Teoria educației fizice și sportului

Motricitatea – totalitatea actelor motrice efectuate de un om pentru întreținerea relațiilor sale cu

mediul natural și social, inclusiv pentru efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport.

Elementele componente ale motricității sunt:

 Actul motric
 Acțiunea motrică
 Activitatea motrică

Actul motric – un fapt simplu de comportare realizat prin mușchii scheletici, în mod voluntar,
pentru efectuarea unei acțiuni sau activități motrice.

Acțiunea motrică – constă dintr-un sistem de acte motrice alcătuind un tot unitar, în scopul
îndeplinirii unor sarcini imediate.

Activitatea motrică – un ansamblu de acțiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli și
forme de organizare în vederea obținerii unui efect complex de adaptare a organismului la efort,
de perfecționare a dinamicii acestuia și de obținere a unui rezultat, a unui efect de ordin formativ,
competițional, compensator, terapeutic, recreativ, relațional.

1.Motricitatea la vârsta şcolară mică- perioada antepubertară (6-10/11 ani)

Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse ceea ce
favorizează efectuarea unor mişcări cu amplitudine, forta musculară este realtiv redusă, iar
menţinerea echilibrului necesită un efort suplimentar . Activităţile cognitive favorizează o
dezvoltare intelectuală evidentă, ce conferă copilului o mare receptivitate. Predominanţa exitaţiei
corticale face ca stimulii externi să producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate,
explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere. Motricitatea în această etapă este foarte
mare, capacitatea de învăţare motrică-remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi
sunt reduse. În consecinţă, doar repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă, în
repertoriul motric al copilului. Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de
consolidare- perfectţionare. La începutul perioadei 7 ani , are dificultăţi de plasare în spaţiu, în
raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani, deplasările la minge sunt mai sigure şi se caracterizează
prin menţinerea stabilităţii posturale verticale. Etapa pubertară reprezintă un interval optim
pentru învăţarea majorităţii deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, percum şi pentru
dezvoltarea calităţilor viteză, rezistenţă, coordonare. Pe lângă perfecţionarea deprinderilor
motrice de bază, însuşite în etape anterioare, iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive
prin însuşirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora reprezintă unul dintre obiectivele
importante ale acestei etape.

Motricitatea etapa pubertară 10 -14 ani

Fenomenul fiziologic constă dintr-o serie de transformări fiziologice, anatomice și psihice ale ale
organismului menite să transforme copilul în tânăr.

Se constată o creștere accentuată a sferei somatice: aparat locomotor, sistem nervos, analizatori,
precum și a organelor vegetative.

Băieții prezintă o creștere accentuată a lungimii membrelor în comparație cu trunchiul,

concomitent cu o slabă mineralizare a scheletului existând posibilitatea deformării coloanei
vertebrale și prezența piciorului plat.

Se definitivează osificarea , în special a oaselor lungi tibia și femurul, precum și sudarea

completă a osului coxal.

Eforturile de fortă se vor administra cu precauție, iar săriturile cu aterizare rigidă vor fi evitate,
pentru a preveni deformările coloanei vertebrale, care la această vârstă nu este susținută
corespunzător de musculatură.

Tonusul musculaturii flexoare este mai ridicat a celei flexoare, se pune accent pe exercițiile care
conduc la formarea unei posturi corecte în executarea unor exerciții din atletism, alergării și
sărituri.

Nivelul forței musculare crește în ritm lent băieții fiind superiori fetelor.

Organele vegetative au un ritm de dezvltare lent, dar continuu.

Debitul cardiac este apropiat de cel al adultului 4-5 l/min în repaus și 15-20 l/min în efort.

Frecvența cardiacă tinde să se apropie de cea a adulților.

Se recomandă începerea practicării exercițiilor fizice înaintea acestei etape pentru a evita
labilitatea neurovegetativă specifică acestei perioade prin fluctuații ale comportamentului și
performanțelor fizice și intelectuale.

Este perioada favorabilă învățării actelor motrice cu grad mic de dificultate.

Motricitatea în etapa adolescenţei (14-18 ani)

U.Şchiopu, împarte această etapă în 3 subetape:

-preadolescenţa (14-16 ani) ,

- adolescenţa propriu – zisă (16-18 ani),

- adolescenţa prelungită (18-25 ani),

Caracteristici în plan somatic:

- reducerea creşterii în înălţime

- creşteri ale perimetrelor şi diametrelor segementare

Caracteristici în plan funcţional

-maturizarea coordonării sistemului neuroendocrin

.creşterea capacitătii marilor funcţii

Comportamentul motric:

-reacţiile motrice devin complexe

-dezvoltarea abilităţilor de a sesiza elemente semnificative pentru oconduită motrică

eficientă

-calităţile motrice progresează .

- deprinderile şi priceperile motrice consolidate în etapele anterioare trebuie

perfecţionate(în special însportul de performanţă).
Educația fizică – un tip fundamental de activitate motrică care se desfășoară după anumite: legi,
norme, prescripții metodice, etc., cu scopul de a realiza obiective instructiv-educative bine
precizate.

Subsistemele educației fizice sunt:

Educația fizică a tinerei generații

Educația fizică militară

Educația fizică profesională

Educația fizică independentă

Caracteristicile Educației Fizice

 Este fiziologică prin natura exercițiilor

 Este pedagogică prin metode
 Este socială prin organizare
 Este biologică prin efecte
 Este accesibilă tuturor oamenilor
 Are un predominant caracter formativ
 Dispune de un volum mare și diversificat de mijloace specifice

Se poate desfășura în două modalități

1. Ca proces instructiv-educativ bilateral, acțiuni motrice dirijate.

2. Ca acțiune independentă, realizată in aer liber, individual sau în grup, în
absența fizică a conducătorului specializat.

Sportul – într-o accepțiune clasică, sportul reflectă o activitate specifică de întrecere care
valorifică intensive formele de practicare a exercițiilor fizice în vederea obținerii de către individ,
colectiv de subiecți, grupați de regulă într-o echipă – a unui comportament psihomotric complex,
concretizat în performanță care tind să-l detașeze de partenerii de întrecere, grupul partener sau
de el însuși.

Competiția- reprezintă o manifestare organizată și planificată de diferite forme de concurs și

reunite la un moment dat prin aceleași reguli de funcționare – a cărei finalitate constă în
stabilirea unor ierarhii pe criteria ce fac posibilă compararea între indivizi, echipe, națiuni, etc.,
în conformitate cu regulamentele elaborate anterior și recunoscute de participanți

Performanța sportivă – depășirea unor rezultate comune, specifice unei activități sportive, în
raport cu posibilitățile subiectului – grupului, în condițiile în care reușita sportivă este în accord
cu regulamentele care particularizează activitatea competițională respectivă.

Disciplina sportivă – reprezintă ansamblul ramurilor și probelor sportive cu structură, gen de

efort, condiții și moduri de reglementare și de evaluare asemănătoare

Ramura sportivă – constă dintr-un sistem de exerciții fizice specializate, care se realizează în
concurs, după reguli precise și în condiții specifice.

Proba sportivă – este un exercițiu fizic complex care face parte dintr-o ramură sportivă

Subsistemele sportului, sunt:

 Sportul pentru toți

 Sportul adaptat
 Baza de masă a sportului de performanță
 Sportul de performanță
 Sportul de înaltă performanță

Deosebiri și conexiuni între sport și educația fizică

 Deosebiri:

- Constau din obiectivele pe care și le propun cele două domenii, în special educația
fizică a tinerei generații care reprezintă segmentul cel mai vast al domeniului – este o
activitate obligatorie cu mijloace și cerințe accesibile, în timp ce sportul este o
activitate facultativă cu excepția subsistemelor din cadrul sportului de performanță și
înaltă performanță.

 Conexiuni:

- Constau în faptul că sportul se prevalează de elementele de conținut le educației

fizice, referitoare la angajarea în activitate a capacității motrice și psihice a
individului și în același timp implantează elementele lui caracteristice în domeniul
educației fizice.
Antrenamentul sportiv – este un proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat, de
adaptare a organismului omenesc la eforturi fizice și psihice intense, pentru obținerea de
rezultate înalte într-una din formele de practicare competitive a exercițiilor fizice.

Dezvoltarea fizică – reprezintă suma modificărilor morfo-funcționale ce apar în diferite etape de

vârstă, de-a lungul vieții fiecărui organism, corespunzător specificului și limitelor de variație ale
evoluției specie umane, sub acțiunea factorilor ereditari, factorilor mediului fizic extern (apă, aer,
sol, alimentație ) și ai factorilor mediului fizic intern (economici, culturali, de tip sportiv)

Obiective prioritare în dezvoltarea fizică

 Armonie între indicii somatici și cei funcționali

 Proporționalitate între indicii somatici (antropometrici)
 Proporționalitate între indicii funcționali ( fiziometrici)

Dinamica dezvoltării fizice

 Perioada ascendentă – copilăria, adolescența și tinerețea

 Perioada platou – cu elemente de progres functional de început
 Perioada descendentă – corespunzător vârstei a 3 – a

Categoria calificativelor de apreciere

Elementele de apreciere a dezvoltării fizice pot aparține de categoria calificativelor generale –

foarte bună, bună, satisfăcătore, nesatisfăcătoare, sau de cele specifice – dezvoltare fizică
armonioasă, dizarmonia dezvoltării fizice.

Capacitatea motrică – ansamblul posibilităților motrice, natural și dobândite prin care se pot
realiza eforturi variate ca structura și dozare.

Calitățile motrice – însușiri ale organismului uman, moștenite genetic la anumiți indici și care
se pot dezvolta sau educa în ontogeneză prin practica vieții cotidiene sau mai ales prin procese
speciale instructive-educative.
Deprinderile motrice – acte sau acțiuni motrice ajunse prin exersare la un înalt grad de
stabilitate, precizie sau eficiență.

Priceperile motrice – capacitatea omului de a utiliza rational posibilitățile sale motrice.

Calitatea motrică – este aptitudinea individului de a executa mișcări exprimate în indici de

viteză, forță, rezistență, îmdemânare, mobilitate.

Calitățile motrice – reprezintă însușiriale orgnismului concretizate în capacitatea de efectuare a

acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare.

Obiectivele generale ale educației fizice și sportului

 Menținerea unei stări optime de sănătate

 Favorizarea dezvoltării fizice armonioase
 Dezvoltarea capacității motrice generale și specific, prin educarea calităților motrice de
bază și a celor combinate și formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de
bază, utilitar-aplicative și specific unor ramuri de sport.
 Formarea capacității de practicare sistematică și independent a exercițiilor fizice.
 Dezvoltarea armonioasă a personalității în integralitatea sa.
 Obiectivele specifice ale Efs

 Favorizarea proceselor de creștere armonioasă și de dezv fizică.

 Prevenirea instalării și corectarea deficiențelor de postură cu caracter global sau
segmentar.
 Formarea reflexelor de postură corectă a corpului în acțiuni statice și dinamice.
 Stimularea interesului și aptitudinilor pentru practicarea diferitelor sporturi.
 Formarea obișnuinței de a practica exerciții fizice în mod independent.
 Favorizarea integrării sociale.

Obiectivele psihomotorii ale ed. fizice

 Dezv echilibrului static și dinamic

 Dezv lateralității și a armoniei laterale
 Formarea coordonatelor de timp ale mișcărilor ( ritm, tempou )
 Educarea capacității de relaxare generală și selectivă
  Devz capacității de diferențiere kinestezică.

Obiectivele de dezv structural funcțională a organismului

 Armonie între indicii somatici și funcționali

 Menținerea unui tonus muscular optim
 Dezv lateralității și a armoniei laterale
 Formarea și menținerea unei atitudini corporale corecte
 Prevenirea și corectarea deficiențelor posturale și fizice
 Combaterea obezității

Obiectivele cognitive ale ed. fizice

 Dezv capacității de cunoaștere a propriei persoane

 Valorificarea efectelor pozitive ale ed fizice
 Dezv inteligenței motrice
 Dezv unor aspecte ale gândirii
 Dezv creativității motrice

Obiectivele ed fizice în plan motric

 Dezv rezistenței cardiovasculare, rezistenței musculare, forței, mobilității, supleții

 Dezv echilibrului, coordonării segmentare, agilității, vitezei
 Formarea unui sistem de deprinderi – priceperi motrice de bază, utilitar aplicative și
specigfice unor probe și ramuri sportive.

Esența educației fizice și sportului – constă în faptul că ambele urmăresc perfecționarea

dezvoltării fizice și a capacității motrice a oamenilor.

Idealul educației fizice și sportului – constituie un model de personalitate armonios dezvoltată

fizic și pshic, abilitată cu deprinderi și priceperi necesare pentru practicarea independent a
exercițiilor fizice individual și în grup.

Funcțiile educației fizice și sportului – acele destinații ale activităților cu un conținut

predominant motric care au un caracter constant și răspund cerințelor de dezvoltare și menținere
a calității vieții omului la modul cel mai general.
 Funcțiile specifice
Funcția de perfecționare a dezvoltării fizice

- Constituie o cerință care condiționează întregul randament social al fiecărui individ.

În acest sens, în special la nivelul generației tinere, educația fizică și sportive școlară
are un rol prioritar, avându-se în vedere faptul că indicii morfo-funcționali situați la
un nivel superior încă din perioada școlarității, asigură premisele păstrării acestora –
în cadrul unor parametri optimali – chiar la vârste înaintate.
- În ceea ce privește sportul, el exercită o acșiune favorabilă asupra dezvoltării indicilor
morfologici și funcționali, dar cu anumite particularități, în raport cu efs școlară –
sportul – specializează dezv morfo-funcțională și o transformă într-o resursă biologică
pentru obținerea randamentului superior în direcția dorită.

Efectele combinate ale practicării activităților motrice dirijate pot fi încadrate pe

următoarele direcții:

- În plan somatic: hipertrofia musculară

- plan fiziologic și biochimic se produce activizarea enzimatică a anumitor procese
metabolice precum și creșterea rezervelor de glicogen muscular
- O mai mare toleranță față de diferențele de temperatură
- Capacitate de apărare sporită asupra infecțiilor
- Un echilibru psihic mai bun

Funcția de perfecționare a capacității motrice

- Concretizată de nivelul de exprimare al deprinderilor și priceperilor motrice precum

și de manifestarea calităților motrice, constituie o cerință importantă în activitatea
omului contemporan. Această capacitate însoțește omul în întreaga sa activitate
socială, dând eleganță gestului corporal, rezistență la oboseală, eficiență în mișcările
proprii diverselor profesii și un bun nivel al condiției fizice.
 - În contextual acestei funcții, se vorbește despre o capacitate motrică generală
preponderant solicitată în activitatea de educație fizică și de o capacitate motrică
specifică care este angrenată mai mult pe linia activităților de tip sportive.

Exercițiul fizic

– este actul motric repetat sistematic și conștient în vederea îndeplinirii obiectivelor educației
fizice și sportului.

Caracteristicile exercițiului fizic

 Exercițiul fizic își are originea în actul motric general al omului, în mișcare
 La baza oricărui exercițiu fizic stă o anumită intenție care este în concordanță cu cerințele
realizării obiectivelor efs
 Exercițiul fizic este mijlocul specific de bază ,,instrumentul didactic fundamental” cu
care se operează în activitățile de educație fizică și antrenament sportiv
 Orice exercițiu fizic presupune o mișcare voluntară realizată pe fondul unui efort fizic ce
are la bază contracțiile musculare statice și dinamice ale diferitelor grupe sau lanțuri
musculare
 Concomitent cu efortul exercițiului fizic se activează la nivelul practicantului și un
complex de mecanisme psihice concretizat printr-un efort psihic
 Eficiența exercițiilor fizice este dependentă de durata de activitate

Conținutul exercițiului fizic

 Mișcarea segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime așa cum sunt ele efectuate în
cadrul exercițiilor respective
 Efortul fizic solicitat de executarea mișcărilor, concretizat în cantitatea de lucru mecanic
(volumul) în intensitatea cu care se efectuează acțiunile respective, precum și în
complexitatea activității depuse
 Efortul psihic, pus în evidență prin gradul de solicitare a diferitelor procese psihice cum
sunt: memoria, atenția, voința, rapiditatea gândirii, etc
 Efortul funcțional reflectat printr-o trecere a organismului la un nivel superior al
activității funcționale
 Forma exercițiului fizic

- Prin formă se întelege modul particular în care se succed mișcările componente ale
fiecărui exercițiu, precum și legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul
efectuării acțiunii motrice în cauză

Elementele de referință

 Poziția corpului în raport cu reperele materiale și spațiale ale mediului în care se

efectuează exercițiul fizic
 Relația dintre segmentele corpului angrenate în mișcare
 Direcțiile în care sunt acționate segmentele corpului sau întregul corp, în timpul
derulării mișcării
 Gradul de amplitudine manifestat la nivelul diferitelor etaje articulare și segmente
corporale implicate în mișcare
 Tempoul și ritmul executării mișcării
 Sistemul de dispunere al subiectului executant în raport cu partenerii și cu
adversarii, dacă este cazul

Exercițiul fizic din punct de vedere cinematic

Caracteristici spațiale – cuprind poziția corpului și traiectoria sau calea pe care o descrie corpul
aflat în mișcare sau doar unele părți ale acestuia, implicate în derularea unor acte sau acțiuni
motrice la un moment dat.

Traiectoria mișcării – se exprimă prin: formă, direcție, amplitudine.

Forma traiectoriei – poate fi curbilinie sau rectilinie.

Direcția – reprezintă o caracteristică a deplasării corpului în întregime sau segmentelor sale într-
unul din cele 3 planuri ale spațiului.

Amplitudinea – reprezintă mărimea deplasării corpului sau a segmentelor sale între anumite
repere alese arbitrar.

- Se măsoară în grade cu un aparat numit goniometru

- Distingem mișcări scute sau ample
- Amplitudinea mișcării condiționează: eficiența, precizia, corectitudinea tehnică a
acțiunilor și localizarea efortului.
 Caracteristici temporale
- Se referă la: durata, tempoul și ritmul mișcărilor

Durata – caracteristica ce indică timpul necesar de execuție a actului sau acțiunii motrice

Tempoul mișcării – indică frecvența repetării ciclurilor de mișcare sau numărul de mișcări pe
unitatea de timp

Ritmul mișcării – constă din accentuarea periodică după anumite reguli a unor elemente
constitutive ale acțiunii motrice

Caracteristici spațio-temporale

- Sunt determinate de vitezele cu care se efectuează exercițiile fizice

Caracteristicile dinamice

- Dinamica mișcării reprezintă o caracteristică complexă a actului sau acțiunii motrice

rezultată din interațiunea forțelor interne și externe care determină desfășurarea lui.

Forte interne – forțe active ale aparatului locomotor (forța de tracțiune a mușchilor) și forțele
pasive ale aparatului locomotor – determinate de elasticitatea și consistența mușchilor, rezistența
ligamentelor

Forțe externe – forța exercitată de greutatea propriului corp, forța de reacție a sprijinului, forța
de rezistență a mediului extern, etc.

Tehnica mișcării – totalitatea acțiunilor și procedeelor de mișcare, care prin forma și conținutul
lor asigură posibilitatea practicării unei ranuri sportive, în concordanță cu prevederile
regulamentelor în vigoare.

Mecanismul tehnic de bază – ansamblul elementelor și trăsăturilor mișcărilor organizate într-o

structură ratională și care sunt absolut indispensabile rezolvării unei sarcini motrice.

Stilul – notă personală care se manifestă în executarea prodedeelor tehnice.

Măiestria tehnică – constanța sau identitatea repetării cu maximum de eficiență a parametrilor
de conținut și formă al acțiunii motrice, în situația de execuție asemănătoare și,sau în modificări
adaptive optime ale comportamentului motric, în cazul apariției diferitelor influențe
perturbatoare care pot surveni pe parcursul exersării unei secvențe motrice.

Deprinderile motrice

– caracteristici sau componente ale actelor învățate, care prin exersare dobândesc indici superiori
de execuție, coordonare, precizie, viteză, ușurință, plasticitate, automatism.

Caracteristicile deprinderilor

a. deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei voluntare a omului, sunt fomate și
conduse în mod conștient.

b. odată consolidate, deprinderile motrice se execută cu indici ridicați de stabilitate, precizie,

cursivitate, coordonare, ușurință și rapiditate ceea ce asigură un consum rdus de energie.

c. deprinderile motrice se perfecționează treptat și uniform.

d. deprinderile motrice se integrează în – sisteme de mișcare – ca unități mai simple.

e. calitatea de execuție a deprinderilor motrice – se alterează – treptat dacă nu sunt repetate un

timp mai îndelungat.

Tipuri de deprinderi motrice

1. În funcție de structura deprinderilor, complexitatea situașiilor și răspunsurile

motrice, deprinderile de mișcare sunt:
a. Deprinderi motrice elementare – sunt alcătuite dintr-o gamă redusă de mișcări
repetate în aceleași condiții.
b. Deprideri motrice complexe – sunt deprinderi parțial automatizate.
 2. În funcție de finalitatea lor, avem

a. Deprinderi motrice de bază – elementare

b. Deprinderi motrice utilitar-aplicative
c. Deprinderi specifice unor ramuri sau probe sportive.

3. În funcție de criteriul competenței senzoriale dominante, avem:

a. Deprinderi perceptiv-motrice – subiectul primește mazimum de informații de la un nr

redus de indicator, pe care îi recunoaște în consecință ăși construiește anumite reacții
motrice corespunzătoare și asociate acestora.
b. Deprinderi motrice – sinteze chinestezice care nu depind de factorii de ambianță, ci de
elementele proprioceptive care se structurează după o anumită schemă topografică
cerebralî desenată în timpul exersării

Etapele formării deprindrilor motrice din punct de vedere tefs

A. Etapa inițierii

Obiectivele principale ale etapei

a. Formarea unei reprezentări clare asupra depriderilor respective.

b. Formarea ritmului general de execuție cursivă a deprinderilor motrice.
c. Descompunerea, dacă este cazul, a deprinderii motrice în elemente componente și
exersarea analitică a acestora.
d. Preîntâpinarea sau corectarea greselilor tipice de execuție.

B. Etapa consolidării

Obiectivele principale ale etapei

a. Formarea tehnicii de execuție a deprinderii în concordanță cu caracteristicile spațiale,

temporale și dinamice optime.
b. Întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiții relativ constante,
standardizate, creându-se premisele pentru executarea acestora în condiții variate.
 c. Corectarea cu prioritate a greșelilor individuale de execuție a deprinderii.

C. Etapa perfecționării

Obiective principale

a. Sporirea variantelor de execuție a fiecărei deprinderi prin desăvârșirea procedeelor

tehnice specifice.
b. Exersarea deprinderii motrice cu precădere, în condiții cât mai variate și apropiate de cele
întâlnite în practică, mai ales în cea competițională-sportivă.
c. Includerea deprinderii în înlănțuiri de alte deprinderi motrice și executarea acestor
combinații cu ușurință, cursivitate în eficiență.

Priceperile motrice

– capacitatea omului de a utiliza rațional posibilitățile sale motrice

Clasificarea priceperilor motrice

a. Priceperi motrice elementare, simple

- Se manifestă în prima fază a învățării unei acțiuni motrice și se definește ca

modalitate de acțiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoștințelor
și a unor capacități motrice în condițiile inițiale învățării ---situația nouă.

b. Priceperi motrice superioare, complexe

- Este caracterizată printr-o mare complexitate structural-funcțională, înglobând

cunoștiințe teoretice, experiență personală, deprinderi diferite, toate putând fi
actualizate, moilizate și selectate pentru rezolvarea unor situații de asemenea
complexe și schimbătoare.

Caracteristicile priceperilor motrice

 a. Sunt componente neautomatizate ale acțiunii motrice voluntare.
b. Sunt dependente de experiența motrică anterioară a fiecărui individ.
c. Se exprimă măiestria practică în situații variabile.
d. Se bazează și influențează procesele cognitive ( memorie, imaginație, creativivtate)
e. Nivelul de manifestare a priceperilor este condiționat și de plasticitatea scoarței cerebrale.

Viteza – capacitatea organismului uman de a executa acte sau acțiuni motrice, cu întregul
corp sau numai segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate ( repeziciune,
iuțeală) maximă în funcție de condițiile existente.

Formele de manifestare ale vitezei

Viteza de reacție – reprezintă capacitatea individului de a răspunde la un anumit stimul, printr-

un act sau acțiune motrică, în timpul cel mai scurt

- o componentă importantă a reacției complexe este viteza de decizie

- viteza de reacție este educabilă – s-s constatat că prezintăvalori îmbunătățite la sportivi,
în raport cu cei care nu practică sistematic și continuu activitățile fizice și sportive.

Viteza de execuție – se măsoară prin timpul consumat de la începerea efectuării unui act sau
acțiune motrică până la terminarea acestuia; timpul parcurs de la începutul și până la sfîrșitul
mișcării

- În activitatea sportivă, viteza de execuție este în mare măsură determinată de: nivelul
tehnicii, nivelul celorlalte calități motrice, încărcătura de efort.

Viteza de repetiție – se exprimă prin numărul maxim de mișcări simple efectuate în unitatea de
timp; frecvența cea mai înaltă cu care se por repeta mișcări într-un timp cât mai scurt.

- În majoritatea ramurilor sportive această formă de manifestare a vitezei se corelează

cu forța și rezistența fapt care face posibilă educarea vitezei de repetiție prin
acționarea specifică asupra acestor calități motrice.

Viteza de deplasare – reprezintă o formă complexă de manifestare a vitezei – ea oglindește

posibilitățile momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maxim de viteză a unei distanțe
date.

Factorii de condiționare ai vitezei

  Ereditatea – influențează decisiv mobilitatea proceselor nervoase, a sinapselor și a
mușchiului
 Calitatea fibrelor musculare care se contractă – fibrele albe sunt considerate cele rapide
 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice
 Diferențierile de ordin sexual – femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10-15% mai
mică decât a bărbaților neantrenați și de aceași vârstă cu femeile
 Starea de oboseală este incompatibilă cu dezvoltarea vitezei maxime
 Starea de încălzire a musculaturii – o încălzire adecvată diminuează vâscuozitatea,
facilitează elasticitatea și capacitatea de întindere a mușchilor.

Viteza la diferite vârste

 Viteza de reacție înregistrează valorile cele mai bune în jurul vârstei de 20 de ani. – prin
exersare, timpul de reacție se amelioreză între 8 și 25 de ani, apoi se stabilizează până în
jurul vârstei de 60 de ani, după care se înrăutățește.
 Viteza de repetiție crește începând de la 6-7 ani, până la 16-18 ani
 Viteza de deplasare – în lipsa unei instruiri specializate, prezintă valorile cele mai bune la
16-17 ani fete și 20-22 de ani bărbați neantrenați.

Îndemânarea – capacitatea omului de a efectua acte și acțiuni motrice cu grad superior de

coordonare, în condiții de eficiență și cu un grad minim de consum energetic și nervos.

Componentele îndemânarii – capacitatea de coordonare, de diferențiere chinestezică,

capacitatea de reacție motrică, echilibrul precizia, orientarea spațio-temporală, amplitudinea,
simțul ritmului, ambilateralitatea.

Formele de manifestare ale îndemânării

1. Îndemânare generală – reprezintă capacitatea globală a individului de a-și adecva în

mod eficient comportamentul motric la diferite solicitări cotidiene.
2. Indemînare specifică – reprezintă capacitatea specializată a individului de a efectua acte
sau acțiuni motrice de o anumită categorie cu indici sporiți de eficientă.
3. Îndemânarea în regimul altor calități motrice – se manifestă pe fondul efectuării
acțiunilor motrice în care îndemânarea ca și calitate dominantă se află în raport
combinativ cu alte calități motrice.
Factorii de condiționare ai îndemânării

 Calitatea sistemului nervos central și anume, nivelul de dezvoltare a proceselor de

coordonare și plasticitatea scoarței cerebrale – permit elaborarea unor răspunsuri adecvate
multiplu pe toată durata activităților motrice atât la stimuli primiți din exterior cât și la cei
interni organismului.
 Calitatea funcțională a organelor receptoare – chinestezic, auditiv, vizual, tactil.
 Calitatea transmiterii impulsurilor nervoase și a inervației musculare.
 Memoria și gândirea executantului.
 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice.

Îndemânarea la diferite vârste

 La 6 – 7—10 ani datorită plasticității cortexului cerebral sunt create premisele pentru
educarea în anumite limite a îndemânării, analizatorul chinestezic este totuși puțin
dezvoltat iar precizia suferă în calitatea aspectelor spațio-temporale.
 La 11 – 14—15 ani sunt create premisele, condițiile funcționale pentru o învățare motrică
eficientă având consecințe imediate:
- Învățarea tehnicilor sportive de bază
- Lărgirea continuă a experienței motrice
- Aprofundarea structurilor motrice dobândite
 La 16 – 19 ani se produce o stabilizare generală a conduitelor motrice, o ameliorare a
capacității motrice de ghidare, de adaptare, readaptare și combinare a mișcărilor.
Rezistența – capacitatea organismului de a depune eforturi de o durată relativ lungă și o
intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficiență maximă

Formele de manifestare ale rezistenței

1. După ponderea participării musculaturii corpului

Rezistență generală – capacitatea organismului de a efectua un timp îndelungat acțiuni motrice

care angrenează circa 70 % din totalul grupelor musculare ale corpului uman.

Rezistență regională – capacitatea omului de a efectua acțiuni motrice prelungite, pe baza

participării în mod permanent la efort a unui număr limitat de grupe musculare, circa o treime
din întreaga musculatură.

Rezistență locală – implică angrenarea într-o activitate prelungită a mai puțin de o treime din
întreaga musculatură a corpului.

2. După caracteristicile activităților care solicită depunerea eforturilor îndelungate

Rezistență generală – capacitatea organismului de a efectua acțiuni motrice de lungă durată, cu

indcic optimali de eficiență.

Rezistență specifică – se referă la aspectele particulare ale rezistenței necesare în desfășurarea

anumitor profesii sau la practicarea ramurilor sau probelor sportive.

3. După modul în care este satisfăcută cerința energetică a organismului în timpul

efortului

Rezistență aerobă – formă a rezistenței în care energia necesară acoperirii cheltuielilor

energetice se obține din arderile rezultate în prezența oxigenului, asigurat țesuturilor chiar în
timpul efortului --- în acest caz efortul depășește ca durată de timp 8 minute.
Rezistență anaerobă – capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensități mari, în care
se acumulează o - datorie de oxigen – la nivelul musculaturii --- asigurarea substanțelor
energetice neceare susșinerii efortului nu se va realiza prin oxidare, ci prin glicoză. Durata
efortului este între 45 sec – 2 minute.

Rezistență mixtă – este situată la prag aerob-anaerob.

4. După durata efortului

Rezistență de lungă durată – efortul depășește 8-10 minute --- efort aerob

Rezistență de durată medie – efortul cuprins între 2-8 minute pe fond de efort aerob-anaerob la
limita superioară a duratei de 2 minute.

Rezistență de scurtă durată – efortul se încadrează în intervalul de timp 45 secunde – 2 minute

--- efort anaerob.

Factorii de condiționare ai rezistenței

a. Stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, în sensul întreținerii un timp cât mai

îndelungat a unui raport constant între excitația și inhibiția corticală.
b. Posibilitățile de activitate ale sistemelor și funcțiilor organismului, mai ales pe plan
cardio-vascular, respirator și metabolic.
c. Tipul de fibre musculare implicate în activitate.
d. Copoziția biochimică a sângelui --- numărul crescut de eritrocite este favorabil în
susținerea efortului de rezistență precum și cantitatea mărită de hemoglobină care asigură
o bună oxigenare a țesuturilor.
e. Capilarizarea și reglarea periferică.

Rezistența la diferite vârste

 În primii ani de viață la copilul mic nu se poate vorbi de manifestare calității motrice de
rezistență, evidențiată pe fondul unor eforturi prelungite în mișcări ciclice.
  La vârsta preșcolară, 3-4 , 6-7 ani, pe fondul dezvoltării preciziei și coordonării, care
ambele contribuie la realizarea mișcării în mod mai economic se poate educa rezistența
dacă procesul de instruire este adaptat vârstelor respective iar eforturile se realizează fără
constrângere.
 La școlari până la pubertate dezvoltarea rezistenței trebuie să se facă individualizat și se
recomandă exerciții cu intensități medii în regim de efort aerob. Capacitatea aerobă crește
progresiv până la 11-12 ani similar la ambele sexe.

Forța – capacitatea organismului de a învinge o rezistență internă sau externă prin

intermediul contracției musculare.

Formele de manifestare ale forței

1. În funcție de participarea grupelor musculare

Forță generală – constă în capacitatea organismului de a învinge sau de a se opune diferitelor

forme de rezistență prin încordarea și sau acționarea principalelor grupe de muschi scheletici ai
organismului.

Fortă specială sau specifică – capacitatea organismului de a se opune sau învinge diferite tipuri
de rezistență pe baza contracțiilor selective a anumitor grupe ale musculaturii scheletice care
acționează în corelație cu cerințele de execuție a sarcinii motrice la un moment dat.

2. În funcție de caracterul contracției musculare

Forță dinamică – reprezintă acel gen de forță în care acționarea asupra rezistenței externe este
realizatănprin încordarea și scurtarea – lungirea mușchilor striați ---izotonică

Forță statică – caracterizată prin acțiunea mușchilor scheletici asupra unor rezistențe externe
exclusiv prin încordare, fără scurtare ---- izometrică

Fortă mixtă – se manifestă pe diferite secvențe ale actului sau acțiunii motrice prin mărirea –
scurtarea sau menținerea lungimii fibrelor musculare și a mușchilor în întregime ---- auxotnică
 3. După capacitatea de efort dezvoltată

Forță absolută – maximală

Fortă relativă

Factorii de condiționare ai forței

Activitatea sistemului nervos central – concentrarea proceselor nervoase fundamentale

Coordonarea intermusculară – realizată de centrii motori corticali și subcorticali

Calitatea reglării tonusului muscular – valoarea mai scăzută a tonusului de repaus din
mușchii antagoniști determină creșterea forței de contracție dezvoltată de mușchii
agoniști.
Starea de funcționare a segmentelor și articulațiilor
Ritmul circadian – indicii de forță mai buni se manifestă între orele --- 8.30-9.30 și 16-
18.30
Diferențierile sexuale – se consideră că femeile posedă 70% din forța musculară a
bărbaților.

Forța la diferite vârste

- Forța musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele sexe până la 11-12 ani, iar
nivelul său este practic identic la copii mai mici --- procentajul important de creștere a
forței înaintea vârstei de 11 ani la ambele sexe se poate aplica printr-o ameliorare a
coordonării neuromusculare.
- La 13-14 ani creșterea forței la băieți este mult mai pronunțată, încheindu-se la 18-20 de
ani pentru subiecții neantrenați, adică cu 2,3 ani mai târziu decât la fete la care se constată
o stabilizare sau o ușoară regresie --- acest tip de creștere diferențiată ce poate ajunge la
40% se datorează unei producții diferite de hormoni androgeni.
Suplețea – capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mare acțiuni motrice.

Mobilitatea – capacitatea omului de a utiliza la maximum potențialul de locomoție într-o

anumită articulație sau în ansamblul articulațiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor
mișcări cu amplitudine mare.

Componentele supleței

Suplețea musculo-ligamentară – capacitatea mușchilor și a ligamentelor de a se adapta

cu ușurință la variașiile de lungime impuse de mișcare.
Suplețea neuro-motrică – capacitatea sistemului neuro-motor de a trece de la starea de
inhibiție și invers, ușor și în mod gradat, păstrând permanent controlul asupra mișcării.
Suplețea articulară sau mobilitatea articulară – capacitatea aparatului osteo-articular
de a realiza amplitudini cu unghiuri variate în limitele funcționale proprii fiecărei
articulații --- mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principal de condiționare a
mișcării, având rol limitat în manifestarea celorlalte componente.

Factorii de condiționare ai supleții

- Sunt de natură anatomică și neuro-fiziologică

Din punct de vedere anatomic – importante sunt tipul și forma suprafețelor articulare

Masa musculară – o masă musculară hiperatrofiată limitează mișcarea

Tonusul muscular și capacitatea de relaxare – au un rol important în capacitatea de întindere a

mușchlor

Capacitatea de întindere musculară – gradul de elasticitate musculară

Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentare

Vârsta – odată cu înaintarea în vârstă se produc modificări gererative în sistemul muscular și

osteo-ligamentar ce se repercutează negativ și asupra valorii supletei
Ritmul circadian – mobilitatea articulară măsurată dimineața este semnificativ inferioară în
raport cu valorile înregistrate după amiaza sau seara

Suplețea la diferite vârste

- La vârsta preșcolară suplețea se situează la parametri care nu impun o intervenție directă

pentru ameliorarea ei, decât atunci când se dorește amplificarea acestor valori.
- La 5-6 ani în timpu primei perioade de modificări morfologice majore, un antrenament
excesiv al mobilității articulare poate dăuna aparatului de susținere care este și așa destul
de instabil.
- În perioada școlară mică 7-11 ani, capacitatea de flexie localizată la nivelul articulațiior
bazinului, umărului și coloanei vertebrale, continuă să crescă dar se diminuează --- în
contrast și mobilitatea dorsală a articulației scapulare.
- La 10-14 ani, mobilitatea coloanei vetebrale, a articulației coxo-femurale și scapulare mu
se mai ameliorează decât în condițiile unei acționări specifice pe aceste direcții.
- În adolescență suplețea mișcării se poate dezvolta ca de altfel și la adult, prin programe
special proiectate, adresate unor regiuni corporale și sau global întregului corp.
 Efortul
- încordare a forțelor fizice sau intelectuale pentru realizarea unui randament mai mare
decât cel obișnuit.
- fortă interioară ce ia naștere sub acțiunea unei solicitări la care este supus un corp și care
se opune acestei solicitări.

Caracteristicile efortului
- efortul poate fi analizat și apreciat din 2 perspective:
a. ca proces extern, avem următoarele componente sau parametrii:
Volumul efortului - reprezintă cantitatea totală de activitate motrică – lucrul mecanic
desfășurat de către subiect.
În cadrul pregătirii sportive avem 2 tipuri de efort:
1. volum relativ – tipul total dedicat procesului de intruire
2. volum absolut – măsoară cantitatea de efort depusă în unitatea de timp

În practică volumul se poate exprima în unități de măsură diferite:

- suma distanțelor parcurse.

- numărul de acțiuni efectuate .
- număr de repetări.
- suma greutăților ridicate.
- timpul – durata activității,etc.

Dinamica volumului – procesul de intruire sportivă se face după următoarea succesiune:

- Creșterea duratei lecției
- Mărirea numărului de lecții pe saptămână
- Mărirea numărului de repetări per lecție
- Creșterea duratei repetate, sau a duratei exercițiului per lecție.
Intensitatea efortului – cantitatea de lucru mecanic ce se efectuează pe unitatea de timp.

Intensitatea se exprimă prin

- Viteza de deplasare
- Procente față de posibilitățile maxime
- Tempoul de lucru – număr de acțiuni în unitatea de timp.

Dinamica intensității – utilizate în preegătirea motrică depinde de:

- Caracteristicile probei sau ramurii sportive
- Mediul de pregătire.
- Nivelul de pregătire al subiecților.

Complexitatea efortului –derivă din numărul de acțiuni motrice efectuate simultan în

timpul unei activități motrice și de structura lor biomecanică.
Complexitatea efortului este dependentă de intensitate, volum si de condițiile de mediu în
care se desfășoară activitatea respectivă precum și de componentele psiho-emoționale
implicate pe durata manifestării motrice.
Capacitatea de efort constă în posibilitatea organismului de a desfășura acțiuni motrice –
lucrul mecanic – cu intensități și durate diferite.
În procesul de instruire trebuie să se aibă în vedere regula corespunzător căreia volumul
efortului trebuie să fie invers proporțional cu intensitatea acestuia.
b. Ca proces intern – efortul este pus în evidență prin reacții complexe ale organismului.
Există trei sisteme energetice care intervin pentru refacerea rezervelor de ATP:
1. Sistemul anarob – alactacid , între 8-10 sec
2. Sistemul anaerob – lactacid, între 10-45 de sec
3. Sistemul aerob, între 2 min și 2-3 ore.
 Clasificarea efortului
1. După mecanismul de furnizare a energiei
- Efort anaerob alactacid
- Efort anaerob lactacid
- Efort aerob
- Efort mixt

2. După durata de timp

- Efort de lungă durată de la 30 de mi până la câteva ore
- Efort de durată medie de la 2-3 min pânî la 6-7 min
- Efort de durată scurtă de la 5 secunde până la 30-40 de secunde

3. După intesitatea solicitării efortului

- Efort maximal 90-100% din posibilitățile maxime
- Efort submaximal 75-85% din posibilitățile maxime
- Efort mediu 60-70% din posibilitățile maxime
- Efort mic 40-55% din posibilitățile maxime

4. După predomința componentei bilogice umane

- Efort fizic
- Efort psihic
- Efort intelectual
- Efort combinat

5. După tipul de activitate motrică, structura mișcărilor și caracteristicile subiecților

- Efort specific
- Efort nespecific

6. După gradul de angrenare în activitate a unității bio-psiho-sociale

- Efort partial
- Efort global
 Specificitatea stimulilor este dată de structura mișcării care selecționează
grupele musculare solicitate, durata acestei solicitări, tipul de acțiune neuro-
musculară, metabolică și de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar și de
ansamblul de funcții pe care le activează după o ierarhie și o ordine precisă ,
efecte care determină implicit alcătuirea programelor de pregătire.

Dinamica efortului în lecția de efs

- Reprezintă curba efortului în reprezentare grafică conform succesiunii
secvențelor structural.
a. În primele 3 verigi, dinamica efortului înregistrează o curbă continuu
ascendentă, se pleacă în effort de la valori FC de 70-80 de pulsații/minut
și FR de 16-18 respirații/minut ajungându-se la pulsații de 120-130 și 20-
22 de respirații
b. În verigile tematice, curba efortului înregistrează un platou cu oscilații în
funcșie de nr de teme și specificul obiectivelor operaționale ( creșteri
atunci când se dezv calitățile motrice sau se consolidează deprinderile și
sau priceperile motrice, mai ales la jocurile sportive, ștafete, parcursuri
applicative, jocuri sportive bilaterale. )
c. În ultimele 2 verigi, se înregistrează o scădere a curbei efortului, de regulă
nu revine niciodată la valorile FC și FR de la începutul lecției.
 Parametrizarea programului motor
R. Schimdt consideră că principalii parametri ce sunt luaţi în calcul la elaborarea
unui program motor general sunt: durata totală a mişcării, forţa necesară efectuării
mişcării, direcţia în care se efectuează mişcarea, amplitudinea mişcării.

Acţiunea de parametrizare motrică se realizează (se construieşte) în funcţie

de patru tipuri de informaţii pe care subiectul le reţine în momentul efectuării unei
mişcări: 1. condiţiile iniţiale care preced mişcarea;
2. senzaţiile prin care subiectul ia cunoştinţă (simte) şi percepe mişcările
efectuate;
3. caracteristicile mişcării (durată, forţă, direcţie etc.);
4. rezultatul mişcării şi influenţa sa asupra mediului.

Operaţiile pe care le efectuează subiectul în momentul realizării mişcării

sunt:
- evaluarea cerinţelor şi a situaţiei în care trebuie realizată mişcarea;
- selecţionarea programului motor general compatibil cu sarcina motrică
dată;
- estimarea condiţiilor iniţiale şi identificarea parametrilor motrici
specifici;
- declanşarea mişcării pe baza parametrilor selecţionaţi.