Stiluri manageriale ale profesorului

Tipologia stilurilor manageriale ale profesorului este conturată prin adaptarea

categoriilor tipologice ale stilului managerului şcolar (pe care se axează literatura

managementului educaţional) la specificul activităţii didactice, educative şi manageriale a

profesorului, la caracteristicile elevilor ca membrii ai organizaţiei(având şi aceştia statusuri şi

roluri în cadrul formaţiunii de studiu, ca în orice organizaţie). O altă dimensiune utilizată în

construcţia taxonomiei este cea a nivelurilor de analiză ale stilului managerial al profesorului,

care determină mai multe categorii:

• Nivelul cognitiv, structurat pe seturi de reprezentări, cunoştinţe, capacităţi şi competenţe,

convingeri şi credinţe psihopedagogice şi manageriale;

• Nivelul strategic, al deciziilor de definire a perspectivei, al prognozei şi planificării

manageriale, al organizării structurale şi acţionale a clasei de elevi;

• Nivelul tehnic-instrumental, care presupune adaptarea stilului managerial la variabilele

situaţiei, prin intervenţii eficace în rezolvarea problemelor concrete.

Categoriile stilului managerial al profesorului rezultate din aceste dimensiuni constructive

sunt:

a) După relaţia între preocuparea pentru sarcină, pentru relaţii şi pentru randament (W.

Reddin, A. Prodan, apud E. Joiţa, 2000):

• tipul negativ – lipsit de interes, evitând problemele, neacceptând propuneri din partea

elevilor, demoralizându-i;

• tipul birocratic – centrat pe randament în mod rigid, fără a stimula elevii, neglijând

îndeplinirea sarcinilor şi subestimând relaţiile;

• tipul altruist – interesat mai ales de relaţiile cu elevii, de crearea climatului optim, dar

obţinând randament scăzut prin slabă organizare;

• tipul promotor – bazat pe randament, pe lucrul în echipă, pe participarea elevilor;

• tipul autocrat – bazat pe rezolvarea eficace a sarcinilor curente, de moment, prin control

excesiv, constrângeri, prin respingerea iniţiativelor din partea elevilor, generând un

climat de anxietate;

• tipul autocrat cu bunăvoinţă – preocupat de obţinerea randamentului şi rezolvării

sarcinilor curente, dar prin solicitarea elevilor fără constrângeri excesive, acceptând şi
unele iniţiative ale acestora;

• tipul ezitant – preocupat în mod deosebit de sarcini şi relaţii, dar având un interes scăzut

pentru rezultate, oscilant, luând decizii sub presiunea evenimentelor;

• tipul realizator – orientat pe obţinerea unui randament ridicat în rezolvarea sarcinilor,

prin organizarea eficace a eforturilor elevilor, prin tratarea diferenţiată a acestora, prin

rezolvarea oportună a situaţiilor conflictuale.

b) După gradul de adaptare la situaţii, la nivelul de maturitate al membrilor organizaţiei

(clasei de elevi) (P. Hersey, K. Blanchard, apud A. Prodan, 1999):

• stilul directiv, bazat pe oferirea de instrucţiuni clare şi a direcţiei specifice, mai ales

pentru situaţiile iniţiale şi pentru nou-veniţi (elevii de la începutul unei trepte de

învăţământ);

• stilul tutorial, bazat pe încurajarea comunicării, pe sprijinirea motivaţiei şi a încrederii,

chiar dacă are controlul deciziilor, fiind necesar când maturitatea grupului este scăzută

sau pentru elevii care „vor, dar nu pot să acţioneze adecvat”;

• stilul suportiv, bazat pe coordonarea comunicării, pe exersarea capacităţilor şi

abilităţilor elevilor, pe luarea de decizii în grup, pe acordarea de sfaturi, sugestii,

ajutor, fiind manifestat atunci când grupul de elevi are încredere în realizarea

performanţelor, vor să le atingă, dar nu pot în suficientă măsură;

• stilul delegator, caracterizat prin descentralizarea autorităţii în luarea deciziilor,

asumarea responsabilităţilor, manifestat în cazul în care maturitatea grupului este

avansată, elevii „vor şi pot în mare măsură”.

c) După gradul de implicare a grupului în luarea deciziilor (V. Vroom, P. Yetton, 1973,

apud E. Joiţa, 2000 şi R.B. Iacu, 2000):

• autocratic I – profesorul-manager ia singur deciziile pe baza informaţiilor deţinute

până atunci;

• autocratic II – profesorul-manager ia singur deciziile, dar după ce a pus întrebări

pentru obţinerea de informaţii suplimentare, grupul de elevi fiind sau nu informat

despre situaţie;

• consultativ I – profesorul-manager descrie situaţia, întreabă, evaluează informaţiile,

apoi ia singur decizia;

• consultativ II – profesorul-manager şi grupul de elevi dezbat situaţia, apoi decizia

este luată de către profesor, dar conţinutul acesteia este elaborat şi în funcţie de

intervenţiile elevilor;

• de grup – profesorul-manager şi grupul de elevi discută, iar decizia este luată de

grup.