CUPRINSUL CURSULUI

CAP. 1 – Psihodiagnoza clinica – adaptarea psihodiagnozei la specificul psihologiei clinice

1. Definirea si obiectul de studiu al psihodiagnozei
2. Ce este si de ce este necesara psihodiagnoza clinica?
3. Specificul abordarii clinice in psihodiagnoza
4. Definirea si domeniul diagnozei clinice
5. Obiectivele si scopurile psihodiagnozei clinice
6. Metodele de evaluare psihologica in clinica
7. Etapele (fazele psihodiagnosticului clinic)
8. Tehnici de reducere a rezistentelor

CAP. 2 – Metodele psihodiagnozei clinice

1. Interviul psihologic
1.1. Definitie si caracteristici generale
1.2. Mecanisme si procese psihologice implicate in interviu
1.3. Continutul si structura interviului
1.3.1. Continutul intrebarilor
1.3.2. Ordinea intrebarilor
1.3.3. Inregistrarea raspunsurilor la interviu
1.4. Tipuri de interviu
2. Interviul clinic
2.1. Definitie si caracteristici generale
2.2. Interviul clinic psihiatric
2.3. Interviul clinic psihologic
2.4. Interviul de evaluare cognitive-comportamentala
3. Investigarea cursului vietii individului
3.1. Metoda biografica in psihodiagnoza clinica
3.2. Anamneza – varianta metodei biografice
3.3. Harta vietii
3.4. Linia timpului
4. Metode de investigare a functiilor si aptitudinilor psihice in psihologia clinica
4.1. Testarea atentiei si a oboselii
4.2. Testarea functiilor senzoriale si motorii
4.3. Testarea perceptiei si reproducerii formelor
4.4. Testarea reprezentarii spatiale
4.5. Testarea memoriei
4.6. Testarea calitatilor functiei verbale
4.7. Testarea inteligentei
4.8. Examinarea nivelului de dezvoltare mintala si a aptitudinilor intelectuale la copii

5. Investigarea trasaturilor psihopatologice ale personalitatii

5.1. Chestionarele multifazice de investigare a normalitatii psihice
5.2. Scale clinice de investigare a trasaturilor psihopatologice
5.3. Probele proiective in investigarea normalitatii psihice
 CAP. 1. Psihodiagnoza clinica - adaptarea psihodiagnozei la specificul psihologiei clinice
1. Definirea si obiectul de studiu al psihodiagnozei

Psihodiagnoza este acea parte a psihologiei applicative care se ocupa cu evaluarea

sistematica si realista a psihicului uman adica a proceselor psihice, a abilitatilor, aptitudinilor, a
dispozitiilor psihice, a trasaturilor de personalitate, a structurilor tipologice si a structurilor
relationale ale unei persoane sau a unui grup de persoane (definitie dupa Mihaela Minulescu).
Ursula Schiopu spune ca psihodiagnoza este un act de analiza psihologica a unui caz si
concomitant o sinteza logica ce permite organizarea constienta a masurilor generale de
influentare a personalitatii subiectului considerat; de subliniat in aceasta definitie latura
constatativa si cea prognosticameliorativa sau formativa.
Dupa P. P. Neveanu, psihodiagnosticul poate fi definit ca un act sintetic de analiza
psihologica a unui caz si de reconstituire logica a structurii armonice sau dizarmonice a unei
personalitati.
Diagnosticul psihic se refera la recunoasterea sau identificarea unor procese/fenomene
psihice ale individualitatii pornind de la detalii caracteristice si semnificative aratand apartenenta
persoanei la un anumit tip de personalitate.
Obiectul psihodiagnozei: constatarea starii psihice a unui ins.
Diagnosticul psihic: posibilitatea prin care in baza evaluarii prezente se poate formula o
prognoza psihica  posibilitatea cunoasterii si a evaluarii anticipative a individului.
Evaluarea psihologica: activitatea de baza in psihodiagnostic consta in strangerea unor date
psihologice prin utilizarea mai multor procedee precum: testarea psihologica, interviul
psihologic, observarea comportamentului uman cu ajutorul unor instrumente si procedure
specific in scopul realizarii cunoasterii psihologice. Aceasta activitate de culegere de date se
efectueaza in cadrul examenului psihologic.
Examenul psihologic: se refera la posibilitatea si capacitatea specialistului de a utiliza
eficient metodele psihodiagnostice cu scopul de a obtine informatii coerente privind structura si
functionarea psihica a unui om.
Un examen psihologic trebuie sa indeplineasca urmatoarele exigente:
a) Sa detina functii explicative
b) Rezultatul investigatiei sa fie concretizat intr-un diagnostic psihologic
c) Diagnosticul psihologic sa fie valorificat pragmatic – adica in predictii ale
comportamentului viitor, sa detina o utilitate practica.
d) Sa ofere posibilitatea verificarii informatiilor pe baza aceleiasi metodologii dar prin alte
explicatii (sa respecte metoda demonstratiei).
Examenul psihologic reprezinta o component a psihodiagnozei si se finalizeaza printr-un
psihodiagnostic.
 2. Ce este si de ce este necesara psihodiagnoza clinica?

Examenul psihologic nu are o singura forma; in functie de obiectivele sale, de gradul de

formalizare s-au construit inca de la inceputurile sex. al XX – lea doua tipuri de abordari in
psihodiagnoza: unul pornind de la psihologia experimentala si cea diferentiala denumit examen
psihometric si altul pornind de la psihologia medicala sau clinica denumit examen clinic.
Examenul psihometric: principiile si metodologia foarte formalizate pornesc de la definitia
lui E.L. Thordike “daca un lucru exista, existent sa are o masura cantitativa”. In consecinta
psihologia si cunoasterea psihologica abordeaza trasaturi distincte ce au o existent reala,
masurabila. Trasaturi pe care le prezinta toti oamenii intr-o masura mai mare/mai mica.
Examenul clinic: aspectul formal este mai scazut, este centrat si deschis catre problemele
particulare, caracteristice, specific individului examinat. Intelegerea acestora cere observarea
subtila prin mijloace specifice adecate iar datele obtinute trebuiesc integrate intr-o impresie
generala intr-un intreg specific. Stilurile celor 2 tipuri de examinare difera in functie de definirea
sarcinilor, de instrumentele utilizate, de tipul de control al raspunsurilor date de subiect, de
inregistrarea mai mult sau mai putin obiectiva a datelor, de cotarea mai mult sau mai putin
formalizata a datelor, de modul de prelucarea numerica. Examenul clinic urmareste cunoasterea
gradului de deteriorare a psihicului examinat si stabilirea unor indicatii de tratament
psihoterapeutic. Centrul de greutate al unui asemenea examen este specificul celui investigat.
Cest tip de examen are un character mai putin standardizat si utilizeaza cu preponderenta
instrumente de cunoastere psihologica care se adreseaza eului, imaginii de sine, inconstientului
(in special prin tehnici proiective). In prezent este in centrul atentiei conceptul de influenta a
dezorganizarii psihice asupra somaticului; aproape orice boala somatica poate fi privita in
anumite circumstante ca fiind indusa, determinate sau menttinuta si agravata de un dezechilibru
psihic. De regula cursurile si manualele de psihodiagnostic pun accentul pe examenul
psihometric; din perspectiva obiectivelor psihomedicale (clinice) se impune dezvoltarea si
detalierea instrumentului si metodologiei psihodiagnozei in acest domeniu ceea ce incearca sa
realizeze psihodiagnoza clinica (vezi I. Dafinoiu in lucrarea Personalitatea – Ed. Polirom 2002).
Intre cele doua metode nu exista ziduri de netrecut. Analiza resurselor si abordarilor clinice
comparative cu cele ale abordarii experimentale/psihometrice conduce la idea complementaritatii
lor.
In ciuda disputelor teoretice practica clinica valorifica resursele acestora prin utilizarea
combinata in functie de obiectivele evaluarii clinice a evaluarii psihometrice/clinice.
Diferenta dintre evaluarea clinica si aplicarea unor teste clinice este: metoda psihometrica se
refera la faptul ca in primul caz mai mult in aplicarea testelor clinicianului se afla in procesul de
evaluare psihologica. Desi la sfarsitul secolului al XX lea practica psihologilor clinicieni se
orienta mai ales spre psihoterapie si tehnici de optimizare a adaptarii si mai putin pe evaluare si
diagnostic. Utilizarea testelor psihologice a ramas o practica importanta a practicii clinice.
Wade si Bokderd 1997 au publicat un studiu in care evidentiaza ca peste 85% dintre
psihologii clinicieni utilizeaza teste psihologice. Pentru cresterea caracterului stiintific al datelor
obtinute cu ajutorul metodelor clinice, asigurarea caracterului reproductibil si verificabil al lor se
refera la tendinta actuala  cresterea gradului de formalizare a metodelor clinice si utilizarea
unor instrumente in acest domeniu.
Sawer se refera la dezbaterea dintre clinic vs. statistic si spune ca este o dezbatere artificiala.
Aspectul cel mai important il reprezinta acuratetea predictiilor clinice nu metoda, mult mai
importanta decat incercarea de a decide care este metotda cea mai buna  determinarea modului
in care sa se utilizeze mai bine metodele pentru a imbunatatii acuratetea predictiilor clinice.
Clinicienii pot sa se concentreze pe colectarea unor date cu ajutorul interviului si observatiei
comportamentale in timp ce testele obiective pot fi mai potrivite pentru predictia unor
psihopatologii specific, ori a altor criterii de diagnostic.
Evaluarea clinica este importanta pentru a decide care teste sunt relevante in timp ce
metodele statistice pot fi mai potrivite pentru a evidentia tendintele care se pot desprinde din
analiza informatiilor obtinute la un anumit indice.
Modelarea rationamentului clinic in baza teoriei deciziei in situatii de incertitudine, aparitia
unor programe comportamentale pentru realizarea unor investigatii clinice reprezinta expresia
complementaritatii clinice si cele experiementale si a tendintelor de integrare ale lor.
Domeniul sanatatii si al sanatatii mentale presupune o sinteza fericita intre functia de
psihometrician si diagnostic al psihologului. Contributia fundamentala si esentiala a psihologului
este cea de psihoterapeut si cercetator. Locul psihologului nu este numai in clinica de boli
nervoase pentru ca prezenta sa in domeniul sanatatii mentale duce la o reconsiderare a actului
medical in ansamblul sau prin repunerea in drepturi a subiectivitatii bolnavului  acum asistam
la extinderea progresiva a ariei de competenta a psihologului clinician si a calitatii prestantei
sale, motiv pentru care in multe tari vestice stagiile de formare pentru psihologul clinician sunt
pe deplin confundabile cu cele ale medicului; pentru a nu se mai aduce in discutie si importanta
acordata pregatirii psihologice a medicului. Psihologul clinician intervine din punctul de vedere
al diagnosticului si a terapiei in:
a) Aprecierea normalitatii/anormalitatii dezvoltarii neuropsihice a copilului si
adolescentului (clinica pediatrica)
b) Investigarea dezordinelor de personalitate a starii reactive-anxioase, a tentativelor de
suicide sau a altor stari de criza.
c) Comportamentul deviant social, antisocial sau delictual
d) Diagnoza si tratamentul tulburarilor de alimentatie (anorexie, obezitate, bulimie etc.)
e) Evaluarea neurologica sau psihiatrica prin calcularea indicelui de deteriorare ca si in
recuperarea unor functii mentale deteriorate partial sau total
f) Recuperarea problemelor priduse de involutie sau patologia sociala a imbatranirii
g) Expertiza capacitatii de munca a deficientilor de intellect si acordarea certificatului de
persoana handicapata.