Mihai Eminescu şi folclorul

Mihai Eminescu (născut la data de 15 ianuarie 1852 în Botoșani- decedat la 15 iunie 1889
la Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român caracterizat de cititorii români şi de
critica literară postumă drept cea mai importanta voce poetică din literatura română.

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici
și al Ralucăi.
Copilăria a petrececut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca într-o libertate totată
de mişcare şi de contact cu oamenii şi natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai
târziu “Fiind băiet” sau “ O rămâi”.
Poetul Mihai Eminescua fost un mare romantic. Avea la baza lui cultivarea sensibilităţii
şi fanteziei creatore, evadarea în trecut, libertatea totală în creaţie şi un interes deosebit pentru
folclor, care a fost întotdeauna pentru Eminescu un element fundamental în definirea
personalitaţii artistice.El a constituit în primul rând un izvor de inspiraţie atât tematic, cât şi
artistic.
Pentru orientarea teoretică şi de cunoaşterea cercetărilor de folclor al lui Eminescu o
importanţă deosebită a avut-o societatea “Junimea” şi revista “Convorbiri literare”.
Universul poetic eminescian pornește încă din copilărie: Colinele natale, pădurea, lacul,
răchițele, teii, cumpăna de la fântână, buciumul, stânele, șezătorile din serile lungi de iarnă, iată
doar câteva imagini rămase în memoria de copil a lui Eminescu, care l-au urmărit pe tot
parcursul vieții sale. De mic a început să adoarmă cu poveștile, cântate de mama lui care îi
cucerea închipuirea și imaginația lui de copil. Pentru Mihai poveștile erau născătoare de minuni.
El credea în zmei, în strigoi, în ursitoare, în feți frumoși și, mai ales, în Sfânta Vineri, pe care
și-o imagina că trăiește într-o căsuță albă la marginea dumbrăvii de pe deal.
Din vraja poveștilor, a doinelor, a basmelor, a zicătorilor, a cimiliturilor și ghicitorilor s-a creat și
următoarea strofă în care poetul cugetă matur despre ireversibilitatea timpului:

,,Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

1
 Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri...’’
(M. Eminescu „Opere alese”, volumul 1, Editura pentru literatură, București, 1964, pag. 197)

Folcloristul Eminescu știa să respecte cuvântul creatorului anonim, dar și să introducă

neologismele care le cerea timpul. Cuvântul ,,eres’’ exprimă niște credințe în forțele miraculoase,
în puterile supranaturale.
Dragostea față de folclor a lui Eminescu a fost trezită și de profesorul Aron Pumnul de la
Cernăuți. În biblioteca lui a fost găsită colecția de balade populare a lui Vasile Alecsandri și
multe materiale folclorice, scrise de alți scriitori ai timpului.
Eminescu. dintre toate speciile, a fost atras cel mai mult de basm. Romanticii germani au
creat basmul cult, pe care-l considerau un gen suprem, sinteza filosofiei cu poezia. Prin
„Făt-Frumos din lacrimă” Eminescu a creat basmul cult românesc. Cele mai multe dintre
poemele eminesciene au structura unui basm cult. „Luceafărul”, care-şi are punctul de plecare în
basmul popular românesc, „Fata din grădina de aur”, „Povestea magului călător în stele”,
„Călin, file din poveste”, „Strigoii”, chiar şi „Memento mori” are uneori aspecte de basm.
Putem spune astfel că basmul constituie temelia creaţiei eminesciene.
Foarte caracteristic pentru creația eminesciană este sentimental regretului că iubirea nu
s-a împlinit. Această viziune e reluată din doinele de dor și de înstrăinare. Mihai Eminescu a știut
să îmbine de minune elementele culte cu cele populare, încât versurile sale satisfac deopotrivă și
pe omul simplu și pe cel rafinat. Poeziile ,,Pe aceeași ulicioară’’, ,,De ce nu-mi vii’’, ,,S-a dus
amorul’’, ,,Când amintirile’’, ,,Și dacă’’, ,,Floare albastră’’, ,,Dorința’’ și altele plac oricui,
având aceeași intensitate emoțională
În poezia ,,Codrule, Măria-Ta’’ de inspirație folclorică poetul cântă ca și autorul anonim:
,,Codrule, Măria-Ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica,
Fără num-o rămurea,
Să-mi atârn armele-n ea.
Să le-atârn la capul meu,
Unde mi-oi așterne eu

2
 Sub cel tei bătut de vânt,
Cu floarea pân-n pământ,
Să mă culc cu fața-n sus,
Și să dorm, dormire-aș dus,
Dar s-aud și-n visul meu,
Dragă codre, glasul tău,
Din cea rariște de fag,
Doina răsunând cu drag,
Cum jelind se tragănă,
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vântul molcomit
De-a vedea c-am adormit,
El pin tei va viscoli
Și cu flori m-a coperi.’’
(Eminescu M. ,,Opere alese’’, volumul III, Editura pentru literatură, București, 1965, pag. 64)
Finalul, prin care poetul își exprimă dorința de a adormi în cântecul doinei și în foșnetul
codrului, legănat de suflarea blândă a vântului, ne amintește de poezia ,,Dorința’’ care se termină
cu versurile:
,,Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.’’
(Eminescu M. ,,Opere alese’’, volumul I, Editura pentru literatură, București, 1964, pag. 82)
Atunci când era la Viena, el a continuat să cerceteze folclorul. Aceasta se vede din faptul,
că printre temele conferințelor pe care voia să le țină în Maramureș întâlnim, alături de ,,Geniul
național și Patria română’’ și tema ,,Poezia populară’’ (Eminescu M. ,,Opere alese’’, volumul II,
Editura pentru literatură, București, 1964, pag. 77)
Tema ,,Eminescu și folclorul’’ e foarte vastă. Poemul ,,Luceafărul’’ar trebui să fie
discutat mai profund, când e vorba de influiența folclorului asupra acestei creații
eminesciene, ,,Luceafărul’’ e cea mai de seamă plăsmuire poetică din literatura română. El a fost
publicat în Almanahul Societății Academice Social-literare ,,România Jună’’ din Viena în aprilie

3
1883, în toamna a aceluiaș an apare în ,,Convorbiri literare’’, iar în decembrie 1883 vede lumina
tiparului în prima ediție a poeziilor lui Eminescu, îngrijită de Titu Maiorescu.. Eminescu a lucrat
aproape zece ani la Luceafărul, trecându-l aproximativ prin 19 variante.
La baza lui stau două perle folclorice, care l-au atras pe poet atât după conținutul, cât și
după forma lor și acestea sunt ,,Fata-n grădina de aur’’ și ,,Miron și frumoasa fără corp’’.
,,Luceafărul’’ este cea mai desăvârșită creație în plan poetic și filozofic, unde poetul exprimă
profunde gânduri din viață
Mihai Eminescu a ținut mult la cuvântul nostru românesc. „A ieși în publicitate nu-i
glumă – spunea, la începutul carierei sale poetice, Eminescu. Mai de multe ori îmi pare rău c-am
publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: Gura să aibă trei lăcate: în inimă, în gât și
(…) pe buze; când îți va scăpa cuvântul din inimă să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat odată
vorba din gură, n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul. Trebuie să
cumpănești de-o sută de ori o scriere până o dai publicității”.(Eminescu M. Citat după
,,Mărturisiri despre Eminescu’’, Editura ,,Humanitas’’, București, 2014, pag. 6)
În aceste rânduri, adresate către un prieten, pe când nu împlinise vârsta de 17 ani,
Eminescu își exprima – folosind o zicală din popor – esența concepției sale despre perfecțiunea
artistică.
Trebuie să cumpănești de o sută de ori o scriere până o dai publicității!” Splendida
cugetare , din  care Eminescu și-a făcut deviza activității sale poetice. El a fost consecvent cu
principiul cuprins în cugetarea de mai sus – fapt confirmat de existența numeroaselor variante ale
poeziilor sale – până-n momentul când s-a-mbolnăvit.

4
Bibliografie
1. Fănică N. Gheorghe, Mihai Eminescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
2. Florea Firan, Constantin M. Popa, Eminescu, Editura Macedonski, Craiova, 1992
3. Eminescu M. ,,Opere alese’’, volumul I, II, III, Editura pentru literatură, București
4. Eminescu M. Citat după ,,Mărturisiri despre Eminescu’’, Editura ,,Humanitas’’, București,
2014