Sunteți pe pagina 1din 19

Dipterele sunt cele mai specializate dintre insectele mecopteroide.

In prezent sunt cunoscute


aproximativ 100 000 de specii, insa numarul lor este probabil mult mai mare. Diptere propriu-zise sunt
cunoscute din depozite de varsta triasica, cum sunt cele din Queensland, din nordul Australiei. Stramosii
grupului se cunosc insa din permian, insa spre deosebire de formele actuale, tipurile paleozoice erau
tetraaripate; reducerea aripilor posterioare a avut loc in opinia specialistilor in timpul perioadei triasice.
Din grupul initial s-au desprins mai intai dipterele nematocere si mai apoi brahicerele. Caracterul specific
al dipterelor este faptul ca au doar o singura pereche de aripi – cele mezotoracice. Aripile metatoracice
s-au redus si s-au transformat in organe senzoriale denumite balansiere, al caror rol este de a asigura
echilibrarea insectei in timpul zborului. Dipterele sunt insecte de talie mica si medie, putine specii avand
talie mare. Capul dipterelor este prevazut cu o pereche de ochi compusi foarte mari, ce pot acoperi o
mare parte a acestuia la multe specii. Pe vertex sunt situati trei oceli. Antenele sunt de doua tipuri –
normale, alungite si aristate. Acest de-al doilea tip caracterizeaza dipterele brahicere si se caracterizeaza
prin faptul ca antena este foarte scurta, formata din trei articole principale, cel de-al treilea articol,
masiv, voluminos si alungit inferior – arista - purtand un par masiv, uneori articulat. Inferior, capul
poarta aparatul bucal, care are adaptari legate de diferite moduri de hranire – la unele specii piesele
bucale ale unui fost aparat bucal masticator se alungesc si devin o trompa intepatoare, in vreme ce la
altele aparatul bucal se modifica radical, devenind o trompa aspiratoare, caractertistica. Toracele este
masiv, cu protoracele redus si mezo si metatoracele fuzionate. Aripile anterioare sunt bine dezvoltate,
alungite, cu nervatiunea redusa. Inferior, dincolo de campul jugal, se observa doua formatiuni alare noi –
scvama si allula, primul dintre acestea protejand balansierele. Aripile posterioare, sunt reduse mult si au
aspect maciucat. Baza lor, latita ca si extremitatea, poarta un mare numar de structuri senzoriale; in
timpul zborului, balansierele se misca totdeauna in contratimp cu aripile, iar impulsurile nervoase au
rolul de a informa ¬in permanenta insecta de pozitia in zbor. Indepartarea balansierelor face ca dipterele
sa aiba un zbor dezordonat iar unele specii nu mai zboara deloc. Picioarele sunt prevazute pe ultimul
articol cu doua ghiare si cu formatiuni adezive de tipul empodiilor, aroliilor si pulvilelor. La unele specii
picioarele sunt lungi si subtiri, adaptate la deplasarea in vegetatia inalta, iar la altele sunt scurte si
masive, adaptate la mers si alergat. Abdomenul este format din noua sau unsprezece segmente, putand
fi alungit sau voluminos, uneori turtit dorso-ventral. Ultimul segment poarta o pereche de cerci mici
uniarticulati si cu doi stili. La femelele unora din speciile de brahicere ultimele segmente abdominale se
pot telescopa formand un ovopozitor. Larvele dipterelor sunt apode, de doua tipuri: cu capul bine
diferntiet – eucefale, si cu capul involuat – acefale, in acest din urma caz observandu-se doar
mandibulele functionale. Multe specii de diptere au larve acvatice, motiv pentru care acestea isi
dezvolta sisteme de respirat caracteristice, cum sunt branhiile spiraculere de la larvele de simulide sau
hemobranhiile larvelor chironomidelor. Nimfele sunt libere la formele primitive, in vreme ce la cele
evoluate, ultima exuvie larvara se intareste si protejeaza nimfa intr-un invelis caracteristic. Acest tip de
pupa poarta numele de pupa coarctata sau pupa-butoias. Dipterele sunt intalnite pe tot globul. Multe
specii sunt nocturne, altele, la fel de numeroase zboara in crepuscul sau sunt diurne. Adultii brahicerelor
sunt buni zburatori, in vreme ce nematocerele nu sunt capabile de performante deosebite. Regimul
alimentar variaza – exista forme floricole, care se hranesc cu nectar, altele sug sucuri vegetale care se
scurg din ranile plantelor; exista de asemenea forme hematofage, forme rapitoare sau sapro si
coprofage. Larvele au aceleasi diversificari ale modului de hranire, remarcandu-se si aici formele
rapitoare, cele vegetariene, endoparazite sau care se hranesc cu dejectii de animale sau cu cadavre.
Subordinul bradycera Include diptere cu antene aristate, cu aparatul bucal adaptat la colectarea
alimentelor lichide – aparat bucal pentru supt si lins, de tip labial. La cele mai multe specii, trompa se
formeaza pe seama buzei inferioare, palpii labiali prevazuti cu pseudotrahei servind la colectarea hranei.
Restul pieselor bucale se reduc, cu exceptia palpilor maxilari, care sunt ridicati si indreptati anterior.

Subordinul
Nematocera
Include specii de talie mica si medie, mai rar mare, cu antenele filiforme sau plumoase, cu
picioare lungi si subtiri. Larvele sunt eucefale iar nimfele sunt libere si mobile. Larvele pot fi
acvatice sau terestre, unele fiind endoparazite la plante.

Dipterele reprezinta un grup de daunatori frecvent intalnit la culturile de legume.


Cunoscute popular sub numele de muste, ele sunt raspandite in toate regiunile tarii.
Dintre cele mai pagubitoare genuri si specii, la legume se semnaleaza: musca verzei - Delia brassicae -
Bche., musca cepei Delia antiqua - Meig., musca usturoiului Suillia lurida - Meig., musca morcovului Psila
rosae - F., musca telinei Piophyla heraclei - L., musca sparanghelului Platyparea poeciloptera - Schr.,
musca plantulelor Phorbia platura - Meig.

Toate aceste diptere ierneaza in stadiul de pupa in orizonturile de suprafata ale solului si produc pagube
in stadiul de larva.
Musca verzei, musca cepei si musca morcovului ataca radacinile si bulbii, musca plantulelor afecteaza
semintele in germinare, musca usturoiului ataca frunzele centrale, musca sparanghelului se localizeaza
preferential pe mugurele de cre stere, iar cea a telinei pe frunze.
Din pupe, adultii apar primavara pe parcursul a cca 30 de zile.
Ei sunt de dimensiuni reduse, cuprinse intre 4 - 8 mm.
Larvele sunt acefale (fara cap) si apode (fara picioare), cilindrice sau fusiforme.
La maturitate ating lungimea de 6 - 12 mm.
Pupele sunt maronii, de 6 - 8 mm lungime, au forma cilindrica, iar ultimul segment abdominal este
bifurcat.
Oul este oval-cilindric, de 1,0 la 1,1 mm, alb-sidefiu.
Cu exceptia mustei usturoiului si a sparanghelului, care au o singura generatie de adulti pe an (V - IV),
toate celelalte genuri si specii au doua generatii pe an (IV - VI; VII - IV).
Adultii au un zbor greoi si de scurta durata, fiind activi pe vreme calda si insorita.
Musca verzei, musca cepei, musca morcovului si musca plantulelor depun ponta pe sol sau in zona
coletului, fiind formata din 5 - 12 oua.
Musca usturoiului depune un singur ou la baza frunzelor centrale, musca sparanghelului prefera mugurii
de crestere, iar musca telinei aparatul foliar.
Dupa circa 24 de ore de la eclozare, larvele de musca verzei, musca morcovului si musca cepei patrund
prin zona coletului in interiorul radacinilor, unde distrug tesuturile.
La nivel aerian, atacul la varza se manifesta printr-o ofilire spectaculoasa a plantelor, care devine
evidenta pe vreme calda si insorita, cand radacinile afectate nu mai pot compensa deficitul de apa
pierdut prin evapo-transpiratie.
Pentru culturile de varza si conopida, etapa critica o reprezinta faza de rozeta, care tine din momentul
plantarii si pana la inceputul perioadei de formare a capatanii.
Pe masura lignificarii (intaririi) radacinilor, atacul se reduce treptat pana la completa lui disparitie.
Pe acest criteriu a fost creat soiul Benson la care frecventa atacului se inscrie in valori de 3 - 4%, spre
deosebire de alte soiuri la care el se situeaza la 25 - 30%.
Atacul cauzat de musca cepei este mai putin evident si se manifesta primavara, la culturile semincere,
iar vara la cele de consum, printr-o putrezire totala a bulbilor.
Plantele (partile aeriene) stagneaza in dezvoltare, dupa care se usuca.
La morcov, desi plantele au o dezvoltare tardiva (tarzie), ele pot parcurge uneori intreg ciclul de
vegetatie, radacinile fiind insa lipsite de valoare comerciala.
Atat pentru musca verzei, cat si pentru cea a morcovului si a cepei, atacul se manifesta dispersat in
cultura.

Musca plantulelor infesteaza culturile de legume chiar in momentul germinarii semintelor.


Imediat dupa eclozare (iesirea din ou), larvele se afunda in sol si se localizeaza la nivelul mugurelui de
crestere si al cotiledoanelor.
Plantele atacate, daca reusesc sa apara la suprafata solului, au tulpinile deformate, lipsite de mugurele
terminal, iar cotiledoanele sunt zbarcite si cu numeroase galerii.
Prezenta daunatorului in cultura devine evidenta imediat dupa rasarire, printr-o reducere drastica a
densitatii plantelor, care poate atinge valori de 80 - 90%.
In aceste conditii, se impune intoarcerea culturilor si plantarea cu legume provenite prin rasad.
Musca plantulelor este o specie polifraga, atacand preferential fasolea, castravetii si pepenii.
Cele mai importante pagube sunt produse de generatia adultilor de primavara.

Musca usturoiului depune la baza frunzelor centrale un singur ou din care se dezvolta o singura larva.
Prin distrugerea tesuturilor, plantele raman in stadiul in care au fost surprinse de atac.
Ulterior, larvele patrund in interiorul bulbilor, unde produc galerii.
In aceasta etapa plantele se ingalbenesc si se usuca, bulbii putrezesc partial sau total.
Culturile atacate dau productii de calitate inferioara, iar pagubele cauzate pot atinge 50%.

Musca sparanghelului ataca mugurii de crestere in momentul aparitiei acestora la suprafata solului.
Tulpinile atacate se curbeaza si se deformeaza, iar tesuturile devin fibroase si necomestibile.

Musca telinei se dezvolta pe aparatul foliar, unde larvele distrug tesuturile dintre epidermele frunzelor,
in urma carora apar galerii de mare intindere.
In culturile de telina atacul devine evident pe parcursul lunii mai.

Atacul cauzat de diptere la culturile de legume din camp poate fi limitat printr-o serie de masuri
preventive si curative.
Dintre masurile preventive o deosebita importanta practica o au:
- strangerea resturilor vegetale ramase in camp dupa recoltare;
- araturi adanci de toamna pentru ingroparea sub brazda a pupelor care ierneaza in orizonturile de
suprafata;
- rotatia anuala a culturilor, deoarece pe terenurile infestate, adult ii care apar primavara au un zbor
greoi si de scurta durata, care le limiteaza raza de actiune;
- sortarea materialului inainte de plantare si eliminarea rasadurilor si a radacinilor cu simptome de atac;
- prasile repetate pe parcursul perioadei de vegetatie pentru distrugerea plantelor gazda din flora
spontana;
- smulgerea plantelor cu simptome de atac, inainte de retragerea larvelor in sol pentru impupare;
- infiintarea de benzi capcana din plante similare culturilor practicate, pe care adultii sa-si depuna ponta;

- musuroirea sau bilonarea plantelor pentru a proteja zona coletului, preferata de musca verzei, musca
cepei si cea a morcovului, ca loc de depunere a pontei si de patrundere a larvelor.

Dintre masurile chimice (curative), in camp, se aplica pe ciclul de cultura in medie 2 tratamente la
interval de 10 - 12 zile.
Tratamentele se aplica la avertizarea Centrelor Judetene de Protectia Plantelor, care corespund cu
perioada de maxima aparitie a adultilor in camp si a eclozarii primelor larve din oua si care recomanda si
substantele ce trebuie utilizate.

Transmitere prin vectori

Vectorii sunt animalele capabile sa transmita boli: acarieni, muste, purici, sobolani, caini, pisici
si capuse. Cei mai comuni vectori care transmite boli sunt tantarii. Tantarii transfera boala prin
intepatura. Pot transmite malaria, virusul West Nile, febra Dengue si febra galbena.
Vectorii adauga o dimensiune suplimentara in transmitera bolii, deoarece acestia sunt mobili, pot
determina extinderea ariei de transmitere a bolii. Schimbarile din comportamentul vectorilor va
afecta modul de transmitere al bolii.

De aceea este importanta studierea comportamentului acestuia precum si microorganismele care


declanseaza manifestarile, in scopul stabilirii unei metode adecvate de prevenire a bolilor. In caz
de malarie, se vor pulveriza insecticide pentru eradicarea tantarilor care raspandesc boala.
Muscaturile sau intepaturile nu sunt singura modalitate prin care vectorii pot transmite boli.
Acestea pot fi transmise prin fecalele unui vector sau prin contactul direct sau indirect cu acesta.

Răspândirii bolilor de insecte au devenit mai mult o preocupare crescândă în ultimii zece ani sau
cam asa ceva. Mii de oameni au murit peste ani din cauza bolilor purtate de insecte. India este,
de asemenea, lupta cu focarele de boli mortale răspândit de către insecte.

Orice boala care este purtat de insecte si transmise la om este o boală suportate de insecte.
Insectele sunt capabile de răspândire a bolilor cauzate de diferite tipuri de microorganisme cum
ar fi viruşi, paraziţi, bacterii, etc În aceste cazuri, insecte implicate este cunoscut ca vector şi
microorganisme care provoacă boala este cunoscută sub numele agentului patogen. Cea mai
frecventa boala de insecte sunt suportate Chikungunya, malariei şi febra Dengue. Să se îngropa
în ele o la un moment dat.
Chikungunya

Chikungunya este o boală virală de ţânţari, care a fost detectat în 1952 în Africa, la un loc numit
Makonde Plateau. De la descoperirea sa, focare virusul Chikungunya au apărut ocazional în
Africa, Asia de Sud şi Asia de Sud-Est, şi cel mai recent în zone limitate ale Europei. Numele
"chikungunya" este derivat din cuvântul Makonde care inseamna "cel care se apleacă în sus", cu
referire la postura aplecat de suferinzi cu dureri articulare. Este foarte infecţios şi dezactivarea
bolii. În 2006, India a raportat mai mult de 1.25 milioane de cazuri suspecte.

Cauze

Boala Chikungunya este o boală virală transmisă la om prin muscatura de tantari infectati, Aedes
aegypti şi Aedes albopictus ţânţar să fie specifice. Aceste tantarii stagnat în principal de şedere în
apă şi muşca mai ales in timpul orelor de zi, cu activitate de vârf în primele ore ale dimineţii şi
după-amiaza tarziu. Virusul este transmis de la o persoană la alta prin muscaturile de tantari
infectati de sex feminin.

Simptomele

Chikungunya simptome includ un debut brusc de febră însoţită de debilitante dureri articulare.
Alte simptome comune includ greaţă, dureri de cap, dureri musculare, oboseală şi erupţii
cutanate. Ca acţiunile bolii unele simptome cu febra Dengue, acesta poate fi misdiagnosed în
zonele în care febra Dengue este comună. De obicei, febra durează două zile şi apoi se termină
brusc. Cu toate acestea, alte simptome precum dureri articulare, dureri de cap şi insomnie poate
dura timp de aproximativ 5-7 zile.

Prevenirea şi tratamentul

Nu există nici un leac pentru chikungunya. Tratamentul se bazează pe ameliorarea simptomelor.


Majoritatea pacienţilor recupera pe deplin de această boală, dar în unele cazuri, dureri articulare
pot persista timp de saptamani sau luni, sau, în unele cazuri de ani.

Paşi pentru prevenirea şi controlul bolii includ în primul rând reducerea numărului de habitate
recipient umplut cu apă care acceptă reproducătoare de tantari. Insectelor repulsive,
îmbrăcăminte care minimizează expunerea pielii, şi stau în zone cu ecrane sunt câteva dintre
modurile de a proteja în timpul unei epidemii.

Malarie

Malaria este o boală infecţioasă provocată de un parazit, Plasmodium, care infecteaza celulele
roşii din sânge. Numele de "malarie" înseamnă "aer rău" în limba italiană. În 2008, o valoare
estimată de 247 milioane de cazuri de malarie au apărut în toată lumea şi aproape un milion de
oameni au murit - cea mai mare parte copii mici în Africa. În India, nu a fost reducerea
proporţională a numărului de cazuri în ultimii 9 ani. Numerele au coborât de la 2 milioane de
cazuri raportate în 2000 la 1.53 milioane de cazuri în 2009.
Cauze

paraziţii malariei sunt transmise de la o persoana la alta prin tantari anopheles, numit "vectori de
malarie", care muşcă în principal, între amurg şi zori.Cinci specii de parazit Plasmodium poate
infecta oameni; celor mai grave forme ale bolii sunt cauzate de P. falciparum. În multe părţi ale
lumii, parazitii s-au dezvoltat rezistenţă la un număr de medicamente malariei.

Simptomele

Simptomele malariei apărea între 7 - 15 zile de la înţepătură de ţânţar şi includ febră, dureri de
cap, frisoane, oboseală şi vărsături. Dacă nu este tratată, malaria poate deveni rapid viaţa în
pericol de a întrerupe alimentarea cu sânge a organelor vitale. Pierderea de celule roşii din sânge
în malariei poate provoca anemie şi icter (colorarea galbenă a pielii şi a ochilor).

Prevenirea şi tratamentul

Malaria este prevenite şi curabile. Diagnosticul precoce şi tratamentul malariei reduce bolii,
previne decese şi contribuie la reducerea sale de transport. Cel mai bun tratament disponibile, în
special pentru malarie falciparum P., este terapia pe bază de combinaţie artemisinin (ACT).

Mosquito eradicare şi prevenire a muşcături de ţânţari este principala metodă utilizată pentru a
preveni răspândirea bolii.

Febra dengue

febra Dengue pronunţată ghee ca "Den" este o boală virală imita gripa. Dengue este găsit în
climatele tropicale şi subtropicale din întreaga lume, mai ales în zonele urbane sau semi-urbane.
Potrivit OMS, aproximativ două cincimi din populatia lumii este expusă riscului de febra Dengue
şi se estimează că s-ar putea să fie de 50 milioane de infectii dengue în întreaga lume în fiecare
an. Delhi şi părţi din nordul Indiei experienţă întotdeauna un număr mare de cazuri de Dengue.

Cauze

Dengie febra se transmite prin muscatura unui tantar Aedes infectate cu oricare dintre virusurile
febra Dengue patru. Tantarii dobândească, în general, în timp ce virusul hrănire pe sângele unei
persoane infectate şi simptomele apar in 3-14 zile dupa muscatura infectioase .. O complicaţie
potenţial letal numit febră dengue hemoragică (DHF) a fost recunoscuta pentru prima data în anii
1950 în timpul epidemiilor de febra Dengue din Filipine şi Thailanda. DHF afectează în principal
copiii şi os principala cauza de spitalizare şi de moarte.

Simptomele

 febră mare (temperatură poate fi la fel de mare ca 104 ° F sau ° 40 C)


 Dureri de cap severe
 Durere in spatele ochilor
 Extremă slăbiciune, pierderea poftei de mâncare, senzaţie de greaţă
 Schimbarea in senzatii gust in gura
 Comune şi dureri musculare
 Erupţii cutanate
 Umflarea ganglionilor limfatici la nivelul gâtului şi inghinală
 DHF se caracterizează prin febră mare, adesea cu procesul de extindere a ficatului şi, în cazuri
severe, insuficienţă circulatorie.

Cum de a preveni debutul-suportate de boli de insecte?

Fiecare dintre aceste boli necesita ajutor profesional de specialitate pentru a obţine vindecat. Cu
toate acestea, aici sunt câteva sfaturi pentru a preveni apariţia acestor boli:

 Purtati haine care vă poate proteja de tantari, cu minim de expunere a pielii.


 Aplicati creme sau repellants care vă poate proteja de muşcături de ţânţari.
 A se evita consumul de apă şi alimente necurate.
 Păstraţi casa ta şi împrejurimile curat, deoarece rase de gunoi tantari.
 Pentru a preveni tantarii din unităţile de creştere, nu permit apa de ploaie sa acumulat în jurul
tău. Spray kerosen pe apă stagnante organisme.
 Dacă observaţi orice simptom de oricare dintre aceste boli, să raporteze imediat medicului
dumneavoastră.

Amintiţi-vă, singura modalitate puteţi evita o epidemie este posibilă prin luarea de măsuri de
precauţie acum.

Read more: http://www.lifemojo.com/lifestyle/bolile-transmise-de-insecte-prevenirea-simptome-


%C5%9Fi-tratament-25237004/ro#ixzz125357EAm

gandulsanatate-food-drink rss

Cu ce boli ne putem alege de la înţepăturile de ţânţari


25 mai 2007

Cu ce boli ne putem alege de la înţepăturile de ţânţari

Înţepăturile de ţânţari provoacă aproape întotdeauna o reacţie de apărare din partea organismului
care se manifestă prin înroşirea pielii şi formarea unei umflături iritante. În cazuri speciale, se
produc leziuni şi infecţii cauzate de infectarea prin scărpinare, sau chiar febră. Manifestările pot
fi mai severe în cazul copiilor, pentru că cei mici nu suportă mâncărimea dată de înţepătură, aşa
că se vor scărpina mai mult decât un adult, cauzându-şi mici răni care favorizează infectarea cu
bacteriile aflate în mod normal pe piele, susţin specialiştii. Prin înţepătură, unele specii de ţânţari
pot inocula în sângele persoanei agenţi patogeni cum ar fi malaria, febra galbenă sau alte boli. În
zonele geografice în care astfel de boli sunt răspândite, insectele reprezintă un mijloc de
transmitere a maladiilor. Deşi bolile infecţioase transmise de ţânţari sunt mai frecvente în special
în zonele tropicale şi subtropicale, şi în ţara noastră au fost înregistrate astfel de cazuri. Acum
câţiva ani a existat o severă epidemie de encefalită cauzată de virusul West Nile, transmis prin
înţepătura ţânţarilor. La persoanele foarte sensibile, reacţia depăşeşte mâncărimea normală, mai
ales dacă înţepăturile sunt numeroase şi în mai multe locuri: zonele afectate se umflă şi starea de
rău se generalizează (urticarie, scăderea tensiunii sanguine, simptome gastrointestinale,
hipertermie şi şoc anafilactic), mai spun specialiştii.

Înainte de a pleca într-o călătorie în ţări exotice, este bine să vă informaţi asupra bolilor
răspândite în acea regiune şi asupra insectelor care ar putea fi periculoase. Oricum este indicat ca
în astfel de călătorii să cereţi sfatul medicului şi să vă luaţi măsuri profilactice. Există şi unele
produse care protejează împotriva înţepăturilor, repelente, acestea ţinând ţânţarii la distanţă dacă
se aplică pe toate zonele expuse de pe corp, de mai multe ori pe zi. Pentru protecţia copiilor şi a
familiei împotriva înţepăturilor ţânţarilor este indicat să cereţi sfatul medicului pentru a vă
recomanda măsurile profilactice. (L.S.)

Agenţii vectori sunt reprezentaţi, din punct de vedere ecologic, de organisme biotice care
asigură transportul dintr-un loc în altul al diferiţilor agenţi patogeni, dar din punct de vedere
biologic, ei sunt implicaţi în ciclul evolutiv al acestora din urmă, constituind o verigă
indispensabilă în lanţul de transmitere a bolilor. Prin urmare, agenţii vectori nu constituie
numai cele mai eficiente mijloace de difuzie spaţială a agenţilor patogeni, ci şi gazdele lor
intermediare obligatorii deoarece în organismul lor se desfăşoară principalele faze biologice
de evoluţie ale agenţilor patogeni.- Ţânţarii, care fac parte din ordinul Diptera, familia
Culicidae, subfamilia Anophelinae  cuprind peste 3000 de specii răspândite în întreaga lume,
de mare importanţă pentru sănătatea publică fiind cele incluse în genurile Anopheles,
Aedes, Culex şi Mansonia care transmit boli infecţioase de tipul malariei, febrei galbene,
dengăi, filariozei sau encefalitei virale. La toate aceste specii de insecte, masculul nu
reprezintă un agent vector în sine, ci numai femela adultă care, fiind obligatoriu hematofagă
şi dotată cu un aparat bucal special adaptat acestui scop, înţeapă omul şi animalele pentru a
se hrăni, cu predilecţie în zori şi în amurg, favorizând implantarea agenţilor infecţioşi în
locuri indemne. Durata de viaţă a femelei-ţânţar variază de la 1-2 luni în timpul verii, până
la 6 luni în timpul iernii când hibernează, iar în acest interval de timp ea poate depune până
la 600 de ouă, răspândite pe o distanţă de 3-16 km la suprafaţa apelor stătătoare, pe
solurile umede sau în locurile umbrite. Femelele-ţânţar din genul Anopheles, care conţin un
număr de 60 de specii, sunt nu numai cele mai agresive, ele deţinând rolul de vectori
obligatorii al malariei şi filariozei, ci şi cele mai prolifice, ciclul lor biologic complet putându-
se desfăşura în mai puţin de 10 zile în mediul cald al ţinuturilor tropical-umed, unde
frecvenţa lor este foarte mare. În schimb, femelele-ţânţar din genul Aedes, care cuprinde
peste 500 de specii, deşi preferă aceleaşi zone tropicale şi subtropicale umede, nu numai că
au o arie de transmitere vectorială mai redusă, deoarece zborul lor nu se efectuează pe
distanţe mai mari de câteva sute de metri, dar necesită şi un ciclu mai lung de evoluţie
biologică, asigurând dezvoltarea  şi  transportul viruşilor febrei galbene şi dengăi. Spre
deosebire de aceste două genuri de ţânţari, care sunt predominant exofile (adaptate la
condiţiile de viaţă din mediul extern), genul Culex, care cuprinde aproape 300 de specii cu
răspândire cosmopolită, manifestă preferinţe endofile, fiind adaptat mai mult la viaţa de
interior, motiv pentru care indivizii săi nu constituie numai agenţi-vectori ai unor organisme
patogene care cauzează afecţiuni severe de tipul filariozelor sau encefalitelor virale  din
regiunile tropicale şi subtropicale, ci şi supărătoare surse de disconfort din cauza
dureroaselor înţepături pe care le produc (ca în cazul speciei Culex pipiens din regiunile
temperate, care atacă tot timpul zilei şi nopţii).

Flebotomii, aparţinând ordinului Diptera, familiei Psichodidae, genului Phlebotomus, sunt


insecte minuscule şi fragile, cu aspect de ţânţari mici ; dimensiunile lor reduse (1,5-4 mm)
permiţându-le să pătrundă cu uşurinţă în orice spaţiu greu accesibil. Ca şi în cazul ţânţarilor,
doar flebotomul-femelă este hematofag, favorizând transmiterea sanguină a agenţilor
patogeni ai febrei papataci, leishmaniozei viscerale şi cutanate sau bartonelozei. Fiind  slabi
zburători (aria lor de zbor nedepăşind 200-300 de metri) ei atacă omul în mod silenţios, de 
preferinţă  în  locurile în care pielea este mai delicată şi mai intens pigmentată (coate,
genunchi), în special  ziua când cerul este înnorat sau noaptea, pe întuneric. Înţepăturile
produse de flebotomi sunt dureroase şi pruriginoase, iar dacă frecvenţa lor este foarte
mare, atunci edemele dezvoltate în jurul acestora se extind cutanat, producând râia
flebotomică (harrara). Spre deosebire de ţânţari, care preferă umezeala, flebotomii abundă
în regiunile tropicale şi subtropiale uscate, dar unele specii  trăiesc şi în pădurile umede ale
Americii de Sud, preferând locurile umbrite şi adăpostite de pe malul râurilor. Cele mai
importante focare environmentale de flebotomi sunt cele din jurul Mediteranei   sau sudul
Asiei, unde aceştia acţionează până la altitudinea de 2000 de metri, lipsind cu desăvârşire
din Africa şi America de Nord.

- Musculiţele negre din ordinul Diptera, familia Simulidae, genul Simulium, cuprind peste
600 de specii răspândite în întreaga lume, dar numai speciile S. damnosum şi S. neavei din
Africa sau S. ochraceum din Mexic şi America Centrală constituie agenţi-vectori pentru filaria
Onchocerca volvulus, răspunzătoare de apariţia şi dezvoltarea oncocercozei. Musculiţele
Simulium sunt mici şi negricioase, cu corpul scurt şi gros ; femelele lor hematofage fiind
special adaptate pentru transmiterea, prin inoculare sanguină, a filariilor patogene pe care
le transportă şi găzduiesc pentru un interval de maxim 30 de zile, cât durează ciclul lor
biologic. Spre deosebire de ţânţari şi flebotomi care prezintă tendinţe de strictă localizare
spaţială în zonele tropicale şi subtropicale, musculiţele Simulium se extind din regiunile
tropicale calde până în cele temperate şi subpolare reci, înmulţindu-se peste măsură în
anotimpurile marcate de abundente căderi de precipitaţii care provoacă ample inundaţii.
Înţepătura produsă de acestea începe să doară mai târziu, odată cu apariţia edemelor locale
şi leziunilor confluente, putându-se calma numai prin aplicarea unor pansamente alcaline.

- Musculiţele înţepătoare, din ordinul Diptera, familia Culicoide, sunt insecte minuscule,
asemănătoare flebotomilor şi simuliilor, care trăiesc ascunse în vegetaţia culturilor tropicale
(unele specii fiind adaptate şi la mediul deşertic) atacând fără zgomot, în roiuri mari,
îndeosebi seara şi dimineaţa. Înţepătura musculiţelor femele, care sunt hematofage, este cu
atât mai dureroasă şi pruriginoasă cu cât ea se produce într-o zonă mai sensibilă a
corpului   omenesc    (cu  predilecţie la ochi şi urechi sau pe frunte şi gât). Culicoidele sunt
foarte răspândite în zonele tropicale de plantaţii din Africa, America de Sud şi insulele Antile
unde, în perioada mai-august, atacă oamenii şi animalele, transmiţând germeni microbieni
(ca P.tularensis), filarii sau viruşi ai encefalitei.

- Muştele incluse în ordinul Diptera cuprind mai multe familii importante din punct de
vedere medical, unele fiind hematofage, ca în cazul Tabanidelor, iar altele fiind doar
generatoare de disconfort, ca în cazul majorităţii Muscidelor .

Familia Muscidae conţine cel puţin patru specii-vector importante: Glossina, Stomoxys,
Musca domestica şi Calliphora.
Glossina sau musca ţe-ţe este o specie exclusiv africană care joacă un rol deosebit de
important în patologia umană, prin transmiterea tripanosomelor care produc ”boala
somnului”. Ambele sexe ale acestei specii diurne sunt hematofage, fiind dotate cu trompe
orizontale care introduc în tegument un mare număr de tripanosome ce se dezvoltă ciclic în
organismul lor adult în timp de numai câteva săptămâni, astfel încât Glossina vectoare
rămâne infectantă toata viaţa. Chiar şi în zona sa endemică din Africa centrală, musca ţe-ţe
prezintă o distribuţie spaţială  destul de neuniformă, ea răspândindu-se între 150 latitudine
nordică şi 200 latitudine sudică, în funcţie de gradul de uscăciune al solului nisipos pe care
îşi depune ouăle, sau al prezenţei gazdelor favorabile finale, cu sângele cărora se hrăneşte
(în acest sens menţionând, de exemplu, că aria de răspândire a turmelor de vite este
limitată de prezenţa  acestei muşte-vector ţe-ţe, care le  poate transmite ”nagana”, o
afecţiune asemănătoare bolii somnului la om).

Stomoxys sau musca înţepătoare de casă, are un aspect analog muştei domestice, dar
posedă o trompă mai dură, care provoacă înţepături dureroase, localizate cu predilecţie la
glezne. Deşi produce mult disconfort, aceasta nu devine agent-vector decât accidental,
producând miaze destul de grave.

Musca domestică este o specie cosmopolită, nehematofagă, al cărei ciclu biologic de evoluţie
nu durează mai mult de 10-14 zile, în care poate transmite un mare număr de agenţi
patogeni :  bacterii (Salmonella, Shigella), viruşi (polio sau enteroviruşi), paraziţi (amibe
sau ouă de helminţi). Deşi rolul său patogen principal este cel de vector mecanic, totuşi,
larvele sale pot produce şi unele miaze, cu diverse localizări.

Calliphora  este o muscă de dimensiuni medii, ale cărei larve pot pătrunde în tegumentul
uman, declanşând infecţii secundare.

Familia Tabanide cuprinde două specii hematofage principale: Tabanus şi Chrysops.

Tabanus  sau tăunul este o muscă mare şi voluminoasă (cu un corp de cca. 30 mm
lungime), care trăieşte pe păşuni şi în păduri şi a cărei femelă hematofagă atacă silenţios
omul şi animalele, producând infecţii purulente. Tăunii sunt specii prădătoare tipice,
schimbând mai multe gazde pentru a-şi procura substanţele organice de care au nevoie
pentru a se hrăni dar, uneori, pot deveni şi vectori mecanici ai B. anthracis sau P. tularensis.

Chrysops (dimidiata  sau silaceea) sunt tabanide – vectori ai filariozei Loa – loa ; aceste
insecte fiind decelate numai în regiunile Africii centrale şi de Vest, unde apare şi afecţiunea
respectivă.

Boli transmise de tantari:

Malaria - se transmite prin muscatura tantarului anofel si afecteaza in special Africa sub-
sahariana. Simptomele sunt resimtite dupa 8–30 de zile si includ:

 febra;
 frisoane;
 dureri articulare;
 varsaturi;
 anemie;
 cefalee;
 astenie;
 parestezii, paralizii, convulsii (mai rar, in cazul pacientilor cu sistemul imunitar foarte slabit).

Exista doua tipuri de malarie: benigna si maligna. Tipul benign este mai bland si mai usor de
tratat. Malaria maligna poate fi foarte grava, uneori fatala. Tratamentul se face in institutii de
specialitate si este diferit pentru diferitele forme ale bolii. Declararea cazului si internarea sunt
obligatorii.

Febra West Nile ne da motive de ingrijorare in aceasta perioada, datorita cazurilor aparute in Europa, in
state precum Grecia, Rusia, Olanda, Portugalia sau Bulgaria. In prezent, in Romania sunt inregistrati 20
de pacienti infectati cu West Nile. In majoritatea cazurilor, infectia cu acest virus se manifesta prin
simptome asemanatoare cu cele ale gripei (febra, dureri de cap, dureri articulare sau musculare, greata,
varsaturi, refuzul alimentelor, stare de epuizare). Totusi, anumite tulpini West Nile sunt mult mai
virulente, caz in care boala poate evolua pana la meningita, encefalita sau meningo-encefalita.

Encefalitele virale. In Romania se intalnesc encefalita West-Nile si encefalita Europei Centrale,


ambele fiind transmise prin insecte. Boala debuteaza brusc, cu febra, alterarea starii generale,
cefalee, varsaturi in jet. Persoanele care prezinta astfel de simptome trebuie sa se prezinte
imediat la medic, deoarece boala afecteaza creierul si pot ramane cu sechele grave pentru tot
restul vietii. La scurt timp dupa primele semne, se instaleaza sindromul encefalitic caracterizat
prin:

 stare de confuzie;
 apatie;
 agitatie;
 delir;
 halucinatii.

Uneori pot aparea convulsii si pacientul intra in coma la aproximativ doua zile de la debut.
Formele severe ale encefalitei pot duce la coma sau chiar la deces. Sansele pentru o recuperare
completa scad daca apar simptome severe, cum ar fi convulsiile, sau daca tratamentul este
intaziat.

Filarioza limfatica, numita si elefantiazis, este o afectiune cauzata de o gama de paraziti


incluzand Wuchereria bancrofti, Brugia malayi, Brugia timori, toate transmise de tantari. Boala
afecteaza 120 de milioane de persoane din toata lumea, 40 de milioane din acestea avand o forma
grava. De multe ori simptomele nu apar pana dupa multi ani de la infectie. Cantitatea de paraziti
din sange creste, cauzand acumulari de fluid in tesuturile inconjuratoare. Cele mai comune si
vizibile semne ale bolii sunt edemul excesiv al membrelor inferioare, organe genitale si sani

Febra galbena

 
Febra galbena este cauzata de un flavivirus, virusul amaril, care este transmis de picatura de
tantari din specia Aedes. Aceasta boala se intalneste in zonele tropicale din Africa si America de
Sud si poate fi contactata indiferent de sezon.

Febra galbena se manifesta printr-un sindrom gripal intens: febra, dureri de cap, stare generala
proasta. Ea poate sa se complice cu ingalbenirea pielii, hemoragia mucoaselor, voma cu sange
etc. Ficatul, rinichii si inima pot fi serios afectate.

Encefalita japoneza

Encefalita japoneza este o infectie a creierului cauzata de un flavivirus care este transmis prin
intepatura de tantar. Acest tip de encefalita bantuie zonele temperate si tropicale rurale din toata
Asia (din vestul Pakistanului pana in estul Arhipelagului Filipinelor). In timpul musonului poate
afecta si zona urbana.

Infectia cu flavivirusul poate trece adesea neobservata. In mai putin de 1% dintre cazuri boala ia
amploare: febra puternica, dureri violente de cap si frisoane. Cand boala se agraveaza se poate
produce inflamarea encefalului, insotita de tulburari de motricitate, paralizii partiale si chiar
coma. Aceasta complicatie este urmata in 30% dintre cazuri in grave sechele neurologice. In
cazul unei femei insarcinate, poate provoca un avort spontan in primele doua luni de sarcina.

Febra dengue

Febra dengue este cauzata de un flavivirus, transmis prin ciupitura de tantar din specia Aedes.
Acesti tantari traiesc cu precadere in zonele tropicale din Africa, America Centrala si de Sud,
Caraibe, Pacific si Asia de Sud-Est.
Febra dengue poate trece fara sa prezinte anumite simptome, insa se poate manifesta si prin
aparitia unei febre puternice, a durerilor de cap foarte mari, tulburari digestive si mai tarziu
printr-o eruptie cutanata.

In majoritatea cazurilor, febra dengue nu produce complicatii, iar vindecarea survine spontan in
termen de cateva zile, chiar daca oboseala si starea generala proasta mai pot continua chiar si
cateva saptamani (sindromul post-dengue). In cazuri rare, se pot declansa hemoragii (digestive,
cutanate si cerebrale), in special la copii sau daca imbolnavirea a survenit dupa o alta infectie.

Sursa foto: interet-general.info

Boli infectioase transmise omului prin intermediul insectelor.


Modalitati de contaminare - Unele insecte paraziteaza omul, ca paduchele; altele il
inteapa, provocand mancarimi temporare sau inducand, mai rar, reactii alergice (insecte
himenoptere, ca albina si viespea).
In transmiterea bolilor infectioase, insectele joaca cel mai adesea rolul de vector,
transportand agentii infectiosi, in sau pe corpul lor, de la un individ la altul. Unele constituie
rezervoare, organismul lor, in special in cazul febrei galbene, asigurand o lunga durata de
supravietuire a unui agent patogen.

Principalele boli transmise de catre insecte


Insecta: musca tete (genul Glossina). Boala transmisa: Tripanosomiaza africana (boala
somnului). Semne clinice: adenopatie, atingeri grave ale sistemului nervos. Repartitie
geografica: Africa intertropicala.

Insecta: tantarul Culex Aedes. Boala transmisa: Filarioza limfatica, Denga. Semne clinice:
elefantiazis, febra hemoragica. Repartitie geografica: Zonele intertropicale Extremul Orient
tropical Africa neagra, Caraibe, insulele din Pacific.

Insecta: Anofel. Boala transmisa: febra galbena, paludism; Semne clinice: icter, febra,
anemie. Repartitie geografica: Africa si America tropicala, zonele intertropicale (in afara
insulelor din Pacific), bazinul mediteraneean.

Insecta: Flebotomul. Boala transmisa:


- Leishmanioza cutanata. Semne clinice: Ulceratii ale pielii. Repartitie geografica: Bazinul
mediteranean, Africa neagra
- Leishmanioza cutaneomucoasa. Semne clinice: ulceratii ale pielii, mucoaselor, nasului,
gurii. Repartitie geografica:America tropicala
- Leishmanioza viscerala. Semne clinice: anemie, splina marita, febra grava. Repartitie
geografica: bazinul mediteranean, America tropicala.
- Febra de 3 zile. Semne clinice: febra, eruptie. Repartitie geografica: Bazinul mediteranean.

Insecta: Paduchele. Boala transmisa:


- Tifos. Semne clinice: Febra, eruptie, atingere cardiaca.
- Febra recurenta cosmopolita (borrelioza). Semne clinice: febra, splina marita. Repartitie
geografica: cosmopolit.

Insecta: Puricele. Boala transmisa:


- Tifos murin. Semne clinice: febra, eruptie.
- Pesta.  Semne clinice: febra, buboane, pneumonie.
Repartitie geografica: Cosmopolit

Insecta: Simulii. Boala transmisa: Oncocercoza. Semne clinice: noduli, prurit, cecitate.
Repartitie geografica: Africa neagra, Yemen, America Centrala.

Insecta: Triatome. Boala transmisa: Tripanosomiaza (boala lui Chagas). Semne clinice:
febra, atingeri ale cordului, intestinului si ale esofagului. Reparitie geografica: America de
Sud tropicala.

Virusul encefalitei japoneze se gaseste in toata Asia, inclusiv in estul extrem al Rusiei, Japonia, China,
India, Pakistan si Asia de Sud-Vest si determina epidemii ocazionale in insulele Pacificului de vest.
Recent, rusul a fost identificat in insulele Tores Strait, in apropierea continentului australian. Acest flarus
este deosebit de frecvent in zonele unde campurile de orez irigate atrag gazda naturala aara vertebrata
si ofera locuri abundente de inmultire pentru tantari precum Culex tritaeniorchyncus, care transmit
rusul la om. Amplificarea suplimentara de catre porci, care sufera avorturi si de catre cai, care dezvolta
encefalita, poate fi, de asemenea, semnificativa. Vaccinarea acestor gazde amplificatoare aditionale
poate reduce transmiterea rusului.

Un vaccin eficient, inactivat cu formaldehida, purificat, din creier de soarece este produs in Japonia si
este autorizat pentru uzul uman in Statele Unite. Acesta se administreaza in zilele 0, 7 si 30 sau — cu
unele sacrificii asupra titrului seric de anticorpi neutralizanti — in zilele 0, 7 si 14. Vaccinarea este
indicata persoanelor ce calatoresc vara in zonele rurale ale Asiei, unde riscul de a face boala clinica
poate fi de 0,05 pana la 2,1/10 000 pe saptamana. Boala severa si deseori fatala raportata la expatriati
trebuie pusa in balanta cu sansa de 0,1-l% de a dezvolta reactii alergice tardive sistemice sau cutanate.
Aceste reactii sunt rareori fatale, dar pot fi severe si se stie ca incep la 1 pana la 9 zile dupa vaccinare,
avand asociat prurit, urticarie si angioedem. Vaccinurile i atenuate se folosesc in China, dar nu sunt
recomandate in Statele Unite in acest moment.

Virusul febrei galbene a determinat epidemii majore pe continentele americane, in Africa si Europa
inainte de descoperirea transmiterii prin tantari in 1990, care a dus la controlul lor prin distrugerea
vectorului urban A. aegypti. Numai atunci s-a descoperit ca exista si un ciclu de jungla in Africa, ce
implica alti tantari Aedes si maimute, si ca, colonizarea Lumii Noi cu A. aegypti, originar o specie
africana, a localizat febra galbena urbana, precum si un ciclu independent silc de febra galbena in
junglele americane ce implica tantarii Haemagogus si maimute ale Lumii Noi. Astazi, transmiterea
urbana a febrei galbene apare numai in unele orase din Africa, dar pericolul exista in mari orase din
America de Sud, unde a avut loc reinfestarea cu A. aegypti, iar transmiterea febrei denga de catre acelasi
tantar este un lucru obisnuit. in 1905, in New Orleans au aparut peste 3000 de cazuri cu 425 de decese
din cauza „frigurilor galbene\". in ciuda existentei unui vaccin sigur si foarte eficient, anual in America de
Sud apar cateva sute de cazuri de febra galbena de jungla, iar in Africa apar anual mii de cazuri urbane si
de jungla.
Febra galbena este o FH tipica insotita de necroza hepatica marcata. O perioada de remie, ce dureaza
tipic 3 sau 4 zile, este urmata de o perioada de „intoxicare\". in timpul celei din urma faze, in cazurile
severe apar icterul caracteristic, hemoragii, varsatura neagra, anurie si delir terminal, probabil legate in
parte de afectarea hepatica extensiva. Numarul de leucocite sanguine poate fi normal sau scazut si este
deseori crescut in stadiile terminale. De obicei se observa albuminurie, ce poate fi marcata; pe masura
ce functia renala se prabuseste in cazurile terminale sau severe, nivelul ureei sanguine creste
proportional. Anomaliile detectate la testele functiei hepatice variaza de la cresteri modeste ale AST in
cazurile usoare, pana la tulburari severe.
Febra galbena urbana poate fi prevenita prin controlul lui A.aegypti. Ciclul silc continuu necesita
vaccinarea tuturor celor ce ziteaza zonele potentiale de transmitere. Reactiile la vaccin sunt minime; se
confera imunitate in 10 zile si dureaza cel putin 10 ani. O alergie la oua impune precautii in
administrarea vaccinului. Desi nu exista efecte negative dovedite ale vaccinului asupra fatului, femeile
insarcinate ar trebui imunizate numai daca exista un risc categoric de expunere la febra galbena. Dat
fiind ca vaccinarea a fost asociata cu cateva cazuri de encefalita la copii sub sase luni, aceasta ar trebui
amanata pana dupa implinirea varstei de 12 luni, daca riscul de expunere nu este foarte mare.
Informatiile de actualitate asupra modificarilor in distributia febrei galbene si a necesitatilor de vaccinuri
pot fi obtinute de la Centrele de Control si Prevenire a Bolilor, Informatii Medicale pentru Turisti din
Atlanta, GA 30333; prin cerere fax (404-332-4565; numar de document 220022#); prin telefon (404-332-
4559) sau prin Word - Wide Web la adresa http://www.cdc.gov.
FEBRA HEMORAGICA DENGA / SINDROMUL DE SOC DENGA Un sindrom de FH observat in anii 1950 in
randul copiilor din Filipine si Asia de Sud-est a fost curand asociat cu infectiile cu rusul denga, in special
cu cele ce apar pe fundalul unei expuneri anterioare la alt serotip. Protectia heterotipica tranzitorie ce
urmeaza dupa infectia cu rus denga este inlocuita in cateva saptamani cu potentialul de a face infectia
heterotipica, ce are ca rezultat febra denga tipica ( mai sus) sau — neobisnuit — o boala amplificata
(FHD secundara/SSD). in cazuri rare, infectia denga primara duce la un sindrom de FH, dar se cunosc
mult mai putine despre patogenie in aceasta situatie. In ultimii 20 de ani, A. aegypti a reinvadat
progresiv America Latina si alte zone, iar calatoriile frecvente ale indizilor infectati au diseminat multe
tipuri de rus denga din multe zone geografice. Astfel, pe continentele americane si in Caraibe s-a instalat
acum modul de transmitere hiperendemica a multiple serotipuri denga, care a dus la aparitia FHD/SSD
ca o problema majora in aceasta zona. Anual apar milioane de infectii denga, inclusiv multe mii de cazuri
de FHD/SSD. Sindromul sever este putin probabil sa apara la cetatenii S.U.A., deoarece putini copii au
anticorpi impotriva denga care pot declansa cascada patogenica atunci cand se dobandeste o a doua
infectie.
Infectia macrofagelor/monocitelor este in centrul patogeniei febrei denga si la originea FHD/SSD.
Infectia anterioara cu un serotip heterolog de rus denga poate avea ca rezultat productia de anticorpi
antirali neprotectori, care, cu toate acestea, se leaga de suprafata rionului si, prin interactiunea cu
receptorul pentru Fc, concentreaza rusurile denga secundare pe celulele tinta, rezultatul fiind
amplificarea infectiei. Gazda este de asemenea pregatita pentru un raspuns secundar cu anticorpi atunci
cand antigenele rale sunt eliberate, iar complexele imune duc la activarea caii clasice a complementului,
cu efecte flogistice consecutive. Reactitatea incrucisata la nivelul celulelor T are ca rezultat eliberarea de
citokine active fiziologic, inclusiv interferon y si factor de necroza tumorala alfa. Inductia permeabilitatii
vasculare si a socului depinde de factori multipli, incluzand urmatorii:
1. Prezenta anticorpilor amplificatori si nonneutralizanti — Anticorpii materni transplacentari pot fi
prezenti la copin sub 9 luni, sau anticorpii indusi de o infectie denga heterologa anterioara pot fi prezenti
la indizi mai in varsta.
2. Varsta — Susceptibilitate 1 la FHD/SSD scade considerabil dupa varsta de 12 ani.

3. Sexul - Femeile sunt mai des afectate decat barbatii.

4. Rasa — Caucazienii sunt mai des afectati decat negrii.

5. Starea nutritionala — Malnutritia este protectoare.


6. Secventa infectiilor - De exemplu, serotipul 1 urmat de serotipul 2 este mai periculos decat serotipul 4
urmat de serotipul 2.
7. Serotipul infectant - Tipul 2 este aparent mai periculos decat alte serotipuri.
In plus, exista o variatie considerabila in randul tulpinilor unui serotip dat, serotipul 2 sud-asiatic avand
un potential mai mare de a determina FHD/SSD decat altele.
FH denga este identificata prin detectarea tendintelor la sangerare (testul garoului, petesii) sau a
sangerarilor edente in absenta unor cauze care sa le explice, precum leziuni gastrointestinale
preexistente. Sindromul de soc denga, insotit de obicei de semne hemoragice, este mult mai grav si
rezulta dintr-o permeabilitate vasculara crescuta ce duce la soc. In FHD/SSD usoare, se detecteaza la 2-5
zile dupa debutul febrei denga tipice agitatie, letargie, trombocitopenie(< IOO.OOO/^L) si
hemoconcentatie, deseori in timpul defervescentei. Eruptia maculopapulara care apare deseori in febra
denga poate de asemenea sa apara in FHD/SSD. in cazurile mai severe, socul franc este zibil, cu presiune
mica a pulsului, cianoza, hepatomegalie, efuziuni pleurale, ascita si in unele cazuri, echimoze si sangerari
gastrointestinale severe. Perioada de soc dureaza numai 1 sau 2 zile, iar majoritatea pacientilor raspund
prompt la monitorizarea atenta, administrarea de oxigen si perfuzia de substante cristaloide sau - in
cazuri severe -substante coloide. Ratele mortalitatii raportate variaza mult cu constatarea cazurilor si cu
calitatea tratamentului; oricum, majoritatea pacientilor cu FHD/SSD raspund bine la terapia suportiva,
iar mortalitatea generala intr-un centru experimentat din zona tropicala este nu mai mult de 1 la suta.
Un diagnostic rusulogic poate fi pus prin metode uzuale, desi infectiile multiple cu flarusuri duc la un
raspuns imun larg fata de mai multi membri ai grupului si aceasta situatie poate avea ca rezultat lipsa
specificitatii fata de rus a raspunsului imun cu IgM si IgG. Un raspuns secundar cu anticorpi poate fi
cautat cu teste impotriva a diverse antigene flarale, pentru a demonstra reactitatea caracteristica cu
spectru larg.
Cheia controlului atat a febrei denga cat si a FHD/SSD este controlul lui A.aegypti, care reduce de
asemenea riscul de circulatie a rusurilor febrei galbene urbane si chikungunya. Eforturile de control au
fost ingreunate de prezenta anvelopelor nedegradabile si a containerelor de plastic cu ata lunga in
depozitele de gunoaie, de rezistenta la insecticide, de saracia urbana si de incapacitatea comunitatii
serciilor de sanatate publica de a mobiliza populatia sa raspunda la necesitatea de a elimina locurile de
inmultire a tantarilor. Vaccinurile i atenuate pentru denga sunt in stadiile finale de dezvoltare si au dat
rezultate promitatoare in testele initiale. Daca vaccinurile pot oferi o imunitate sigura, durabila fata de o
boala imunopa-togena precum FHD/SSD in zonele endemice, este o chestiune care va trebui testata, dar
se spera ca vaccinarea va reduce transmiterea la niveluri neglijabile.
BOALA KYASANUR FOREST SI FEBRA HEMORAGICA OMSK Virusul Kyanasanur Forest si rusul FH Omsk
sunt flarusuri transmise de capuse, geografic restranse, ce determina un sindrom de FH in timpul unui
val de remie care poate de asemenea sa patrunda in SNC si sa determine o encefalita rala consecutiva
( discutia despre encefalitele transmise de capuse mai sus). Nu exista tratament pentru aceste infectii,
dar in India s-a folosit un vaccin inactivat impotriva bolii Kyasanur Forest. Un izolat ral nou si inrudit s-a
obtinut de la macelarii cu FH din Orientul Mijlociu; implicatia este aceea ca exista mai multi agenti in
acest grup.
Filarioza limfatica este produsa de W. bancrofti, B. malayi sau B. timori. Parazitul adult filariform este
localizat atat in canalele limfatice, cat si in ganglioni, unde pot ramane viabili pentru mai mult de doua
decenii.

EPIDEMIOLOGIE
W. bancrofti, cea mai raspandita filarie umana, afecteaza aproximativ 80 de milioane de oameni si se
gaseste in zonele tropicale si subtropicale, incluzand Asia, insulele din Pacific, Africa, zone din America
de Sud si bazinul Caraibian. Omul este singura gazda definitiva a parazitului. in general, formele
subperiodice sunt intalnite doar in insulele Pacificului; in alte zone, W. bancrofti are periodicitate
nocturna. (Formele de micro filarii cu periodicitate nocturna sunt putine la numar in sangele periferic pe
timpul zilei, dar numarul lor creste noaptea, in timp ce formele subperiodice de micro filarii sunt
prezente in sangele periferic tot timpul, atingand un nil maxim dupa-amiaza.) Vectorii naturali sunt
tantarii Culex fatigans in mediul urban, iar in mediul rural, tantarii anofeli sau aedieni.
Filarioza brugiana produsa de B. malayi apare in principal in China, India, Indonezia, Coreea, Japonia,
Malaiezia siFilipine. B. malayi are de asemenea doua forme, distincte prin periodicitatea microfilaremiei.
Forma nocturna, care este cea mai frecnta, apare in zonele cu campuri de orez de pe coaste, in timp ce
formele subperiodice sunt intalnite in paduri. B. malayi infecteaza in mod natural atat pisicile, cat si
gazdele umane. B. timori exista doar in doua insule din Indonezia.
ANATOMIE PATOLOGICA Principalele modificari anatomopatologice rezulta din lezarea inflamatorie a
vaselor limfatice, produsa de viermele adult, si nu de microfilarii. Viermii adulti traiesc in limfaticele
aferente sau in sinusurile ganglionilor limfatici si produc dilatatia si ingrosarea peretilor vaselor limfatice.
Plasmocitele, eozinofilele si macrofagele infiltreaza vasele infectate si tesuturile din jur, cu proliferarea
tesutului endotelial si conjunctiv, ducand la sinuozitati ale vaselor limfatice si la alterarea vallor limfatice,
care devin incompetente. Limfedemul si modificarile de staza cronica cu edem ferm sau dur se dezvolta
in tegumentul supraiacent. Aceste consecinte ale filariozei se datoreaza atat efectelor directe ale
parazitului, cat si raspunsului imun al gazdei fata de parazit. Acest raspuns imun se presupune ca
determina procese granulomatoase si proliferati, care preceda obstructia limfatica. Se crede ca atata
timp cat viermele ramane viabil, vasul ramane accesibil, iar moartea parazitului duce la accentuarea
reactiei granulomatoase si fibrozante. Rezulta astfel obstructia limfatica si, in ciuda preluarii sarcinii de
catre vasele colaterale, compromiterea functiei limfatice.

CARACTERISTICI CLINICE

Manifestarile obisnuite ale filariozei limfatice sunt reprezentate de microfilaremia asimptomatica,


hidrocel, inflamatia si obstructia limfatica. Microfilaremia asimptomatica este prezenta la majoritatea
persoanelor infectate, clinic sanatoase. Barbatii afectati prezinta frecnt afectarea scrotului, in special
datorita prezentei viermilor adulti in limfaticele cordonului spermatic. Se pot dezvolta hidrocele si, in
stadii avansate, ele pot evolua spre elefantiazis scrotal. Limfangita acuta si limfadenita cu febra inalta
(„febra filariala\") sunt adeseori acompaniate de frisoane puternice si edem local tranzitor. Episoadele
pot recidiva periodic si, de obicei, se remit spontan dupa 7-l0 zile. Limfangita se dezvolta caracteristic
intr-un mod descendent sau retrograd, extinzandu-se periferic de la nilul ganglionului, unde se
presupune a fi localizat parazitul. Ganglionii limfatici regionali sunt adesea mariti, iar canalul limfatic
poate deni in intregime indurat si inflamat. Concomitent se pot dezvolta tromboze locale. In filarioza
brugiana, de-a lungul traiectului limfatic se pot forma abcese locale care se pot rupe. Limfadenita si
limfangita pot aparea atat la extremitatile superioare, cat si la cele inferioare - in filariozele bancroftiana
si brugiana -dar implicarea limfatica genitala se dezvolta aproape exclusiv in infectia cu W. bancrofti.
Afectarea genitala se poate manifesta prin funiculita, epididimita si durere si sensibilitate scrotala.
Daca afectarea limfatica evolueaza spre obstructie limfatica, pot aparea modificari permanente, asociate
cu elefantiazis. Edemul deprimabil precoce este urmat de edemul dur. Odata cu ingrosarea tesuturilor
subcutanate apare hiperkeratoza, fisurarea pielii si modificarile hiperplazice. Este obisnuita
suprainfectarea bacteriana a tesuturilor slab vascularizate. in filarioza bancroftiana pot aparea
limfedemul scrotal. Daca limfaticele retroperitoneale se obstrueaza, cresterea presiunii duce la ruperea
limfaticelor renale si la aparitia chiluriei, care este de obicei intermitenta si apare predominant
dimineata.

Manifestarile clinice ale filariozei sunt diferite la calatorii sau la persoanele aflate in tranzit, care au
intrat recent intr-o zona endemica. De obicei, dupa 3-6 luni de la muscaturile produse de un numar
suficient de ctori infectanti, la persoanele recent expuse pot aparea inflamatii limfatice sau scrotale
acute, cu sau fara urticarie si angioedem localizat. Limfadenita epitrohleara, axilara, femurala sau
inghinala este adesea urmata de limfangita cu evolutie retrograda. Atacurile acute au durata scurta si,
spre deosebire de febra filariala de la pacientii nascuti in zonele endemice, nu sunt insotite de febra. Prin
expuneri prelungite la tantarii infectati, aceste episoade acute, daca nu sunt tratate, devin si mai sere si
conduc spre inflamatia si obstructia permanenta a limfaticelor.
DIAGNOSTIC Diagnosticul definitiv poate fi silit doar prin identificarea parazitului si, din acest motiv, este
dificil. Viermii adulti, localizati in vasele limfatice si in ganglioni, sunt in mare masura inaccesibili.
Microfilariile pot fi gasite in sange, in lichidul din hidrocel, sau — ocazional — in alte lichide. Aceste
lichide umorale pot fi examinate microscopic, atat direct, cat si—cu o mai mare sensibilitate—dupa
concentrarea parazitului prin trecerea lichidului printr-un filtru de policarbonat cilindric cu pori
(marimea porilor de 3 (im) sau prin centrifugarea fluidului fixat cu formalina 2% (tehnica de concentrare
Knott). Momentul recoltarii sangelui este critic si trebuie sa se bazeze pe periodicitatea microfilariei in
zona endemica implicata. Multe persoane infectate nu prezinta microfilaremie, asa ca la acesti pacienti
diagnosticul definitiv poate fi dificil de silit; in unele situatii, diagnosticul trebuie silit pe baza
manifestarilor clinice. Episoadele acute ale filariozei limfatice trebuie diferentiate de tromboflebita,
infectii si traumatisme. Limfangita cu evolutie retrograda este o trasatura clinica caracteristica, care
ajuta la diferentierea limfangitei filariale de limfangitele bacteriene, cu evolutie tipica ascendenta.
Limfedemul filarial cronic trebuie deosebit de limfedemul malign, de cicatricele postoperatorii, de
traumatisme, de afectiunile edematoase cronice si de malformatiile congenitale ale sistemului limfatic.
Eozinofilia, cresterea nilului IgE seric si a concentratiei anticorpilor antifilarici sustin diagnosticul de
filarioza limfatica. Pot exista totusi reactii incrucisate intre antigenul filaric si antigenele altor helminti,
inclusiv obisnuitii viermi cilindrici intestinali, astfel incat interpretarea testelor serologice poate
Tabelul 223-l
fi dificila. in plus, rezidentii din zonele endemice pot deni sensibili la antigenele filarice, fara a aa infectie
filarica manifesta, prin expunerea la tantarii infectati.
Testele pentru antigenele circulante ale W. bancrofti permit diagnosticul infectiei microfilaremice si a
infectiei criptice (amicrofilaremica). Reactia de polimerizare in lant bazata pe analiza ADN-ului W.
bancrofti si B. malayi in sange a fost, de asemenea, perfectionata.
Evaluarea functiei limfatice prin limfoscintigrafie poate furniza informatii utile in cazurile de filarioza
limfatica. Procedura implica injectarea intradermica sau subcutanata de albumina marcata cu \"Te sau
dextran marcat cu \"Te (desi acesta din urma nu este aprobat de FDA) si efectuarea ulterioara de secnte
imagistice cu o camera gamma. La barbatii cu filarioza limfatica suspectata, examinarea scrotului prin
ecografie poate evidentia ganglionii sau dilatatiile limfatice. Utilizarea transductorilor cu frecnta inalta
(7,5 — 10 MHz) si a tehnicilor Doppler poate evidentia parazitii mobili in limfaticele scrotale.

TRATAMENTIn prezent, tratamentul filariozei limfatice este limitat la dietilcarbamazina (DEC), 6 mg/kg
pe zi, administrat atat in doza unica, cat si fractionata, timp de 2-3 saptamani. Aceasta schema
terapeutica elimina microfilariile din sange si are un efect limitat, dar cert, asupra parazitului adult. Daca
in cele din urma cativa paraziti vor supravietui, asa cum se intampla adesea, microfilaremia si semnele
clinice pot reaparea la cateva luni dupa terapie. Exista cateva do care arata ca administrarea in mai
multe cure a DEC sau administrarea continua a unor doze mici de DEC poate produce vindecarea.
Irmectina, medicament activ in oncocercoza, a fost probat in terapia filariozei limfatice; in doza unica
(neaprobata de FDA) pare sa fie la fel de eficace ca DEC in ceea ce priste eliminarea microfilariilor.
Efectele adrse ale tratamentului cu DEC sau cu irmectina includ febra, frisoanele, artralgiile, cefaleea,
greata si varsaturile. Atat aparitia, cat si seritatea acestor reactii sunt legate direct de numarul
microfilariilor din sange si reflecta o reactie acuta fata de antigenele eliberate prin moartea parazitilor.
Pentru evitarea acestor efecte adrse fie se va administra o doza initial mica de DEC, ce se va mari
progresiv in cateva zile pana la doza maxima, fie se vor administra -prentiv — glucocorticoizi.
Tratamentul obstructiei limfatice cronice este dificil, dar poate da rezultate. Ridicarea membrului
infectat si mentinerea in aceasta pozitie, folosirea ciorapilor elastici si igiena locala elimina unele
simptome asociate. Decompresiunea chirurgicala prin suntari limfonoase vine in ajutorul membrelor ser
afectate. Hidrocelul poate fi drenat sau tratat chirurgical. Tratamentul chiluriei filariozice este
nesatisfacator; nici interntia chirurgicala, nici scleroza limfaticelor infectate nu este eficace.
PROFILAXIE De obicei evitarea intepaturii de tantar nu este posibila pentru rezidentii din zonele
endemice, dar vizitatorii trebuie sa foloseasca insecticide si plase de tantari. DEC poate opri dezvoltarea
larlor si este util si ca agent profilactic, cu toate ca schema terapeutica optima pentru profilaxie nu a
putut fi silita. Tratamentul in masa cu DEC duce la scaderea nilului microfilariilor intr-o comunitate,
putand intrerupe transmiterea prin ctori in randul oamenilor.