ARHITECTURA

VECHE

Evul Mediu timpuriu până la

1241

Proiect realizat de GHERMAN Radu-Alexandru și PARASCHIV Ioana

Cuprins:

I. Introducere 1

II. Cuprins 1
1. Dacia Aureliană 1
2.Formarea poporului român - influențele bizantine 1
3. Obștea sătească 2
4. Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă 3
5. Complexul Mănăstiresc de la Isperikhovo 6
6. Complexul Mănăstiresc de la Zitomislici 7
7. Cultura Dridu 8
8. Colonizarea de către saxoni - sași 10
9. Spolia 10

III. Concluzia 13
Evul Mediu timpuriu până la 1241

ARHITECTURA VECHE
Introducere

Se știe faptul că istoria românilor a fost mult timp pusă sub semnul întrebării, mai ales când
vine vorba despre „golul de 1000 de ani”.1 Aceste gol este prezent (sau absent) temporal între
secolele IV-XIII. Din cauza lipsei unor piese din puzzle este greu a contura o imagine clară însă
peticind imaginile se poate contura un tablou de ansamblu. Faptul că este un mit sau adevăr, nu vom
afla niciodată dar cu siguranță putem specula și prezenta mai multe puncte de vedere din care să
concluzioneze fiecare în parte, la sfârșit. Lipsa surselor de informații clare se poate datora interesului
demonstrării romanității românilor ș.a.m.d..

Dacia Aureliană

„Dacia Aureliană” a fost instaurată de către împăratul Aurelianus (adică în anul 271, Dacia
Traiană nu mai făcea parte din Imperiul Roman). Această provincie se afla unde sunt în momentul
actual Estul Serbiei și Nord-Vestul Bulgariei. Prin urmare, în „Dacia nouă” se vor refugia: armata
locală, administrația locală și populația romană înstărită. Dacă împăratul Aurelian a abandonat Dacia
sau dacă avea în plan să fie migrația, o mișcare temporară, este un subiect încă dezbătatut. Pentru
victoriile sale, acesta a primit titlul de „restitutor orbis” (tradus: restauratorul lumii).2

Neagu Djuvara spune că, în general, regula dictează faptul că, formarea unui imperiu nu
rezultă datorită foștilor „ocupanți” ai locului întrucât ei ajung să fie o grupă minoritară, fără putere.
„Adaug că este o constantă a istoriei universale: când se surpă dinlăuntru un imperiu, niciodată noile
state care apar ulterior în acelaşi loc nu rezultă din fapta foştilor băştinaşi, care rămân vreme
îndelungată fără elite şi fără vlagă.”3

Formarea poporului român: influentele bizantine

Formarea poporului român a fost un subiect foarte controversat. Astfel, totuși, se știe că
procesul s-a finalizat în secolul VII-IX, pe baza unui fundament de tradiții daco-romane. Istoricul
Grigore Ionescu susține faptul că pentru a înțelege arhitectura românească, este important să se țină
cont de faptul că obiceiurile, limba și religia creștină sunt „primite”, preluate, de la început „într-o

1
Link web, carte: https://ro.scribd.com/document/78634068/Istoria-Romanilor-Evul-Mediu-Timpuriu, p. 1
2
Link web: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-fost-si-o-dacie-dincolo-de-dunare-dacia-
aureliana
3
Neagu Djuvara – O scurtă istorie ilustrată, Editura Humanitas, 2019, p. 74

1
Evul Mediu timpuriu până la 1241

curată formă latină”. 4 Retragerea aureliană nu a distrus elementul roman, adânc înrădăcinat pe
pământul Daciei. Populația daco-romană însă s-a aflat în poziția de a fi în câmp deschis, neprotejat
contra unor invazii barbare: goți, huni, avari, slavi, maghiari, ș.a.m.d. În această poziție, o parte din
populație a fugit în munți și o altă parte a rămas „în câmp” (aceasta fiind mai influențată de „stăpânii
ocazionali) dar ambele și-au păstrat „fondul roman”. Adaug aici faptul că influențele bizantine sunt
„primite” de la poporul slav care, în vremea respectivă, era un popor migrator care a fărâmițat
România balcanică. 5 Din punct de vedere economic dar și biologic, mulțimea de oameni care stăteau
la Nord de Dunărea erau superiori celor care stăteau la Sud. Din cauza aceasta, ei au putut să-i
asimileze pe slavi și i-au numit „vlahi”.

Acest cuvânt,„vlah” (sau „blahi”) îl desemna pe cel care vorbea latinește. Neagu Djuvara
explică faptul că „În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puțin vreo două-trei mari
regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o
imensă pădure: Codrul Vlăsiei (vlas – plural de la <<vlah>>), Județul Vlașca ș.a.m.d.. Deci acești
vorbitori de română, rămășițele colonizării în Dacia, e clar că au rămas pe loc în tot cuprinsul, mai
puțin în Moldova”.6

Obștea sătească

Modul în care ne-am organizat a fost la început în obști libere. Aceste obști erau organizate ca
având bazele în agricultură, meșteșug și negustorie. Din această obște a rezultat, mai încolo, orașul
sub expresia bine-cunoscută a lui Nicolae Iorga: „de la sat, la voiedat, la stat.”.7 Obștea sătească era
compusă din două elemente majore: teritoriul și comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră și
moșie. Vatra = teritoriulpe care erau construite toate casele și locuințele țăranilor. Moșia = totalitatea
terenurilor arabile și nearabile.

Obștea sătească era constituită pe trei principii8:

1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine. Ele erau amplasate mai ales în zone
protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul
unui râu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate

4
Grigore Ionescu – Istoria Arhitecturii Românești, p. 12
5
Dragoș Ciolacu – Istoria Arhitecturii Românești, volumul I, Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU
BOTEZ” Iași 2013, p. 47
6
Link web: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/10/07/romanii-in-mileniul-intunecat/
7
Dragoș Ciolacu – Istoria Arhitecturii Românești, volumul I, Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU
BOTEZ” Iași 2013, p. 47
8
Link web: https://confluente.org/Despre_obstea_sateasca.html

2
Evul Mediu timpuriu până la 1241

aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele
de barbari, care erau în goană.
2. Agrar - prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era
agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a
animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii,
cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe
deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era
ortodox şi respecta „legea pământului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să
le respecte un locuitor pentru a fi membru al obştii săteşti. Devierile de la această regulă
erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii
româneşti de la acea vreme.

Revenind la subiectul răspândirii creștinismului, acesta a fost menționat de către

„martirologi” înainte de retragerea aureliană (270-275 d.Hr.) ca fiind un fenomen cultural-istoric dar
mai ales o confirmare a continuității poporului nostru. Printre primele forme arhitecturale prezente pe
spațiul carpato-danubiano-pontic sunt edificii creștine.

Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă

Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă este unul dintre cele 30 de edificii creștine
ridicate între secolele IV-VI și confirmă faptul că viața monahală era organizată în formațiuni rurale.
În satul Slava Rusă au fost descoperite fragmente ceramice, țigle și olane dar mai important, două
bazilici cu câte o singură navă, o capelă cu absidă și diferite anexe înconjurate de o incintă,
aparținând probabil unui complex monahal. Evoluția arhitecturii acestei zone poate fi explicată în
mai multe faze9:

1. În primă fază, a fost găsită doar o bazilică mononavată, orientată spre est și care avea
următoarele dimensiuni: lungimea axială a naosului este de 10,40m iar lățimea de 6,65m,
proporția sălii fiind apropiată de relația 3:2= 1,5 (respectiv 1,564!).

9
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 18

3
Evul Mediu timpuriu până la 1241

2. În faza a doua se observă refacerea absidei menționată la punctul 110 și crearea alteia,
după principii planimetrice noi: semicercul absidei (care ne amintește de unele abside din
Algeria și Tunis) este prelungit cu ante de zidărie, aceasta devenind mult mai adâncă, iar
grosimea zidurilor de fundație este mărită la 1-10m. Elevația absidei și a completărilor
naosului este de aproape 0,8m grosime și în general se constată folosirea unor fragmente
de piatră de talie mai mare, unele din ele fiind prelucrate. Deschiderea absidei este acum
doar de aproximativ 4,5m iar adâncimea atingea circa 3,9m. Nava este prelungită cu 1,5m
spre est. Astfel, naosul capătă în momentul acesta proporții diferite: 9:5= 1,8. Este
construită o nouă sală a capelei care respectă din punct de vedere proporțional 5:3= 1,666
(mai exact, 1,714)11.
3. În cea de-a treia fază, se păstrează ultimele proporții stabilite dar se refac pardoselile. Se
refac în ambele bazilici prin simple fragmente de cărămizi și prin lutuială.12

Compus dintr-o biserică tip sală cu

altar absidat amplificat spre nord de
o capelă şi spre vest de un nartex şi o
capelă, în interiorul unei incinte de
zid nefortificat ci doar cu rol de
limită morală a spaţiului sacru. Lipsa
unei clădiri cu rol de baptisteriu
precum şi originea termenului de
biserică – basilică – pentru edificiu
de cult preluat din latină înainte de
sec. V când este înlocuit de grecescul
13
eclessia sunt argumente ale
Figură 1: Planul complexului paleocreștin și al sistemului de creştinismului primar.
săpătură (sursa: Revista Monumentelor Istorice, nr. 1, București,
1990)

10
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 19
11
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 20
12
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 22
13
Dragoș Ciolacu – Istoria Arhitecturii Românești, volumul I, Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU
BOTEZ” Iași 2013, p. 49

4
Evul Mediu timpuriu până la 1241

După cum se poate vedea, zidurile care împrejmuiesc acest ansamblu monastic conturat la
sfârșitul secolului al VIlea, nu asigurau un sistem de fortificare ci doar limita morală, o idee
conceptuală despre etica mănăstirii în interiorul căreia se desfășura o viață spirituală strictă după
dogme și canoane.14

Figură 2: Complexul paleo creștin, complexul de ansamblu (sursa: Revista Monumentelor Istorice, nr. 1,
București, 1990)

Figură 3,4: Fragmente din complexul paleocreștin (sursa: Revista Monumentelor Istorice, nr. 1, București,
1990)

14
Cristian Moisescu – Arhitectura Românească Veche, volumul I, Editura Meridiane, București, 2001, p. 12

5
Evul Mediu timpuriu până la 1241

Studierea monasticismului și a construcțiilor monahale timpurii se află rămase cu mult în

urma cercetării vieții și construcțiilor bisericești. De cele mai multe ori, atunci când se iau în studiu
mănăstirile, punctul central al cercetării îl constituie biserica, construcțiile acestora fiind deseori
neglijate. Alte lucrări monumentale privitoare la mănăstiri se referă doar la monumentele medievale,
de obicei bine conservate, cum ar fi, de exemplu, cele din Grecia. Originile monasticismului creștin
se află în Egipt unde, în perioada secolului III-IV, s-a manifestat sub o formă anahoretică și
individualistă. 15. Pe la mijlocul secolului IV încep să se contureze deja cele două sisteme de
organizare a vieții monahale: „Cenobitic” (având adepți în Egipt și Asia Minor) și „Iaura” (răspândit
mai ales în Palestina).

Sistemul Cenobitic presupune călugări care trăiesc în comun în cadrul unui complex
arhitectural care include biserica, chiliile, bucătăria, sala de mese, casa de oaspeți. Din secolul V,
acest sistem s-a întins pretutindeni, în toată lumea mediteraneană și în nordul Europei.

În cadrul sistemului Iaura, rigoarea izolării este îndulcită, fără a se ajunge însă la viața
comunitară plină de reglementări precise din sistemul cenobitic. Timp de cinci zile, ascetul se roagă
și muncește după bunul său plac. O Iaura putea conține între 10 și 100 de călugări, care trăiau izolați
în colibe aflate la o distanță suficient de mare pentru a nu tulbura liniștea confraților lor; aceste
colibe înconjurau și protejau, de obicei mânăstirea.

Despre apariția fizică a mănăstirilor, așa cum aminteam mai sus, se cunoaște prea puțin.
Aceste construcții mănăstirești variază ca plan în conformitate cu obiceiul monastic specific, tradiția
locală de construcție.

La noi, nu se prea știu prea multe despre aceste construcții din cauza faptului că nu s-au
păstrat prea multe texte religioase privind organizarea monahală de aici, cât și deoarece nu s-a „șters
praful” de pe multe prea multe complexe mănăstirești. Chiar și în cazul în care totuși există astfel de
descoperiri, modul în care acestea au fost cercetate și publicate a fost destul de modest. Două
descoperiri care merită, cu siguranță, a fi menționate, sunt: Mănăstirea de la Isperikhovo (Plovdiv) și
Zitomiscli (Mostar).

Complexul Mănăstiresc de la Isperikhovo

Din punct de vedere al complexului acesta, ale cărui părți de Est și Sud încă nu sunt cercetate,
se poate remarca existența unei bazilici solitare (mononavate, cu doar o capelă pe latura Sudică).

15
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 25

6
Evul Mediu timpuriu până la 1241

Planul ei seamănă destul de mult cu cel al bazilicii discutate înaintea ei. Ținând cont de faptul că,
complexul se află în mijlocul unei așezări, se poate presupune existența unei mănăstiri, călugării
locuind în cadrul acestei așezări (unde puteau să desfășoare și diverse activități economice).

16

Figură 5: Complexul Mănăstiresc de la Isperikhovo (sursa: Revista Monumentelor Istorice, nr. 1, București,
1990)

Complexul Mănăstiresc de la Zitomislici

Complexul Mănăstiresc de la Zitomislici prezintă de asemenea paralele interesante.

Observând cele două bazilici (una mai mare, alta mai mică) și o capelă ce comunică cu narthexul
prelungit spre nord al bazilicii mari. Complextul este înconjurat de o incintă pe a cărei latură nordică
se află trei intrări. Cu toate că este dublu ca mărime (50m x 25m), față de primul exemplu prezentat,
nici aici nu se găsesc urmele unor camere care să fie chiliile călugărilor.

16
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 21

7
Evul Mediu timpuriu până la 1241

17

Figură 6: Complexul Mănăstiresc de la Zitomislici (sursa: Revista Monumentelor Istorice, nr. 1, București,
1990)

Din analiza acestor trei complexe mănăstirești se desprinde ca plauzibilă ipoteza existenței
aici, în Balcani, a sistemului „Iaura”, călugării adunându-se în mănăstire doar la sfârșit de săptămână
sau de sărbători, restul timpului ei locuind și desfășurându-și activitățile în vecinătatea mănăstirii.
Dimensiunile acestui complex paleocreștin sunt modeste, iar numărul călugărilor, care au existat aici,
se crede că ar fi foarte mic. Descoperirea complexului paleocreștin vine astfel să furnizeze prima
mărturie arheologică referitoare la tradiția monastică.

Se conturează în acest sens, tot mai bine, o provincie care a fost de timpuriu creștinată, în care
existau, încă din a a doua jumătate a secolului IV, locașuri de cult nu numai în orașe dar iș în mediul
rural, așa cum o atestă descoperirile de la Niculițel, Telița, iar acum, Slava Rusă.18

Cultura Dridu
La Dridu a fost cercetat arheologic primul sat medieval-timpuriu din a doua jumătate a secolului al
X-lea și prima jumătate a secolului al XI-lea. Acest loc a devenit un concept (criticat dar utilizat
deseori în istoriografia românească). Eugenia Zaharia susţine că această cultură are o origine locală

17
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 21
18
Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990, p. 26

8
Evul Mediu timpuriu până la 1241

doveditã de transmiterea unor elemente de bazã din culturile locale anterioare, cum ar fi tipul de
locuinţã, amenajările interioare, planul aşezărilor, elemente prezente în descoperirile de la Bratei,
Ipoteşti, Târgşor. 19 Această mare civilizație a fost dezvoltată din elemente de origine daco-romană și
romano-bizantină și este clara dovadă a procesului de asimilare a slavilor, dar și de existență și de
viețuire continuă a românilor pe același teritoriu, ca popor de cultură romanică. Mai mult, faptul că
ceramica de tip Dridu este răspândită pe o largă arie în spațiul locuit de români, pune în evidență,
existența unui fond cultural comun.20

Figură 7: Vas din ceramică, decorat cu incizii și val, cultura Dridu, sec. VIII-X, provine din colecția dr. Horia
Slobozianu (sursa: http://v1.artmark.ro/arhiva-rezultate-licitatii/licitatia-de-arta-decorativa)

În cultura Dridu, stratificarea socială era marcată prin mărimea locuințelor și sistemul lor
constructiv. Locuințele se puteau afla „în pământ” (îngropate) sau „deasupra pământului”. Din punct
de vedere planimetric, forma se încadrează într-un dreptunghi cu latura de 2-5m, rareori – ovale.21
Interiorul acestor locuințe era prevăzut cu vetre sau cuptoare din lut sau din piatră, liantul folosit
fiind chirpiciul, în fața cărora se aflau lavițe din pământ cruțat sau din nuiele lipite cu lut. Pe una din
laturi erau prevăzute adâncituri în perete pentru depozitarea inventarului casnic. În preajma
gospodăriei se aflau anexele gospodărești, de mai mici dimensiuni, sau, mai rar, ateliere
meștelugărești.

Modul în care erau locuințele distribuite în sat era în jurul vetrei satului. Gruparea lor se făcea
în „cuiburi” din câte trei-patru locuințe dispus în șir. Cuiburile erau la o distanță suficient de largă
una de cealaltă pentru a putea amenaja accesul în interiorul așezării sătești.22

19
Emilia Corbu - Sudul Romaniei in Evul Mediu Timpuriu (sec. VIII-XI. Repere arheologice, Ed. Istros, 2006,
p.5-7
20
Cristian Moisescu – Arhitectura Românească Veche, volumul I, Editura Meridiane, București, 2001, p. 12
21
Dragoș Ciolacu – Istoria Arhitecturii Românești, volumul I, Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU
BOTEZ” Iași 2013, p. 49
22
Cristian Moisescu – Arhitectura Românească Veche, volumul I, Editura Meridiane, București, 2001, p. 13

9
Evul Mediu timpuriu până la 1241

În ceea ce privește fortificațiile din jurul grupurilor din cultura Dridu, ele se găseau în două
forme: una din împrejmuiri paralele din cununi de lemn între care se punea pământ iar a doua era un
perete din lemn în spatele căruia se afla valul de pământ. Atât prima cât și a doua presupun o
înălțime de patru metri. Fortificațiile rezidențiale erau la Biharea, Dăbâca și Moigrad. În secolul XI,
localitatățile comerciale și economice devin orașe: Cenad, Bihor, Alba Iulia.

Cele mai vechi construcții religioase din România numără și cele șase biserici cu chilii și
încăperi funerare legate între ele cu galerii din cadrul ansamblului monahal săpat în rocă de la
Basarabi. Din punct de vedere planimetric, ele seamănă cu cele ale bisericilor de zic cu trei încăperi:
pronaos, naos și altar iar bolitrea este în arc aplatizat. Alte așezări monastice baziliene se mai găsesc
și în Sălaj și Caraș-Severin. Despre capela funerară de la Dinogeția – ea este atestată în secolul XI și
construită în mod romano-bizantin: planul este pătrat, având latura de șase metri. Spre Este este o
absidă circulară la interior și poligonală la exterior.

Colonizarea de către saxoni - sași

Secolul XII marchează în Transilvania colonizarea de către saxoni – sași. Acum se va

construi mănăstirea cu incinta fortificată de la Voivoizi, Bihor. Aceasta presupunea două locuințe cu
plan dreptunghiular cu etaj și ziduri din blocuri de piatră legate cu mortar de var și o biserică de mici
dimensiuni cu naos pătrat în plan, despărțit fiind de un arc triumfal de absida alungită a altarului,
circulară la interior și exterior – romanică, boltită și executate din zidărie de piatră brută groasă de 1
metru.

Spolia

Un teritoriu al continuității culturale fără întrerupere este Țara Hațegului. Datorită faptului că
este o zonă plină de ruine romane, se întâlnește aici ceva nou și anume procedeul constructiv numit
„spolia” ce presupune refolosirea materialelor de construcție a vechilor temple la biserici noi. Sensul
lui era practic întrucât se foloseau pietre cioplite. Pe de altă parte, acest procedeu constructiv
marchează și un sens simbolic – înlocuirea unei lumi cu alta. Dale Kinney, una dintre principalii
autori care abordează acest subiect plasează termenul la rang de concept. Etimologia cuvântului
„spolia” este „spolium”, cu conotația de jaf de război (spolii). În sensul academic modern, acest
cuvânt a intrat uz odată cu discuția despre monumentele ce subliniază trecerea de la cultura
Imperiului roman la Antichitatea târzie respectiv Evul Mediu, conotația general acceptată fiind de
bun cultural care aparține domeniului funerar.23

23
Link web: https://doctorat.uvt.ro/wp-content/uploads/2018/02/Rezumat-doctorat.pdf, pg. 2

10
Evul Mediu timpuriu până la 1241

Biserică din Hațeg, mai mult, este considerată de către unul dintre marii istorici români,
Nicolae Iorga, cea mai veche ctitorie de nemeși din Transilvania. Din punct de vedere planimetric,
biserica este împărțită într-un naos cumva pătrat și boltit inegal de un arc care avea rolul de a
descărca în exterior, cu ajutorul contraforților și un altar (de asemenea pătrată). Zidăria este una
masivă, groasă de 1 metru și din cărămidă la partea de superioară, pe când la cea inferioară prezintă
piatră fasonată, spoliată de la monumentele romane aflate în zonă.

Figură 8: spolie sursă web:

Secolul XII prezintă în Moldova o provincie în stadiu de tranziție imperială, fiindcă articulată
de drumuri comerciale. Arhitectura religioasă însumează mici capele din lemn24.

Diploma Cavalerilor Ioaniți menționează asimilarea confesională pe românii ortodocși de

către coroana arpadiană, în urma cuceririi Constantinopolului de către latini în anul 1204.
Autonomiile numite „țări” s-au supus din punct de vedere politic acestei presuini dar confesional au
rămas atașați creștinismului oriental.

Dragoș Ciolacu – Istoria Arhitecturii Românești, volumul I, Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU
24

BOTEZ” Iași 2013, p. 53

11
Evul Mediu timpuriu până la 1241

La Curtea de Argeș se regăsește reședința unei „țări”, unde se construiește în secolul XII o
mare curte domnească alcătuită dintr-o casă și anexele necesare dar mai ales o biserică numită de
oamenii de specialitate Argeș I care va fi fundația noii bierici Argeș II. Baza planului este o
volumetrie și tehnică bizantină cu ziduri din cărămită alternată cu piatră aparținând tipului structural
„cruce greacă înscrisă fără puncte libere de sprijin”, cu naosul încununat de turlă. Decorul din
ceramică și cromatica acestuia subliniază filiația bizantină a bisericii. Construcțiile succesive cu
zidărie spoliată din bolovani de râu sunt legați cu mortar de var fierbinte. Prima are un plan tip sală
de infuență romanică cu altar absidat circular și naos dreptunghiular. A doua avea plan trilobat și din
cauza aceasta era reședință monahală. Cea de a treia, construită de către localnici pentru uz parohial
avea plan sală cu pridvor, pronaos, naos și altar absidat.

Concluzia

În concluzie, începuturile artei și ale arhitecturii medievale de cult la sudul munților Carpați
prezintă și manifestări de inspirație bizantină cât și elemente de origine romanică cu frescă interioară
bizantină.

12
Evul Mediu timpuriu până la 1241

Bibliografie:

• Neagu Djuvara – O scurtă istorie ilustrată, Editura Humanitas, 2019

• Grigore Ionescu – Istoria Arhitecturii Românești

• Dragoș Ciolacu – Istoria Arhitecturii Românești, volumul I, Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU
BOTEZ” Iași 2013
• Cristian Moisescu – Arhitectura Românească Veche, volumul I, Editura Meridiane, București, 2001
• Andrei Opaiț, Cristina Opaiț, Teodor Bănică – Complexul Monastic Paleocreștin de la Slava Rusă, Revista
Monumentelor Istorice, București, 1990

• Emilia Corbu - Sudul Romaniei in Evul Mediu Timpuriu (sec. VIII-XI. Repere arheologice, Ed. Istros, 2006

Webografie:

• Link web, carte: https://ro.scribd.com/document/78634068/Istoria-Romanilor-Evul-Mediu-Timpuriu

• Link web: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-fost-si-o-dacie-dincolo-de-dunare-dacia-
aureliana
• Link web: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/10/07/romanii-in-mileniul-intunecat/
• Link web: https://confluente.org/Despre_obstea_sateasca.html
• Link web: https://doctorat.uvt.ro/wp-content/uploads/2018/02/Rezumat-doctorat.pdf

13