Sunteți pe pagina 1din 14

PSIHOLOGIE SOCIALA

CURS 1

Psihologia sociala – se ocupa cu interactiunea umana; domaniul revendicat nu este


nici indivicul nici grupurile sau organizatiile ca structuri sociale.

Psihologia sociala este o disciplina de granita, respectiv teritoriul aflat la intersectia


psihologiei cu sociologia, preluand ceea ce este social in psihologie si ceea ce este psihologic
in sociologie. Este o stiinta de granite.

Intrebari la care raspunde sociologia:

Cum si cu ce serezultate se soldeaza interactiunea comportamentala?

Ce rezulta din prezenta laolata a oamenilor?

Cum influenteaza actiunile mele prezenta altuia?

Ce efecte au asupra unui individ actiunile trecute ale altora?

Psihologia sociala studiaza opozitia dintre individ si societate, conflictul permanent


dintre cele doua entitati.

In tot ce intreprinde, indivicul se plaseaza intr-o continua negociere a pozitiilor si


relatiilor sale, a credintelor si reprezentarilor sale sociale. Individul este un om relational, el se
gaseste in raporturi de comunicare cu alti indivizi sau cu grupuri concrete: familia, grupul de
joaca,colegii, echipa.

Specific pentru pshiosociologie este faptul ca abordeaza concomitent atat individual


cat si societatea renuntand la obisnuinta de a le trata ca relaitati autonome.

Caracteristici ale sportului din perspective psiho-sociala. Relatia dintre antrenor,


jucator, conducere, parinti. In psihosociologie avem probleme intrapsihice, probleme intre
grupuri, intre individ si grup.

Niveluri de analiza in psihologia sociala:

1. Analiza intrapsihica
2. Procesele interpersonale
3. Interactiunea dintre individ si grup
4. Relatiile intergrupuri

Determinantii psihosociologiei:
1. personalitatea pe de o parte si pe de alta parte situatia; personalitea ca proprietati
situationale si dinamice ale individului, iar situatia contine suportul prin dirijarea,
orientarea si stimularea comportamentului.
2. Conflictul
3. Dragostea
4. Credinta
5. Relatia cu mediul
6. Necesitatea biologica
7. Alimentatia, comunicarea, conversatia
8. Mobiliatatea

CURS 2

GRUPUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Realitatea socială se prezintă ca un sistem complex de grupuri (mai mari sau mai mici,
formale sau informale) care construiesc norme si valori, distribuie pozitii si exercită influente
Specificitatea grupului social este aceea că el ne apare ca:

 un „subsistem” indus într-o tipologie de formatie socială în care se pot regăsi


colectivităti, asociatii, organizatii;
 dezvoltă interactiuni, raporturi sociale în limitele unor reguli prestabilite ;
 se constituie într-o entitate particulară; si
 regrupează membrii după criterii functionale si/sau complementare;

Psihologia socială este preocupată îndeosebi de grupul de dimensiuni reduse, numit


adesea grup mic sau grup restrâns. Aceste grupuri au fost descrise pentru prima dată de
Charles Cooley, în lucrarea Social Organization (1909), numindu-se grupuri primare.
Caracteristica lor este asociatia intimă a membrilor, cooperarea si interactiunea
directă, fată în fată.
Sunt descrise patru tipuri de grupuri primare, „universale", pentru că au apartinut
tuturor timpurilor si tuturor stadiilor de dezvoltare a omenirii:
1. familia - primul „grup primar" pe care-l cunoaste civilizatia umană;
2. grupul de joc al copiilor, caracterizat prin spontaneitate si cooperare, prin
promovarea ambitiei si onoarei;
3. grupul de vecinătate, exprimând viaTa socială si afectivă a ruralului
(caracteristicile sale sunt autoguvernarea, generozitatea,veneratia eroilor si un acut
sentiment de dreptate);
4. comunitatea de bătrâni, formată din indivizi care se cunosc din copilărie si
adolescenTă, luând adesea forma cluburilor sau societătilor în care liantul este
afectiunea reciprocă.

Drept caracteristici principale ale grupului sunt indicate următoarele:

1. scop comun, urmărit într-un mod activ, relaTii afective între membri;
2. interdependentă, solidaritate, uniune morală;
3. constituirea de norme, credinte, coduri, ritualuri;
4. echilibru intern si un sistem constant de relatii cu exteriorul.

Cele mai cunoscute grupuri restrânse sunt următoarele:

a) grupul de sarcină, reunit pentru o îndatorire comună (echipa de muncă, un comitet


de actiune, un consiliu de administratie, o asociatie);
b) grupul de formare psihosocială are ca obiectiv cresterea sau formarea personală
(dinamica grupului), consolidarea unei echipe, sustinerea psihosocială a unei acTiuni,
dezvoltarea unor abilităti psihosociale, dobândirea unor experiente;
c) grupul de actiune comunitară poate avea ca obiectiv dezvoltarea locală, actiunea
politică pentru apărarea drepturilor sociale ale unor categorii de populatie, organizarea
serviciilor comunitare ;
d) grupul format la sfârsitul unei cercetări are o bază voluntară si reuneste indivizi care
au participat la realizarea unor observatii, care au discutat împreună rezultatele unei
investigaTii empirice, ajungând la reprezentarea comună a unei realităti, care si-au confruntat
reactiile si credintele. Acest tip de grup mai este cunoscut si ca grupul de cercetare-actiune;
e) grupul de învătare (clasa de elevi, grupa de studenti, grupul de formare în
întreprindere sau cele de educatie populară); grupul de loisir este organizat pentru diferite
actiuni sportive, culturale, artistice;grupul de persoane dintr-o rezidentă reuneste indivizi într-
o „unitate de viată",vîn interiorul unei institutii de educatie, sănătate, loisir (cămin de elevi,
orfelinat, casă de odihnă); familia este considerată primul grup de apartenentă, facilitând
dobândirea celor dintâi experiente sociale.

2. Definitii ale grupului

Majoritatea definitiilor, îsi restrâng aria la grupul mic sau restrâns, punând accentul pe
scopul comun al membrilor si interactiunea acestora. Examinând literatura extrem de bogată
de până la această dată, Neculau a identificat următoarele elemente care au putut contribui la
o definitie a grupului mic: un ansamblu de persoane (3-20); aflate în interacTiune;în vederea
atingerii unui scop; diferentiindu-se după functii sau sarcini.

Atsfel, grupul restrans se poate defini ca:

- o unitate de timp si spatiu, un „aici si acum" comportând o anumită proximitate, dar


si o distantă interindividuală minimală;
- o semnificatie: o ratiune de a fi si de a rămâne în ansamblu, fără a se impune
obiective identice sau experiente comune;
- mod de a fi comun, împărtăsirea în comun a evenimentelor sau a experientelor;
posibilitatea perceptiei sau reprezentării fiecărui membru de către toti ceilalti; un aer de
entativitate (agregat, entitate unificatoare) si de grupalitate a membrilor fată de exterior; o
durată suficientă de functionare, permitând un proces de institutionalizare (structură, relatii
stabile, aparitia unor functii,roluri, norme, procese) si identificarea membrilor.
- grupul este „un câmp psihosocial dinamic, constituit dintr-un ansamblu reperabil de
persoane, a căror unitate rezultă dintr-o comunitate de tip colectiv si din interdependenta
stilurilor individuale. Aceste persoane, legate voluntar sau nu, sunt constiente unele de altele,
interactionează si se interinfluentează direct".

Ultima definitie este recomandată de psihosociologul român ca definitie de lucru,


urmând să tinem cont de aceste trei caracteristici fundamentale:
- grupul implică o cunoastere a apartenenTei la o entitate colectivă, usor de reperat.
Indivizii sunt perceputi fără dificultate, în interior si exterior, ca membri ai unitătii;
- grupul se fondează pe o oarecare comunitate de tip colectiv si pe interdependenta
membrilor. Aceasta se caracterizează prin obiective similare, împărtăsite de către ceilalti;
grupul permite o interactiune directă între membrii săi.

3. Dimensiuni ale grupului

Analizând evolutia dinamică a grupurilor s-au identificat trei dimensiuni specifice


fiecărui
grup: instrumentală, relatională si contextuală.

Primele sunt dimensiuni „clasice”, puse în evidentă de toti analistii grupurilor care au
studiat productivitatea acestora în functie de talie (sau mărime), sarcină, structură sau tipurile
de relatii ce apar ca urmare a interactiunilor.

Dimensiunea instrumentală raportează despre coordonarea membrilor către un scop


comun si organizarea comunicării în vederea fluidizării informatiilor în timp ce dimensiunea
relatională relatează despre gestionarea obiectivelor si modul în care se articulează acestea cu
asteptările si disponibilitătile membrilor, contribuind la dezvoltarea unor relatii sociale care să
convină actorilor sociali implicati. Dacă dimensiunea instrumentală se referă la productia
grupului si continutul acesteia, cea relatională relatează despre interactiunile socio-afective.

Dimensiunea contextuală înfătisează grupul într-un cadru socio-istoric, într-un context


dat. Ea se referă la conditiile materiale, economice, juridice, institutionale, ideologice si
politice în care evoluează grupul. Si acesta pentru că grupul nu este o unitate izolată, ruptă de
comunitatea sau organizatia în care este plasat, ci întretine multiple legături cu aceasta. Un
grup scolar, ne dă Neculau un exemplu, nu poate fi analizat decât prin raportare la calitatea
vieTii scolare, la
caracteristicile scolii ca organizaTie socială (structura organizatorică, consultarea membrilor
în luarea deciziilor, comunicaTia,
controlul, motivarea membrilor, evaluarea acestora).

4.Functiile si dinamica grupului

Functiile pe care le îndeplineste grupul sunt determinate de structura acestuia (formal


sau informal), de sarcină si de tipul de organizare.
Dintre cele mai recente delimitări la acest capitol Neculau o retine pe cea propusă de
Verena Aebischer si Dominique Oberle care descriu câteva funcTii pe care orice grup le
îndeplineste:
1. functia de integrare,
2. functia de diferentiere,
3. functia de schimbare si
4. functia de producere a ideilor.

Să retinem câteva precizări pentru fiecare dintre functiile enumerate aici.

1) Functie de integrare socială a individului, a nevoilor si aspiratiilor sale. Oricare


membru al grupului, observă Neculau, năzuieste să se încadreze în viata de grup si să se
articuleze normelor pe care acesta le propune. El parcurge un proces adaptativ, realizând un
dublu efort: de „învătare" a semnificatiilor si regulilor grupului si de transformare a acestui
mediu, pentru a-l apropia de scala sa de valori.
2) Functia de diferentiere, precizează psihosociologul iesean, se manifestă prin
oportunitatea pe care grupul o oferă membrilor de a beneficia de „imaginea sa de marcă", dar
si de a se afirma personal. Fiecare membru al grupului are tendinta de a se compara cu ceilalti,
de a pretinde recunoastere.
3) Functia de schimbare. Grupul se prezintă si ca un mijloc si loc al schimbării.
Grupul ne apare ca un câmp dinamic în care persoana, prin interactiune, dobândeste
experiente, intervine asupra evenimentelor, îsi reprezintă anticipat efectele actiunilor sale, îsi
proiectează viitorul.
4) Functia de producere a ideilor. Grupul este contextul care stimulează căutarea
solutiilor, produce conflict socio-cognitiv, facilitează cunoasterea unor cadre de referintă
alternative.

Dinamica grupurilor se constituie din două mari părti:

în primul rând, ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile primare


si legile care le reglementează. Aceste fenomene sunt:
 relatiile ce se stabilesc între grupul primar si mediul său;
 influenta exercitată de un grup primar asupra membrilor săi, pentru are constituie o
realitate si o valoare, influentă generatoare a unui anumit „climat psihologic" ;
 viata afectivă a grupului si evolutia sa în diverse circumstanTe;
 factorii coeziunii si disociatiei.

în al doilea rând, ansamblul metodelor de actiune asupra personalitătii prin grup si a


metodelor de actiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. Aici se cuprind:
 studiul proceselor de „schimbare" (atitudini, sentimente, percepTii de sine si de altul)
prin grup, adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor;
 utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate (metodele de
psihoterapie prin grup);
 studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici.

Ideea utilizării grupului ca un câmp dinamic al schimbării sociale si individuale.


Lewin a propus conceptele fondatoare (câmp social si câmp de forte, canale sociale,
spatiu de bază, schimbare) si metodele prin care grupul artificial (experimental), reunit într-un
laborator, poate actiona printr-o „dinamică" proprie asupra fiecărui membru al său. Lewin
întelegea prin „dinamică" un ansamblu de schimbări adaptative, care se produc în structura
grupului prin actiunile întreprinse de către o parte din grup, având ca efect redistribuirea
fortelor în interiorul acestuia si reinstalarea într-un nou echilibru.
Grupul experimental devine un mijloc de antrenament, un mediu de formare, un for
stiintific de manifestare a savantului-cetătean, promotor al cercetării-interventie.

PROCESE SI FENOMENE DE GRUP

Facultatea sociala. In acest fel prezenta celuilalt il influenteaza pe un individ in


sarcinile pe care le desfasoara atat sarcini sportive, cat si cotidiene. Rezultatele sunt mai
bunecand evolueaza in prezenta sau in compania altora.
Facultatea sociala vizeza evaluarea performantei subiectului; atunci cand ceilalti sunt
de fata in raport cu situatia in care subiectul se afla singur.

Faculatatea sociala are la baza evaluarea pe care ceilalti o fac asupra subiectului si nu
simpla lor prezenta. Indivizii cu un inalt nivel de anxietate devin mai anxiosi in situatia de
evaluare de catre public.

S-a constatat ca indivizii depun eforturi mai mari cand actuineza singuri.

Lenea sociala sau efectul ridelman are doua consecinte:

- lipsa de coordonare ( in situatia de grup se pot incurca unii pe altii )


- pierderea motivatiei - subiectii sunt mai putin motivate in situatia de grup

Identificabilitatea ca obstacol in calea lenii sociale, fiind un factor cheie; in grup cu


greu pot fi aplicate sanctiuni, nimeni nu-si poater da seama de nivelul participarii sociale,
grupul ofera anonimat, situatie de care individual profita pentru a chiuli.

Echitatea rezultatelor ( dreptatea ). Subiectii isi ajusteaza eforturile la ceea ce ei percep


a fi nivelurile eforturilor altora, iar ei incearca sa atinga un nivel de echitate. Acesta explicatie
se bazeaza pe presupunerea ca subiectii se asteapta ca partenerii lor sa leneveasca asa incat
mai curand lenevesc si ei decat sa depuna un effort mai mare decat al celorlalti.

Apropierea de standard. Cea mai recenta explicatie privnd lenea sociala face apel la
conceptual de standard si anume lenea sociala intervine cand standardul de performanta nu
este cunoscut subiectilor.

Doua elemente concur la obtinerea unui standard de performanta. Primul se refera la


dorinta de a afla ce rezultat pot obtine, iar cel de-al doilea este dorinta de a obtine un rezultat
mai bun decat al altora.

Dezindividualizarea este starea caracterizata prin scaderea activitatii de autoevaluaresi


diminuarea fricii de evaluare, stare ce produce comportamente, atitudini si dezinhibante; astfel
in anumite context individual isi pierde sentimental de responsabilitate, regresand spre o
forma inferioara de evolutie.

Dezindividualizarea este un proces de pierdere a individualitatii. In acelasi timp,


dezindividualizarea este insotita de o reducere a constrangerilor exteriaore sip e de alta parte
membrii respective se simt mai atrasi de grupul care le-a favorizat integrarea.

AGRESIVITATEA

1. Definiri si delimitări conceptuale

Agresivitatea preocupă tot mai mult specialistii în această perioadă de trecere între
milenii mai ales din cauza proliferării formelor de manifestare agresivă
Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament
orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-
psihologice sau mixte.
Actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, masină, mobilă etc.), fiinta umană
(individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele.
Opusul agresivitătii ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare,
tolerantă, echilibru.
Unii autori definesc agresivitatea într-un mod mai simplu, insistând mai ales asupra
intentiei celui care iniTiază o actiune agresivă.
Agresivitatea este orice act făcut cu intenTia de a răni o altă persoană, fie în sens fizic,
fie în sens psihologic.
S-au formulat definiTii ale agresivităTii mult mai elaborate dar si în cazul acestora,
elementul central îl constituie intenTia de a face rău altora
.Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, ca delincventa si
infracTionalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial si, cu cât este mai agresivă,
cu atât este mai performantă. Si invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv
infracTional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infracTiuni prin inacTiune,
deci fără agresivitate.
Agresivitatea nu trebuie confundată nici cu violenTa. Desigur, de cele mai multe ori,
comportamentul agresiv este si violent, dar sunt si cazuri de conduită agresivă (este clară
intenTia de a vătăma, de a face rău) în forme non-violente. Otrăvirea lentă a unei persoane
este o conduită agresivă, dar non-violentă.
Privitor la comportamentul agresiv cu răsunet antisocial se diferenTiază mai multe
tipuri, cum ar fi:

1. agresivitatea nediferenTiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu;


2. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf si cronic, în care se include si
comportamentul criminal;
3. comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice,
fie consecutivă unei afecTiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci si asupra


sinelui. Si aici trebuie să diferenTiem între actele comportamentale autodistructive, forma cea
mai gravă fiind sinuciderea, si actele comportamentale care pot periclita sănătatea si echilibrul
organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esenTial de diferenTiere îl constituie,
desigur, prezenTa intenTiei autodistructive.

În sinteză agresivitatea este orice formă de conduită orientată cu intenTie către obiecte,
persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri si
daune.

2. Forme ale agresivitătii

Pentru delimitarea formelor agresivităTii pot fi identificate următoarele criterii:

1. în funcTie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă;


2. în funcTie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenTiilor agresive;
3. în funcTie de obiectivele urmărite;
4. în funcTie de forma de manifestare a agresivităTii.
Astfel, în raport cu primul criteriu, diferenTiem:

1. agresivitatea tânărului si agresivitatea adultului;


2. agresivitatea masculină si agresivitatea feminină;
3. agresivitatea individuală si agresivitatea colectivă;
4. agresivitatea spontană si agresivitatea premeditată.

În raport cu al doilea criteriu, diferenTiem:


1. agresivitatea fizică si agresivitatea verbală;
2. agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei,
3. agresivitatea indirectă, între agresor si victimă existând intermediari.

Aplicând al treilea criteriu diferenTiem:

1. agresivitatea care urmăreste obTinerea unor beneficii, a unui câstig material;


2. agresivitatea care urmăreste predominant rănirea si chiar distrugerea victimei.

În acest context se mai face distincTie între agresivitatea datorată supărării sau mâniei
(angry aggression) si agresivitatea instrumentală. DiferenTa principală, semnalează Mitrofan,
constă în faptul că prima formă apare mai ales ca urmare a supărării sau ostilităTii, în timp ce
a doua (instrumentală) este orientată în primul rând în direcTia obTinerii unui câstig material
(bani, obiecte etc.), iar actul agresiv, în calitate de mijloc de obTinere a unor asemenea
achiziTii.

Invocând cel de al patrulea criteriu, putem diferenTia:

1. agresivitatea violentă si agresivitatea non-violentă;


2. agresivitatea latentă si agresivitatea manifestă.

3. Cauzele agresivitătii

Răspunsurile date de specialisti în privinTa cauzelor agresivităTii agresivităTii sunt


numeroase dar pot fi grupate totusi într-o serie de orientări de sine stătătoare:

1. Agresivitatea este înnăscută. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa si de a fi


violenTi, întrucât această „presiune" ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în
procesul influenTării educaTional-culturale, să se găsească modalităTi nedistructive de
canalizare a tendinTelor agresive.
Pe de altă parte, observă Mitrofan, cunoscutul etolog Konrad Lorenz accentuează
asupra naturii biologic-instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-l regăsim si la nivel
infrauman.
Punctul de vedere al lui Freud si cel al lui Lorenz pot fi incluse în teoria instinctuală a
agresivităTii, deoarece la primul este vorba de dorinTa de moarte (thanatos) ca sursă a
agresivităTii, iar la al doilea, instinctul de luptă (fighting instinct).
Natura instictuală a agresivităTii este în general respinsă, dar, consideră Mitrofan,
respingerea cvasigeneralizată a naturii instinctuale a agresivităTii nu înseamnă si ignorarea
unor influenTe biologice asupra ei, cum ar fi :influenTe neuronale - există anumite zone ale
cortexului care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a
comportamentului agresiv ;influenTe hormonale - masculii sunt mult mai agresivi decât
femelele datorită diferenTelor de natură hormonală; influenTe biochimice (cresterea
alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea).
O altă perspectivă ce sugerează că agresivitatea este cel puTin parTial înnăscută,
aminteste Mitrofan, a fost oferită în ultimii ani de către sociobiologie (Rushton, 1989; Wilson,
1975). Sociobiologii susTin că deoarece fiinTele umane evoluează de asemenea într-un
context al selecTiei naturale, tendinTele lor puternice către astfel de conduite pot fi înTelese
în acest context. Pe scurt, remarcă Mitrofan, ele sunt acum parte a naturii biologice mostenite.

2. Agresivitatea este un răspuns la frustrare. Cei care susTin această afirmaTie,


observă Mitrofan, pleacă de la convingerea că agresivitatea este determinată de condiTiile
externe. Ipoteza frustraTie-agresivitate face parte din categoria teoriilor stimulării sau
provocării agresivităTii, teorii care capătă tot mai mult sprijin din partea unor psihologi.
Aceste teorii sugerează faptul că agresivitatea - mai exact, conduitele agresive - s-ar
origina în special într-o stimulare sau provocare externă (drive) în a răni sau prejudicia pe
altul.
În acest sens, cea mai populară si mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate,
formulată de John Dollard si alTi colegi de la Yale University. Blocarea căii de atingere a
unui scop creează frustrări care, la rândul lor, se constituie în sursă de manifestare a
agresivităTii.
Agresivitatea este o reacTie la evenimentele aversive. Este vorba de punctul de vedere
cognitiv neoasociaTionist (Berkowitz, 1984), conform căruia, după cum remarcă Mitrofan,
există o relaTie între afectele negative si agresivitatea deschisă. De fapt, după cum sugerează
această teorie, expunerea la evenimente aversive (pe care preferăm să le evităm) generează
afecte negative (sentimente neplăcute). Aceste sentimente, la rândul lor, activează automat
tendinTele către agresivitate si luptă.
Agresivitatea este un comportament social învăTat. Această poziTie, ne aminteste
Mitrofan, este legată in special de numele lui Albert Bandura (1986), care formulează teoria
învăTării sociale a agresivităTii. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învaTă prin
mai multe modalităTi, si anume: direct, deci prin învăTare directă (prin recompensarea sau
pedepsirea unor comportamente); prin observarea si imitarea unor modele de conduită ale
altora, mai ales ale adulTilor.

4. ModalităTi de prevenire si reducere a agresivităTii

Agresivitatea este rezultatul unor multiple influenTe, printre care evenimentele externe
(de exemplu, provocare, frustrare), cogniTii privind aceste evenimente (atribuiri, amintiri,
scenarii), sau diferenTe diferenTe individuale. Rezultă de aici faptul că agresivitatea nu este
un răspuns automat, programat si, prin urmare, agresivitatea poate fi prevenită sau cel puTin
redusă.
Cel mai frecvent întâlnite măsuri în acest sens par a fi cele inventariate de Petru IluT:
1. de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole
sportive etc.;
2. consumarea tendinTei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată
de S. Freud);
3. angajarea în acTiuni violente efective, dar fără consecinTe antisociale (practicarea
unor sporturi, agresivitate faTă de obiecte neînsufleTite), idee anticipată deja de
Platon.

O altă cale de reducere a agresivităTii, folosită din cele mai vechi timpuri si în cele mai
diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării
agresivităTii, în vederea sancTionării acesteia si, totodată, cu intenTia clară de a preveni
repetarea actelor de violenTă. Pedepsele pot fi instituTionalizate (cum ar fi cazul sancTiunilor
juridice) si neinstituTionalizate (cum ar fi cele din cadrul familiei), în ce măsură pedeapsa
aplicată previne reiterarea comportamentului agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este
un exemplu clar al esecului programului de recuperare bazat pe pedeapsă.
Pentru ca pedeapsa să fie eficientă, trebuie să fie îndeplinite câteva condiTii si anume:
1) pedeapsa trebuie să fie promptă - trebuie să urmeze cât mai repede posibil agresivităTii;
2) trebuie să fie intensă - adică să aibă o magnitudine suficientă pentru a fi înalt aversivă
pentru cei care ar putea să o primească;
3) trebuie să fie probabilă - probabilitatea ca ea să urmeze acTiunile agresive trebuie să fie
destul de mare.
O altă cale de reducere a agresivităTii o constituie reducerea efectelor învăTării
sociale. După cum demonstrează teoriile învăTării sociale (Bandura, 1986), comportamentul
agresiv se imită si se învaTă. Deci pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziTii
comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită
agresivă.

Si alte tehnici pentru reducerea agresivităTii pot fi menTionate:

1. expunerea la modele nonagresive; persoanele expuse la asemenea modele au


demonstrat mai târziu niveluri mai scăzute ale agresivităTii, chiar dacă erau provocate
;
2. formarea deprinderilor sociale; există persoane care nu stiu cum să ofere un eventual
feedback altor persoane (de exemplu, critica), iar modul în care o fac provoacă
supărarea si enervarea partenerilor. De asemenea, ei nu stiu să-si exprime dorinTele
faTă de alTii, au un stil abraziv de autoexprimare si sunt insensibili faTă de stările
emoTionale ale altora. Desigur, învăTarea si formarea unor deprinderi sociale ar
reduce foarte mult incidenTa agresivităTii;
3. răspunsuri incompatibile: starea afectivă pozitivă ca mijloc de reducere a supărării;
această tehnică se bazează pe principiul: este imposibil să te angajezi în două
răspunsuri incompatibile sau să trăiesti simultan două stări emoTionale incompatibile.
Concret, când unor persoane supărate li se induc reacTii sau stări emoTionale
incomaptibile cu supărarea sau agresivitatea (de exemplu, empatie, umor etc.), acestea
vor arăta niveluri reduse ale agresivităTii
Această reducere se produce deoarece emoTiile pozitive, determinate de asemenea
reacTii, reduc intensitatea emoTiilor negative ce provin din frustrare sau enervare. Si în
urma instalării stărilor emoTionale pozitive se reduc nivelurile foarte înalte ale provocării
asociate cu supărarea extremă.

Curs 12

Comportamentul prosocial este definit oarecum diferit în lucrările de specialitate. Mai


mult, unii autori de referintă preferă să utilizeze termenii „altruism" „comportament de
ajutorare" sau „actiune socială pozitivă" în locul celui de „comportament prosocial sau alături
de acesta.

Comportamentul prosocial se defineste prin aceea că este orientat spre ajutorarea,


protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fără asteptarea unei recompense
externe.
Sunt mentionate frecvent două conditii necesare si suficiente pentru identificarea
comportamentelor prosociale:
1) intentia de a ajuta alte persoane si libertatea alegerii,
2) acordarea ajutorului în afara obligatiilor profesionale la care uneori se adaugă si o a
treia: în afara intentionalitătii si absentei obligatiilor de serviciu, comportamentul să
fie realizat fără asteptarea recompenselor externe.

Se considera ca altruismul nu constituie decât o subspecie a comportamentului


prosocial, care trebuie înteles ca fiind acel comportatnent intentionat, realizat în afara
obligatiilor de serviciu si orientat spre sustinerea, conservarea si promovarea valorilor sociale.
Nu orice comportament cu consecinte pozitive în plan axiologic poate fi caracterizat
ca prosocial. El trebuie să fie intentionat,realizat în mod constient.

Teorii explicative ale comportamentului prosocial

Referitor la comportamentul prosocial s-au conturat trei tipuri de teorii:


1. sociologice (teoriile normative),
2. psihologice (teoriile învătării, cost-beneficu, a afectelor, a stimei de sine) si
3. biologice (sociobiologia).

1. Teoriile sociologice.

Oamenii îsi acordă reciproc ajutor deoarece în procesul socializării am învătat că


„prietenul la nevoie se cunoaste" si ne comportăm ca atare, fără a urmări vreo recompensă
exterioară. Pur si simplu simtim că nu putem proceda altfel. Ne considerăm obligati să
acordăm ajutor cu atât mai mult cu cât cei care au nevoie de el sunt mai dependenti de noi.
În primul rând, ne ajutăm copiii când sunt de vârstă mică, dar si după aceea. Sotia,
părintii in vârstă, rudele, prietenii, colegii, vecinii, persoanele necunoscute beneficiază de
ajutorul nostru în măsura în care percepem dependenta lor de noi.
În astfel de situatii, functionează asa-numita normă a responsabilitătii sociale. Ne
subordonăm ei nu pentru a fi recompensati, ci pentru că ne simtim satisfăcuti când atingem
standardele morale interne.
În afara normei responsabilitătii sociale acordarea ajutorului mai este reglementată si de
norma reciprocitătii: când cineva te ajută, trebuie să răspunzi în acelasi fel. Norma
reciprocitătii functionează cu precădere în grupurile mici, în colectivitătile izolate, în micile
orăsele. Ea este intim legată de principiul echitătii: în relatiile interpersonale fiecare asteaptă
să primească beneficii proportional cu ceea ce a investit.
Norma reciprocitătii se aplică în functie de circumstante: dacă cel care primeste ajutorul
percepe intentionalitatea actului, dacă evaluează corect proportionalitatea dintre costul
ajutorului si resursele persoanei care îl oferă, atunci probabilitatea de a apela la norma
reciprocitătii creste. S-a constatat că norma reciprocităŃii se aplică mai frecvent între
persoane cu acelasi status socio-economic, că persoanele cu stimă de sine mai redusă nu
urmăresc reciprocitatea.

Teoria învătării sociale poate explica si ea, într-o anumită măsură, emergenta
comportamentului prosocial, atât prin persuasiune, cât si prin învătare observatională. Cererea
ajutorului a fost studiată din punctul de vedere al caracteristicilor mesajului.
Remarca lui Seneca de acum două mii de ani pare a fi valabilă si azi: omenirea nu a
învătat nici să ceară, nici să ofere ajutor. Modul în care se solicită ajutorul influentează
realizarea efectivă a comportamentului prosocial. Cerut cu prea multă insistentă, ultimativ,
ajutorul întârzie sau nu se mai oferă deloc.
Studiile experimentale au arătat că moderatia în solicitarea ajutorului este mai eficientă
decât insistenta
.
2. Teorii psihologice

In cadrul acestora, teoria cost-beneficiu. deschide o perspectivă inedită în explicarea


comportamentului prosocial. Această teorie este în consonantă cu teoria echitătii, întemeiată
pe următoarele teze: oamenii tind să mentină echitatea în relatiile interpersonale, pentru că
relatiile inechitabile produc disconfort psihic.
Analiza cost-beneficiu se concentrează pe cea de-a doua teză a teoriei echitătii, pe raportul
dintre ceea ce dă (costul actiunii) si ceea ce primeste (beneficiu) o anumită persoană.
Prin cost se întelege o gamă largă de factori de natură materială, financiară, dar si
ideală, psihică: consumarea unor bunuri materiale, cheltuirea unor sume de bani, ocuparea
timpului, efortul fizic. oboseala psihică, depresia, durerea, tristetea, pierderea stării de
sănătate, primejduirea
vietii.
Asemănător, beneficiul include atât recompensele externe (bani, stima celorlalti,
ajutorul reciproc etc.), cât si recompensele interne (sporirea stimei de sine, satisfactie,
dobândirea sentimentului competentei s.a.m.d.).
Analiza cost-beneficiu stipulează că îi vom ajuta pe altii dacă apreciem că beneficiul
va depăsi costul implicat de ajutorul dat.
De altfel, si bunul simt ne spune că oamenii sunt mai dispusi să ofere când nu li se
pretinde prea mult decât atunci când trebuie să facă eforturi deosebite pentru a acorda ajutor.
Trebuie să facem însă distinctie între costul real si costul antecalculat (perceput) al
ajutorului. Experienta trecută ne permite să evaluăm costul real al comportamentelor noastre
si ne ajută să anticipăm costurile viitoarelor noastre actiuni.
Factorii situationali si de altă natură pot introduce corectii serioase, astfel că uneori
anticipăm un cost disproportionat de ridicat fată de costul real.In astfel de cazuri, tendinta de
a-i ajuta pe cei în suferintă este mai scăzută. Se au in vedere atât costurile materiale, cât si,
mai ales, costurile morale: pierderea stimei de sine, a prestigiului în fata celorlalti etc.
Oamenii sunt mai putin dispusi să-i ridice de pe trotuar pe cei „doborâti" de băutură,
să-i însotească pe nevăzători, să-i sprijine pe cei oribil mutilati, pentru că îsi închipuie un cost
prea ridicat al ajutorului, si anume diminuarea prestigiului lor prin asocierea cu astfel de
persoane. Asa se face că îi ocolim tocmai pe cei care au cel mai mult nevoie de ajutor, în
încercarea de a-i ajuta pe altii putem să esuăm, să ajungem într-o situatie la fel de dificilă,
dacă nu mai critică decât cea a victimei. Un înotător mediocru va evita să se arunce în apă
pentru a salva o persoană în pericol să se înece.
Toate aceste constatări, care probează faptul că ajutorul dat depinde de costul real sau
antecalculat au nu numai valoare explicativă, dar si profunde semnificatii formative: putem
spori frecventa comportamentelor prosociale mărind competenta oamenilor, învătându-i cum
să acorde ajutor, sprijinindu-i să cunoască terenul s.a.m.d.
Explicatia afectivă bazată pe influenta emotiilor si sentimentelor în producerea
comportamentelor prosociale, completează explicatiile de tip cognitivist. Cercetătorii s-au
întrebat: Când se acordă mai mult ajutor? Când suntem bucurosi sau când suntem tristi ? Cele
mai multe cercetări au pus în evidentă o corelatie directă între stările afective pozitive
(bucurie, optimism, sentimentul succesului etc.) si frecventa comportamentelor prosociale.
O stare afectivă pozitivă ne face să evaluăm mai generos resursele de care dispunem,
ne determină să fim mai atenti la tot ce ne înconjoară, ne sporeste încrederea în noi însine si în
capacitatea noastră de a-i ajuta pe altii, într-adevăr, bucuria îl deschide pe om spre lume;
tristetea îl face să se închidă în sine. Este suficient numai să sugerăm oamenilor că au succes;
este de ajuns să-i punem să citească o listă de cuvinte afectogene pozitive si disponibilitatea
prosocială va spori.

3. Teoriile biologice

Incearcă să explice comportamentul prosocial prin factori genetici, în cadrul acestor


teorii, un loc central ocupându-l sociobiologia, care îsi propune să studieze sistematic bazele
biologice ale tuturor comportamentelor sociale, la animale si la om, într-o perspectivă
evolutionistă.
Sociobiologii consideră că altruismul are o bază genetică: pentru a asigura ameliorarea
reprezentării genelor sale, individul se identifică apartenentei proprii si este obligat să acorde
ajutor altora, în functie de gradul de rudenie. De aceea fratele este ajutat mai mult decât un
văr.

Intr-o societate bazata pe concurenta altruismul nu trebuie sa fie privit ca un


comportament deviant. Altruismul este calitatea de a actiona dezintresat pentru binele
celorlalti oameni.

Omul se caracaterizeza essential prin comportamentul de ajutorare a semenilor.


Omporatmantul prosocial este orientat spre ajutoararea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea
celorlalte persoane fara a astepta o recompensa.

Curs 13

Metode si tehnici de cercetare in psihologia sociala

Principalele metode utilizate sunt: obsevatia, ancheta, experimental, studiul de caz,


metoda cercetarii, etc.

Ancheta este o metoda de cercetare a psihologiei sociale bazata pe corelarea datelor


de la un esantion ales dintr-o populatie mai larga in scopul prelucrarii lor si generalizarii
rezultatelor.

Etapele anchetei:

1. Identificarea problemei, formularea ipotezei de cercetat


2. Operationalizarea conceptelor – transformarea unui concept in indicatori direct
ooservabili, trecuti in prealabil prin seria intreaga
3. Esantionarea – selectia subiectilor; refleta la scara proprietatile populatiei din
care a fost extras
4. Desfasurarea propriu zisa a colectarii – masurarea si interpretarea datelor,
redactarea raportului de cercetare, comunicarea rezultatelor

Chestionarul este un ansamblu de intrebari sistematizat si standardizat care permite


obtinerea utile pentru cercetare.

Interviul sau convorbirea intre doau persoane are scopul de a …..