Tipologia stilurilor educaţionale şi manageriale

Cunoscând tipologia stilurilor educaţionale şi manageriale, prin raţionalitate şi

creativitate, profesorul-manager le poate combina şi adapta la variabilitatea situaţiilor

educaţionale, astfel că, în cadrul aceleiaşi activităţi, profesorul poate eficientiza demersul

său prin afirmarea atât a stilului educaţional, în sarcinile concrete, cât şi a celui managerial,

în conducerea clasei de elevi, printr-un management participativ, implicativ.

I.Stiluri educaţionale:

a) după caracteristicile dominante ale personalităţii profesorului în activitatea de predare

(E. Noveanu, 1983)

• proactiv, stimulând elevii să-şi afirme iniţiativele, bun organizator, obiectiv în toate

etapele activităţii;

• reactiv, uşor influenţabil, fără obiective şi strategii clar conturate, flexibil la situaţiile

apărute în procesul de instruire şi educare;

• ultraactiv, extremist, acceptând diferenţele între elevi şi exagerând asupra strategiilor

specifice.

b) După tipul de relaţii profesor – elevi (R. Lippitt, R. White, 1974):

• autoritar, caracterizat prin control şi dirijare excesivă a elevilor, în procesul de învăţare,

demersul instructiv – educativ fiind centrat pe profesor, ceea ce generează un flux

unidirecţional de comunicare în clasa de elevi, distanţa afectivă dintre actorii acţiunii

educaţionale;

• democratic, bazat pe cooperarea dintre profesor şi elevi, pe încurajarea elevilor în

extinderea propriilor idei, concepţii, gânduri şi sentimente, în luarea unor decizii de

ameliorare a activităţii de învăţare, dar şi de instruire, fiind un stil permisiv, dar în limite

raţionale;

• nonintervenţionist, liberal, cunoscut şi sub denumirea de laissez-faire, având ca şi

caracteristici esenţiale neimplicarea profesorului în procesul de învăţare, elevii având

libertate totală în alegerea tehnicilor de muncă intelectuală, fiind aşadar, un stil deficitar

prin rezultatele slabe pe care le implică în învăţare.

c) După componentele personalităţii profesorului (E. Joiţa, 2000):

• cognitiv – dominant intelectual, prin logica argumentării, limbaj ştiinţific;

• afectiv – cu implicare afectivă, participare;

• volitiv – cu impunerea organizării, metodologiei.

d) După specificul elementelor constitutive activităţii didactice şi a stilului educaţional,

după ponderea şi modul de corelare a lor, rezultă categorii stilistice polare (apud C.

Postelnicu, 2002):

• metodic, sistematic – neorganizat, haotic;

• centrat pe conţinut – centrat pe dezvoltarea elevului;

• centrat pe angajarea elevului – substituind învăţarea cu predarea;

• centrat pe elev – centrat pe grup;

• interogativ, axat pe conversaţie – expozitiv, bazat pe expunere şi receptarea

conţinutului transmis;

• punitiv – bazat pe utilizarea de procedee de stimulare aversive(pedepse) – afectuos,

axat pe apropiere afectivă faţă de elevi şi pe declanşarea motivaţiei învăţării;

• deschis spre inovaţie şi creaţie – rutinier, stereotip;

• stil analitic – stil sintetic;

• stil concret – stil abstract;

e) După modul concret de relaţionare a dimensiunilor de bază ale organizaţiei şcolare –

dimensiunea normativă sau nomotetică, cuprinzând rolurile profesorului şi aşteptările

corelative acestora şi dimensiunea personală sau idiografică, cuprinzând

caracteristicile de personalitate ale profesorului şi elevilor – rezultă trei stiluri

educaţionale (Getzels, apud. E. Păun, 1999):

• stilul normativ, obiectivare a dimensiunii nomotetice, caracterizat prin

maximizarea rolului şi expectanţelor sale, prin centrarea pe sarcină, pe eficacitate

şi performanţă, în defavoarea relaţiei educaţionale şi a problemelor elevilor;

• stilul personal, obiectivare a dimensiunii idiografice, bazat pe maximalizarea

caracteristicilor de personalitate, pe descentralizarea autorităţii, pe flexibilitatea

relaţiei cu elevii, care este prioritară rezolvării sarcinii la un înalt nivel de

performanţă;

• stilul tranzacţional, cu un stil intermediar între celelalte două, bazat pe conceperea

acţiunii educative după principiul tranzacţiei dinamice între roluri şi personalităţi,

ceea ce face ca, în funcţie de situaţie, să se pună accent fie pe normele, obiectivele

instituţionale, obiectivele curriculare şi sarcinile de lucru, fie pe aspectele

personale – trăsături de personalitate, expectanţe ale elevilor, relaţia profesor –

elev