STILURI EDUCAŢIONALE ŞI STILURI MANAGERIALE

1. Delimitări conceptuale

O primă etapă a oricărui demers de natură teoretică şi praxiologică în problematica

stilului profesorului o constituie analiza conceptuală relativă la abordarea comparativă a unor

termeni specifici ori corelativi, ce au generat unele dileme interpretative, dintre care cele mai

reprezentative sunt:

a) – stil/comportament profesional;

b) – stil educaţional/stil managerial;

Dificultăţile interpretative consemnate în literatura problematicii justifică afirmaţia lui

D. P. Ausubel (1981, p. 542) că termenul de stil al profesorului are foarte multe înţelesuri,

ceea ce îngreunează elaborarea unei definiţii clare, existând un număr nelimitat de posibilităţi

de combinare şi conceptualizare a particularităţilor individuale ale profesorului, manifestate

în acţiunea didactică, în sens idiosincrasic (gr.idios-propriu; syn-cu; krasis-temperament).

a) Stil/comportament profesional

Cele două concepte au fost relaţionate în mod diferit în cadrul orientărilor

fundamentale în literatura problematicii. Dintre acestea, cele mai importante sunt orientarea

behavioristă şi cele bazate pe modelele situaţionale (de contingenţă).

Behavioriştii consideră că “stilul este un set de constante asociate comportamentului,

care sunt situate la regiunea de contact cu credinţa psihopedagogică a profesorului şi

perceptibile direct, fără o meditaţie internă “(R. B. Iucu, 2000, p. 128). Această situare a

stilului educaţional în personalitatea profesorului constituie argumentul esenţial al teoriei

behavioriste, referitoare la dificultatea schimbării tipologiilor comportamentale individuale,

stilul profesorului având astfel o marcă acţional-comportamentală.

Teoriile situaţionale deplasează accentul de pe comportamentul relativ-stabil al

profesorului, ca stil educaţional al acestuia, pe diversele combinaţii de comportamente ale

profesorului, în funcţie de sarcina şi de ţesătura de relaţii specifice unei anumite situaţii, ceea

1 Părți din tema Stiluri educaționale și stiluri manageriale sunt preluate din lucrări personale:

-Bunăiașu, C.M. (2014). Teacher’s asserting premises and possibilities of efficient managerial styles,

publicat în revista Social Sciences and Education Research Review, vol. 1, nr. 2/2014, pp. 3-10.
http://sserr.ro/;

- Bunăiașu, C.M (2008) Premise şi modalităţi posibile ale conturării/(auto)perfecţionării

stilurilor manageriale ale profesorului constructivist. Joiţa, E. (coord.). A deveni profesor

constructivist. Demersuri constructiviste pentru o profesionalizare pedagogică iniţială. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.

ce a dus şi la impunerea conceptului de leadership (ca parte a stilului managerial, aparţinând

conducerii practice, operaţionale, manifestat în variate combinaţii de niveluri, metode de

antrenare a elevilor). Astfel, după cum atributele unui profesor variază de la o situaţie la alta,

tot astfel şi stilul de conducere trebuie să fie potrivit situaţiei. Ceea ce contează de fapt este

eficienţa stilului adoptat (care poate fi un stil autoritar, atunci când situaţia impune luarea

unor decizii operaţionale, rapide, iar informaţia şi expertiza aparţine în întregime profesorului

sau un stil democratic, când pot fi valorificate intervenţiile elevilor în rezolvarea situaţiei).

Un reprezentant de seamă al teoriilor situaţionale – Freud Fiedler (1967) –

delimitează net termenii de comportament profesional şi stil al profesorului. Astfel,

comportamentul reprezintă un ansamblu de acte specifice, care-l angajează pe profesor în

activitatea de direcţionare a elevilor, de conducere a colectivului de elevi, pe când stilul

reprezintă trebuinţele fundamentale ale profesorului, care motivează comportamentul. F.

Fiedler avansează un model de contingenţă, care, aplicat la nivelul managementului clasei de

elevi, explică succesul managerial al profesorului, prin echilibrarea stilului (educaţional şi

managerial al profesorului) şi trei variabile situaţionale (relaţiile profesor-elevi, structura

sarcinilor şi autoritatea profesorului). Situaţia creată din combinarea naturii sarcinii cu

relaţiile interpersonale şi tipul de putere ca lider hotărăşte stilul conducerii în clasa de elevi,

gradul său de eficienţă în realizarea obiectivelor curriculare şi cele referitoare la componenta

psihosocială a clasei.

Ca o concluzie la dezvoltările teoretice şi practice în problema stilului profesoruluimanager, aduse de

modelele de contingenţă, redăm definiţia autoarei Elena Joiţa(2000, p.

156) : „ ...stilul apare ca o suită de trăsături relativ stabile în conduita educaţională a

profesorului, optimizat progresiv, consolidat sau ameliorat, un mod propriu de integrare a

valorilor pedagogice între capacităţile şi competenţele sale, un rezultat al personalizării

normelor pedagogice, un mod anume de structurare a acestora în acţiunile specifice“