2.Activitatea ştiinţifică.

Prin activitatea sau munca ştiinţifică se înţelege cercetarea sistematică şi

corectă metodologic, prin care un student sau un om de ştiinţă, pornind de la
datele pe care le are la dispoziţie, caută să descopere şi să studieze noi probleme
încercând sau întrezărind noi soluţii plauzibile, pe care doreşte să le facă publice.
Prin urmare, activitatea ştiinţifică presupune alegere şi informare şi se
caracterizează printr-o serie de factori:
- caracter sistematic, adică printr-un mod logic şi coerent de a proceda
după criterii raţionale;
- rigurozitate şi corectitudine metodologică atitudini ce presupun pe de o
parte, relevarea, considerarea şi respectarea datelor descoperite, iar pe de altă
parte, problematizarea lor în urma unor analize ulterioare şi confruntări, în
funcţie de noi perspective, care după ce au fost validate, pot fi puse la dispoziţia
experţilor, prin publicarea rezultatelor obţinute.
Toate acestea presupun însă un drum lung care începe odată cu alegerea
temei, continuă cu cercetarea bibliografică, etapa de documentare şi finalizare
prin redactarea lucrării.

I.2.1. Orientări metodologice

13
 14

Din elementele care caracterizează munca ştiinţifică în general decurg o

serie de îndrumări metodologice care trebuie respectate în elaborarea oricărui tip
de lucrare cu caracter ştiinţific. Cele mai cunoscute sunt:
- metoda analitică: este un procedeu bazat pe analiză, care constă în a
distinge, a separa şi a examina în mod ordonat părţile unui întreg, pentru a-i
cunoaşte principiile şi elementele fundamentale. În acest sens, se merge de la
complex spre simplu.
- metoda sintetică: este un procedeu bazat pe sinteză, care constă în a pune
împreună, în a compune în unităţi părţile sau elementele analizate. În acest caz,
se merge de la simplu spre complex.
- metoda deductivă: este un procedeu bazat pe deducţie, care constă în a
deriva, din una sau mai multe premise generale, una sau diferite concluzii
articulare care constituie consecinţa logică a acelora. În acest caz, cercetătorul
merge de la universal la particular.
- metoda inductivă: este un procedeu logic bazat pe inducţie, care constă
în a extrage, din experienţe şi observaţii particulare principiile generale implicate
în acestea. În acest caz se merge de la particular spre general.
În munca intelectuală, aceste patru metode nu se exclud reciproc, chiar
dacă într-o anumită lucrare, unul sau altul din procedee poate juca un rol
fundamental. Analiza şi sinteza sunt două momente care se integrează reciproc,
lucru valabil şi pentru inducţie şi deducţie.

I.2.2. Studiul creativ

Aptitudinea de a desfăşura activităţi intelectuale, se dobândeşte, în

general, în şcoală. Foarte devreme apare capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de
a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni ştiinţifice. Pregătirea pe care o
oferă şcoala, indiferent de nivel, nu este însă suficientă. Toate cunoştinţele,
abilităţile şi tehnicile deprinse trebuie dezvoltate în permanenţă, trebuie
valorificate prin activităţi creatoare. Se poate totuşi afirma că în cadrul liceului,
şi apoi al facultăţii se pun adevăratele baze în vederea formării unui stil propriu
de muncă intelectuală.

14
 15

Primele elemente ale personalităţii, dar care se pot încă modifica, apar în
copilărie, însă ceea ce este esenţial în personalitatea unui om se conturează în
adolescenţă şi în perioada de maturitate incipientă, adică în perioada de
studenţie. Procesul educativ care are loc în acest interval contribuie în mare
măsură la cristalizarea personalităţii. O dimensiune esenţială a personalităţii este
creativitatea, iar şcoala are un rol important în dezvoltarea capacităţilor creative
ale copiilor. Printre factorii creativităţii se numără: aptitudinile intelectuale,
aptitudinea interogativă (de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea
estetică şi posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul
său.
În perioada studiilor universitare se poate vorbi atât despre desăvârşirea
personalităţii, cât şi despre dezvoltarea potenţialului creator al studenţilor. Pentru
a gândi sistematic şi eficient, pentru a folosi noul, pentru a fi creativ este necesar
un efort susţinut şi constant. Acest efort trebuie să continue şi să fie amplificat pe
parcursul întregii vieţi.
Studiile au arătat însă faptul că tinerii nu au suficiente deprinderi practice
în primul rând pentru o dezvoltare armonioasă a personalităţii şi apoi pentru
desfăşurarea unor activităţi creative. Este vorba de acele deprinderi practice de
folosire a tehnicilor de muncă intelectuală. Tehnica autoeducativă, a studiului
individual nu se desfăşoară în mod corespunzător, este preferat sistemul preluării
cunoştinţelor în dauna exersării metodelor şi a tehnicilor de muncă independentă,
ale descoperirii şi creativităţii. Adesea, aceste tehnici au fost învăţate la modul
informal-accidental, sunt utilizate doar în anumite situaţii, iar aplicarea lor
diferă. La nivelul elevilor şi studenţilor se pot fi distinge câteva categorii: cei
care cunosc şi aplică tehnicile de muncă intelectuală, cei care cunosc unele
tehnici, dar nu le folosesc, şi cei care nu le cunosc sub nici o formă.
Activitatea intelectuală nu se limitează doar la dobândirea unui volum de
cunoştinţe, dar comportă, de asemenea, şi iniţierea în activitatea ştiinţifică, ceea
ce se va concretiza prin elaborarea unor lucrări personale scrise. Pentru început,
este vorba de lucrări sau exerciţii simple dar în care se întrevăd deja trăsăturile ce
caracterizează o lucrare ştiinţifică: contactul cu sursele, documentarea îngrijită
despre problema în cauză, elaborarea personală a datelor astfel culese, expuneri,

15
 16

orale sau scrise, a rezultatelor cercetărilor. Toate acestea, realizate după normele
proprii metodologiei ştiinţifice.
Printre lucrările sau exerciţiile caracteristice unui studiu creativ se pot
menţiona: discuţiile sau dezbaterile, lectura sau comentariile de texte, recenzii a
unor opere, dizertaţii, lucrări monografice, participarea la seminarii, etc.
Activităţii universitare îi sunt proprii lucrările de seminar, comunicările de
la cercurile ştiinţifice (universitare, naţionale), lucrări de diplomă, articole,
recenzii, studii în revistele de specialitate.

I.2.2.1.Dezbaterea

În forma sa cea mai comună, dezbaterea constă în a examina în grup

diverse aspecte ale unei probleme date, cu scopul de a exersa spiritul critic al
participanţilor, capacitatea de analiză şi sinteză, şi de a ajunge la o evaluare
comună a subiectului tratat.
Pentru buna desfăşurare a unei dezbateri, participanţii trebuie să cunoască
anticipat subiectul în cauză (un articol, un discurs, o publicaţie) urmând a se
distribui fiecărui participant diferite aspecte ale problemei pe care trebuie să le
pregătească în mod mai detaliat. În reuniunea pe grup, fiecare dintre aceste
aspecte va fi tratat succesiv. Prezentat mai întâi de cel căruia i s-a încredinţat,
subiectul respectiv devine obiect de schimb de păreri între membrii grupului.
Moderatorul exercită doar un rol de animator pentru a conduce discuţiile, a pune
întrebările, a relansa discuţiile, a trage concluziile…
Contribuţia fiecăruia este deci dublă: să prezinte aspectul care îi revine din
ansamblul problemei şi să participe la schimbul de păreri în grup.

I.2.2.2. Seminarul

În mediul academic, seminarul reprezintă o practică ce are drept scop

iniţierea studenţilor în munca intelectuală, pentru a fi capabili să realizeze lucrări
ştiinţifice personale, sau în echipă, diferite studii sau cercetări.
În prima etapă, participanţii trebuie iniţiaţi în metoda activităţii ştiinţifice
asigurate prin cursuri de metodologie.

16
 17

Seminarul propriu-zis se desfăşoară într-o serie de reuniuni eşalonate pe

parcursul unui semestru sau an universitar. Profesorul prezintă participanţilor
mai întâi o temă, şi le propune evantaiul posibilităţilor participării active la
subiect, pentru ca fiecare să poată avea propria alegere. În cazul lucrărilor de
seminar general, subiectul lucrărilor poate fi un eveniment istoric, o personalitate
istorică, o problemă controversată în istoriografie, etc., fiind adoptat în general la
sugestia conducătorului de seminar sau solicitat chiar de student, făcând parte
din preocupările sale.
Temele ce pot face obiectul unui seminar sunt numeroase şi variate,
precum şi manierele de a le trata. Pentru începători, alegerea unei opere de
studiat împreună, în grup, de obicei, dă bune rezultate. Rolul profesorului trebuie
să fie de coordonare şi animare, de sfătuire şi nu de impunere cu orice preţ a
propriei păreri, excepţie făcând atunci când există pericolul de a se merge pe o
pistă greşită, caz în care ea trebuie corectată.
Pe lângă participarea activă la schimbul de opinii în grup, în cadrul unui
seminar pot fi elaborate două tipuri de lucrări scrise şi prezentate în faţa
colegilor:
- redactarea unei părţi dintr-un subiect ce revine fiecăruia, după
repartizarea iniţială,
- redactarea dării de seamă de la fiecare întâlnire.
Ambele tipuri de lucrări, după ce vor fi supuse aprobării grupului şi
profesorului coordonator, vor fi multiplicate şi distribuite fiecărui participant,
fapt ce le va permite să păstreze esenţialul realizat de întregul grup.
În expunerea propriei lucrări, fiecare participant trebuie să se exprime
liber, mai degrabă decât de a citi ceea ce a scris. O schemă sau un rezumat
distribuit participanţilor va uşura înţelegerea prezentării şi va constitui un punct
de sprijin pentru schimbul de opinii ce va urma. Este uşor de înţeles că pentru
reuşita unui seminar este nevoie din partea fiecărui participant de consecvenţă,
perseverenţă şi participare activă.

II. DIRECTIVE PENTRU REDACTAREA UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

17
 18

Între activităţile umane, redactarea unui text este o muncă frecventă,

desfăşurată în diverse scopuri. În demersul redactării este necesar să se ţină cont
de câteva puncte de reper, şi anume: identitatea autorului, a destinatarilor, scopul
redactării, tema abordată, forma (referat, eseu, scrisoare, lucrare ştiinţifică),
limbajul, figuri de expresivitate, etc.
Itinerarul obişnuit de parcurs pentru elaborarea unui lucrări ştiinţifice
presupune însă o serie de etape.

II.1. Pregătirea îndepărtată

Pentru alcătuirea unei lucrări ştiinţifice este necesară o pregătire care se

realizează la mai multe nivele:
a) general: o bună pregătire ce presupune o cultură generală de bază, o
anumită maturitate, capacitate de a se exprima corect (stăpânirea limbii şi a
noţiunilor de gramatică);
b) specific: sunt necesare cunoştinţe suficiente în domeniul în care se
alcătuieşte lucrarea, cunoştinţe dobândite prin cursuri şi alte activităţi din
programul de studiu;
c) metodologic: o iniţiere minimă în noţiunile de alcătuire, redactare şi
tehnoredactare a unei lucrări ştiinţifice.
În plus faţă de aceste elemente, ar fi foarte utilă stăpânirea mai multor
limbi străine (fapt ce deschide accesul la o vastă sursă de inspiraţie şi
documentare) şi, desigur, un zel intelectual ce se traduce printr-un interes sincer
pentru studiu, manifestat prin seriozitate şi disciplină, prin curiozitate
intelectuală, printr-o înţeleaptă organizare a timpului şi a energiilor.

II.2. Alegerea temei şi cunoaşterea stadiului actual al cercetării

Prima etapă a unei lucrări ştiinţifice, de orice fel ar fi ea, o constituie

alegerea temei, a subiectului care trebuie cercetat. Alegerea trebuie să fie
determinată de utilitatea teoretică şi practică a studierii ei, dacă au fost rezolvate

18
 19

sau nu toate problemele care o compun, dacă mai există izvoare utilizate eronat,
rectificarea acestor erori, dacă au apărut surse noi.
În realizarea unei lucrări ştiinţifice, alegerea temei poate fi determinată de
o multitudine de motive: circumstanţe personale sau profesionale, poate fi
sugerată de un interes pentru lectură, de dorinţa de a aprofunda una sau alta din
chestiunile de actualitate într-un anume domeniu, etc.
În orice situaţie, alegerea unui subiect trebuie să prezinte un minimum de
interes, adesea, aceasta fiind influenţată sau limitată de materialul disponibil.
Pentru începători ar fi de evitat alegerea unor subiecte foarte pretenţioase, aşa-
zise „marile subiecte” sau „subiecte la modă”. Este de dorit orientarea spre teme
cu caracter sintetic, mai mult decât analitic.
Fără a pretinde o originalitate şi un aport personal absolut, cerinţe impuse
în cazul tezelor de doctorat, este necesar însă ca orice lucrare redactată să aibă o
manieră personală de abordare a subiectului, un aport personal de elaborare a
planului, plecând de la folosirea instrumentelor obişnuite (surse, bibliografii,
reviste, articole, opere, dicţionare, etc.).
După alegerea unei teme pentru o lucrare ştiinţifică, autorul are datoria de
a se informa despre stadiul în care se află cercetarea cu privire la aceasta. În
această etapă, el trebuie să extindă şi să aprofundeze informaţiile precedente, să
pregătească selectarea atentă şi eficientă a materialelor, să înţeleagă şi să
interpreteze bine izvoarele, să dea certitudinea că tema aleasă nu a mai fost
tratată. În acest sens, este necesară consultarea manualelor ştiinţifice, a
enciclopediilor şi a revistelor de specialitate.

II.3. Conceperea schemei de lucru

Odată ales subiectul, va fi schiţat un plan de plecare provizoriu ce va fi

retuşat în etapele ulterioare, dar care trebuie să fie suficient de bine alcătuit încât
să călăuzească colectarea materialului încă de la început.
Acest plan trebuie să aibă un caracter organic, să nu fie doar un ansamblu
de părţi mai mult sau mai puţin colegate între ele. Trebuie să pună în evidenţă o
temă care, asemenea unui „fir roşu” să străbată întreaga lucrare. Schiţa lucrării
poate fi stabilită după diverse criterii: istorice, teologice, tematice, etc. Esenţial

19
 20

este de a transmite ceva, într-un mod ordonat şi coerent, fără a cădea în ispita de
a spune totul de la început.

II.4. Documentarea

Este etapa căutării materialului necesar elaborării lucrării, etapă care

necesită un minimum de noţiuni de biblioteconomie. Este important să fie
cunoscut modul în care se consultă fişele, cataloagele, repertoarele bibliografice,
enciclopedii, dicţionare, reviste, etc.

II.4.1. Adunarea materialului: izvoare, operele autorilor moderni,

reflecţii personale asupra temei

În demersul căutării materialului se disting de la început două mari grupe

de texte care se vor regăsi apoi în bibliografie, şi anume: izvoarele sau sursele şi
literatura. Aceste două concepte se pot schimba în funcţie de subiectul ales. De
exemplu, dacă se studiază o temă biblică, sursa este Biblia însăşi, iar literatura
tot ce este scris apropo de această temă, inclusiv în textele patristice. Dacă se
alege o temă de patristică, din opera unui Sfânt Părinte, atunci sursa o reprezintă
toată opera acestuia şi literatura, restul: studii, comentarii referitoare la subiect.

II.4.2. Întocmirea fişelor

Materialul cercetat este util a fi colecţionat sub forma fişelor, care sunt de
două tipuri:
- fişele bibliografice – în format redus, conţin toate informaţiile
referitoare la o operă studiată, şi anume:

a) pentru cărţi
- numele şi prenumele autorului, de obicei scris cu majuscule, fără să fie
separat de virgulă;
- titlul operei, şi dacă e cazul şi subtitlul ei, aşa cum apare pe pagina de
titlu şi nu pe coperta cărţii, ambele în cursiv;

20
 21

- în cazul în care apare pe pagina de titlul, se va scrie, în continuarea

titlului şi separat de el prin virgulă, indicaţia tipului de operă: ediţie, traducere,
comentariu, antologie, manuscris, etc.
- dacă este vorba de o traducere se va indica şi numele traducătorului;
- colecţia sau coloana din care face parte cartea, eventual numărul ediţiei
scrisă cu o cifră arabă aşezată exponenţial după anul de publicare,
- dacă opera este compusă din mai multe volume, se va specifica numărul
volumului
- casa de editură, (cuvântul „editură” va fi scris numai dacă el face parte
din numele editurii respective);
- locul publicării, anul de apariţie; lipsa anului de publicare este marcată
cu sigla „f.d”, adică „fără dată”;
- numărul de pagini, sigla bibliotecii în care a fost găsită, etc., tot ce poate
fi util pentru munca de elaborare. Ordonate după ordinea alfabetică a autorilor,
aceste vor constitui fişierul bibliografic al lucrării realizate.

b) pentru articole (de revistă, dicţionare, enciclopedii, etc.)

Indicaţiile bibliografice trebuie menţionate în ordinea:
- numele şi prenumele autorului care a scris articolul
- titlul articolului scris între ghilimele, drept, şi nu cursiv !
- separat de virgulă şi de prepoziţia „în”, se indică titlul operei în care se
găseşte articolul: revista X, Dicţionarul Z, etc., titluri scrise în cursiv
- numărul revistei, numărul volumului enciclopediei
- pentru dicţionare şi enciclopedii se vor consemna apoi toate informaţiile
valabile pentru orice carte: oraş, an, editură, etc.
- Important!!! În acest caz se vor trece numerele de pagini de început şi
sfârşit de articol, despărţite cu liniuţă de despărţire.
La aceste informaţii standard, fiecare poate adăuga alte indicaţii referitoare
la opera studiată, precum partea care îl interesează, importanţa acesteia, dar în
formă foarte scurtă.
- fişele de documentare sau de conţinut – intervin în etapa următoare.
Ele conţin informaţii referitoare la tema studiată, fiind preluate din opere sau
articole examinate în mod particular, fie ad literam, fie doar ideile esenţiale.

21
 22

Trebuie procedat în ordine, începând de operele cele mai recente şi mai

importante.
De asemenea, pe fişele de conţinut pot fi notate şi reflecţiile personale
referitoare la fragmentul analizat. Fişele de conţinut se prezintă în format mai
mare (de obicei A5) şi vor fi ordonate după planul prestabilit.
Fiecare fişă trebuie să conţină un minimum de indicaţii referitoare la
autorul, titlul operei şi pagina de unde sunt preluate informaţiile, aspecte fără de
care fişa este inutilizabilă. Aceste informaţii pot fi realizate şi în formă abreviată,
conform fişei bibliografice. De asemenea, se poate nota într-o parte superioară a
fişei, un cuvânt sau un semn ce permite să fie mai uşor clasată după planul
lucrării.

III. TEHNOREDACTAREA UNEI LUCRĂRI

Munca ştiinţifică s-a exprimat de-a lungul veacurilor în forme şi

conţinuturi diferite, de la cele mai sofisticate studii asupra naturii, la eseurile
critice asupra operelor diferiţilor autori, la cercetări diverse efectuate individual
sau în echipă. În centrele universitare se întâlnesc diferite tipuri de lucrări
necesare pentru obţinerea titlurilor academice.

III.1.Tipuri de lucrări ştiinţifice

În primii ani de studiu, în mediu universitar, adesea se cere studenţilor să

întocmească diferite lucrări scrise care reprezintă un prim contact cu
metodologia muncii ştiinţifice. Acestea sunt scurte şi nu au caracter monografic.
Ele au drept scop să evalueze studentul în disciplinele pe care le-a frecventat.

Disertaţia şi Monografia
Prin definiţie, disertaţia este o lucrare ştiinţifică susţinută de un autor în
public pentru a obţine un grad ştiinţific. Monografia este un studiu ştiinţific care
tratează amplu şi aprofundat o singură problemă. Ambele, sunt două genuri de
lucrări ce au un caracter creativ. Ele cer de la autorul lor elaborarea propriei

22
 23

gândiri sau opinii asupra unui aspect determinat, fie plecând de la ceea ce unii
autori au spus despre acesta, fie prezentând rezultatul cercetărilor personale, fapt
ce conduce la o nouă sinteză, la o nouă interpretare a surselor.
Un asemenea discurs este elaborat pe baza lecturilor realizate,
prezentându-se ca un dialog cu alţi autori, dar reprezintă o contribuţie personală
în care autorul poate să-şi expună propriile afirmaţii cu argumente suficiente. În
acest gen de lucrare se încadrează şi o teză de licenţă sau de doctorat.
Lucrarea de licenţă
Teza de licenţă este un exerciţiu scris, cu caracter ştiinţific, de o anumită
consistenţă, care are ca scop să-l introducă pe student în munca de cercetare
ştiinţifică sub coordonarea unui profesor, prin folosirea practică şi progresivă
familiarizare cu metodologia adecvată. Deşi nu presupune întotdeauna o
contribuţie nouă la progresul ştiinţific, lucrarea trebuie să prezinte totuşi o
anumită originalitate (cel puţin în alegerea temei, structurarea şi elaborarea
critică a materialului). Lucrarea de licenţă ar trebui să constituie o dovadă de
abilitate şi corectitudine din punct de vedere ştiinţific din partea studentului.

Lucrarea de doctorat
Teza de doctorat este o lucrare scrisă de un candidat pentru obţinerea
titlului de doctor, titlu care demonstrează în acelaşi timp capacitatea acestuia de
a lucra în mod ştiinţific şi dorinţa de a contribui la promovarea ştiinţei. În acest
sens, teza de doctorat se prezintă ca rod al cercetării personale într-un anumit
domeniu de activitate.
Prin dimensiunea şi complexitatea ei, teza de doctorat este superioară
lucrării de licenţă, ea trebuind să ceară de la candidat nu doar aplicarea
desăvârşită şi riguroasă a metodologiei, ci şi o contribuţie ştiinţifică originală în
cadrul propriei specializări. În acest sens, se impune o cunoaştere suficientă a
aspectelor şi a exigenţelor specifice domeniului în care candidatul la doctorat
activează, precum şi o pregătire practică în folosirea metodologiei.

Articolul de revistă
Revistele sau diferitele publicaţii periodice sunt câmpul unde cel care este
preocupat de a se perfecţiona, o poate face publicând unele articole. Revistele
pot fi:

23
 24

- de conţinut şi formă strict ştiinţifice şi tehnice

- de caracter mixt, cu articole tehnice şi de popularizare
- de caracter „profesional” destinate unui anumit tip de cititori
Revistele ştiinţifice au de obicei trei secţiuni fundamentale: articole, note,
recenzii. Articolele sunt lucrări ştiinţifice complete în sine, însă de o dimensiune
mai redusă, încât nu pot constitui o materie suficientă pentru o carte.
Articolele se redactează ţinând seama de o serie de norme:
- să fie adaptate la tipul de revistă şi la destinatarii acesteia;
- conţinutul să fie expus şi ordonat organic încât să apară cu claritate cel
puţin tripla împărţire fundamentală a oricărei lucrări ştiinţifice: introducerea,
corpul articolului şi concluzia;
- aparatul critic şi prezentarea exterioară să ţină seama de indicaţiile şi
normele metodologice şi ale editurii revistei

Recenzii
La cercurile ştiinţifice, şi de multe ori în seminarii, se pot efectua recenzii
care au scopul de a-i familiariza pe studenţi cu redactarea unor lucrări proprii.
Recenzia este cea mai simplă lucrare ştiinţifică. Ea reprezintă prezentarea
conţinutului unei opere şi evaluarea sa dintr-o perspectivă critică. Pentru a o
realiza este necesară o lectură de profunzime a operei, şi uneori chiar o relectură
a ei. Conţinutul lucrării este analizat din perspectiva relevanţei pentru tema
abordată şi pentru domeniul în care se înscrie, a modului în care este structurat,
se evaluează punctele puternice şi cele vulnerabile ale argumentaţiei, se
punctează elementele de noutate, se apreciază calităţile stilului de redactare
adoptat de autor.
Elementele recenziei sunt: titlul, autorul şi anul apariţiei, tema şi
domeniul, modul de structurare a conţinutului, ideile originale, incitante, noi,
calităţile stilistice ale redactării, opinia recenzorului.

III.2.Elaborarea lucrării

24
 25

După etapa documentării, este momentul de a valorifica şi exploata

materialul colecţionat. Este o etapă destul de lungă, care comportă mai multe
operaţii de realizat împreună: lectura şi studiul textelor, rezumate, sinteze, etc.

III.2.1.Stabilirea planului

În cursul etapei de elaborare, se poate modifica planul iniţial pentru a

facilitata căutarea materialului necesar, dar înainte de a trece la etapa următoare
este necesar ca el să fie definitivat, moment în care trebuie să se ţină cont de
următoarele aspecte:
- să aibă un fundament care reprezintă punctul de vedere după care se face
împărţirea lucrării;
- să se realizeze o ponderată distribuire a materialului în diviziuni şi
subdiviziuni care se vor stabili în funcţie de tipul şi amploarea lucrării, şi de
numărul de pagini stabilit pentru fiecare din acestea;
- să se urmărească o împărţire logică a părţilor cu alegerea adecvată a
titlurilor şi subtitlurilor corespunzătoare; este de bine de ştiut că titlul lucrării
reprezintă un rezumat al întregului conţinut iar părţile trebuie să se regăsească
explicit în titlul lucrării;
- să fie coerent, complet şi echilibrat, cu un număr aproximativ egal de
pagini pentru fiecare capitol;
- să fie clar, sobru, fără repetiţii şi întoarceri, aspecte ce ar îngreuna
înţelegerea conţinutului (ex. idei neterminate);
- să fie metodic, să urmeze un proces logic, simplu, de înlănţuire a ideilor.
Pentru obţinerea unui plan corespunzător, pot fi utile o serie de paradigme
de împărţire şi anume:
- întrebări referitoare la temă: cine, ce, cum, unde?
- determinarea locului, a mijloacelor de realizare
- argumentarea pe baza consideraţiilor convingătoare
- expunerea afirmaţiilor contrare şi respingerea lor
- explicaţii cu ajutorul exemplelor şi cazurilor asemănătoare
- mărturii ale experţilor, teologilor, etc.
- categorii particulare de împărţire

25
 26

- definirea unui concept (ex. corăscumpărătoare)

- explicarea sensului conceptului definit
- delimitarea domeniului problemei abordate
- fixarea scopului urmărit, etc.

III.2.2. Redactarea

Este etapa asamblării tuturor elementelor dobândite în etapele precedente,

când schiţa lucrării ia o formă concretă sub formă de părţi, capitole, paragrafe, cu
titlurile respective. Modul de realizare depinde de antrenamentul şi capacitatea
fiecăruia de a da o formă personală conţinutului lucrării în funcţie de tema
propusă. Totuşi, în munca de redactare este necesar să se distingă două aspecte
diferite şi complementare: într-o primă etapă se va acorda mai multă atenţie la
esenţialul discursului (conţinut, ordine, claritate, precizia exprimării); într-o a
doua etapă, se va urmări aspectul formal (stilul, aparatul tehnico-critic al
lucrării, note, citate).
Ordinea redactării (de obicei) este conform planului, începând cu primul
capitol. Se poate însă începe cu capitolul fundamental al lucrării, care se află în
centrul acesteia. Important este să se înceapă redactarea, etapă care presupune o
muncă dură, dar binefăcătoare. Se vor folosi acum fişele de conţinut elaborate în
etapa precedentă. Nu este absolut necesar ca datele acestora să fie introduse în
întregime în conţinutul lucrării, unele pot fi folosite şi în note.
Redactarea textului se va face pe foi detaşabile, pe o singură parte, cu
margini şi spaţii suficiente pentru a se putea face ulterior corecturile necesare.
Pentru calitatea lucrării, în munca redacţională intervin o serie de factori
importanţi precum:
- conţinutul lucrării trebuie să se distingă prin obiectivitate şi claritate;
- subiectul trebuie tratat într-o manieră completă, fără a se neglija vreo
parte importantă;
- succesiunea ideilor să se realizeze fără întoarceri, contradicţii,
divergenţe, după o dinamică internă a subiectului, cu o înlănţuire logică a ideilor;

26
 27

- limbajul să fie corect şi clar, cu stil personal, fără greşeli de limbă şi

gramatică.
În plus faţă de aceste prevederi sunt recomandate o serie de reguli de
modestie. În acest sens, este de evitat exprimarea la persoana întâi, singular sau
plural, deoarece, mai ales începătorilor le lipseşte autoritatea ştiinţifică de a
afirma concepte şi teorii personale. De aceea, se recomandă a se folosi expresii
impersonale de genul: se pare că, se observă, se spune, etc.
Redactarea unei lucrări ştiinţifice (seminar, licenţă, doctorat) se realizează
în mod obişnuit după o structură care cuprinde următoarele părţi:

Introducerea
Deşi aflată la începutul lucrării, introducerea, de obicei, se redactează la
sfârşitul activităţii de elaborare a lucrării pentru a corespunde mai bine
conţinutului real al acesteia.
Precum indică numele, trebuie să fie un fel de „intrare” în conţinutul
textului. Ea are ca scop să-l informeze pe cititor de tot ceea ce i-ar fi util în restul
lucrării. De aceea trebuie să conţină:
- intenţia sau motivaţia autorului,
- o scurtă prezentare a situaţiei referitoare la tema tratată
- aportul sau contribuţia adusă prin cercetarea realizată
- materialul utilizat (surse, articole şi opere recente)
- dificultăţi întâlnite şi depăşite
- metoda urmată
- survol rapid peste părţile importante ale lucrării, fără a anticipa
rezultatele

Cuprinsul
Corpul lucrării reprezintă partea cea mai importantă a unei lucrări
ştiinţifice şi de aceea va fi foarte riguros structurată pe unităţi de text: capitole şi
subcapitole, paragrafe sau alte diviziuni, în funcţie de specificul acestuia şi de
planul definitiv. În distribuţia acestora, în timpuri recente, se foloseşte sistemul
divizării zecimale, după modelul:

27
 28

I. TITLUL CAPITOL
I.1. Titlul subcapitol
I.1.1. Titlu subdiviziuni
I.1.2. Titlu subdiviziuni
I.2. Titlul subcapitol
I.2.1. Titlu subdiviziuni
I.2.2. Titlu subdiviziuni
I.2.3. Titlu subdiviziuni
I.3. Titlul subcapitol
I.3.1. Titlu subdiviziuni
I.3.2. Titlu subdiviziuni
Titlurile de capitol pot fi redactate cu majuscule şi cu un corp de literă mai
mare cu o unitate decât al textului. Ele vor fi paginate, de obicei pe pagină nouă,
urmate de două rânduri albe despărţitoare faţă de textul propriu-zis. În cazul în
care, textul capitolului precedent are doar câteva rânduri pe o pagină, nu este
greşit a se începe capitolul următor pe aceeaşi pagină, dar la un spaţiu interliniar
de două rânduri albe faţă de text.
Titlurile de subcapitol şi de subdiviziuni vor fi scrise cu litere minuscule,
urmate de un rând alb despărţitor faţă de textul propriu-zis.

Concluzia
Încheierea lucrării cu câteva pagini de concluzii este obligatorie. Este
partea finală a lucrării care trebuie să fie scurtă şi concisă, şi să prezinte
rezultatele obţinute corespunzătoare obiectivelor propuse. Ea permite sintetizarea
ideilor autorului şi fixarea lor în memoria celui care evaluează lucrarea
respectivă. De aceea trebuie evitată tendinţa de a include aici idei sau citate noi,
care trebuie să intre în capitolele lucrării. În „Concluzii” nu se vor regăsi decât
răspunsurile la problemele propuse spre cercetare şi perspectivele deschise de
către aceasta. În acest sens, se pot indica piste lăsate deschise pentru un studiu
ulterior referitor la tema studiată.

O lucrare ştiinţifică este de obicei însoţită de un anumit număr de anexe,

unele facultative, altele obligatorii, precum cuprinsul şi bibliografia.

28
 29

Bibliografia (Anexa 6)
Dispusă de obicei la sfârşitul lucrării, după cum îi spune şi numele,
Bibliografia consultată este lista tuturor surselor de informaţie din care autorul
a extras idei sau citate pe care le-a folosit pentru a-şi susţine propriile
argumentaţii. Redactarea acesteia se va face folosind criteriul alfabetic al
numelor autorilor consultaţi şi care se regăsesc în corpul lucrării şi nu adăugaţi
pentru a forma o listă impresionantă de opere!
În tehnoredactarea Bibliografiei trebuie să se respecte o anumită ordine:
Surse generale sau Izvoare, opere patristice, lucrări speciale precum texte
liturgice, documente magisteriale, enciclopedii şi dicţionare, studii şi articole,
opere generale. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau
alfabetică. Criteriul alfabetic este cel mai folosit.
Textul bibliografiei va fi redactat cu caractere cu o mărime mai mică decât
a lucrării.
În plus faţă de aceste aspecte, e necesar să se ţină seama de o serie de
reguli:
- în cazul cărţilor vor fi menţionate toate indicaţiile din fişele
bibliografice: numele şi prenumele autorului/autorilor, titlul integral al lucrării,
colecţia, numărul ediţiei, volumul, traducător (dacă este cazul) editura, locul
publicării, anul apariţiei lucrării.
- când sunt folosite lucrări aparţinând aceluiaşi autor, ele se menţionează
în ordine cronologică începând cu cele mai recente spre cele mai vechi. Pentru
operele care urmează după prima, în locul autorului se vor trece 3-4 liniuţe
urmate de virgulă.
- dacă pe coperta unei cărţi nu apare numele autorului, ci doar titlul ei,
atunci se vor folosi trei asteriscuri, urmate de virgulă şi apoi de titlul cărţii.
- când pe coperta unei cărţi nu apare numele autorului, locul său va fi luat
de instituţia care editează cartea.
- dacă de pe pagina de titlu a unei cărţi lipsesc anumite informaţii, atunci
se aplică următoarele soluţii:
 dacă nu apare localitatea editării, se va scrie [f.l.] („fără loc”);
 dacă nu este trecută editura, se va scrie [f.e.] (fără editură);

29
 30

 dacă nu este trecut anul, se va scrie [f.a.] (fără an).

- pentru articolele apărute în reviste, dicţionare, enciclopedii, se

menţionează în ordine: numele şi prenumele autorului/autorilor articolului, titlul
articolului trecut între ghilimele, cu litere drepte, prepoziţia în, după care apare
titlul revistei subliniat cu italice, anul apariţiei trecut, de obicei, cu cifre romane,
anul curent, numărul, paginile de început şi sfârşit al articolului.
- paginile web din care s-au extras anumite informaţii trebuie aşezate şi
acestea în ordine alfabetică; se va menţiona şi data accesării lor. Această
precizare va fi făcută din cel puţin două motive: unul ar fi rigurozitatea alcătuirii
tuturor trimiterilor care apar în lucrare şi al doilea ar fi faptul că există
posibilitatea ca pagina citată de pe internet să fie ulterior ştearsă.

Există lucrări la care autorii constituie şi o aşa numită „bibliografia temei”

care poate apărea opţional. Ea include cărţile, studiile, articolele care au legătură
cu subiectul lucrărilor lor, dar pe care, din motive întemeiate, nu le-au putut fişa,
însă le recomandă cititorilor pentru a le consulta. Aceste titluri pot fi, astfel, de
folos altor persoane preocupate şi ele de temele respective.
În sfârşit, pentru aspectul util şi estetic al „Bibliografiei” se mai
recomandă:
- fiecare „intrare” (rândul care conţine numele şi prenumele autorului)
poate fi numerotată cu cifre arabe;
- rândul care urmează după rândul care conţine numele şi prenumele
autorului se va „retrage” cu Tab spre dreapta, în aşa fel încât la o simplă privire
aruncată peste „Bibliografie”, oricine poate avea o imagine clară asupra tuturor
materialelor utilizate la alcătuirea lucrării.
- după fiecare operă, folosirea punctului este obligatorie!

Indici sau anexe

Anexele facultative pot conţine liste sau indici de nume (general,
onomastic, titluri), autori, teme, citate biblice, sigle şi abrevieri, tabele, figuri,
grafice, hărţi, liste cronologice, ilustraţii, desene. etc.

30
 31

Anexele pot avea una sau mai multe pagini, care vor fi numerotate
consecutiv, şi se vor
identifica prin menţionarea: Anexa 1, 2, 3 ş.a.m.d, în partea stângă a paginii sau
centrat.
Indicele cuprinde toate numirile în ordine alfabetică şi pagina la care se
găseşte, sau numărul de ordine dacă este document. Indicele se întocmeşte după
ce lucrarea a fost tipărită în pagini sau dactilografiată dacă este vorba de lucrarea
de diplomă. Unele lucrări, mai ales colecţiile de documente, pot conţine şi un
glosar de termeni rari, vechi sau în limbi străine. Acesta este ordonat după
criteriul alfabetic.

III.3. Aparatul tehnico-critic al lucrării

O lucrare ştiinţifică trebuie să se sprijine în mod obligatoriu pe referinţe

bibliografice, care urmează să fie precizate în notele de subsol.

III.3.1. Citatele

Sunt reproduceri literale în corpul lucrării sau în note, ale unor fragmente
împrumutate din surse sau din operele autorilor consultaţi. Scopul lor este de:
- a expune o învăţătură, opinie cu aceiaşi termeni folosiţi de autorul
respectiv
- a confirma propriile afirmaţii folosind opiniile autorilor cu autoritate
recunoscută
- de a compara diferite opinii apropo de o problemă controversată
- de a combate o interpretare greşită, etc.
Citatele trebuie folosite însă într-o măsură moderată. Nu se vor folosi
citate pentru aspecte evidente sau foarte cunoscute. Pentru folosirea acestora este
important să se ţină seama de următoarele criterii:
- sunt citate „in extenso” pasajele considerate indispensabile pentru buna
înţelegere a textului; în alte cazuri, acestea se pot insera în note sau se reţine doar
ideea în text;
- sunt citate literal fragmente care fac obiectul unei analize, comentariu,
critici sau corectare.

31
 32

Citatele încorporate în textul lucrării trebuie scrise în limba acestuia. Când

limba în care se redactează diferă de aceea a citatului, acesta se traduce iar
versiunea originală se poate pune în notă. Este admis să fie inserate în text
cuvinte sau expresii în limbă străină, dacă natura lucrării o cere (latină, greacă).
Citatele vor fi introduse în text în două moduri:
- dacă sunt mai scurte de 4-5 rânduri, acestea sunt inserate în text „legate”
de acesta, şi întotdeauna încadrate între ghilimele.
exemplu: Cultul marian poate fi însă obiectul multor interpretări, motiv
pentru care şi azi, ca întotdeauna, Biserica „vrea să pună cu grijă în lumină atât
rolul Sfintei Fecioare în misterul Cuvântului Întrupat…“ (LG 45);

- dacă citatul conţine un text mai lung (mai mult de 5-6 rânduri) se poate
dispune în formă detaşată începând cu un nou aliniat „retras” faţă de marginea
stângă a textului, cu caractere mai mici cu o unitate decât a textului, şi cu un
spaţiu interliniar de 1. În acest caz nu se folosesc ghilimelele;

exemplu:
Cu ocazia vizitei la Bucureşti, şi care acum, de la „fereastra cerului” – aşa
cum îi place Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea să afirme – ne reaminteşte:
Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi
unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit unirea
cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi. Fidelitatea faţă
de tradiţia vostră, atât de bogată, trebuie reînnoită (...) pentru ca Biserica
voastră, în revenirea la propriile rădăcini (...) să poată fi din ce în ce mai
mult ea însăşi şi, tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la
creşterea Bisericii universale. Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: să
reînvioraţi speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie.
(PAPA IOAN PAUL
AL II-LEA)

- dacă într-un citat se doreşte să fie sărit un pasaj, acesta se înlocuieşte cu

trei puncte între paranteze rotunde (…);
- dacă însă se adaugă un text, un comentariu, acesta se introduce între
paranteze pătrate[xxxx].

32
 33

- indicaţiile bibliografice a operei din care a fost preluat un citat se pun la

baza paginii în note, cu excepţia citatelor din Sfânta Scriptură, Dreptul Canonic
şi documentele magisteriale, acestea fiind inserate în text cu abrevierile
respective (ex: Mt 2,4; LG 32).
- trimiterea la indicaţiile bibliografice în note se face printr-o cifră arabă,
aşezată la sfârşitul citatului, ca exponent, înainte de eventualele semne de
punctuaţie;
- dacă citatul este încadrat între ghilimele, cifra va fi aşezată după acestea;
- pentru citatele împrumutate, se creează în bibliografie două intrări, una
pentru autorul citat, iar a doua pentru autorul care citează (Anexa 5,f);

III.3.2. Notele

Plasate la baza paginii, notele conţin explicaţii, reflecţii, aluzii referitoare

la tema studiată, care, introduse în text ar îngreuna lecturarea acestuia. Nu se vor
insera la subsolul paginii informaţii importante şi semnificative, care în mod
normal trebuie să rămână în textul propriu-zis al lucrării.
Puse în acest mod, notele pot oferi informaţii preţioase pentru:
- a indica sursele citatelor;
- a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect discutat
în text;
- a face trimiteri interne (atunci când se folosesc formulele v. infra, supra)
şi externe (atunci când se foloseşte Cfr. sau cf. = compară, confruntă sau a se
vedea, prin care se face o trimitere către un paragraf din lucrare, către un alt
capitol sau către o altă carte);
- a da amploare afirmaţiilor făcute în text;
- a corecta unele afirmaţii din text;
- a reda traducerea unui citat din text care era esenţial să fie dat în limbă
străină;
- a explica sensul unui cuvânt, a etimologiei sale sau o eventuală traducere
a acestuia
- a preciza sensul unei perioade
- a oferi o interpretare divergentă sau complementară

33
 34

- a face o comparaţie, o analogie, un exemplu

- a da referinţe bibliografice asupra unui aspect oarecare
- a deschide piste de cercetare
- a transcrie un citat în versiune originală, etc.

Între multitudinea de note posibile cele mai folosite sunt:

Notele de documentare (Anexa 5): dau elemente care servesc la
identificarea operelor din care au fost reproduse citatele sau ideile din text. În
activitatea de redactare se întâlnesc diferite situaţii:
- când o operă este menţionată prima dată, ea trebuie să fie prezentată în
manieră completă, cu toate datele din fişa bibliografică cu excepţia numelui care
se scrie după modelul Prenume Nume (Anexa 5,a,b,g), cu menţionarea
obligatorie a paginii de unde a fost culeasă informaţia utilizată.
Menţionată ulterior (a doua, a treia, etc), ea trebuie scrisă în formă
abreviată. Deşi nu este greşită, este evitat folosirea abreviată op.cit./ o.c. (operă
citată) care poate crea confuzii. Metodologia recentă recomandă repetarea
autorului şi a titlului abreviat (primul sau primele cuvinte din titlu) (Anexa 5,b-c,
g).
- pentru referințele de pe internet (webografice), prima trimitere se face
respectând tiparul: Prenume Nume, „Titlul articolului”,
http://www.adresasiteului, data publicării articolului, accesat ultima dată pe data
de xxxx, la URL: http://toata_bara_de_link a paginii, după care următoarele
ocurențe respectă tiparul bibliografic obișnuit.
- (sic!) – se scrie în corpul textului, dacă trebuie citate fragmente care
conţin greşeli de gramatică, de exprimare, anacronisme, inexactităţi recunoscute
etc.
Când o notă următoare are acelaşi autor ca precedenta, dar altă operă, se
foloseşte termenul „Idem” (acelaşi autor) urmat de toate indicaţiile bibliografice
obişnuite: titlul cărţii, editura, etc. (Anexa 5,d, f,g)
Dacă însă este aceeaşi operă, întreaga notă este menţionată prin Ibidem,
scris în cursiv. (Anexa 5,e,g); Poate fi aceeaşi pagină dar dacă este alta se indică
exact pagina. Dacă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă,
menţiunea Ibidem nu mai este valabilă.

34
 35

Precum s-a menţionat, când trimiterea se face la un articol apărut într-o

revistă, dicţionar, etc., se va preciza: prenumele şi numele autorului, titlul
articolului (trecut între ghilimele, cu litere drepte), prepoziţia în, după care apare
titlul revistei (subliniat cu italice), anul apariţiei (trecut, de obicei, cu cifre
romane), anul curent, numărul şi paginile între care se află studiul.
Notele de referinţă (Anexa 5): trimit cititorul la opere care prezintă un
interes, chiar dacă nu au făcut obiectul unui citat explicit în text. Ele prezintă
doar ideea preluată dintr-o operă consultată şi se folosesc pentru a indica o
comparaţie între puncte de vedere diferite sau asemănătoare. Acestea sunt
precedate de abrevieri precum: cf., Cfr. (confruntă, compară). Din acest grup fac
parte şi notele care trimit la un alt loc din aceeaşi lucrare precedate de abrevieri
precum: v. supra (vezi mai sus); v.infra (vezi mai jos); sau pur şi simplu, vezi
pag. x.
Note complementare sau de clarificare - conţin citate complementare,
ipoteze, explicaţii sugestii, etc. care nu pot fi introduse în text deoarece ar
îngreuna citirea lui.
Notele mixte – care prezintă împreună cele trei categorii precedente

Tehnoredactarea notelor prevede ca acestea să fie scrise cu o literă cu corp

10, fiind delimitat de textul propriu-zis printr-o linie orizontală care ocupă o
treime din lăţimea paginii.
Notele vor fi numerotate cu cifre arabe, urmate de un spaţiu alb, apărând
de pe o pagină pe alta în continuitate, de la 1 la n. Cifra care indică numărul
notei va apărea, bineînţeles, şi în text, fiind poziţionată în mod diferit, după cum
este cazul:
- dacă nota se referă la citarea între ghilimele a unei fraze/propoziţii
întregi, încheiate, cifra care indică numărul notei se va amplasa după
ghilimelele ce închid citarea respectivă, aşezate la rândul lor înainte de punct.
- dacă nota se referă la citarea între ghilimele a unei fraze/propoziţii
incomplete, cifra care indică numărul notei se va amplasa după ghilimelele ce
închid citarea respectivă, iar punctul de la finele propoziţiei/frazei care include
citarea va apărea după cifra care indică numărul notei.

35
 36

După fiecare notă, folosirea punctului este obligatorie.

Plasarea normală a notelor se face la baza paginii. În diferite situaţii
acestea pot fi plasate la sfârşitul unui capitol sau al lucrării.
Dacă o notă este foarte lungă, se poate trece la pagina următoare folosind
semnele „%” la sfârşitul paginii şi reluat la pagina următoare.
În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii, a unor periodice
precum şi a unor lucrări, a unor colecţii de documente, repertorii etc. În acest caz
în lucrare trebuie să existe o listă a acestor abrevieri care să constituie cheia
descifrării trimiterilor.

III.3.3. Abrevieri şi sigle (Anexa 4)

Abrevierea este reducerea unui cuvânt la o formă mai scurtă prin

suprimarea unor litere ce urmează după cea iniţială. Poate fi şi un complex de
mai multe cuvinte prescurtate.
Sigla reprezintă un grup de litere de obicei majuscule folosite pentru a
înlocui cuvinte întregi, de obicei se folosesc literele iniţiale.
Abrevierile şi siglele folosite în redactarea lucrării sunt ale titlurilor de
opere şi reviste, enciclopedii, colecţii, cărţi biblice, cele proprii notelor.
Folosirea abrevierilor se realizează după o serie de reguli:
- e necesară claritatea şi exactitatea lor
- nu se va exagera cu numărul abrevierilor
- abrevierea este notată în tabele, note, bibliografie, expresii consacrate
prin uz (CBC, abrevieri biblice, documente magisteriale).
Abrevierile folosite în text se vor consemna în Lista de abrevieri şi sigle,
care de obicei este pusă după Cuprins, dar poate fi pusă şi la sfârşitul lucrării
înainte de Bibliografie.

IV. PREZENTAREA FINALĂ A LUCRĂRII

36
 37

Prezentarea externă a lucrării într-o ţinută demnă are o deosebită valoare.

Ea creează prima impresie. De aceea, pe lângă faptul că atrage privirea şi
interesul, facilitează lectura şi ajută la înţelegerea conţinutului. În acest sens,
indiferent de subiectul ei, o lucrare științifică trebuie să respecte anumite norme
de tehnoredactare care, de obicei, sunt variabile, fiind fixate de către Institutul
care solicită lucrarea. Normele metodologice de întocmire a lucrării sunt însă
fixe, funcție de sistemul ales, care trebuie respectat întocmai de la începutul
până la sfârșitul lucrării. În acest sens trebuie să se ţină seama de:

IV.1. Aspecte generale

Formatul
Paginile lucrării trebuie să aibă dimensiuni standard A4 (21 x 29,7 cm).
Textul va fi cules cât mai îngrijit şi va fi tehnoredactat pe o singură faţă a colii de
hârtie, fără să fie folosite alte culori pentru evidenţiere.
Formatul de text trebuie să aibă următoarele margini albe: stânga 3,5;
dreapta 2; sus 4/3; jos 3/3,5; (aceste reguli sunt variabile în funcţie de cerinţele
Institutului).

Caracterele
Textul propriu-zis va fi scris cu litera (font) Times New Roman,
mărimea corpului de literă (size) fiind de 12 puncte (sau 13,14 după cerinţele
proprii Institutului), cu caractere drepte (regular). Textul va fi imprimat cu
spaţiere interliniară (line spacing) la un rând şi jumătate (1,5 linii între rânduri).

Notele de subsol sunt scrise cu spaţiere interliniară la un singur rând, cu

corp de literă 10, caractere drepte.

Citatele cu alineat restrâns, se scriu cu aceleaşi caractere, dar mărime mai

mică decât a textului propriu-zis.

Forme de evidenţiere în text. De preferat este ca acestea să fie cât mai

puţine. Caracterele bold sau aldinele se vor folosi doar pentru evidenţierea

37
 38

textului din pagina de titlu, a titlurilor capitolelor, şi mai rar a subcapitolelor,

paragrafelor. Acestea nu se termină niciodată cu punct. Caracterele italice sau
cursivele vor apărea în scrierea termenilor în limbi străine şi când se redau
titlurile cărţilor şi revistelor, în general titlurile operelor. Titlurile articolelor sau
studiilor incluse într-un volum (al cărui titlu este deja redat cu cursiv), se scriu în
ghilimele, cu litere drepte.

Ghilimele
Pentru corpul lucrării se folosesc cele obişnuite „”; dacă un citat este
inserat într-un text cu ghilimele obişnuite, pentru citatele din interiorul acestuia
se folosesc alt tip de ghilimele: « » şi apoi < >;

Alineatele care separă ideile dintr-un text, nu încep de la marginea stângă

a rândului, ci după un spaţiu liber de 1 cm (1 tab). Ar fi indicat ca pe o pagină să
apară maximum patru, cinci alineate, fără spaţii libere (rânduri goale) între ele.
Alinierea paragrafelor va fi făcută la ambele capete de rând (Justify).

Numerotarea paginilor: se numerotează toate paginile, chiar dacă

numărul paginii (page number) nu e vizibil peste tot în lucrare, precum pe pagina
de titlu. Toate paginile se vor lua în calcul la numerotare, numărul acestora fiind
plasat, de obicei, în spaţiul liber din partea de jos a paginii, sau în mod centrat
(center).

IV.2. Corectura

Înainte de a fi predată pentru evaluare către comisia de examinare sau

pentru publicare, o lucrare trebuie corectată şi din punct de vedere al respectării
normelor ortografice şi de punctuaţie. În acest sens, trebuie să se aibă în vedere
câteva aspecte care nu sunt deloc de neglijat:
- în faza finală a unei lucrări, textul trebuie să fie în întregime printat cu
semne diacritice specifice alfabetului limbii române (în cazul lucrărilor scrise în
limba română);

38
 39

- spaţiile de dinaintea sau de după semnele de punctuaţie trebuie

uniformizate, astfel încât după virgulă, punct, semn de întrebare şi de exclamare,
punct şi virgulă, două puncte se lasă un spaţiu liber;
- înainte şi după folosirea liniei de pauză se lasă spaţiu liber.
- după punct şi după virgulă, (în cazul numerelor cu zecimale), după două
puncte, după linia de unire, în cazul numelor proprii şi al cuvintelor compuse, în
citarea studiilor şi articolelor (când se indică paginile între care acestea
figurează) şi atunci când se specifică durata vieţii unui autor, după linia de pauză
nu se lasă spaţiu.

IV.3. Plagiatul

Conform Codului de etică al Universităţii din Bucureşti, „plagiatul sau

însuşirea de către un autor a rezultatelor muncii altui autor, indiferent dacă este
vorba de reproducerea exactă a unui text sau de reformularea unei idei cu
adevărat originale, fără ca acestea din urmă să fie menţionate ca sursă a textului
sau a ideii respective, constituie o fraudă intelectuală şi se sancţionează în
conformitate cu gravitatea pe care o prezintă”.
Plagiatul poate fi voluntar, numit şi plagiat propriu-zis, sau involuntar,
petrecut atunci când se foloseşte greşit sistemul de citare sau nu se indică sursa
unui material. Constituie cazuri de plagiat:
- preluarea unui text al unui alt autor, indiferent de suportul utilizat pentru
publicare (carte, revistă, pagini web etc), fără utilizarea ghilimelelor şi a
trimiterilor bibliografice;
- prezentarea unui citat dintr-un text al altui autor ca parafrază
(repovestirea ideii sau a argumentului unui autor), fără utilizarea semnelor
convenţionale de citare (ghilimele şi trimiteri bibliografice);
- preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea topicii, a unor
expresii din cuprinsul său şi/sau inversarea unor paragrafe, capitole etc.;
- compilaţia de fragmente din mai multe surse, fără trimiteri bibliografice
clare la textele sursă;

IV.4. Observaţii finale

39
 40

La sfârşitul muncii de elaborare şi tehnoredactare, în mod obişnuit, o

lucrare de licenţă trebuie să conţină minim 60 de pagini de text (fără anexe),
(dacă normele Institutului nu indică alte prevederi) corect şi lizibil paginat.
Lucrarea trebuie să aibă un nivel academic, şi să nu apară ca un simplu
colaj de informaţii luate din diverse surse. Ea trebuie să cuprindă şi puncte de
vedere proprii, originale, interesante, care să poată fi probate ştiinţific.
Aspectul final al lucrării cu aşezarea textelor trebuie să se realizeze în
ordinea:
Coperta lucrării (ANEXA 1) trebuie să conţină:
- denumirea instituţiei de învăţământ superior, a facultăţii sau a
departamentului, tipul lucrării (teză de doctorat, lucrare de licenţă, lucrare de
seminar), prenumele şi numele autorului, gradul didactic urmat de prenumele şi
numele conducătorului ştiinţific, locul şi anul susţinerii lucrării;
Pagina de titlu (ANEXA 2) va conţine:
- în plus faţă de elementele de pe copertă, titlul complet şi subtitlul
lucrării.
Cuprins (ANEXA 3)
- va fi aşezat imediat după pagina de titlu. Se va utiliza regula structurării
pe niveluri (capitole, subcapitole, paragrafe), regăsită apoi în conţinutul
propriu-zis al lucrării.
Vor urma: INDICE DE SIGLE ŞI ABREVIERI (ANEXA 4),
INTRODUCERE, TITLURI CAPITOLE şi subcapitole, CONCLUZII,
BIBLIOGRAFIE (ANEXA 6), ANEXE, INDICI.

BIBLIOGRAFIE

Metodologie, Curs pentru uzul studenţilor, Institutul „Regina Mundi” Roma,

1991.

40
 41

Ştefan Lupu, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie,
Sapenţia, Iaşi, 2000.

Carmen-Viviana Ciachir,în ttp://interculturel.org/documente/

Ghid_pentru_alcatuirea_lucrarilor_stiintifice

Adina Berciu-Drãghicescu, “Metoda alcătuirii unei lucrări ştiinţifice”,

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/3cap1.htm
Mihaela Ursa , “Cum se redactează o lucrare științifică”, în
http://mihaelaursa. /2007/02/27/cum-sa-scriu-o-lucrare-stiintifica/

ANEXA 1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL ORADEA

41
 42

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
TITLU ACADEMIC: NUME ŞI PRENUME

Absolvent:
NUME ŞI PRENUME

LOCALITATEA (ORADEA)
ANUL (2014)
ANEXA 2

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

42
 43

DEPARTAMENTUL ORADEA

TITLUL LUCRĂRII

Coordonator ştiinţific:
TITLU ACADEMIC: NUME ŞI PRENUME

Absolvent:
NUME ŞI PRENUME

43
 44

LOCALITATEA (ORADEA)
ANUL (2014)
ANEXA 3

CUPRINS

INDICE DE SIGLE ŞI ABREVIERI……………………………………….

INTRODUCERE………………………………………………………………

I. TITLUL CAPITOL ……………………………………………

I.1. Titlul subcapitol…...........

I.1.1. Titlu subdiviziuni ………………………………
I.1.2. Titlu subdiviziuni ….………………………………....

I.2. Titlul subcapitol …………………………………..

I.2.1. Titlu subdiviziuni ………………………………………
I.2.2. Titlu subdiviziuni ………………………………………...
I.3. Titlul subcapitol ……………………………………………....
I.3.1. Titlu subdiviziuni …………
I.3.2. Titlu subdiviziuni ……………………………….

II. TITLUL CAPITOL …………………………………………

II.1. Titlul subcapitol ………………………………………………….

II.1.1. Titlu subdiviziuni ……………………….
II.1. 2. Titlu subdiviziuni …………………………………
II.2. Titlul subcapitol ……………………………
II.2.1. Titlu subdiviziuni ……………………….
II.2.2. Titlu subdiviziuni ……………

44
 45

CONCLUZII……………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….…

ANEXE…………………………………………………………………
ANEXA 1:
ANEXA 2:
INDICI…………………………………………………..
ANEXA 4

INDICE DE SIGLE ŞI ABREVIERI

1. Cărţile biblice

Gn Cartea Genezei
Ex Cartea Exodului
Jud Cartea Judecătorilor
1Sam Cartea întâi a lui Samuel
2 Sam Cartea a doua a lui Samuel

2. Documente magisteriale

CBC Catehismul Bisericii Catolice

DV Constituţia dogmatică despre
Revelaţia divină Dei Verbum
LG Constituţia dogmatică despre
Biserică Lumen Gentium

3. Dicţionare şi Enciclopedii

DB Dictionnaire de la Bible
DTB Dizionario di Teologia Biblica

45
 46

DTh Dictionnaire Théologique

DThCat Dictionnaire de Théologie Catholique
EM Enchiridion Marianum
NDM Nuovo Dizionario di Mariologia

4. Reviste

EphLit Ephemerides Liturgicae

EphMar Ephemerides Mariologicae
Mar Marianum
MatEc Mater Ecclesia
NRTh Nouvelle Revue Théologique

5. Abrevieri tehnice

cap. capitol
Cf. confer
Ed. Editura
ID acelaşi autor
Idem acelaşi loc
sec. secolul
ş.a. şi alţii
trad. traducere
v. versetul
vol. volumul
vv. versete

46
 47

ANEXA 5

Note cu indicaţii bibliografice:

Pentru Opere
a) Dacă este preluat un citat:
A. KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Humanitas, Bucureşti,
1998, 17.
E. Branişte, Liturgica Generală, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R.,Bucureşti, 1993, 712.

b) Dacă este preluată doar ideea

Cf. S. DE FIORES, Maria, Madre di Gesù, Sintesi storico salvifica, Dehoniane,
Bologna, 1992, 13.

47
 48

c) Dacă opera se repetă:

Cf. S. DE FIORES, Maria, Madre di Gesu, 23-24.

d) Dacă avem acelaşi autor în nota care urmează

IDEM, Contro le eresie, III, 22, 4; PG 7,958-960, în Testi mariani, 171.

e) Dacă avem aceeaşi lucrare în nota care urmează:

Cf. Ibidem. sau doar Ibidem. dacă avem citat

f) Dacă este o sursă în sursă:

Irineu, Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 100; PG 6,719, în Enchiridion
marianum biblico-patristicum, a cura e studio di D. Casagrande, Cor unum,
Figlie della Chiesa, Roma, 1974, 29, nota 24.
EFREM, Inni sul Natale 4, 177, în L. GAMBERO, Maria, 116, nota 9.
IDEM., Sermone su nostro Signore 2, în L. GAMBERO, Maria, 117, nota 10.

g) Alte exemple de note:

E.M. Toniolo, Le radici bibliche dell’Ufficio della Paraclisis nella Liturgia
bizantina, Pontificia Facolta Teologica „Marianum”, Roma, 2003, 1.
Cf. Idem, Le radici, 18.
Cf. Ibidem, 18-19.

SFÂNTUL IUSTIN, Apologie, II, 10; PG 6, 459, în Apologeţi de limbă greacă,

traducere, introducere şi note de T. Bodogae, O. Căciulă, D. Fecioru, Ed.
Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1997, 111-115.

Dicţionare
A.G. AIELLO, „Dogmi”, în NDM, 437-447.
Reviste
A.VALENTINI, „Maria secondo la Rivelazione biblica”, în Theotokos VIII
(2000/2), 377-382.
J. GALOT, “L’Immaculée Conception” în Maria VII, 11-116.

48
 49

Anexa 6

BIBLIOGRAFIE

1. SURSE GENERALE

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca, J.P. MIGNE (ed.) Paris, 1857-
1866.
Collana di testi patristici diretta da A. Quacquarelli, 49, traduzione, introduzione
e
note a cura di V. Fazzo, Città Nuova, Roma, 1985.

2. TEXTE LITURGICE

Mineiul pe Martie, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O. R., Bucureşti,

2007.
Mineiul pe Septembrie, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O. R.,
Bucureşti, 2003.

3. DOCUMENTE MAGISTERIALE

Giovanni Paolo II, Maria Madre di Cristo e della Chiesa, Catechesi mariane, a
cura e
commento del Cardinale V. Fagiolo, Piemme, 1998.
PAPA IOAN PAUL AL II-LEA ÎN ROMÂNIA. Discursuri şi omilii, Arhiepiscopia
Romano-
Catolică de Bucureşti, Biroul de Presă, 1999.
Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti-
Libreria
Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1993.

49
 50

4. ENCICLOPEDII ŞI DICŢIONARE

Dictionnaire de la Bible, Robert Laffont, Paris, 1989.

Nuovo Dizionario di Mariologia, a cura di Stefano De Fiores - Salvatore Meo,
Paoline,
Cinisello Balsamo (Mi), 1985.
Vocabular de Teologie Bibilică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de
Bucureşti, 2001.

5. STUDII ŞI ARTICOLE

Accattoli Luigi, Karol Wojtyla omul sfârşitului de mileniu, Casa de Editură Viaţa
Creştină,
Cluj-Napoca, 1999.
George Augustin, „Pelerinaj”, în VTB, 539-549.
Gherghel Petru, „Iubirea e mai tare decât moartea (Ct 8,6)”, în Un buchet de
laude pentru
Papa Ioan Paul al II-lea, coord, Iosif Bisoc, Colecţia Universalia 1,
Serafica, Roman, 2006, 120-123.
BRANIŞTE E., Liturgica Generală, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R.,
Bucureşti, 1993.
BLINZLER J., „Pecato originale e morte ereditaria”, în Dizionario di Teologia
Biblica,
Morcelliana, Brescia, 1965, 1027-1036.
BERRETTO D., „Magistero”, în NDM, 842-853.
DE FIORES S., “Mariologia”, în NDM, 891-920.
----, „Immacolata, I. Il lungo processo storico-teologico verso la
definizione del
dogma dell’immacolata concezione di Maria” în NDM, 679-688.
----, „III. Teologia dell’Immacolata concezione”, în NDM, 695-706.

50
 51

----, Maria, Madre di Gesù, Sintesi storico salvifica, Dehoniane,

Bologna, 1992.

Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de C.

BĂDILIŢĂ,
Humanitas, Bucureşti, 1996.
GHARIB G., Le icone mariane. Storia e culto, Città Nuova, Roma, 1987.
----, Le icone festive della Chiesa Ortodossa, Ancora, Milano, 1985.

ROSCHINI R., „Immacolata Concezione. I. Il dogma”, în EC, vol. VI, Città del
Vaticano,
Roma, 1950, 1651-1657.

51