METODE SI TEHNICI ALE SOCIOLOGIEI

Metodologia cunoasterii sociologice reprezinta o anumita modalitate de a

studia realitatea sociala, urmarind surprinderea esentei si particularitatilor
acesteia. Metodologia poate fi privita si ca o strategie a procedeelor
cercetarii stiintifice ca un ansamblu de reguli ale organizarii investigatiei, de
norme cu ajutorul carora metodele, procedeele si tehnicile sunt selectate si
articulate. Metodologia cuprinde inlantuirea unor verigi ca: metode, tehnici,
proceduri, menite sa contureze din realitatea sociala domeniul de studiu, sa-i
descopere insusirile si relatiile esentiale.

Metoda reprezinta ansamblul operatiilor intelectuale prin care sociologia

cauta sa obtina adevarul, sa-l demonstreze si sa-l verifice. Definirea metodei
ca un mod de a proceda, ca o cale de urmat pentru atingerea unui obiectiv
are in vedere totalitatea demersurilor materiale si intelectuale efectuate
pentru achizitio-narea, tratarea si verificarea datelor, deci, atat procesul de
cercetare, cat si cel de prelucrare a rezultatelor sale. Metoda poate fi privita
si ca un corp de principii sistematizatoare si precise, menite sa organizeze
cercetarea ca un program ce cuprinde o suita de operatii de efectuat pentru
investigarea obiectului. In felul acesta, metoda poate avea o valoare
normativa, elaborand prescriptii, reguli, norme privind cercetarea respectiva.

Tehnicile sunt procedee operatorii riguroase de descoperire, inregistrarea si manipulare a datelor,

adaptate unui anumit gen de probleme si fenomene, transmisibile si susceptibile de a fi aplicate
din nou in aceleasi conditii. In raport cu metoda, ele se situeaza la un nivel particular. In timp ce
metoda este o conceptie intelectuala care coordoneaza un ansamblu de operatii, tehnica se refera
la etapele unor operatii limitate, legate de elementele practice, concrete, adaptate unui scop
definit. Tehnicile sunt unelte de lucru, puse la dispozitia cercetarii, fiind selectionate, coordonate
si organizate de metoda in acest scop.

Procedurile sunt sisteme de operatii si modalitati de organizare a cercetarii, de culegere,

sistematizare si prelucrare a informatiei.

Considerand ca orice demers stiintific cuprinde, pe de o parte, cercetarea si observarea faptelor

iar, pe de alta parte, analiza sistematica a datelor, M. Duverger face o clasificare a metodelor si
tehnicilor folosite in sociologie in: tehnicile observatiei si tehnicile analizei sistematice. La
randul lor, tehnicile observatiei cuprind: 1) observatia documentara efectuata prin analiza
continutului; 2) observatia directa extensiva realizata prin esantionaj (sondaj) si prin interogare
(chestionar si ancheta); 3) observatia directa intensiva care foloseste interviul, testele, masurarea
opiniilor si atitudinilor, observarea-participare. Observatia extensiva se foloseste pentru studiul
marilor comunitati. Prin folosirea esantionului, observatia nu este prea aprofundata, este de
parere Duverger. Observatia intensiva este folosita pentru cercetarea micilor colectivitati si a
indivizilor. Observatia intensiva castiga in profunzime, dar pierde in extensiune. Tehnicile
analizei sistemice sunt: experimentul, metoda comparativa, tehnicile matematice si tehnicile
grafice1.

Alegerea metodelor si tehnicilor se face in functie de obiectul de studiu: individual, grupul sau
colectivitatea. M. Grawitz considera ca pentru studiul raporturilor individuale, cele mai potrivite
tehnici sunt interviul, testul, masurarea atitudinilor si schimbarilor prin scalare. Metodele si
tehnicile de studiere a grupurilor si colectivitatilor sunt: ancheta de teren, experimentul,
observatia, interviul, sondajul2

1 Metoda observatiei

Metoda observatiei folosita in sociologie capata anumite particularitati. Faptul social este unic si
istoric. „Orice fapt social este un moment al istoriei unui grup de oameni, el este sfarsitul si
inceputul multor serii”3. In timp ce stiintele naturii observa, de cele mai multe ori, fenomene
care, in aceleasi conditii, se repeta in mod identic, sociologia studiaza fapte care nu se reproduc,
niciodata, exact in acelasi fel. In sociologie, apar dificultatea de a generaliza si necesitatea de a
tine seama de factori istorici, generali, dar si de contexte particulare.

Faptele sociale se exprima in acte sociale, in conduite, in emotii, sentimente si reprezentari

colective. Acestea pot avea semnificatii diferite. Simpla observare a faptelor nu duce,
intotdeauna, la descoperirea motivelor actelor sociale.

In sociologie nu exista instrumente de masura ca in stiintele naturii. Adesea, observatorul este el

insusi un instrument si, astfel, se produce o interferenta intre personalitatea lui si rezultatele
observatiei. Este adevarat ca pot fi folosite magnetofoane sau alte instrumente de inregistrat, dar
acestea dau posibilitatea reproducerii sau extinderii observatiei, dar nu a aprofundarii sale.

Observatia in sociologie beneficiaza de existenta limbajului. Materialul oral sau scris poate fi
studiat si reflectiile asupra acestuia pot fi considerate unelte de cercetare.

Observatia poate avea diferite grade de organizare si sistematizare. Din acest punct de vedere se
disting observatia nesistematizata, observatie pregatita si observatia echipata. Observatia
nesistematizata presupune strangerea unui material care poate oferi, apoi, o orientare, o idee de
cercetare. Observatia pregatita este sistematizata. Cercetatorul culege date intr-un domeniu
stabilit dinainte. Observatia echipata presupune folosirea testelor si a observatiilor controlate, in
care observatorul poate vedea fara a fi vazut.

Observatia poate fi calitativa sau cantitativa. Observatia calitativa este folosita: cand se limiteaza
la o descriere sau cand vizeaza o analiza pur calitativa; cand se studiaza un fenomen complex de
la care pornind se construieste un concept abstract (spiritul capitalismului al lui Max Weber);
cand se pregateste o observatie cantitativa; cand se pregateste o generalizare, pornind de la
analiza aprofundata a unei situatii (studiul repercusiunii somajului sotului asupra familiei)4.
Observatia cantitativa este folosita atunci cand se doreste inlocuirea, cu rezultate precise, a
impresiilor subiective sau cand pare posibila o generalizare statistica.
2 Experimentul

Din multitudinea definitiilor date experimentului, C. A. Moser se opreste la trei: a

lui Jahoda „un mod de a organiza obtinerea dovezilor ca o ipoteza poate fi testata”, a
lui Greenwood „proba unei ipoteze care cauta sa uneasca doi factori intr-o relatie cauzala printr-
un studiu al situatiilor contrastante, ai caror factori au fost controlati cu totii, cu exceptia unuia
care ne intereseaza si care este ori cauza ipotetica, ori efectul ipotetic”, a
lui Festinger „observarea efectului actiunii unei variabile independente asupra unei variabile
dependente in conditii controlate”5. In sociologie este preferata aceasta ultima definitie, cauza
fiind variabila independenta, iar efectul, variabila dependenta.

Experimentul se poate desfasura in laborator sau pe teren. Pentru a avea loc un experiment,
trebuie sa se stabileasca, mai intai, un plan. Se emite o ipoteza in legatura cu o problema.
Experimentul evidentiaza adevarul sau falsitatea ipotezei.

M. Grawitz da exemplul unui experiment efectuat de un grup de cercetatori de la

Universitatea din Michigan, condus de French. El a observat ca echipele de muncitori care au
cel mai mare randament sunt acelea in care autoritatea se exercita in mod democratic. Si-a pus
intrebarea care este cauza si care efectul. Atitudinea maistrului este variabila independenta
principala care se compune din mai multe variabile independente: gradul de rigoare a
supravegherii in corelatie cu disciplina, atentia maistrului acordata trebuintelor lucratorilor,
modul in care el ii face sa participe la decizii sau la activitatea atelierului. Randamentul
muncitorilor este variabila dependenta. Ancheta, doar, evidentiaza acesti factori. Experimentul
permite manipularea variabilei independente – comportamentul maistrului – si analizarea
rezultatelor6.

In cadrul experimentului, se aleg doua grupuri: un grup experimental A si un grup de control C.

Asupra grupului A intervine variabila masurabila x. Se observa ambele grupuri. Daca ipoteza
este exacta, fenomenul z, legat de variabila x, va fi prezent in A si absent in C. Reiese ca x  este
cauza, iar z  este efectul.

Exista mai multe tipuri de experiment. Schema „inainte-dupa” presupune ca grupul experimental
este observat inaintea introducerii variabilei si dupa. Se studiaza evolutia grupului sub influenta
variabilei. Inconvenientul consta in faptul ca daca se repeta experienta, subiectii sunt preveniti
asupra scopului ei si-si modifica reactiile. Intre doua experiente pot aparea si interventii
exterioare care modifica atitudinea subiectilor. Nu se foloseste un grup de control.

In schema „numai dupa”, grupul experimental poate sa nu observe ca a fost introdusa o variabila
sau poate sa nu fie la curent ca este expus unui experiment. Exista si un grup de control identic
pentru a se face comparatii.

Schema „inainte-dupa cu grupuri de control” imbina avantajele celor doua modalitati anterioare.
Se masoara ambele grupuri – experimental si de control – inainte si dupa actiunea variabilei
independente.7
Experimentul „ex post facto” are doua variante. In prima, se face o comparatie intre cele doua
sau mai multe grupuri. Unul din grupuri a fost expus, in trecut, actiunii variabilei independente.
Se compara incidenta variabilei dependente in cele doua sau mai multe grupuri. Este schema de
la cauza la efect. A doua

varianta presupune efectuarea comparatiei intre grupuri care difera in privinta variabilei
dependente. Se cauta, in trecut, explicatiile posibile ale diferentei. Este schema de la efect la
cauza.

Experimentul permite controlarea anumitor variabile si manipularea altora. Validitatea

experimentului ridica unele probleme. Deoarece cadrul de laborator este artificial, se pune
problema daca exista identitate intre comportamentul subiectilor in laborator si cel din viata. A
doua problema se refera la faptul – daca indivizii care se ofera voluntar pentru experiment sunt
reprezentativi pentru ansamblul grupurilor sociale. A treia problema se refera la semnificatia
rezultatului experientei in laborator – daca poate fi generalizata la alte grupuri, daca poate fi
transpusa in viata. Situatia din laborator este artificiala si nu se poate substitui observatiilor
situatiilor reale. Experimentul este posibil numai in anumite domenii si nu aduce o proba
definitiva8.

Experimentul pe teren este posibil destul de rar. Efectul de feed-back, manipularile pe care le
necesita experimentul pot perturba mediul in car traiesc indivizii. Moser ridica problema
dificultatilor efectuarii experimentului pe teren. Daca un economist, spune el, este consultat de
guvern in problema majorarii ratei de scont, el nu poate experimenta, deoarece unitatea asupra
careia s-ar face experimentul este o tara si ea se prezinta ca un tot indivizibil. „Chiar daca s-ar fi
putut pregati un experiment satisfacator de majorare a ratei de scont, odata ce scontul s-ar fi
modificat, numeroase schimbari consecutive nu ar fi putut fi anulate. Economistul nu poate pune
la baza politicii rezultate experimentale, deoarece pentru a efectua un experiment el a trebuit in
prealabil sa schimbe politica. Orice viitor experiment sau orice schimbari de politica vor avea ca
punct de plecare conditii diferite. Pentru majoritatea problemelor sociologice este caracteristica
inseparabilitatea dintre experiment si o schimbare politica, astfel incat experimentul devine o
modalitate de a organiza lucrurile si nu numai de a testa ipoteze”

Un experiment posibil si care nu ridica probleme de ordin moral poate fi cel in care o casa de
publicitate vrea sa testeze efectul unui afis referitor la o marca de pasta de dinti. Ea va raspandi
afisul intr-un oras si va compara reactia de cumparare a publicului din acest oras cu aceea din alt
oras unde nu a fost expus afisul.

3 Ancheta sociala

Ancheta sociala este o metoda care studiaza o colectivitate in contextul sau social, un grup in
mediul in care traieste, spre exemplu un serviciu administrativ, un grup de munca, un grup
sportiv.
Clasificarea anchetelor sociale se face in functie de diferite criterii: portiunea de teren supusa
cercetarii si gradul de precizie a masurarii. Se recomanda ca dimensiunile grupului de cercetat sa
nu fie prea mari, sa se limiteze obiectivele si aria geografica. Totusi, arata M. Grawitz, exista si
doua situatii extreme: „area studies” si studiul de caz. Pentru „area studies” se formeaza o echipa
compusa din specialisti ai diferitelor discipline. Se studiaza o regiune, o tara sau mai multe.
Studiul de caz presupune culegerea unui maximum de informatii despre un subiect precis si
limitat.

Precizia masurarii depinde de scopul urmarit, de natura problemelor si de mijloacele folosite

pentru a le obtine. Din acest punct de vedere, exista trei categorii de anchete: de explorare, de
analiza sau diagnostic si experimentale, sustine M. Grawitz10.

Anchetele de explorare nu sunt determinate de o ipoteza precisa si raman descriptive. Prin aceste
anchete se colecteaza datele care sunt alese si organizate, permitand desfasurarea etapelor
ulterioare ale cercetarii. Anchetele de explorare permit descoperirea unor factori importanti,
activi, a unor caracteristici ale fenomenelor, a unor variabile cu un anumit rol. Materialele culese
pot fi clasificate in diferite categorii dupa asemanarile dintre ele. Clasificarea poate fi un punct
de plecare pentru gasirea unor explicatii. Celelalte tipuri de anchete vor evidentia relatiile care
unesc fenomenele si variabilele.

Anchetele de analiza sau diagnostic au un scop precis. Ele nu urmaresc doar sa explice ceea ce se
petrece pentru a elabora o teorie generala, ci cauta sa descopere cauza unei situatii pentru a o
remedia. Ele cauta un raspuns la o problema practica. Astfel, pentru a explica nemultumirea
muncitorilor dintr-un atelier, se analizeaza diversi factori, se precizeaza o serie de variabile care
pot interveni: conditii de munca, salarii, tip de conducere Cercetarea lui Mayo referitoare la
influenta diferitelor moduri de remunerare si a unor factori fizici si sociali asupra productivitatii
muncii este o ancheta de explorare sau de diagnostic.

Anchetele experimentale au ca scop verificarea ipotezelor emise. Experimentul pe teren se

practica mai rar. Are scopuri limitate si este riguros in desfasurarea sa.

Dupa Moser, clasificarea anchetelor, poate fi facuta in functie de scop, obiect, cuprindere si sursa
de informatie.

Anchetele descriptive au scopul de a oferi o informatie cuiva. „Acest cineva poate fi un organ de
stat care doreste sa stie cat cheltuiesc oamenii pentru hrana, un concern pe care-l intereseaza sa
afle ce fel de detergenti folosesc oamenii, un institut de cercetare care studiaza locuintele
pensionarilor de varsta”11. Si pentru sociolog, unele anchete au un scop descriptiv. El poate
urmari informatii de tipul: cum isi cheltuiesc veniturile familiile de marime, compozitie si
situatie sociala diferite, cum reactioneaza oamenii la campaniile pentru cresterea productivitatii.

Anchetele explicative au ca scop explicarea raportului dintre anumite variabile. Ele pot testa o
anumita ipoteza sau pot evalua influenta exercitata asupra unui fenomen de diferiti factori.
Moser considera ca, din perspectiva continutului, anchetele cerceteaza felurite aspecte ale
comportamentului uman. El distinge patru mari tipuri de probleme studiate prin anchete:
caracteristicile demografice ale unui grup de oameni, mediul lor social, activitatile lor, opiniile si
atitudinile lor. In componenta caracteristicilor demografice intra: structura familiei si a
gospodariei, statutul matrimonial, varsta. Mediul social se refera la ocupatie, venit, conditii de
locuit, servicii sociale. Activitatile oamenilor se refera la folosirea timpului liber, la obisnuinta de
a calatorii, la lectura ziarului. Anchetele de opinie vor analiza atat opiniile, cat si atitudinile
oamenilor.

Cuprinderea unei anchete se poate referi la cateva persoane sau la o populatie numeroasa. Spre
exemplu, populatia birourilor dintr-o cladire sau populatia unui birou, populatia persoanelor care
merg la lucru cu metroul sau populatia celor care merg cu masina personala. Tehnicile prin care
se recolteaza datele sunt: observatia, chestionarele postale si interviurile personale.

Orice ancheta trece prin etape preliminare si etape terminale. Etapele preliminare constau in:
stabilirea obiectivului, constituirea obiectului, stabilirea criteriilor si definitiilor, emiterea unor
ipoteze, alegerea variabilelor. De stabilirea scopului depind toate demersurile ulterioare ale
anchetei. Alegerea populatiei de studiat, a mijloacelor si tehnicilor de cercetat este dependenta de
obiectivul anchetei. Obiectul trebuie decupat din realitatea in care este inclus, astfel incat sa se
detaseze un ansamblu de fapte care se presupune ca sunt in relatie. Elementele care se vor
cerceta trebuie definite, stabilindu-se daca se va face doar o descriere sau se vor face masuratori.
Este necesara emiterea unor ipoteze verificabile si obtinerea unor rezultate generalizabile, adica
avand o deschidere vasta. Nu trebuie sa se faca generalizari pripite in cazul unei situatii
particulare. Dar trebuie studiati factorii generali legati de situatia particulara pentru a trage
concluzii mai largi. „Anchetatorul experimentat se situeaza totdeauna pe acest dublu nivel:
studiul cazului particular reasezat intr-un context general”12. Pentru ca ipoteza sa fie verificabila
trebuie ca variabilele studiate sa fie in numar suficient de mare.

Analiza si interpretarea rezultatelor este un stadiu important al anchetei. In analiza calitativa se

poate manifesta „observatia surprinzatoare” care ridica noi probleme sau releva fenomene
interesante. Astfel, Mayo, despre care am vorbit, a observat ca factorii fizici – iluminatul,
pauzele – nu influenteaza cresterea productivitatii. Ipoteza cercetarii a fost contrazisa. Dar
ancheta a permis descoperirea importantei grupului informal format in interiorul grupului formal
de munca. Analiza observatiilor calitative, evidentiind anumite corelatii intre un numar mic de
variabile, poate sugera raporturi de la cauza la efect sau poate propune explicatii mai generale,
sub forma unor teorii limitate. C. Wright Mills a explicat comportamentul „gulerelor albe” prin
raportare la statusul social.

Analiza materialului obtinut din anchete cantitative poate avea aspecte diferite. Prezentarea
cuantificata a rezultatelor poate fi o simpla descriere statistica: distributia pe varste, procentul
unui anumit tip de profesie. Daca scopul anchetei consta in extinderea asupra unei populatii a
rezultatelor obtinute pe un esantion, atunci problemele sunt de natura statistica. Se va analiza in
ce conditii extensia este justa si legitima. Generalizarile se vor face prudent13.

Ancheta sociala poate fi folosita in cercetarea pietei. Se studiaza obisnuintele de cumparare ale
oamenilor si opiniile lor despre anumite marci de bunuri de consum. Fiind informatii prin
rezultatele anchetelor, fabricantii afla „ce tipuri de oameni cumpara sau nu produsele lor, ce
gandesc acestia despre calitatea, prezentarea si pretul produselor, precum si cum se schimba
atitudinea cumparatorilor”14. Cunoasterea acestor probleme este necesara pentru dirijarea
reclamei. Se cerceteaza eficienta relativa a mai multor variante de reclama, alegandu-se forma
cea mai buna. Se cauta cel mai adecvat spatiu pentru amplasarea reclamei. In acest sens, se
cerceteaza anchetele asupra lecturii presei si cele privind audienta diferitelor emisiunii de
televiziune. In cele mai citite ziare si in emisiunile de televiziune cu cea mai mare audienta, isi
vor plasa firmele reclamele pentru produsele lor.

Se pot organiza anchete pentru a studia viata urbana, viata rurala, cheltuielile de familie,
alimentatia. Referitor la viata urbana, se pot studia, prin ancheta, structura sociala intr-un oras
comercial sau organizarea sociala a unui oras oarecare. Ancheta referitoare la cheltuielile de
familie poate imbina tehnica interviului cu aceea a chestionarului. Operatorul intervieveaza un
membru al gospodariei despre compozitia acesteia,

despre conditiile de locuit si despre cheltuielile necesare. Datele despre cheltuielile personale se
obtin prin chestionar. Se poate studia si distributia veniturilor si cheltuielilor inauntrul familiei.

Prin ancheta pot fi analizate relatiile umane in industrie, precum si deplasarile oamenilor spre
locul de munca si inapoi.

In ancheta de explorare, care studiaza grupuri naturale mari (un sat) sau restranse (un atelier),
anchetatorul nu poate ramane, decat foarte rar, in afara grupului. In ancheta de diagnostic,
observatorul ramane in afara grupului.

Prezenta unui strain in activitatea unui grup este mai putin tolerata decat intrebarile sale intr-un
interviu de o ora. O ancheta de teren presupune o suplete in raporturile dintre cei observati si
observator. Observatii trebuie sa manifeste toleranta, sa-l ajute pe observator.

Rezolvarea problemei prezentei observatorului in grup depinde de personalitatea acestuia si de

necesitatile anchetei. Unii anchetatori se prezinta membrilor grupului, le explica motivele
cercetarii, altii nu explica. Unii sunt activi, chiar daca activitatea lor influenteaza mediul cercetat,
altii prefera sa treaca neobservati. Necesitatile anchetei se refera la genul de grup anchetat, la
tipul de probleme. In unele cazuri, doar prezenta observatorului, considerat participant, poate
permite, fara a perturba grupul, observarea manifestarilor acestuia. In alte cazuri, observatorul
trebuie sa dea dovada de neutralitate sau sa ramana in afara grupului, reducand, la minimum,
raporturile cu cei observati. Sociologii disting ancheta in care observatorul este si participant de
ancheta bazata pe participantii deveniti observatori.

Ancheta observare-participare presupune faptul ca observatorul se integreaza in grup, uita ca este

observator si devine un membru al acestuia. Observatorul nu trebuie sa le lase membrilor
grupului impresia ca are o autoritate, nu trebuie sa dea ordine sau sfaturi, nu trebuie sa se impuna
in conversatii. El nu trebuie sa se arate preocupat de ceea ce se face. Trebuie sa aiba un aer
natural, sa respecte regulile grupului si sa nu se izoleze. Exista diferite grade de participare. Daca
participantul se identifica prea mult, el risca sa fie de partea cuiva sau sa tina, succesiv, seama de
parerea diferitelor grupuri si sa piarda increderea tuturor. Daca ramane neutru, abtinandu-se sa
emita judecati morale si se conformeaza, fara a exagera, normele grupului, atunci prezenta sa va
fi mai bine tolerata. Durata participarii observatorului la activitatea grupului are importanta.
Cercetatorul trebuie sa traiasca in grup mai multa vreme pentru a-l intelege si pentru ca membrii
acestuia sa se obisnuiasca si sa-i tolereze prezenta. Inconvenientul unei participari prea lungi este
ca participantul se obisnuieste cu modul de a trai si actiona al grupului. Observatorul risca sa nu
mai puna intrebarile necesare, sa nu mai faca observatii pertinente. Este bine sa plece pentru
cateva zile din grup. La intoarcere poate privi lucrurile cu alti ochi. Natura grupului influenteaza
optiunea pentru un tip de ancheta sau altul. Este mai usor, pentru un observator, sa participe la
viata unui sat sau a unui grup de muncitori, decat sa fie acceptat, ca participant, la activitatea
unui consiliu de administratie.

Cand anchetatorul nu poate patrunde in grup, atunci el apeleaza la participantii observatori, adica
la anumiti membri ai acestuia, care accepta sa dea informatiile cerute. Exista riscul ca acestia sa
nu fie prea obiectivi. Totusi, este posibil ca participantii observatori sa accepte sa se supuna
rigorilor unei cercetari stiintifice.

In privinta sistematizarii observatiilor exista deosebiri intre ancheta de explorare si ancheta de

diagnostic. Ancheta de explorare se poate prezenta intr-o forma nesistematizata, necodificata
anterior. „Complexitatea si imprevizibilitatea comportamentelor grupului in viata cotidiana,
dificultatea de a reduce procesul dinamic, interactiunile la un aspect cantitativ, toate acestea
contribuie la folosirea, destul de rar, a unor categorii prestabilite precis”15. In anchetele de
diagnostic, ipotezele fiind deja emise, materialul de observat fiind selectionat, se pot evalua
factorii si, daca este posibil, se masoara variabilele. Observatiile vor fi asezate intr-un sistem
prestabilit de categorii, definite in acelasi fel de catre toti anchetatorii, iar rezultatele se exprima
intr-un mod cantitativ si sistematizat. Totusi, exista tendinta, in oricare tip de ancheta, de a
organiza observatia, de a ordona elementele pentru a le face comparabile si a permite
generalizari. Se distinge observatia calitativa de cea cantitativa.

In observatie calitativa, nivelul rigorii acesteia depinde de obiectivul anchetei, de posibilitatea de

a stabili dinainte categoriile. Pentru aceasta este necesara cunoasterea domeniului de studiat.
Categoriile sunt mai mult sau mai putin precise si previzibile. Daca se efectueaza o ancheta de
explorare intr-o comunitate mare, se va observa totalitatea sistemului social: institutiile, relatii,
ritualuri. Daca se observa o comunitate restransa – un grup corporativ, un atelier -, se vor urmari:
structura, functionarea, raporturile ierarhice. Daca se studiaza un domeniu foarte limitat, spre
exemplu, procesul luarii deciziilor intr-un grup al tinerilor agricultori, atunci tipurile de
comportament ce trebuie observate sunt stabilite dinainte, sistematizarea fiind usor de realizat.
Categoria desemneaza o clasa data de fenomene in care se pot aranja comportamentele studiate.
Daca se studiaza procesul luarii deciziilor , intr-un grup restrans, atunci categoriile vor fi:
cautarea informatiilor, propunerea solutiei, opozitia sistematica.

O alta problema ridicata de observatia calitativa se refera la modul descoperirii faptelor

revelatoare. Nimic nu indica observatorului care sunt criteriile semnificative. Intr-o ancheta de
explorare, ele sunt necunoscute. Cercetatorul se poate documenta dinainte cu privire la
compozitia populatiei: varsta, sex, nivel de viata, nivel de instructie, venit, numar de televizoare
si de masini de spalat. Pe baza acestor date, se pot emite unele ipoteze referitoare la modul in
care membrii comunitatii isi resimt problemele si incearca sa le rezolve. „Nici o tehnica nu poate
da o certitudine, ci numai cunoasterea domeniilor analoage, experienta si reflectia pot orienta
observatorul spre descoperirea a ceea ce este important si semnificativ”16

Observatia cantitativa, sistematizata s-a manifestat, mai intai, in laboratoarele psihologice. Ea a

fost preluata de anchetele de teren. „Dar situatia mai complexa a vietii reale pune probleme
dificile pentru unitatile de comportament si criterii semnificative”17. Observatia sistematizata
poate fi organizata pe teren, doar limitand manifestarile ce trebuie retinute, in functie de un
obiectiv precis. Se folosesc categoriile si scarile care au tendinte cantitative. Comportamentul
poate fi introdus intr-o categorie sau poate fi clasat pe o scara. Dificultatea consta in specificarea
dimensiunilor (pentru scara) si a criteriilor (pentru categorii).

Materialul cules in cadrul anchetei trebuie analizat si interpretat. Se stabileste pentru toate
variabilele distributia frecventei lor. Intr-o ancheta cu obiectiv precis se prevad dinainte
categoriile. Intr-o ancheta de explorare, analiza unei parti a materialului se poate face pe masura
ce este obtinut. Este bine sa se noteze orice element legat de subiectul prevazut, deoarece se
poate intampla ca o variabila neprevazuta in planul initial sa fie irecuperabila. Se elaboreaza
anumite ipoteze. Acestea coordoneaza interpretarea. Ipoteza evita generalizarile pripite. Ea este o
explicatie si creeaza linii de legatura intre teorie si cercetarea practica.

Valoarea anchetelor de teren depinde de validitatea si fidelitatea tehnicilor observatiei. Acestea,

la randul lor, sunt diferite in observatiile calitative si in cele cantitative. Observatiile calitative
nesistematizate au avantaje si dezavantaje.

Superioritatea oricarei tehnici a observatiei consta in faptul ca este directa. Ea permite

constatarea evenimentelor pe masura ce se petrec in viata grupului si analizarea
comportamentului real al membrilor sai. Anumite detalii, ce nu pot fi obtinute prin chestionar sau
interviu, pot fi dobandite prin observatie.

Durata mai lunga a anchetei permite membrilor grupului sa se deprinda sa fie observati. Ei nu
sunt scosi din mediul lor ca in observatia din laborator sau in interviu. Traind in mijlocul
grupului, observatorul poate cunoaste rumorile, susotelile, normele grupului si atmosfera in care
el traieste. Observarea–participare permite cunoasterea contextului social in care traiesc membrii
unei comunitati.

Observatia calitativa nesistematizata are si inconveniente. Observatorul nu poate fi, in acelasi

timp, in toate locurile. Ii pot scapa anumite evenimente care se produc brusc. Informatiile
obtinute sunt mai putin standardizate decat raspunsurile la chestionar. Un inconvenient important
este acela ca ancheta este efectuata de o singura persoana si rezultatele depind de calitatile
acesteia. Validitatea si fidelitatea unei anchete calitative nesistematizate sunt greu de masurat.
Pentru a verifica ipotezele unei anchete calitative se pot organiza anchete de diagnostic sau
experimente.
Fidelitatea si validitatea observatiei cantitative sistematizate sunt mai usor de evidentiat.
Fidelitatea observatiei sistematizate se refera la acordul intre observatori, astfel incat ei sa nu
aprecieze acelasi comportament in mod diferit. Mai inainte, fiecare observator trebuie sa fie fidel
siesi, adica sa dea dovada de rigoare, sa respecte normele. Pentru a evidentia fidelitatea
observatorilor, se verifica daca acelasi comportament este inclus in aceeasi categorie sau in
categorii diferite. Sunt anumiti factori care influenteaza fidelitatea precum: precizia definitiilor
categoriilor, indicii de retinut, codajul stabilit anterior pentru manifestari”18.

Validitatea logica se refera la problema – daca observatiile masoara ceea ce trebuie sa masoare.
Se compara rezultatele observatiei cu cele ale unui interviu sau ale analizei documentelor.
Validitatea empirica se refera la intrebarea – daca observatiile permit o previziune. Daca
observatiile sunt corecte, atunci anumite previziuni privind comportamentul unor persoane sau
subgrupuri se pot manifesta in viitor.

4 Metoda monografica

Initiatorul metodei monografice in sociologie este Frédéric Le Play. El sustine ca pentru

„studiul raportului dintre institutii si societate, al modului de productie si al fizionomiei unei
institutii, nu este suficient sa faci teorii si sa tragi concluzii stand in birou, ci este necesar sa te
duci la fata locului sa observi si sa cunosti diferitele tipuri de grupari sociale care sunt tot atatea
cat si tipurile de productie. Trebuie vazut in ce masura se acorda munca de productie cu
conditiile locale si institutiile, iar la aceasta nu se poate ajunge empiric si deductiv, ci prin
observatia metodica si directa. Observatia nu se poate realiza decat prin studiile monografice
alcatuite in chip riguros”1 Intre 1830 si 1855, Le Play a strabatut Europa si Asia pentru a

culege observatii despre familii, alcatuind 300 de monografii despre acest grup social. Dar acest
studiu este redus de Le Play la analiza bugetului de venituri si cheltuieli al familiei de lucratori.

Munca lui Le Play a fost continuata de adeptii sai care au format o adevarata scoala
sociologica. Henri de Tourville a stabilit „nomenclatura sociala”, adica o lista de fapte care
trebuie observate in ordinea in care ele se influenteaza in realitate. „Faptele sociale sunt grupate,
de la cele mai simple pana la cele mai abstracte, in sapte mari diviziuni, acestea in 25 de clase,
subimpartite, la randul lor, in 325 de elemente. Nomenclatura sociala cuprinde: I. Mijloace de
existenta a rasei (1. Locul fizic, 2. Munca manuala, 3. Proprietatea imobiliara, 4. Bunuri
mobiliare, 6. Pastrare), II. Continuitatea rasei (7. Familia), III. Trebuinte materiale (8. Moduri de
existenta,  Faze ale existentei), IV. Fapte intelectuale si morale (10. Patronaj; 11. Comert; 12.
Culturi intelectuale; 13. Religie), V. Fapte sociale generale (Interese private; 14. Vecinatatea; 15.
Corporatie; Interese publice locale; 16. Comuna rurala; 17. Uniunile comunelor; 18. Oras; 1
Tinuturi membre ale provinciei; 20. Provincie; Interese publice nationale; 21. Stat, raporturi cu
strainatatea; 22. Expansiunea rasei; 23. Strainatate), VI. Fapte trecute (24. Istoria rasei) si VII.
Concluzii (25. Rangul rasei). In acest cadru intra cele 325 de elemente amintite”.20 Desi a
depasit problematica bugetelor de familie, nomenclatura lui Tourville era nu numai rigida, dar si
incompleta, deoarece diviziunile si subdiviziunile sale nu epuizau totalitatea categoriilor de fapte
sociale.
Reunindu-i, in cadrul unei societati stiintifice si in jurul unei reviste, pe adeptii lui Le Play,
sociologul francez Edmond Demolins a continuat munca de elaborare a monografiilor. Membrii
acestei societati stiintifice au publicat o serie de monografii precum: Fabricantii de jucarii din
Franconia, Taranii din fiordurile Norvegiei, Populatia forestiera din centrul Frantei, Criza
coloniala din Noua Caledonie, Familii de muncitori parizieni.

In cercetarile monografice asupra familiei, sociologii au observat modul de hrana,

imbracamintea, locuinta, modul in care se indeplineste functia de educatie a copiilor. Ei au
stabilit corelatii intre faptele si starile unei familii, pe de o parte, si factorii economici si
conditiile geografice, pe de alta parte. Influentele dintre faptele sociale au fost denumite de
Demolins „repercusiuni”. El a descoperit cateva sute de „repercusiuni”, dintre care amintim:
„cultura integrala, care produce integral ceea ce trebuie familiei, nu contribuie la dezvoltarea
comertului”, „munca specializata produce comertul”, „pretul mic al cerealelor le face sa devina
alimentul principal”, „conditiile climatului fac sa varieze natura alimentelor obisnuit
intrebuintate”, „arta pastorala in Mongolia produce comunitatea familiala”, „exploatarea
forestiera dezvolta nevoia de instructie primara”, „superioritatea literara nu este o manifestare a
superioritatii sociale”21. Desigur, multe dintre aceste „repercusiuni” par banale, dar ele au fost
folosite pentru explicarea anumitor fapte sociale, care, altfel, ar fi fost intelese mai greu.

Cel care a conferit o semnificatie noua metodei monografice a fost Dimitrie Gusti. Dupa el,
metoda monografica se refera la „observatia directa a realitatii cu ganduri teoretice”22. Din
contopirea sociologiei cu monografia rezulta sociologia mono-grafica. Aceasta, imbinand, intr-o
sinteza, teoria cu faptele, da „celei dintai un continut si o fundamentare, iar celor din urma o
forma rationala si o structura stiintifica”23. Gusti detesta atat sociologia de cabinet, speculativa,
rupta de realitatile concrete, cat si cercetarile empirice, lipsite de o conceptie sociologica. El
considera ca, doar prin monografie, sociologia se va constitui cu adevarat ca stiinta. Afirmatia sa
ca „sociologia va fi monografica sau nu va fi” este facuta in sensul ca sociologia trebuie sa
devina o stiinta a realitatii sociale concrete, pe care s-o cerceteze direct, prin observatii, altfel
risca sa ramana o pseudo-stiinta.

In conceptia lui Gusti, „sistemul si metoda constituie un intreg”24. Intre ele exista o legatura
bilaterala. Sistemul, fiind fundamentul teoretic al metodei monografice, ii ofera acesteia
principiile metodologice. Metoda, la randul sau, ii asigura sistemului legatura cu faptele.
Cercetarile monografice, intreprinse de Gusti, sunt calauzite de sistemul sau, care are un caracter
logic formal, in sensul unei formule in care variabilele – cadrele si manifestarile – capata un
continut empiric, se concretizeaza prin aceste cercetari. Referindu-se la legatura dintre metoda si
sistem, Gusti arata ca noutatea cercetarilor intreprinse de el nu consta „atat in contactul direct cu
realitatea, ceea ce am vazut ca se practica pe o scara larga si in alte parti, cat prin posibilitatea
oferita de un sistem de sociologie, care fara sa prejudicieze cu nimic realitatea, ii asigura,
dimpotriva, o cercetare sistematica integrala”25.

Legatura dintre sistem si metoda apare evident in determinarea obiectului de cercetare a

monografiei. „Noi am plecat, spune Gusti, de la principiul fundamental al sistemului si acesta ne-
a determinat sa intrebuintam o anumita metoda. Primul principiu al metodei este ca nu trebuie sa
te adresezi la fragmente ale realitatii sociale, ci metoda aceasta se adreseaza intregului”26.
Sistemul sugereaza metodei necesitatea de a cerceta intregul, unitatea sociala. Gusti enumera
avantajele ce decurg din alegerea unitatii sociale ca obiect de cercetare. Unitatea sociala, fiind
delimitata in spatiu si prin structura, avand un anumit numar de membri organizati intr-o anumita
ordine, indeplinind anumite functii, poate fi cercetata cu exactitate si ofera, astfel,

monografiei mai multa siguranta. Prin faptul ca prezinta un caracter de totalitate, unitatea sociala
da posibilitatea unei cercetari complete din toate punctele de vedere. Alegerea unitatii sociale ca
obiect de studiu nu este arbitrara, spune Gusti, deoarece tine seama de indicatiile realitatii
sociale. Sistemul arata ca unitatile sociale trebuie studiate intr-o ordine sistematica, mai intai
cadrele (cosmic, biologic, istoric, psihic), pentru a se descifra geneza fenomenului social, apoi
manifestarile (spirituale, economice, moral-juridice, politico-administrative) pe care le depune
unitatea si , in sfarsit, relatiile si procesele sociale. Cerinta inventarierii complete a cadrelor si
manifestarilor rezulta din necesitatea unui studiu multilateral al societatii. Schema celor patru
cadre si patru manifestari era considerata, de catre Gusti si colaboratorii sai, ca o unealta de
cercetare, ca o schema ce are „un rol mnemotehnic, anume acela de a ne sili sa nu uitam nici una
din problemele sociologiei”27, ca un model sociologic in care modelul descriptiv al
manifestarilor se imbina cu cel genetic al cadrelor.

In cercetare, legea generala a paralelismului sociologic devine un principiu metodologic, aratand

ca trebuie luati in considerare toti factorii vietii sociale, in mod egal, fara a stabili o ierarhie intre
ei. Principiul metodologic de a lua in considerare, in timpul cercetarii, totalitatea factorilor
sociali a permis studierea satului romanesc in integralitatea si diversitatea laturilor sale.

Metoda monografica a lui Gusti constituie o pendulare permanenta intre teoria sociologica si
realitatea sociala concreta. Ambele coordonate au exercitat o influenta asupra metodei. Folosind
aceasta metoda, membrii Scolii Sociologice de la Bucuresti au intocmit valoroase monografii ale
localitatilor rurale precum Nerej, Clopotiva, Dragus, Dambovnic si altele.

Gusti a oferit un indreptar metodologic pentru o buna cercetare monografica, generalizandu-l sub
forma regulilor, pe care trebuie sa le indeplineasca observatia sociologica. Aceste reguli
formeaza, dupa parerea sa, un mic tratat de observatie. In conceptia sa, observatia este singura
metoda care promoveaza cunoasterea omeneasca. Cerintele pe care trebuie sa le respecte
observatia sunt: 1) sa fie sincera si obiectiva; 2) sa fie exacta si completa; 3) sa fie controlata si
verificata; 4) sa fie colectiva; 5) sa fie informata si pregatita; 6) sa fie intuitiva; 7) faptele
observate trebuie comparate cu altele. Respectarea acestor cerinte face din observatie o metoda
cu o valoare epistemologica deosebita.

Valoarea epistemologica a unei metode sau a unei tehnici consta in stabilirea validitatii si
fidelitatii sale. O metoda este valida atunci cand permite surprinderea corecta a ceea ce trebuie
sesizat, absenta erorilor, adecvarea la realitate. Cerintele lui Gusti ca observatia sa fie obiectiva,
sa redea cat mai exact realitatea, sa fie completa, in sensul de a urmari fenomenele in toate
amanuntele si in unitatea lor, sa fie controlata si verificata prin folosirea rationamentului
experimental se inscriu in coordonatele validitatii acestei metode. Prin sinceritatea fata de fapte
si obiectivitate, Gusti intelege o inlaturare a tuturor prejudecatilor „de clasa, educatie, epoca,
moral-stiintifice”28 in momentul cercetarii. Este un merit al lui Gusti faptul ca remarca
posibilitatea unor deformari ale fenomenelor cercetate si cere inlaturarea lor.

Valoroasa este si cerinta ca observatia sa fie informata si pregatita. Observatorul trebuie sa

cunoasca bibliografia problemei pe care o studiaza, sa aiba o pregatire teoretica, sa detina un
plan sociologic de cercetare, pentru a nu risca sa ramana un simplu culegator de fapte, un
empirist.

Cerinta ca observatia sa fie colectiva i-a dat lui Gusti posibilitatea de a fi creatorul echipei
sociologice complexe, initiind, astfel, o practica apreciata si foarte des folosita in cercetarile
concrete din alte tari. Justificarea acestei cerinte o gasim, spune Gusti, in realitatea sociala
extrem de complexa, cuprinzand o diversitate de aspecte studiate de stiintele sociale particulare.
Aceasta realitate sociala poate fi inteleasa, in toata complexitatea ei, nu prin cercetari partiale, ci
doar prin sinteza lor. De aici, necesitatea colaborarii intre specialistii diferitelor stiinte sociale
particulare si, pentru facilitarea acesteia, reunirea lor in echipe complexe. Cerinta cercetarii
colective a realitatii, prin colaborarea specialistilor, apare ca un reflex, pe plan metodologic, al
faptului ca, in sistemul sau, stiintele sociale particulare sunt cuprinse, ca elemente de sinteza, in
sociologie. In timpul cercetarilor, pentru fiecare cadru si manifestare, se formeaza cate o echipa,
iar in fiecare echipa, pentru fiecare problema, se face apel la specialistul respectiv. Munca in
echipa se realizeaza in toate fazele cercetarii, incepand cu elaborarea planului, continuand cu
cercetarea propriu-zisa si sfarsind cu sinteza si redactarea finala a monografiei.

Afirmand ca observatia trebuie sa fie intuitiva, Gusti se apropie de intuitionism. Intr-o

convorbire avuta cu Bergson, acesta i-a cerut lui Gusti „lamuriri asupra posibilitatilor de aplicare
a intuitiei in sociologie”2 Gusti sustine ca in domeniul sociologiei, cercetatorul fiind de aceeasi
esenta cu obiectul cercetat, exista posibilitatea cunoasterii realitatii prin participare, prin traire,
prin experienta personala, prin intuitie obiectiva. Intuitia sociologica, afirma el, este obiectiva, in
sensul ca, dezvaluind simpatetic natura intima a fenomenelor sociale, nu le deformeaza si nu le
modifica. De aceea, Gusti propune, alaturi de procedeele obiective de cercetare, intrebuintarea
intuitiei trairilor subiective.

Gusti arata ca, prin metoda monografica, nu inlatura celelalte metode ale sociologiei, ci,
dimpotriva, le leaga de realitate. In conceptia sa, monografia este o metoda sintetica in care se
imbina observatia, intuitia, intelegerea, masuratoarea, experimentul, statistica. Monografia
sociologica „imbina, in chip necesar, observatia spontana, exterioara a fenomenelor, cu
observatia launtrica, fie prin participare, fie prin intelegere, ajungand, astfel, la o metoda
complexa si bogata in posibilitati de cunoastere, la o metoda sintetica”30.

Monografia, sustine Gusti, nu este o metoda pur descriptiva, nu este o simpla culegere de fapte,
ci este o metoda explicativa. Datele culese sunt interpretate, comparate si explicate. Prin
compararea observatiei obtinute de diferiti cercetatori si constatarea similitudinii intre rezultatele
obtinute de acestia se asigura fidelitatea observatiei, ca o a doua conditie a valorii epistemologice
a acestei metode. Explicatia se realizeaza prin confruntarea manifestarilor vietii sociale cu
cadrele, stabilindu-se astfel, determinismul interior, voluntar, si exterior, conditionat, cu alte
cuvinte, explicatia cauzala.

Prin metoda monografica, Gusti si-a propus si a reusit sa scoata sociologia din impasul teoretic in
care se afla, datorita ruperii ei de realitate. In conceptia sa, imbinarea teoriei cu practica lua
forma rationamentului experimental si actiunii sociale, imbinate in reforma sociala. Pentru a
facilita realizarea unei astfel de legaturi, Gusti a folosit, in cadrul metodei monografice, o serie
de tehnici si procedee adecvate: observarea directa si indirecta, experimentul, sistemul fiselor,
sisteme moderne de inregistrare – fono, foto si cinematografice. Rezultatele, la care a ajuns Gusti
in urma cercetarilor sale, dovedesc ca nu poate exista o metoda stiintifica decat in stransa unitate
cu o teorie stiintifica. Cercetarile sale, prin obiectul lor – satul romanesc si prin metoda folosita –
monografia, au contribuit la dezvoltarea unei sociologii romanesti originale.

Considerand satul ca unitatea sociala „cea mai de seama a societatii romanesti si cea mai
potrivita ca intindere”31 pentru intrebuintarea metodei monografice, Gusti recunoaste
posibilitatea aplicarii acesteia si la studierea oraselor si intreprinderilor industriale.

Pentru cunoasterea sociologica a Romaniei, Gusti a elaborat un program de cercetare care

cuprinde monografii de sate, orase, intreprinderi, judete si regiuni etnice. Cercetarea incepea cu
satul, deoarece acesta era privit, de Gusti, ca un sanctuar „unde s-a refugiat si se pastreaza
manifestarea de viata a poporului romanesc”, ca o incarnare „a unei vieti romanesti intr-un colt
minuscul al umanitatii”, ca tip rezumativ, ca sinteza a neamului32.

Din programul sau, Gusti a realizat doar studierea satelor, desi au existat incercari de cercetari si
in mediul orasenesc, e drept, de proportii restranse. In alegerea satelor pentru cercetare, s-a
manifestat un punct de vedere traditionalist, selectionarea lor facandu-se dupa gradul de pastrare
a vechilor forme de viata, dupa influenta cat mai mica a orasului asupra lor.

Gusti a subliniat ca, numai dupa ce se va elabora un numar mare de monografii ale satelor si
oraselor alese din regiunile reprezentative ale tarii, se va ajunge, pe baza unor largi comparatii, la
trasaturile tipice si generale ale natiunii, la caracterizarea ei globala, realizandu-se sinteza
generala, stiinta natiunii.

5 Interviul si chestionarul

Interviul este tehnica folosita, cel mai des, atunci cand se urmareste recoltarea datelor. Aceasta
nu inseamna ca interviul se margineste la o simpla „convorbire in pragul casei”33. Interviul este
„un procedeu de investigare stiintifica, utilizand un proces de comunicare verbal pentru
culegerea de informatii in functie de scopul fixat”34.

Exista mai multe criterii de clasificare a interviurilor, afirma M. Grawitz. Dupa gradul de
libertate lasat interlocutorilor si dupa nivelul profunzimii informatiilor culese, interviurile pot fi:
clinic, in profunzime, cu raspunsuri libere, ghidat, cu intrebari deschise si cu intrebari inchise35.

Interviul clinic are un scop terapeutic, urmarind sa-l faca pe individ constient de blocajele sale
interioare. Intervievatul este cel care alege subiectele pe care vrea sa le abordeze. Operatorul de
interviu se intereseaza atat de continutul celor spuse de individ: fapte, judecati, sentimente,
asociatii de idei, cat si de modul in care sunt spuse, adica tonul, rapiditatea vorbirii, ezitarile,
gesturile folosite.

Interviul in profunzime urmareste obtinerea informatiilor asupra cunostintelor, sentimentelor,

atitudinilor oamenilor. Operatorul de interviu este cel ce sugereaza domeniul discutiilor. El poate
retine anumite elemente legate de subiect precum amintirile din copilarie, fobiile intervievatului.
El il readuce pe intervievat la subiect, ori de cate ori acesta divagheaza.

Interviul cu raspunsuri libere presupune folosirea unor intrebari numeroase, neformulate dinainte
ale caror teme sunt precise. Operatorul are un ghid suplu si o mare libertate.

Interviul ghidat are scopul de a focaliza atentia asupra unei experiente si a efectelor unuia sau a
mai multor stimuli particulari. Acest interviu se aseamana cu cel cu raspunsuri libere.
Cercetatorul alege factorii situatiei a carei influenta vrea s-o descopere si stabileste un ghid al
interviului. Operatorul este liber sa puna intrebarile in ordinea pe care o doreste, poate adauga
intrebari, dar trebuie sa culeaga informatiile cerute de cercetare. Informatiile reprezinta reactiile
intervievatului la situatia care se cerceteaza. Ele permit verificarea ipotezelor emise cu privire la
diversi factori. De asemenea, fac posibila explicarea raspunsurilor aberante ale unora prin
raportare la istoria lor personala. Operatorul tine seama de nivelul profunzimii raspunsurilor si le
orienteaza in sensul obiectivului interviului. Se urmareste sa se stabileasca tipurile de reactii
posibile fata de o tema, un subiect, o repartitie a atitudinilor.

Interviul cu intrebari deschise este constrangator, in sensul ca operatorul pune intrebari precise,
elaborate dinainte si aflate intr-o anumita ordine. Intervievatul este liber sa raspunda cum
doreste, dar la intrebarile ce i-au fost adresate.

Interviul cu intrebari inchise presupune un chestionar standardizat. Intrebarile sunt stabilite

dinainte, au o anumita ordine pe care operatorul trebuie s-o respecte. Intervievatul poate
raspunde printr-o alegere limitata: da sau nu, favorabil sau nefavorabil.

Dupa modul de conducere a interviurilor, acestea pot fi: directionat si nedirectionat, direct si
indirect, intensiv si extensiv.

Dimensiunile directionat-nedirectionat se refera la modul structurarii continutului conversatiei de

catre operator. Intr-un interviu directionat, exista o structura stabilita in prealabil. Spre exemplu,
interviul cu intrebari inchise este directionat. Interviul nedirectionat este mai putin structurat,
evoluand printr-o conversatie libera.

Dimensiunile direct-indirect se refera la caracterizarea mijloacelor utilizate pentru culegerea

datelor: intrebarile si interpretarea raspunsurilor. In cazul interviului direct, sensul si semnificatia
intrebarilor si raspunsurilor sunt aceleasi atat pentru operator, cat si pentru intervievat. Interviul
indirect presupune faptul ca sensul real al intrebarilor si raspunsurilor poate fi diferit de sensul
lor aparent. In interviul direct se presupune ca pentru a sti ce gandesc oamenii este suficient sa li
se adreseze intrebari. Interviul indirect se bazeaza pe ipoteza existentei unei diferente intre ceea
ce spun si ceea ce sunt oamenii. Obiectul cercetarii este tocmai aceasta diferenta. In interviul
direct, cercetatorul se sprijina pe materialul cules. In interviul indirect, cercetatorul considera
raspunsurile la intrebari doar niste premise, pe baza carora, prin tehnici proiective, se incearca
descoperirea unui adevar de care intervievatul nu este constient.

Dimensiunile intensiv-extensiv se refera la mijloacele de desfasurare a interviului, la persoanele

intervievate si la modalitatea de analiza a rezultatelor. Interviul intensiv are ca scop cercetarea
structurilor sau a tipurilor raspunsurilor individuale. Interviul extensiv are ca scop masurarea
frecventei unei date, permitand o cuantificare statistica. Interviul intensiv cuprinde „o baterie de
intrebari”36 asupra aceluiasi subiect vizand cunoasterea, in profunzime, a reactiilor unui individ
intr-un anumit domeniu. Interviul extensiv este repetat asupra unui numar mare de indivizi. In
cazul interviului intensiv, prin studierea tuturor raspunsurilor unui singur individ se poate obtine
o imagine asupra profilului sau. Analiza extensiva, prin totalizarea raspunsurilor la fiecare
intrebare, face sa dispara persoana intervievatilor in spatele rezultatului obtinut. Informatiile
culese nu permit compararea mai multor indivizi.

Mijlocul de comunicare esential dintre operator si persoana studiata este chestionarul. Acesta
poate fi oral sau scris. Chestionarul oral este cel folosit in interviuri. Chestionarul scris este
chestionarul trimis prin posta. Gradul de precizie a ipotezei este factorul de care se tine seama
cand se opteaza pentru chestionarul scris sau pentru interviu. Chestionarul scris se refera la
domenii privitoare la fapte si in care raspunsurile nu presupun probleme de atitudine, de opinie.
Daca se urmareste exploatarea unui anumit nivel al atitudinilor, al opiniilor atunci se foloseste
interviul.

Fata de interviu, chestionarul expediat prin posta prezinta atat unele avantaje, cat si unele
dezavantaje.

Cand populatia, care trebuie studiata, este dispersata se prefera chestionarul trimis prin posta.
Costul cercetarii va fi mai mic fata de situatia in care s-ar fi trimis operatori pentru a intervieva
esantionul respectiv. Sunt, insa, si situatii in care costul pe un chestionar completat este mai mare
decat cel al unui interviu.

Se considera ca un chestionar prin corespondenta este o tehnica mai rapida. Intr-adevar, el ia

putin timp pentru expediere si pentru primirea raspunsurilor. Totusi, sunt si raspunsuri intarziate.

Prin chestionar se evita anumite surse de erori datorate operatorului de interviu. Se elimina si
elementele perturbatoare datorate modului in care operatorul de interviu pune intrebarile si
noteaza raspunsurile.

Cand se cer informatii despre viata unei familii, este mai bine sa se recurga la chestionarul prin
corespondenta, deoarece, intr-un interviu, gospodina poate oferi date inexacte despre veniturile
fiecarui membru al familiei, despre cheltuielile saptamanale pentru alimente. In cazul
chestionarului, membrii familiei se consulta pentru a putea raspunde exact. De asemenea, daca
raspunsul la unele intrebari presupune consultarea unor documente ale familiei referitoare la anul
construirii locuintei, la firma care a construit-o, la impozitul pe imobil, este bine sa se apeleze la
chestionarul expediat prin posta.

Din timiditate sau jena, anumiti oameni evita sa dea raspunsuri la unele intrebari neplacute,
atunci cand sunt intervievati. Daca primesc un chestionar, fiind siguri de anonimat, raspund si
acestor intrebari neplacute.

O limita a chestionarului se refera la faptul ca acesta „nu este potrivit acolo unde obiectivul si
intentia anchetei contin prea multe explicatii, unde se pun intrebari dificile sau unde se urmareste
o examinare profunda”37. El se poate utiliza cand intrebarile sunt simple si usor de inteles cu
ajutorul instructiunilor si definitiilor tiparite.

Raspunsurile la chestionarul prin corespondenta trebuie considerate ca definitive. Nu se

examineaza decat raspunsul dat. Daca raspunsul este ambiguu, nu exista posibilitatea de a-l
clarifica. Nu se poate aprecia validitatea raspunsului, dupa modul in care este dat. Intr-un
interviu, operatorul inregistreaza ezitarile, modul de exprimare a intervievatului. Chestionarul nu
da garantia sinceritatii.

Chestionarul prin corespondenta nu este potrivit atunci cand trebuie sa se obtina parerile unei
singure persoane din familie. Fiind de fata toti membrii familiei, acestia vor cauta, printr-o
munca in comun, sa raspunda cat mai bine.

Chestionarul prin corespondenta permite lectura tuturor intrebarilor si reflectii asupra acestora
inainte de a da raspunsurile. Din aceasta cauza unele raspunsuri nu pot fi considerate
independente. Intr-un interviu se poate pune intrebarea: „Puteti numi un detergent existent pe
piata?”, urmata de alta: „Folositi vreodata marcile: Ariel, Bonna?” Intr-un chestionar, prima
intrebare nu ar mai trebui pusa38.

In cazul chestionarului prin corespondenta „lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin

date de observatie”3 Operatorul interviului poate descrie locuinta, ambianta, manierele persoanei
intervievate.

Exista situatii in care nu se primesc raspunsuri la chestionarele expediate prin posta. Persoanele
respective nu raspund la chestionar fie pentru ca nu pot da o informatie, fie pentru ca nu vor. Se
analizeaza influenta numarului celor ce nu raspund asupra rezultatului chestionarului. In cazul in
care rezultatul ar fi falsificat prin acest numar, operatorii pot merge la domiciliul persoanelor
care nu au raspuns sau le pot contacta telefonic, chestionandu-i pe aceasta cale.

Chestionarul este un instrument prin care se urmareste realizarea a doua scopuri: sa-l incite pe
subiect sa raspunda, sa ofere operatorului informatii adecvate. Chestionarul „trebuie sa transpuna
obiectivul cercetarii in intrebari specifice si sa suscite subiectilor interogati raspunsuri sincere si
susceptibile de a fi analizate in functie de obiectivul anchetei”40. Intrebarea pusa in functie de un
scop dat trebuie sa suscite un raspuns legat de scopul urmarit si sa traduca fidel atitudinea
subiectului. Prin chestionar se urmareste obtinerea unor informatii asupra a ceea ce stiu, fac,
gandesc, admira, blameaza oamenii, asupra explicatiilor pe care ei le dau comportamentului lor.
Stabilirea unui chestionar presupune mai multe etape: 1) definirea continutului, 2) alegerea unui
anumit tip de intrebari, 3) redactarea intrebarilor, 4) numarul si locul intrebarilor.

Definirea continutului chestionarului presupune evidentierea tuturor problemelor care trebuie

abordate, a variabilelor, precizarea naturii datelor pe care cercetarea trebuie sa le culeaga, adica a
informatiei „pe care raspunsurile la intrebarile puse trebuie sa o contina”41.

In functie de genul de informatii ce trebuie obtinute se stabileste tipul de intrebari ce vor fi puse.
Dupa C. A. Moser, exista trei tipuri de intrebari: factuale, de opinie si de cunostinte. Dupa M.
Grawitz, intrebarile sunt factuale si de opinie.

Intrebarile factuale sunt usor de conceput, dar este destul de greu de obtinut o informatie asupra
personalitatii individului cu ajutorul lor. Raspunsul negativ la astfel de intrebari poate sa denote
fie ignoranta, fie lipsa de interes pentru problema respectiva. El mai poate indica si teama de a da
un raspuns gresit sau incapacitatea de a decide. Operatorul trebuie sa afle care este sensul
raspunsului „nu stiu”.

Intrebarile de opinie pot da informatii directe in legatura cu opiniile subiectilor intervievati si

informatii indirecte referitoare la personalitatea lor. Operatorul nu trebuie sa-si comunice
propriile opinii, pentru a nu-i influenta pe interlocutori. In cazul in care ar face-o n-ar obtine
informatii adevarate, deoarece indivizii cu spirit de contradictie, desi ar avea aceeasi opinie cu
operatorul, ar avansa un raspuns tocmai invers iar cei, care vor sa fie pe placul operatorului, ar
putea da un raspuns asemanator opiniei acestuia, desi ei aveau o parere tocmai invers.

Un exemplu de intrebare de cunostinte ar fi: ”Puteti sa-mi spuneti ce se intelege prin

convertibilitate?”42 M. Grawitz include astfel de intrebari in categoria celor factuale. Persoanele
intervievate trebuie lamurite ca ignoranta este una si prostia este alta. Raspunsul „nu stiu” trebuie
sa fie ceva firesc. Individul trebuie sa-l dea fara ezitare, simtindu-se in largul sau, deoarece si alti
oameni s-ar putea sa fie ignoranti in problema respectiva.

Prin intrebarile adresate subiectilor, se urmareste obtinerea unor informatii adevarate si

semnificative. La intrebarea simpla se poate obtine un raspuns adevarat, dar el poate ramane la
un nivel superficial. Intrebarea complexa se refera la multitudinea aspectelor unei probleme, dar
nu este inteleasa de toti intervievatii.

Intrebarile pot fi: deschise, inchise si precodificate.

Intrebarea deschisa da intervievatului posibilitatea sa-si organizeze raspunsul, atat in privinta

continutului, cat si a formei, asa cum crede el de cuviinta. Exemplu: „Cum se face promovarea in
unitatea economica in care lucrati?”

Intrebarea inchisa reduce la minimum alegerea si libertatea de exprimare a intervievatului.

Exemplu: In unitatea economica in care lucrati, promovarea se face dupa merit?
- da,

- nu,

- nu stiu.

Pentru a le utiliza in mod adecvat, este necesara cunoasterea posibilitatilor si limitelor fiecarui tip
de intrebare. Lazarsfeld considera ca alegerea tipului de intrebare depinde de obiectivul
chestionarului, de grupul de intrebari si de intrebarea insasi. Intrebarile inchise sunt potrivite
atunci cand se doreste obtinerea unor raspunsuri simple, care sa permita clasarea indivizilor intr-
o categorie dupa criterii precise: intelectual, muncitor sau calificat, necalificat. Daca se urmareste
obtinerea unei opinii asupra unei probleme, este bine sa se foloseasca o intrebare deschisa.

In alegerea intrebarii trebuie sa se tina seama de nivelul informatiei intervievatului asupra

subiectului si de posibilitatea sa de a formula o opinie. Daca se adreseaza salariatilor o intrebare
inchisa referitoare la o problema profesionala pe care o cunosc, „da” si „nu” vor corespunde
opiniei lor si ei vor raspunde fara ezitare. Daca se pune o intrebare inchisa asupra unei probleme
pe care o parte a intervievatilor nu o cunoaste sau asupra careia nu a reflectat, atunci exista riscul
de a obtine multe raspunsuri „nu stiu”. Daca intervievatul are o idee asupra problemei, dar nu se
poate exprima clar, el poate da la intamplare raspunsul „da” sau „nu”. Daca i se pune o intrebare
deschisa, raspunsul mai lung, ezitarile vor permite o intelegere adecvata a opiniei sale.

Intrebarile inchise presupun un efort mai mic, deoarece se raspunde, destul de repede, la „da” sau
„nu”, se face o alegere mai rapida. Intrebarile inchise culeg mai putine non-raspunsuri, dar apare
incertitudinea cu privire la sinceritatea raspunsului. Intervievatul isi poate ascunde mai usor
problemele jenante in cazul intrebarilor inchise. In acest caz este de preferat sa se puna intrebari
deschise.

Intrebarile inchise si deschise au avantaje si inconveniente. Intrebarea inchisa poate primi un

raspuns fals. Intrebarea deschisa da posibilitatea unei erori de interpretare a raspunsului de catre
cercetator, precum si a unei inexactitati in notarea si clasarea raspunsurilor. Intrebarea inchisa
permite sa se adune si sa se claseze usor raspunsurile negative si pozitive. Intrebarea deschisa
obliga operatorii sa claseze raspunsurile in categorii si sa faca o analiza a continutului. Intrebarea
inchisa permite „filtrarea” intervievatilor si castigarea timpului, mai ales la intrebarile cu
numeroase sub-intrebari. De exemplu, raspunsul negativ la intrebarea inchisa: „Aveti o functie
de conducere in unitatea dumneavoastra?” permite evitarea intrebarilor cu privire la raporturilor
cu superiorii si subordonatii pe linie ierarhica. Inconvenientul intrebarilor inchise este acela ca
limiteaza raspunsurile. Dupa Lazarsfeld ele sunt bine venite in cazul in care cadrele de referinta
si raspunsurile posibile sunt restranse.
Pentru a evita inconvenientele intrebarile inchise si deschise, sociologii propun intrebarile
precodificate. Acestea contin: intrebarea principala si diferite intrebari care sunt, de fapt, niste
variante de

raspunsuri aflate sub forma interogativa. Exemplu: Promovarea in unitatea economica in care
lucrati se face dupa:

- favoritism? da nu

- merit? da nu

- vechime? da nu

- alte criterii?

Intrebarile precodificate ajuta intervievatul sa-si aminteasca anumite lucruri si ii ofera o

modalitate de a evita raspunsul „nu stiu”. Deoarece contin expresia si „altele”, aceste intrebari
lasa individului posibilitatea de a raspunde altfel, decat prin alegerea unei variante. Se evita,
astfel, neajunsul de sugerare a raspunsului43.

O atentie deosebita trebuie acordata formularii intrebarilor. O intrebare buna este aceea care
suscita un raspuns ce contine informatia cautata. O intrebare buna nu exercita influenta asupra
sensului raspunsului. O intrebare rea este aceea care incita fie un raspuns ce nu corespunde
informatiei cercetate, fie unul inexact44.

C. A. Moser analizeaza erorile ce pot aparea in formularea intrebarilor. Este o eroare, spune el,
sa se puna o intrebare generala cand se asteapta un raspuns pentru o problema specifica. Astfel
intrebarea: „Sunteti multumit de cantina dumneavoastra?” este nesatisfacatoare, atunci cand se
urmareste sa se afle care sunt pretul mancarurilor si calitatea serviciilor.

Intrebarile trebuie sa contina „cele mai simple cuvinte care comunica intelesul exact” iar
„exprimarea trebuie sa fie cat mai simpla si mai neformala”45. Cu cat intrebarile vor fi mai
asemanatoare cu conversatia obisnuita, cu atat interviul va decurge mai cursiv. Moser este de
parere ca este mai normal sa intrebi: „Credeti ca …?” decat „Oare opinia dumneavoastra este
…?”, „Care este atitudinea dumneavoastra fata de …?”, „Care este atitudinea dumneavoastra cu
privire la …?” Trebuie evitate cuvintele tehnice sau prea abstracte, expresiile jargonului, precum
si cele ale argoului.

Trebuie evitate cuvintele ambigui, deoarece aceeasi intrebare poate fi inteleasa diferit de diferiti
interlocutori. Unele cuvinte isi capata un sens in contextul in care sunt plasate. St. Payne arata
ca, in legatura cu fiecare cuvant, trebuie sa ne intrebam: 1) daca el semnifica bine ce trebuie sa se
spuna; 2) daca nu are alt sens si, in acest caz, daca si contextul il exprima suficient de precis; 3)
daca nu poate fi confundat, in vorbire sau in scris, cu un alt cuvant; 4) daca nu se poate gasi un
alt cuvant sau o alta maniera mai simpla, mai clara”46.
Intrebarile vagi vor primi, de cele mai multe ori, raspunsuri vagi. Moser enumera o serie de
cuvinte vagi precum: „un fel de …”, „cam”, „in general”, „mult”, „cam la fel”, „in total”, care ar
trebui evitate deoarece aduc raspunsuri vagi47.

Intrebarea „de ce” poate primi raspunsuri diferite continand informatii foarte variate. O astfel de
intrebare contine, deci, o exprimare vaga. Lazarsfeld analizeaza problemele legate de intrebarile
„de ce”. El prezinta diversitatea raspunsurilor obtinute la intrebarea „De ce ati fost sa vedeti acest
film?” Unii vor raspunde ca merg in fiecare seara la cinema, alti vor spune ca nu aveau nimic de
facut acasa. Unii vor spune ca asa a propus sotia, altii ca au fost invitati de prieteni. Unii vor
raspunde ca au citit o cronica elogioasa despre film, altii ca, pur si simplu, le place actorul cutare
sau regizorul filmului48. Raspunsurile la intrebarea „de ce” sunt atat de variate incat operatorului
ii este greu sa le claseze. In acelasi timp, aceste raspunsuri nu justifica, intotdeauna, decizia sau
opinia intervievatului, putand fi prima idee care i-a venit in minte.

Intrebarile tendentioase il conduc pe intervievat la un anumit raspuns. Moser arata ca o intrebare

de forma: „Nu este asa ca dumneavoastra nu credeti …?” conduce, evident, la un raspuns negativ
iar o intrebare ca: „N-ar trebui oare facut ceva …?” conduce la un raspuns pozitiv4

Sociologii au observat ca exista tendinta psihologica de a spune „da” mai mult decat „nu”,
precum si tendinta de rezistenta la schimbari. Vor fi raspunsuri diferite la aceeasi problema
continuta in intrebari formulate diferit. H. Cantril da cateva exemple. Iata doua intrebari
referitoare la aceeasi problema.

A. Sunteti de acord cu adaugarea unei legi la Constitutie pentru a impiedica pe Presedintele SUA

sa se poata prezenta la un al treilea mandat?

B. Sunteti de acord cu o schimbare a Constitutiei pentru a impiedica un Presedinte al SUA sa se

prezinte la un al treilea mandat?

Aceste intrebari vor primi raspunsurile urmatoare:

A B
da 36% 26%
nu 50% 65%
fara opinie 14% 9%

De asemenea, intrebarea: „Credeti ca anumite masuri trebuie luate, chiar si aceea care ar
reprezenta impozite in plus?” a primit un numar mai mare de raspunsuri „da” fata de intrebarea:
„Credeti ca anumite masuri trebuie luate, chiar si aceea ca dumneavoastra sa platiti impozite
suplimentare?”50

Raspunsurile la intrebarile interviurilor sau chestionarelor prin corespondenta sunt supuse

operatiunii de codaj (codificare) ce consta in stabilirea categoriilor unei analize a continutului si
clasarea raspunsurilor in functie de acestea.
Pentru intrebarile inchise si precodificate situatia este mai simpla. Codajul prevazut dinainte este
practicat de operator direct. O simpla aditionare permite totalizarea diverselor pozitii evidentiate
la subiecti. Raspunsurile la intrebarile deschise presupun o adevarata analiza a continutului. In
cazul unor anchete se poate stabili dinainte un cod mai mult sau mai putin precis al tipurilor de
raspunsuri la care se asteapta operatorul. Acestea reprezinta variabilele ce trebuie masurate. In
anchetele de opinie sunt folosite categoriile: favorabil, defavorabil, indiferent. Sunt intrebari care
nu dau posibilitatea stabilirii dinainte a unor categorii. In acest caz, se vor citi cu atentie toate
raspunsurile si se va cauta stabilirea unor categorii esentiale in care acestea sa fie incadrate. Se
vor cauta anumite atitudini, anumite trasaturi personale, o structura cognitiva51.

Se urmareste validitatea codajului, aceasta depinzand, pe de o parte, de raportul existent intre

continutul de analizat si categoriile stabilite si, pe de alta parte, intre categoriile si obiectivele
cercetarii. Fidelitatea codajului presupune existenta unui acord intre codificatori asupra clasarii
raspunsurilor.

Notiunile de fidelitate si validitate sunt folosite pentru analiza interviului si chestionarului ca

instrumente de cercetare. Fidelitatea se evidentiaza prin compararea rezultatelor diferitilor
operatori. M. Grawitz considera ca variatiile rezultatelor obtinute de diferiti operatori un
epuizeaza tipurile de erori posibile iar concordanta rezultatelor este un indiciu si nu o garantie de
validitate52. Validitatea implica absenta erorii, precum si adecvarea la realitate. Validitatea
empirica este evidentiata daca interviul sau chestionarul permit o previziune. Cazurile de aplicare
sunt limitate: interviul pentru un sondaj inaintea alegerilor, chestionarul folosit pentru a anticipa
reactia oamenilor la o anumita schimbare a pretului unui produs (cati oameni vor cumpara un
televizor al carui pret a scazut). Validitatea logica exista daca interviul sau chestionarul masoara
exact ceea ce este de masurat. Nu exista criterii interne sau externe ale validitatii. Cel mult se pot
compara rezultatele interviului sau chestionarului cu cele obtinute prin alte tehnici, precum:
testele, analiza documentelor.

6 Sondajul

Sondajul a aparut dintr-o imposibilitate practica: interogarea individuala a unei intregi populatii
care ii intereseaza pe cercetatori si dintr-o posibilitate statistica: descrierea intregului prin
parte53. Termenul de populatie are sens statistic, desemnand un ansamblu ale carui elemente
sunt alese deoarece au toate aceeasi proprietate si sunt de aceeasi natura. Populatia poate fi
formata dintr-un ansamblu de persoane clasate dupa un anumit criteriu: etnic, social, national sau
poate fi alcatuita dintr-un ansamblu de obiecte (bunuri fabricate, plante, animale). Populatia este
formata din indivizi. O parte a acestei populatii formeaza un esantion. Sociologii utilizeaza
sondajul probabilist (aleatoriu) si sondajul empiric.

Metoda esantionarii probabiliste „acorda fiecareia dintre cele N unitati, din populatia pe care o

cuprinde, aceeasi probabilitate calculabila (si diferita de zero), de a fi selectionata in esantion”54.
Daca se numara N  membrii din populatie si se aleg n dintre ei prin numere extrase la intamplare,
atunci se formeaza un esantion simplu aleatoriu.

Moser arata ca pentru a se asigura caracterul aleatoriu al esantionului trebuie folosite doua

procedee: 1) metoda loteriei, cand fiecare membru al populatiei este reprezentat printr-un disc,
discurile se aseaza intr-o urma, se amesteca si se extrage esantionul si 2) metoda numerelor
aleatoare, cand membrii populatiei sunt numerotati de la 1 la N, alegandu-se n numere dintr-unul
din tabele in orice mod convenabil. In ambele cazuri, selectia este independenta de aprecierea
umana. Caracterul aleatoriu se asigura, in primul caz, deoarece populatia poate fi privita ca fiind
asezata la intamplare, iar in al doilea caz, deoarece numerele folosite in realizarea selectiei au
fost obtinute printr-o procedura de selectie aleatoare55.

Se poate folosi si esantionarea cvasi-aleatoare, cand se stabileste o fractie de esantionare nNK= si

se selectioneaza fiecare a persoana din lista respectiva. In cazul in care , se alege, ca prim numar,
unul cuprins intre 1 si 20 si se incepe formarea esantionului. Daca primul membru al esantionului
este 7, atunci esantionul va fi format din 7, 27, 47, 67 … Se considera ca, in selectia cvasi-
aleatoare, exista aK−20=K

intotdeauna o ordine sistematica, desi numarul initial este ales la intamplare. Totusi, se justifica
folosirea esantionarii cvasi-aleatoare prin argumentul „ca lista poate fi considerata aranjata mai
mult sau mai putin la intamplare”56.

Pentru a se mari caracterul reprezentativ si precizia esantionului se foloseste stratificarea.

Populatia este impartita pe diferite straturi (sexe, grupe de varsta, regiuni, tipuri de localitati) si
apoi se alege, in interiorul fiecarui strat, un esantion la intamplare. Straturile trebuie astfel
alcatuite incat sa se deosebeasca destul de mult unul de altul. Populatia fiecarui strat trebuie sa
fie mult mai omogena decat ansamblul.

Spre exemplu, daca intr-o universitate cu 3000 studenti s-ar studia opinia lor in legatura cu
modalitatile de angajare intr-un loc de munca dupa terminarea studiilor, ar fi suficienta
intervievarea unui esantion aleatoriu format din 300 studenti. Se presupune ca studentii sunt
distribuiti, dupa specialitati astfel:

Economie 950
Sociologie 430
Statistica 250
Stiinte 390
politice
Drept 320
Istorie 660
Total: 300
0

In fiecare din cele sase straturi, studentii sunt selectati la intamplare. Se alege o fractie uniforma
de esantionare . Din cei 3000 de studenti, aceia care se specializeaza intr-un domeniu in care
cererea de forta de munca este mare pot avea opinii diferite de aceia a caror profesiune este mai
putin cautata. Intre straturi poate fi o variatie mare. Si in interiorul stratului pot exista deosebiri
de opinie, totusi variatia este mai mica decat aceea dintre straturi10=K57.

Cand populatiile in unele straturi sunt mult mai variate decat in altele, se poate folosi o fractie
variabila de esantionare. Daca se analizeaza fluctuatia fortei de munca in intreprinderile
industriale de diferite marimi, se recurge la o stratificare dupa marime. Astfel, daca populatia are
5000 de intreprinderi stratificate dupa numarul muncitorilor in trei grupe: A (peste 1000
muncitori), B (100-999 muncitori), C (sub 100 muncitori) atunci esantionul va cuprinde 200 de
intreprinderi. In cele 5000 de intreprinderi vor fi: A = 50, B = 1250, C = 3700. Daca s-ar folosi o
fractie uniforma de esantionare, K = 25, atunci esantionul ar fi: pentru A = 2, pentru B = 50,
pentru C = 148. Dar in privinta conditiilor de lucru, firmele mici difera mai putin intre ele decat
firmele mari. De aceea numerele de esantionare vor fi stabilite dupa o fractie variabila: pentru
⎟⎠⎞⎜⎝⎛KA1, pentru ⎟⎠⎞⎜⎝⎛KB94, pentru ⎟⎠⎞⎜⎝⎛KC91.

2009370094125050=+×+KKK

08,5=K

1084,908,550≈= (esantionul pentru A)

11036,10908,5941250≈=×× (esantionul pentru B)

8092,8008,59370≈=× (esantionul pentru C)

In cazul in care nu exista un cadru satisfacator de esantionare pentru intreaga populatie, se

recurge la operatiunea de grupare. Moser arata ca, daca gospodaria individuala este considerata
unitate de cercetare, atunci sectia de votare va fi unitatea de esantionare, deoarece cuprinde un
anumit numar de gospodarii. Sectia de votare va fi numita grupa. In alte situatii, sectia de votare
poate deveni unitate de cercetare si nu

mai poate fi grupa. In schemele de esantionare se pot folosi mai multe tipuri de grupe: regiuni,
circumscriptii electorale, cartiere, sectii de votare58.

Uneori, esantionarea se efectueaza in doua sau mai multe stadii. Populatia este compusa dintr-un
anumit numar de unitati de stadiul intai, acestea, la randul lor, sunt formate din unitati de stadiul
al doilea, s. a. m. d.

Sondajul empiric presupune esantionarea pe cote, adica descompunerea esantionului dupa

anumite criterii – sex, varsta, clasa sociala – si stabilirea cotelor. Apoi cotele sunt repartizate
operatorilor. Alegerea unitatilor de esantion reale care vor intra in componenta cotelor este facuta
de operatori. Esantionarea pe cote este „o metoda de esantionare stratificata in care selectia
inauntrul stratului nu este aleatoare”5
Fiecarui operator ii este repartizat un numar de interviuri, stabilindu-se cate sa fie luate
barbatilor, cate femeilor, cate oamenilor de diferite varste, cate indivizilor apartinand diferitelor
clase sociale. Cu exceptia criteriului clasial, celelalte doua nu ridica probleme, deoarece exista
date statistice referitoare la acestea. Criteriul clasial prezinta dificultati deoarece nu exista o baza
statistica pentru stabilirea cotelor iar definitia clasei sociale este destul de vaga, incluzand factori
obiectivi (ocupatia, venitul) si factori subiectivi (prezentarea, limbajul)). Pentru a reduce
implicatiile acestor neajunsuri, gruparea dupa clasa sociala este larga, cuprinzand trei sau patru
straturi (clasa de sus, clasa de mijloc, clasa de jos)60.

Statisticienii critica esantionarea prin cote, deoarece esantionul stabilit poate fi reprezentativ
pentru populatie, dar poate fi complet deformat prin munca operatorului. Astfel, la criteriul de
cota-varsta s-ar putea ca, la rubrica 45–64 ani, operatorul sa intervieveze doar persoane pana in
50 de ani sau la rubrica peste 65 de ani sa-i intervieveze doar pe cei de 66 de ani, ignorandu-i pe
cei cu varste mai inaintate. In felul acesta esantionul nu mai este reprezentativ.

Cei care folosesc esantionarea pe cote considera ca aceasta este economica, usoara si
independenta de existenta cadrelor de esantionare.

Pentru studierea tendintelor comportamentului si atitudinilor oamenilor se folosesc esantioanele

fixe (panels). Un astfel de procedeu poate fi utilizat pentru a se studia schimbarea preferintelor
cumparatorilor fata de sortimentele unui produs, de la o luna la alta. „Cercetatorul poate studia
obisnuintele de cumparare si opiniile unui esantion fix de oameni, poate sa judece cat de stabile
sunt acestea si care sunt circumstantele care duc la schimbarea lor”61.

Crearea unui esantion fix nu est dificila, problemele apar in legatura cu mentinerea caracterului
reprezentativ al esantionului.

Moser prezinta cazul primului esantion fix de consumatori al lui Attwood. Aproximativ 80% din
persoanele contactate au acceptat sa faca parte din esantionul fix. Dar in primele sase saptamani
s-a pierdut o parte din membrii esantionului, ajungandu-se la 48%. Cei care au refuzat sau au
renuntat au fost inlocuiti prin familii cu aceleasi caracteristici demografice. Totusi, nu se poate
sti, cu exactitate, daca prin aceasta inlocuire s-a mentinut reprezentativitatea esantionului.

O alta problema este „conditionarea” esantionului fix, in sensul aparitiei riscului ca membrii
acestuia sa devina netipici. Membrii esantionului fix al cumparatorilor „pot sa devina cu timpul
mai informati asupra diferitelor marci de produse, asupra reclamelor si asupra diferitelor forme
de prezentare, ei pot, de asemenea, sa devina din ce in ce mai constienti asupra obisnuintelor lor
de a cheltui si pur si simplu sa-i sperie reducerea cheltuielilor”62. Pentru prevenirea acestei
situatii, se practica inlocuirea partiala a membrilor esantionului fix.

Determinarea marimii esantionului este o sarcina dificila. Ea este indeplinita de statisticieni care
vor tine seama de precizia cercetarii, de schima de esantionare, de cheltuielile si banii disponibili
pentru a efectua sondajul.

Cadrele de esantionare – liste, repertorii, registre, harti – din care se extrage esantionul trebuie sa
aiba anumite calitati. Fiecare cadru trebuie sa fie: adecvat, complet, exact, actual, convenabil. In
acelasi timp, cadrul nu trebuie sa fie pasibil de repetitie. Un cadru este adecvat atunci cand
cuprinde intreaga populatie supusa anchetei. Cadrul este complet atunci cand toti membrii
populatiei presupusi ca fac parte din el, se afla efectiv in el. Daca anumiti indivizi sunt inclusi in
populatie de mai multe ori, ei pot patrunde si in esantion mai mult decat o data.

Pentru a evita acest lucru, persoanele care circula dintr-o localitate in alta trebuie sterse de pe
lista veche, daca sunt incluse in cea noua. Pentru a fi exact, cadrul nu trebuie sa includa unitati
inexistente: case demolate, oameni decedati. Actualizarea unui cadru trebuie facuta pentru a evita
situatiile in care un individ si-a schimbat domiciliul. Un cadru este convenabil daca unitatile sunt
bine aranjate, sunt numerotate si pot fi identificate. Aceste cerinte „ideale” nu sunt satisfacute, in
integralitatea lor, de cadrele de esantionare.

In unele tari, precum Marea Britanie, cadrele de esantionare pot fi registrele de impozit pentru
unitatile de locuit sau registrele de alegatori pentru indivizii cu drept de vot. Alte cadre de
esantionare pot fi

oamenii aflati in concediu (pentru problemele legate de turism), gospodinele care au cumparat un
anumit produs in urma cu o saptamana (pentru analiza rolului publicitatii in determinarea
cumpararii unui produs).

Problema preciziei rezultatelor sondajului presupune atat un sens larg – absenta erorii, cat si un
sens tehnic – validitatea.

Precizia in sens larg presupune conformitatea rezultatelor cu realitatea. Ea depinde de anumite

elemente: domeniul studiat, gradul de precizie, natura obiectivului urmarit si natura erorilor63.
Un sondaj pentru verificarea calitatii unui produs industrial ridica mai putine probleme decat un
sondaj pentru cunoasterea opiniei romanilor cu privire la admiterea tarii in Uniunea Europeana.

Erorile pot falsifica rezultatele unui sondaj. Ele pot fi erori in redactarea intrebarilor, erori care
tin de individul chestionat sau de operator. Dupa M. Grawitz, exista erori de masurare, care
provin din faptul ca observatiile facute asupra esantionului comporta erori (sistematice si
accidentale) si erori ale esantionajului. Combinate acestea dau eroarea totala. Reprezentate
grafic, ele arata astfel:

Eroarea totala este mai mare decat eroarea de esantionaj sau decat eroarea de masurare.

Erorile provin din constituirea esantionului insusi, metoda empirica fiind mai putin sigura decat
metoda probabilista. Erori pot aparea si din utilizarea cadrului, daca el nu acopera toata populatia
din care trebuie sa se traga la sorti esantionul. Erori se pot ivi si daca o parte a esantionului se
dovedeste a fi inaccesibila.

M. Grawitz considera ca poate fi calculata eroarea aleatoare, care depinde de dispozitia

atributului studiat intr-o populatie: dispersia in jurul mediei exprimata prin varianta sau abaterea
de tip 2σσ. Daca dispersia este nula, toate unitatile vor avea aceeasi valoare, egala cu media si
extragerea unei singure unitati va fi un esantion suficient si reprezentativ. Daca dispersia este
mai mica, adica daca valorile atributului studiat sunt strans grupate in jurul mediei, ansamblul
este omogen si un esantion restrans va da o precizie suficienta. Daca dispersia este mare, daca
populatia este eterogena, atunci se impune alegerea unui esantion mult mai mare pentru a obtine
aceeasi precizie.

Eroarea aleatoare depinde de caracterul mai mult sau mai putin omogen al fiecarei populatii.
Dispersia atributului cercetat determina talia esantionului. Se folosesc calculul probabilitatilor si
curba lui Gauss. Fiecarui interval de incredere, exprimat in σ pornind de la medie, aceasta curba
ii asociaza un coeficient de probabilitate sau o marja de eroare exprimata in procente. Tabelele
numerice ale distributiei normale permit sa se citeasca, de exemplu, ca intervalului de incredere
67,0−m  la corespunde unei probabilitati de 50 %, intervalului 67,0+m96,1−m  la
96,1+m  corespunde unei probabilitati de 95 % si unei marje de eroare de 5 %.

Determinarea marimii esantionului este o problema de alegere, de constrangere si de obiectiv. In

cazul in care costul unui sondaj este stabilit dinainte si nu se accepta o eroare mai mare de 5 %,
intervalul de incredere fiind de 95%, atunci se determina marimea esantionului dinainte pentru a
obtine precizia ceruta. Daca, dimpotriva, marimea esantionului este impusa, se va calcula
precizia pe care o va atinge. In cazul in care atributul studiat prezinta o dispersie mare, nu se
poate obtine o estimare precisa decat marind considerabil numarul observatiilor. Pentru a reduce
marja de eroare in raportul ½, trebuie multiplicata marimea esantionului de 4 ori, in raportul 1/3
de 9 ori, in raportul ¼ de 16 ori.

Moser arata ca eroarea standard a unui esantion se poate calcula dupa formula:

()nppEST−=1

unde: p = proportia prezentei unui atribut in cadrul esantionului;

n  = marimea esantionului. EE ET EM EE – eroare de esantionaj EM – eroare de masurare ET –

eroare totala

Astfel, la o populatie de 3000 de familii, esantionul fiind de 400, pot fi gasite 40 de familii care
poseda calitatea cercetata. Atunci 1,040040==p

()015,0203,04009,01,04001,011,0==×=−=EST

7 Testul

Dupa H. Piéron, un test este „o proba definita, care implica o obligatie de indeplinit identica
pentru toti subiectii examinati, cu o tehnica precisa pentru aprecierea succesului sau esecului sau
pentru notarea numerica a reusitei”64. O alta definitie data de Reuchlin desemneaza prin test „o
tehnica permitand o descriere cantitativa, controlabila a comportamentului unui individ plasat
intr-o situatie definita, prin referire la comportamentul indivizilor unui grup definit plasat in
aceeasi situatie”65.

Tehnica testelor se bazeaza pe anumite postulate: 1) exista aptitudini diferite in functie de

indivizi; 2) aptitudinile se manifesta in anumite activitati si de ele depind reusitele sau esecurile.
Aptitudinea, ca element innascut al individului, poate fi observata doar indirect, adica in
momentul in care se manifesta intr-o activitate. Pentru a elabora un test trebuie sa se delimiteze
semnificatia aptitudinii, adica sa se delimiteze campul de aplicatie. Se aleg itemii sau intrebarile
care constituie probele unui test si se bazeaza pe ipotezele referitoare la proprietatile aptitudinii
ce se va masura.

Are loc, apoi, etalonarea, adica notarea individului in raport cu altii sau, cum spune G. Palmade,
stabilirea unei scari care permite sa se repereze, comod, reusita unui subiect in raport cu grupul
total al reusitilor unei populatii66. Exista diferite procedee. Se dau subiectilor 100 de intrebari cu
diferite variante de raspuns, din care doar unul este corect. Se noteaza cu un punct fiecare
raspuns corect. Se claseaza indivizii si se obtine o curba a lui Gauss. Se poate face analiza
interna a testului, intrebare cu intrebare. Pentru a estima gradul de dificultate a fiecarei intrebari,
se tine seama de procentul subiectilor care dau un raspuns corect pentru fiecare intrebare. Gradul
de dificultate de 50 % este acela cand 50 % din subiecti dau raspunsuri bune. La acest grad de
dificultate, o intrebare permite o buna discriminare. Se pot elimina subiectii mai putin buni, fiind
selectionati cei mai buni.

Validitatea logica a testului deriva din conformitatea criteriului cu continutul testului. Criteriul
trebuie sa acopere aceeasi aptitudine si sa ierarhizeze aceeasi subiecti intr-un mod identic. El
trebuie sa contina elemente asemanatoare celor existente in itemi. Gradul de concordanta intre
clasamentul indivizilor in functie de un criteriu si clasamentul dupa test reprezinta coeficientul
de validitate. Corelatia se obtine matematic intre doua serii de rezultate. Daca aceasta corelatie
este nula sau foarte slaba, inseamna ca acel clasament in raport de test sau cel in raport de
criteriu releva factori diferiti. Fidelitatea exprima corelatia intre notatiile mai multor observatori,
coerenta si stabilitatea comportamentului unui subiect. Pentru aceasta se fac anumite corelatii
intre doua teste paralele sau se aplica, de doua ori succesiv, acelasi test.

Exista o clasificare a testelor in tehnica reusitei, tehnica studiului comportamentului si tehnica

proiectiva. Tehnica reusitei studiaza domeniul aptitudinilor operationale. Astfel, in domeniul
senzorial-motor se foloseste pentru selectionarea conducatorilor auto, in domeniul intelectual,
pentru testarea inteligentei, a memoriei. Tehnica studiului comportamentului se refera la
cercetarea aptitudinilor operationale si a unui comportament general. M. Grawitz considera ca
dincolo de comportamentul manifestat prin ansamblul reactiilor concrete ale unui individ fata de
o situatie imediata, fata de un test sau fata de munca sa, exista un comportament global, legat de
caracterul individului si care poate fi denumit conduita”67

Exista diferite tehnici de studiere a conduitei: tehnica sintetica a urmelor (traseelor), testul prin
chestionare si inventare; testele proiective.

Tehnica sintetica a urmelor se bazeaza pe analiza scrisului sau desenului. In unele intreprinderi
din Elvetia, candidatii pentru anumite functii sunt supusi la o analiza grafologica. Grafologia
dezvaluie personalitatea subiectului. Unii isi manifesta increderea in grafologie, altii au unele
rezerve. Bonnardel scria „grafologia exprima o oarecare parte de adevar. Problema delicata este
de a determina care este”68.

Testul prin chestionare si inventare consta in faptul ca se pun subiectilor intre 120 si 200 de
intrebari, care au o valoare simptomatica. Pe baza raspunsurilor, se obtin inventare ale
personalitatii, profiluri de temperament. Palmade considera ca defectul esential al acestor teste
consta in faptul ca subiectii inteleg, mai mult sau mai putin, valoarea indicativa a raspunsului”6
La intrebarea „obstacolele va stimuleaza sau va descurajeaza”, un tanar care vrea sa fie angajat
intr-o mare intreprindere va sti dintr-odata ce trebuie sa raspunda pentru ca dosarul sau sa aiba
sansa de a fi retinut.

Notiunea de proiectie este psihanalitica, fiind un mecanism de aparare a Eu-lui prin care
subiectul expulzeaza, din sine, si localizeaza, in altul, calitati, sentimente, dorinte pe care le
refuza propriei persoane. Comportamentul individului constituie o interactiune intre structura
personalitatii si mediu. Aceasta structura este inconstienta si proiectia are ca scop sa o descopere.
Subiectul percepe mediul ambiant si raspunde in functie de interesele, atitudinile, deprinderile,
dorintele, starile sale.

Tehnica proiectiva consta in prezentarea unor imagini si obiecte in fata subiectilor si urmarirea
modului in care acestia reactioneaza. In acelasi timp, specialistii interpreteaza aceste reactii,
descoperind semnificatia lor. Testul proiectiv nu are doar un raspuns corect, ci o varietate de
raspunsuri posibile.

Exista mai multe tipuri de teste proiective. Testul petelor de cerneala consta in distribuirea, catre
subiecti, a 10 planse, dintre care cinci colorate, cerandu-li-se sa spuna ce reprezinta.
Raspunsurile subiectilor sunt clasificate dupa trei criterii: 1) ce vede subiectul – ansamblul sau
detaliul petei; 2) ce percepe subiectul – forma, culoarea, miscarea; 3) care este continutul inter-
pretarii date de subiect”70. In acest test se porneste de la ideea ca perceptia vizuala este
influentata de personalitatea individului. In interpretarea raspunsurilor se va tine seama de
originalitatea sau banalitatea lor, de ordinea de succesiune a observatiilor.

Testul frustrarii consta in distribuirea de desene care reprezinta personaje aflate in situatii
frustrante. Se cere subiectului sa descrie ceea ce-i sugereaza aceste desene. Prin mecanismele
proiectiei se studiaza modurile specifice de a reactiona ale subiectului. Acest test a fost preluat
din psihologie in sociologie, fiind adaptat la studiul problemelor sociale si politice. A fost folosit
pentru a evidentia tendintele autoritare si democratice.

In testul interpretativ se prezinta, subiectului, 30 de imagini ce cuprind personaje aflate in situatii

cu semnificatii ambigui. Subiectul trebuie sa-si imagineze o poveste cu aceste personaje sau sa se
identifice cu unul dintre ele. Interpretarea raspunsurilor subiectului tine seama de reactiile sale
(schimbari de ton, ezitare) si de continutul povestirilor. Temele abordate sunt un semn pentru
proiectia subiectului si pentru relatia sa cu mediul. Testul interpretativ a fost transpus la analiza
conflictelor sociale.

In Franta, Institutul Francez al Opiniei Publice a propus o serie de fotografii care reprezinta
imagini ale grevelor, ale ocuparii uzinelor, ale bararii strazilor. Comentariile subiectilor permit sa
se discearna tendintele lor politice de stanga sau de dreapta71.

Se pot imagina teste care sa evidentieze atitudini economice legate de unitatea economica, de
responsabilitatea in munca.

8 Tehnica scalarii

Tehnica scalarii consta in transformarea caracteristicilor calitative intr-o variabila cantitativa,

atribuindu-se fiecarui subiect, in functie de raspunsurile sale, o pozitie intr-o scara, care merge de
la o aprobare entuziasta la o dezaprobare totala, trecand prin stadii intermediare. La baza tuturor
tehnicilor scalarii se afla presupunerea „ca exista o dimensiune sau un continuum de-a lungul
caruia se pot insira atitudinile individuale si unul dintre obiectivele constructiei scarilor este sa
asigure apartenenta tuturor intrebarilor la aceeasi dimensiune”72.

Cea mai simpla scara este cea nominala. Ea clasifica indivizii in doua sau mai multe grupe. Ea
substituie simboluri obiectelor concrete – spre exemplu categorii de profesiuni. Ea cuprinde
notiunile de echivalenta – daca A = B si B = A – si de inegalitate – X, Y, Z nu au acelasi venit.

In scara partial ordonata, obiectele unei clase apar ca diferite de cele ale altei clase, dar poate sa
existe un raport intre aceste doua grupe de obiecte. Aceasta scara presupune o comparatie, o
anumita ordine, expresia „mai mult sau mai putin favorabil”. Spre exemplu, venitul lui X este
superior celui al lui Y si al lui Z. Scara este partial ordonata, deoarece nu se ia in seama diferenta
dintre venitul lui X si Z.

Scara ordinala permite clasarea, in ordinea preferintelor, a persoanelor, situatiilor sau afirmatiilor
care au un atribut comun si prin aceasta, decelarea atitudinii subiectului fata de acest atribut.

Scara lui Bogardus este o scara ordinala a distantei sociale. Ea cerceteaza, pana unde, subiectii
interogati accepta indivizi diferiti (de alta rasa, de alta nationalitate). Sunt sase raspunsuri la
intrebarea: Cum ii acceptati pe indivizii nationalitatii x: „1. ca rasa; 2. ca prieteni in clubul meu,
3. ca vecini pe strada mea, 4. ca salariat in afacerea mea, 5. ca si cetatean in tara mea, 6. numai
ca turist73”. Desigur, raspunsul 6 reprezinta o atitudine mai putin toleranta decat raspunsul 1. Se
poate aplica scara Bogardus, cand un patron doreste sa angajeze un numar mai mare de indivizi
apartinand altei nationalitati decat natiunea majoritara.

Scara Thurstone este denumita si a intervalelor aparent egale. Mai intai, se alege atitudinea care
trebuie masurata. Apoi, se strange un numar mare de declaratii asupra subiectului anchetei,
mergand de la favorabil la nefavorabil. Se invita un numar de 40, cel mai adesea 20, de
„judecatori” sau experti care vor clasa declaratiile in gramezi cu numar impar, de obicei 11. Ei
vor numerota declaratiile, pe o scara, mergand de la o extremitate a atitudinii la alta. Scara fiind
stabilita, se aplica un chestionar cu itemi dihotomici, subiectii fiind rugati sa-si manifeste acordul
(+) sau dezacordul (-) fata de fiecare problema. Aceasta scara considera distantele de la un esalon
la altul ca egale, ceea ce nu inseamna ca ele corespund unor intervale calitative egale in
atitudinile psihologice. Se poate evalua doar faptul ca ordinea intensitatii intre itemi corespunde
celei a atitudinilor psihologice.

Scara Likert presupune, mai intai, adunarea unui mare numar de propozitii referitoare la
subiectul anchetei. Un grup de subiecti reprezentativi ai populatiei stabilite pentru ancheta va
face clasamentul. Se numeroteaza apoi, fiecare item: 5 aprobare totala; 4 aprobare; 3. indiferenta;
2. dezaprobare; 1. dezaprobare totala. In cadrul fiecarei intrebari a chestionarului, fiind aceste
cinci variante, se vor obtine informatii mai bogate. Se aduna pentru fiecare subiect notele care
corespund raspunsurilor date intrebarilor. Nota totala va da scorul individului. Postulatul pe care
se bazeaza aceasta scara se refera la faptul ca distantele psihologice intre cele cinci puncte ale
scarii aplicate fiecarui item sunt egale, adica intre „aprobare totala” si „aprobare” exista aceeasi
diferenta ca intre dezaprobare si dezaprobare totala.

Scara lui Guttman sau analiza scalograma pleaca de la definirea atitudinii totale care va fi
scalata. Se alege un numar de intrebari care apartin universului continutului, adica aceleiasi
dimensiuni a atitudinii. Se elimina itemii care nu se raporteaza la problema studiata, se curata
scara pana cand consistenta sa atinge perfectiunea. Scara Guttman se poate aplica doar la
raspunsuri dihotomice „da” sau „nu”, „de acord”, „in dezacord”. Se claseaza intrebarile dupa da
sau nu. Apoi se claseaza subiectii: mai intai cei care au raspuns pozitiv la toate intrebarile, apoi,
cei care au raspuns la toate minus una si asa mai departe. Apoi se aranjeaza raspunsurile in
paralelograme, obtinandu-se o scalograma.

Iata un exemplu. Se analizeaza loialitatea fata de unitatea economica in care lucreaza cinci
subiecti. Se adreseaza cinci intrebari (itemi) dihotomice:

1. Loialitatea fata de intreprinderea in care lucrati se manifesta in atitudinea fata de munca

- da

- nu

2. Cresterea productivitatii muncii este un indiciu al loialitatii

- da

- nu

3. Respectarea cu strictete a programului de lucru vadeste loialitate

- da

- nu
4. Responsabilitatea fata de calitatea produsului muncii este o fateta a loialitatii

- da

- nu

5. Mandria de a fi angajatul intreprinderii Y exprima loialitatea

- da

- nu

Se noteaza cu + raspunsurile afirmative si cu X raspunsurile negative.

Se obtine tabelul:

Itemii 12345
Indivizii
A
x x x
B
x xx
C
x x
D
x x
E

Rearanjam tabelul:

4 5 3 1 2 4 5 3 1
A x x x x

D x x x

C x x

B x

E
Ordinea indivizilor in functie de loialitate este: A, D, C, B, E.

Scara Guttman asigura unidimensionalitatea grupului de itemi referitori la o problema. Guttman

sustine ca „daca universul continutului este unidimensional, atunci orice esantion de intrebari va
fi scalabil si va avea ca rezultat aceeasi ordine a indivizilor”74.

O scara este fidela, daca, incredintata unor operatori diferiti si prezentata de mai multe ori
acelorasi subiecti, se obtin aceleasi rezultate. Pentru a proba fidelitatea se poate prezenta scara de
doua ori aceleiasi populatii si se compara rezultatele. O alta modalitate consta in a da, aceluiasi
grup de indivizi, o a doua versiune a scarii destul de apropiata de prima. Se foloseste si tehnica
scindarii in jumatati. Scara se divide, la intamplare, in doua loturi de iteme, fiecare fiind tratat ca
o scara separata. Se compara rezultatele acestora cu scara initiala.

O scara este valida daca masoara in mod real ceea ce pretinde ca masoara si permite o predictie.
Validitatea interna rezulta dintr-o buna cunoastere a subiectului si din faptul ca itemii par sa
caracterizeze bine atitudinea. Validitatea empirica este corelata cu predictia. „Pentru a judeca
valoarea unui pronostic al comportamentului intr-o situatie precisa, trebuie sa se poata masura
acest comportament in mod independent. Criteriul retinut pentru a caracteriza si masura
atitudinea trebuie sa fie identic cu cel al situatiei reale75”. Ceea ce se poate spune este faptul ca
atitudinea exista, ca are o anumita intensitate, ca s-ar putea traduce intr-un anumit comportament,
ca, anumite obstacole, s-ar putea sa-i impiedice manifestarea.

9 Analiza continutului

Analiza continutului este o tehnica folosita pentru a cerceta materialele scrise – darile de seama
ale consiliilor de administratie sau ale asociatiilor actionarilor, rapoartele sefilor de sectie,
chestionarele la care raspund salariatii – si comunicarile orale – discursurile unor conducatori de
intreprinderi sau ale unor lideri sindicali, interviurile luate salariatilor. Dupa Berelson, analiza
continutului este o tehnica de cercetare folosita pentru descrierea obiectiva, sistematica si
cantitativa a continutului evident al comunicarilor cu scopul de a le interpreta. In ultima vreme,
termenii „evident” si „cantitativa” nu sunt considerati indispensabili pentru o definitie, in sens
larg, a analizei continutului76.

Exista diferite clasificari ale analizei continutului: de explorare si de verificare; cantitativa si

calitativa; directa si indirecta. Analiza de explorare este mai riguroasa si mai sistematica. Analiza
de verificare a unei ipoteze nu poate fi standardizata, ea facand apel la intuitie si experienta.
Analiza calitativa remarca prezenta sau absenta unei caracteristici date. Analiza cantitativa
cerceteaza frecventa temelor, cuvintelor, simbolurilor. Analiza directa presupune totalizarea
elementelor evidente. Analiza indirecta este mai subtila, insistand asupra a ceea ce este latent
intr-un limbaj clar, evident. Comunicarea poate fi instrumentala, producand un anumit efect
asupra receptorului. Comunicarea reprezentativa da informatii asupra starii emitentului.

Prima etapa a analizei continutului consta in alegerea categoriilor adica a unor rubrici
semnificative in functie de care continutul se va clasa si, eventual, cuantifica77. Intr-o analiza de
verificare a unei ipoteze, categoriile sunt prevazute dinainte. Intr-o analiza de explorare,
categoriile constituie cadrul analizei. Ele vor permite selectionarea datelor. Cand nu exista o
ipoteza, se citeste textul cu atentie, se degaja ceea ce este esential in raport cu obiectivul
cercetarii. Elementele care par importante, prin repetarea lor, pot sugera ideea unei categorii sub
care ele vor fi regrupate.

Categoriile trebuie sa aiba anumite caracteristici. Ele trebuie sa fie exhaustive, adica in ele sa se
regaseasca intreg continutul care trebuie clasat. Sa fie exclusive, adica acelasi element nu trebuie
sa apartina mai multor categorii. Ele trebuie sa fie obiective, astfel incat operatori diferiti sa
claseze anumite elemente ale continutului in aceleasi categorii. Categoriile trebuie sa fie
adecvate in raport cu obiectivul urmarit si cu continutul tratat.

Tipurile de categorii sunt diverse. Subiectul arata ce trateaza comunicarea. El corespunde

clasamentului subiectelor bibliotecilor, tablei de materii a unei carti, marilor rubrici ale ziarelor.
Directia comunicarii corespunde categoriilor: favorabil, defavorabil, neutru. Valorile au un sens
precis in fiecare analiza. Daca se cauta sa se afle ce intelege individul intervievat prin reusita, se
aleg valorile: bani, pozitie sociala, familie, automobil. Categoriile se refera si la mijloacele
folosite pentru atingerea scopurilor: amenintare, persuasiune, forta, negociere. In legatura cu
actorii (indivizii) se folosesc categoriile: varsta, sex, profesie, religie, nationalitate, nivel de
instruire78.

A doua etapa a analizei continutului se refera la cuantifica-re – la unitatea de inregistrat si

unitatea de numerotat. Unitatea de inregistrat este un segment determinat al continutului pe care-l
analizeaza, plasandu-l intr-o categorie data. Cuvantul este unitatea cea mai mica. Tema este un
fragment semnificativ care corespunde ideii care acopera o anumita categorie. Itemul are sensul
de unitate de inregistrat – cuvant, tema. Unitatea contextului nu poate fi cuantificata riguros.
Daca unitatea de inregistrat este un cuvant, atunci unitatea contextului este fraza. Daca unitatea
de inregistrat reprezinta decupajul unui element semnificativ, unitatea de numarat se refera la
modul de masurare a acestor fragmente. Unitatile de numarat referitoare la spatiu sau timp sunt:
paragrafe, linii, centimetri, minute de inregistrat.

Fidelitatea tehnicii analiza continutului se manifesta atunci cand operatori diferiti, lucrand asupra
aceluiasi material, obtin acelasi rezultat. Validitatea tehnicii consta in faptul ca descrierea
cuantificata a continutului este semnificativa pentru problema pusa si reproduce fidel realitatea
faptelor pe care le traduce. Validitatea poate fi verificata prin compararea rezultatelor analizei
continutului cu datele obtinute prin alte tehnici.

Intre metode si tehnici nu exista o granita stricta. Uneori, o metoda devine tehnica in cadrul altei
metode. Spre exemplu, metoda observatiei si experimentul devin tehnici utilizate de metoda
anchetei sociale si de metoda monografica. Tehnicile conlucreaza strans intre ele. Sondajul si
tehnica scalarii folosesc interviul si chestionarul. Acestea, la randul lor, pot recurge la analiza
continutului pentru cercetarea raspunsurilor la intrebari.

NOTE BIBLIOGRAFICE