Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român

Dumitru Drăghicescu, filosof și sociolog român din prima jumătate a secolului XX, realizează în opera
sa, Din psihologia poporului român, o analiză pertinentă a modului în care condițiile exterioare influențează
caracterul unui popor. După cum însuși mărturisește, intenția sa este ca obiectivitatea informațiilor să fie
desăvârșită, dar se pot observa și câteva intruziuni ale subiectivității, de altfel inevitabile pentru că a vorbi
despre psihologia poporului din care facem parte este ca și cum am vorbi despre noi înșine.
Obiectivul principal al acestui demers științific este de a demonstra cauzal însușirile sufletului
românesc și de a stabili împrejurările istorice și sociale în care s-a dezvoltat poporul român din care decurg
calitățile și defectele sufletești ale acestuia.
În opinia autorului, sufletul și caracterul unui popor sunt rezultatul a patru serii de cauze: 1. elementele
etnice primordiale; 2. împrejurările istorice și sociale din trecut; 3. reformele politice, economice, sociale și
culturale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea; 4. influența mediului fizic și geografic. Autorul dezbate
aceste cauze, bazându-se pe o cercetare foarte minuțioasă și bine argumentată.
1. Factorul etnic divers din care s-a plămădit neamul românesc aduce cu sine însușiri primordiale.
Românii nu aparțin unei singure rase, ci se compune dintr-un amestec de rase multiple și variate. Primul nostru
fond etnic este tracic (format din geto-daci). Aceștia și-au însușit trăsături de la scyți și acatârși, vechile
populații rămase între Dunăre și Carpați. Sângele latin care s-a altoit pe substratul traco-dacic era, la rândul său,
foarte amestecat deoarece, la venirea în Dacia, împăratul Traian a adus oameni din toate provinciile cucerite:
illiri, gali, dalmați, britanici, totuși elementul etnic cel mai însemnat au fost illirii. Așadar, temelia neamului
românesc o constituie amestecul dintre elementul dacic și cel roman. În acest context, Dacia a cunoscut o
perioadă de stabilitate și dezvoltare.
Este momentul să ne întrebăm ce trăsături de caracter au moștenit românii de la daci. În primul rând,
credința dacilor în ideea nemuririi, acesta fiind centrul în jurul căruia gravitau toate concepțiile lor religioase și
toată viața lor morală. Această credință era atât de înrădăcinată în mintea și în sufletul dacilor, încât atunci când
se năștea un copil, rudele plângeau și-l compătimeau pentru toate greutățile vieții care-l așteptau. Moartea, în
schimb, era prilej de veselie pentru că defunctul a scăpat de toate relele acestei vieți. Autorul citează din
A.D.Xenopol care afirmă că acest obicei s-a păstrat până în secolul al XIX-lea la românii din Macedonia. Ideeea
nemuririi sufletului a determinat și cruzimea care-i caractrizează pe daci. A ucide pe cineva însemna, după
părerea lor, a-i face un bine. Tot acestei credințe i se datorează postul și înfrânarea de la toate plăcerile vieții.
Dacii se mai caracterizează printr-o minte ageră, spirit deschis la înrâurirea civilizațiilor avansate, dar însușirile
cele mai temeinice ale caracterului geto-dacic sunt: duplicitatea, viclenia, dibăcia de a înșela. După cum afirmă
Dumitru Drăghicescu, psihologia geto-dacilor era aceasta: „...popor de păstori, viteaz și crud fără seamăn,
cumpătat, disprețuitor de moarte, cu o voință puternică și o minte ageră; ei întruneau, pe lângă aceste trăsături, o
viclenie, o fățărnicie, o duplicitate renumite în toată lumea veche. Aceste date (...) le vom vedea izbucnind mai
târziu în caracterul marilor eroi ai neamului nostru”.
Romanii au contribuit în mare măsură cu însușirile lor sufletești la alcătuirea sufletului românesc.
Aceștia erau un popor de „plugari soldați” cu o fire violentă, voință tenace, prevăzători și cumpătați. Spiritul lor
era un spirit de ordine și disciplină. La toate acestea se adaugă spiritul organizatoric, elocința și spiritul
batjocoritor al satirei, dar erau și egoiști, hrăpitori și perfizi iar sentimentul religios era superficial. Acest portret
moral al romanilor, suprapus peste cel al dacilor, lasă să se întrevadă primile trăsături ale poporului român.
Retragerea aureliană din anul 273 a avut o influență covârșitoare asupra vieții sociale și asupra
caracterului românesc. După cum știm, teritoriul Daciei a fost măturat de valuri succesive de populații
migratoare: avarii, hunii, goții, vandalii, gepizii care au pustiit țara, așa încât populația băștinașă s-a retras în
munți. Cel mai impotrant val migrator a fost cel al slavilor. Aceștia însă nu a venit să prădeze și să pustiiască, ci
ei înșiși erau fugari din fața năvălitorilor. Slavii s-au contopit cu poporul român și au adus un material etnic
hotărâtor în făurirea neamului nostru. Aceștia erau un popor de plugari și păstori, aveau moravuri blânde, erau
iubitori de petreceri și de libertate, chiar de anarhie, neputând suporta nicio formă de guvernare. În afară de asta,
au o voință slabă, nepăsare față de ziua de mâine, sunt fataliști și resemnați. Aceste trăsături sufletești și-au pus
amprenta într-o mare măsură asupra caracterului românesc..
Alături de geto-daci, romani și slavi care au pus piatra de temelie a sufletului poporului nostru, s-a
adăugat și influența altor popoare (turcii, bulgarii grecii, ungurii, francezii) cu care românii au venit în contact
de-a lungul veacurilor. Pe la jumătatea secolului al VII-lea, apar pe scena istoriei bulgarii iar după ei s-au oprit
în țara noastră pecenegii (la sfârșitul secolului al IX-lea), ungurii și kumanii (la jumătatea secolului al XI-lea),
tătarii (secolul al XII-lea). Populația românească a cunoscut perioade de acalmie și dezvoltare care au alternat
cu perioade întunecate; după prima etapă de formare când poporul român a cunoscut prigonirea și atrocitățile
popoarelor barbare, au urmat vreo trei veacuri de relativă acalmie care însă a fost tulburată de năvălirile tătarilor
și de asuprirea turcească.
Turcii ajung la Dunăre către sfârșitul secolului al XIV-lea și supun, pe rând, cele trei principate române.
Deși jugul turcesc îi apasă pe români de pe la 1390 până în 1880, nu au avut asupra noastră o influență
hotărâtoare. Din această subjugare decurg toate restriștile și pericolele prin care a trecut poporul român, din care
se conturează cauzele degenerării societății românești.
Legăturile politice dintre turci și greci au devenit „mijlocul de canalizare spre țările române a drojdiei
etnice din ulița Fanarului”. Înrâurirea grecească asupra românilor a fost de ordin social, cultural și economic.
La jumătatea secolului al XIX-lea se produce o profundă influență franceză, care a ajuns la noi pe cale
culturală, prin șederea prelungită în Franța a tineretului român. Românii și-au însușit o parte din mentalitatea și
cultura franceză, dată fiind „afinitatea și înrudirea de obârșie”.
Dumitru Drăghicescu susține că pentru a contura fondul sufletesc al românilor, trebuie stabilit care a fost
caracterul și mentalitatea acestor popoare și în ce măsură au contribuit la formarea sufletului românesc.
2. Istoria națională a avut cea mai însemnată contribuție la făurirea caracterului și a mentalității
românești. Autorul analizează consecințele morale asupra poporului nostru ca urmare a marilor evenimente
istorice: năvălirile barbare, stăpânirea turcească, luptele pentru puterea politică, intrigile boierilor ațâțate de
turci, unguri și polonizi, constituirea Rămâniei moderne. O atenție aparte se îndreaptă asupra țăranului român
deoarece „studiul psihologiei poorului român înseamnă, aproape exclusiv, studiul psihologiei țăranului român”.
Defectele de caracter ale țăranilor sunt evidențiate cu obiectivitate după cum mărturisește autorul: „Nu ne vom
sfii a pune în toată lumina trebuincioasă relele însușiri și apucături ce se găsesc în caracterul național (...) nici nu
vom avea falsa modestie să nu învederăm bunele însușiri, tăriile intelectuale și morale”. Mai mult, sunt
identificate cauzele care au dus la o adevărată ticăloșire a românilor.
Prima dintre aceste cauze se referă la năvălirile barbare ce au avut ca urmare distrugerea ideii de stat și
a organizării politice, sociale și militatre. Viața socială a devenit simplă și săracă pentru daco-romanii retrași în
munți. În această perioadă, populația băștinașă nu a avut nimic bun de câștigat sufletește, dimpotrivă, caracterul
este sărăcit și mentalitatea anemiată. Autorul citează o afirmație a lui A.D.Xenopol referitoare la religie:
„Întoarcerea românilor de la creștinismul roman la cel bulgar a fost datorată unei presiuni exterioare căci nu
există niciun motiv care să-i fi făcut pe români a lepăda o formă de religie pe care o înțelegeau și a lua pe una
pentru care nu aveau nicio înțelegere”.
Întemeierea principatelor revigorează energia și vitalitatea românilor. Principatele române prind contur
și se consolidează în pofida luptelor cu ungurii, polonii și turcii. Acest șir al luptelor a început cu Basarab Vodă
și a continuat cu Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Ioan Vodă cel Cumplit. Cristalizarea
societății a produs un ecou puternic în sufletul românilor care s-au putut reculege și lua cunoștință de sine.
Autorul descrie cum erau organizate satele românești și primele instituții ale statului. Sătenii își construiau
singuri casele pe care le înconjoară cu o curte largă și o grădină cu flori, legume și pomi fructiferi. Trăsăturile
sufletești ale românilor sunt în consens cu viața socială: o voință neînfrântă, agerime, prudență, curaj,
inteligență vioaie. Pe de altă parte sunt evidențiate și defectele: perfidia, grosolănia, viclenia și cruzimea.
Viața politică și socială începe să se închege în jurul instituțiilor statului. Acum s-au format curțile
domnești și boierești, iar oamenii simpli, din popor pun bazele literaturii populare: apar primele balade, legende,
cântece lumești, basmele și snoavele. Aceste producții populare reflectă întregul cadru al vieții sociale
românești. În epoca întemeierii principatelor, mintea și caracterul s-au revigorat, oamenii sunt însuflețiți de o
voință statornică, în același timp sunt violenți iar inteligența lor este simplă.
Stăpânirea turcească provoacă o alterare a caracterului românilor. Curajul și vitejia lor a slăbit în luptele
cu turcii, calitățile au fost înlocuite cu un fel de „pasivitate fricoasă care nici nu îndrăznește să se revolte”.
Pierderea neatârnării țărilor române a atras după sine alterarea caracterului și dispariția spiritului de libertate.
Încep luptele pentru domnie și intrigile boierilor care își cumpărau protecția de la sultan cu bani grei, storși din
munca țăranilor pe care-i împovărau cu tot felul de biruri. Toate acestea sunt urmareau unei decăderi morale a a
boierilor și a domnitorilor care se succedau la tron cu repeziciune. Victimele colaterale sunt țăranii care au
ajuns să trăiască în cea mai cumplită mizerie. Birurile numeroase îi făcuseră să-și vândă moșiile iar cei care nu
aveau de unde plăti erau schingiuiți. Retragerea repetată în munți, pustiirea și arderea recoltelor și a caselor
pentru a nu cădea în mâna turcilor au avut urmări grave asupra caracterului țărănimii. Jefuiți de boieri, de domn,
de turci și tătari, țăranii au ajuns la concluzia că munca lor este zadarnică. Voința lor s-a deteriorat, la fel și tăria
de caracter, curajul a lăsat loc obiceiului de a se supune. Pentru a putea supraviețui, sunt nevoiți să mintă, să
înșele, să se ascundă în fața pericolului în loc să-l înfrunte. Când Ștefan cel Mare vine la domnie în 1457,
risipește întrucâtva această atmosferă de corupție și decadență, însă după 47 de ani, timp în care Moldova a
cunoscut o perioadă de stabilitate, luptele pentru putere continuă. La fel s-a întâmplat și în Țara Românească
după moartea lui Mircea cel Bătrân. „ Țările erau niște moșii turcești pe care sultanul (...) le punea mai în
fiecare an la mezat și le arenda celor mai hrăpitori, nechibzuiți și nepricepuți arendași”.
Pe această cale au ajuns la domnie grecii fanarioți, „ adevărați paraziți” care, după ce turcii au degradat
în mare măsură energia morală și economică a țărilor române, au venit să desăvârșească „opera de înjosire și
distrugere”. Caracterul grecilor este dominat de corupție, nepăsare, lingușire, intrigă și calomnie și cu aceste
însușiri au înveninat sufletele românilor. În spiritul boierilor români a trecut ceva din putreziciunea spiritului
grecesc: își însușesc limba acestora încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, imitau vestimentația și obiceiurile
lor. Fiecare element împrumutat a introdus în sufletul românilor sămânța corupției și a trândăviei, lipsa de
inițiativă și de voință, lipsa de încredere în sine precum și credința adâncă în destin și în noroc. Atmosfera
Orientului a înjosit și morala țăranului român care a ajuns la o desăvârșită nepăsare și lipsă de încredere în sine.
Înrâurirea malefică turco-grecească a durat până în secolul al XIX-lea. Poporul român s-a scturat repede de
această influență îndată ce „peste țările române suflă acum un puternic și sănătos vânt din Occident. Vântul
Mare curăță și mătură mereu atmosfera de putreziciune morală și toate miasmele pe care Crivățul ni le aduse
din Orient”.
Referindu-se la religia românilor, Dumitru Drăghicescu afirmă că biserica românească adevărată a luat
ființă „abia când românii au venit în atingere cu slavii și timp de 700-800 de ani, Dumnezeu s-a adresat
românilor în limba slavonă”, dar în aceste condiții, creștinismul nu poate pătrunde în sufletul maselor, prin
urmare, religia lor este superficială.
3. Un alt element care modelează caracterul unul popor este factorul geografic și climateric. Clima
influențează decisiv temperamentul, sensibilitatea, imaginația și gândirea. Țara noastră este un punct de
interferență între clima meridională, mediteraneană și continentală. Cercetările științifice au avansat ideea că
temperaturile ridicate fac fluxul sângelui și al fluidelor să fie prea rapid, ceea ce face ca organismul să
obosească mai repede, acțiunea și voința să fie mai slabe și astfel, sforțarea continuă devine mai grea la români
decât la alte popoare cu climă moderată”, astfel că românul dobândește o lipsă de continuitate în acțiune. Pe de
altă parte, frigul întărește organismul, cerința de hrană este mai mare, de unde rezultă o mai mare energie fizică
ce determină o mai bună energie morală.
4. Un alt factor determinant în psihologia poporului român se referă la reformele instituțiilor statului.
Începând de la Constantin Mavrocordat până la Constituția din 1866, reformele politice și economice s-au
succedat cu o repeziciune uluitoare. Dintre cele mai importante menționăm: reformele lui Mavrocordat, condica
lui Ipsilanti și a lui Caragea, hrisovul lui Moruzi, reformele administrative și economice, realizarea Unirii
Principatelor cu toate schimbările pe care le presupune. Aceste reforme repetitive determină dizolvarea
activității, a caracterului și a mentalității poporului. Tabloul moral al acestei stări de lucruri de la 1860 este
admirabil surprins de către călătorul francez Leclercq: „ Un domnitor fără palat, un cler fără morală, o academie
fără membri, o bibliotecă fără cititori, străzi imense fără case, locuințe splendite lângă maghernițe infecte (...)
pretutindeni apă și nicio fântână, o municipalitate fără șef, o poliție fără agenți...”. Acestea au fost urmările
acestor reforme grabite ale instituțiilor sociale și economice.
Concluzii: Factorul istoric și social se regăsesc în portretul nostru moral. Trecutul nostru istoric, în loc
să ne unească, adesea ne-a dezbinat. Trăsăturile istorice care se răsfrâng în sufletul românesc sunt: pasivitatea,
resemnarea, lipsa de avânt, modestia cuminte; revoltele împotriva asupritorilor sunt necunoscute țăranilor noștri
care abordau calea defensivă. În această privință se impune o distincție între țăranii din regat și cei din
Transilvania. La ardeleni, puterea de resemnare e mult mai mică, ei răspunzând nedreptăților prin fapte violente
care au intrat în istorie. Aici sunt demne de amintit răscoalele țărănești din 1437 și 1514 precum și revoluția de
la 1848-1849, condusă de Avram Iancu.
Filosofia românilor din secolele XVII-XIX este cuprinsă în binecunoscutu proverb
„ capul plecat, de sabie nu este tăiat”. Nepăsarea, lenea, nechibzuința sunt trăsături de caracter ale țăranului
român care se observă în felul în care își organizează viața, cum își construiește casa și cum își îngrijește vitele.
Gospodăria țărănească se constituie dintr-un bordei care abia stătea în picioare sau alții își săpau bordeiele în
pământ, vitele nu aveau niciun adăpost pe timp de iarnă iar grădinile lipseau cu desăvârșire. Din acest motiv,
filosofia țăranilor este aceea a „Destinului” și a „Norocului”. Năluca norocului și a ursitei stăpânește toate actele
lor: țăranul nu va bea un pahar de rachiu până nu-și va ura „noroc”, la fel când strănută sau sughite, norocul ia
locul până și formulelor de salut. Dar toate aceste lucruri vin dintr-o serie de cauze obiective pentru că atâta
timp cât țăranul muncește pentru alții, nu pentru el, nu are niciun avânt și niciun motiv să muncească. Totul este
efemer și provizoriu datorită năvălirilor repetate ale cotropitorilor. Scriitorul afirmă că „lenea țăranului nu este
propriu-zis lene, ci lipsa de îndemn la muncă, dat fiind că rodul ei este pentru alții. Indolența și neîndemânarea
sunt urmarea stării economice din trecutul nostru. Șerbia și despoierile ce s-au comis asupra lor i-au făcut
vicleni și înșelători iar greșeala este a guvernelor, nu a lor”. Prin urmare, se poate afirma că evenimentele
istorice au fost de așa natură, încât au dezvoltat în sufletul nostru etnic mai multe defecte decât calități. Odată cu
Marea Unire și câștigarea neatârnării, se conturează o viață istorică și socială proprie, astfel încât o bună parte
din însușirile negative ale românilor vor fi eradicate. Dar conștiința națională românească nu se poate construi
decât creînd o conștiință luminată în fiecare român. Dumitru Drăghicescu este convins că trăsăturile negative
ale poporului nostru vor dispărea deoarece au dispărut cauzele care le-au generat.

BIBLIOGRAFIE
Dumitru Drăghicescu, „Din psihologia poporului român”, Editura „Vicovia”, 2013.

Leopac Argintina
anul I, LRCE