Capitolul 19 Ocluzia în protezarea maxilofacială

Rezumat

Protezele maxilofaciale sunt proteze pentru pacienţii care prezintă anomalii craniofaciale rezultate în
urma operaţiilor de cancer, traumatismelor sau afecţiunilor congenitale. Aceste anomalii sunt frecvent
scheletale şi pot sau nu să afecteze muşchii masticatori. Alterarea engramei masticatorii mandibulare
poate să fie cauzată de forma facială modificată sau de tulburările musculare. Prognosticul sinergiei între
muşchii ipsilaterali şi contralaterali şi deci tipul contactelor ocluzale poate fi determinat de etiologia şi
localizarea anomaliei sau deformării.

Anomaliile maxilarului duc frecvent la malpoziţii ale dinţilor maxilari şi posibil tulburări ale dimensiunii
verticale. În aceste situaţii mişcarea mandibulei este rareori afectată, cu excepţia exciziilor tumorilor
maxilare posterioare care au cuprins şi lamele pterigoidiene cu afectarea inserţiei pe lamele
pterigoidiene şi pe osul mandibular a muşchilor pterigoidieni.

Anomaliile mandibulare alterează DVO şi anvelopa funcţională. Defectele scheletale şi musculare

mandibulare sunt frecvent unilaterale, dar din cauza malpoziţionării mandibulei, contactele ocluzale
sunt afectate pe întreaga arcadă.

Cazurile de chirurgie oromaxilofacială nu au contacte ocluzale reproductibile, dar clincianul poate

concepe prin intermediul lucrărilor protetice o ocluzie ce permite o suprafaţă de contacte ocluzale
repetabile dictată de şi în armonie cu mişcările aberante ale mandibulei.

Aspecte principale

· Anomaliile osoase maxilare duc la modificări ale aspectului facial şi ale DVO, dar nu produc
modificări ale mişcării mandibulei.

· Traumatismele, exciziile şi reconstrucţiile în zona cap-gat pot cauza tulburări de conducere

nervoasă motorie, fibroză musculară şi alterare a sinergiei muşchilor masticatori.

· Anomaliile muşchilor masticatori sunt frecvent unilaterale şi alterarea anvelopei funcţionale

poate fi prezisă în funcţie de etiologia şi localizarea defectului congenital sau dobândit.

· Perturbarea muşchilor masticatori poate determina deviaţia şi rotaţia mandibulei.

· Perturbarea muşchilor masticatori poate determina incapacitatea de a aduce mandibula în

prozitie de intercuspidare maximă normală, astfel că se vor folosi proteze pentru a obţine o
ocluzie normală.

· Ocluzia pacienţilor cu afecţiuni în sfera maxilofacială se realizează mai degrabă în suprafaţă, în

detrimentul unor contacte ocluzale punctiforme.
 · În ciuda alterării ocluziei şi a poziţiei mandibulare la aceşti pacienţi, tulburările ATM nu sunt
frecvente.

Protezele maxilofaciale sunt definite de Asociaţia Americană de Protetică Maxilofacială ca tratamente

protetice pentru pacienţii cu anomalii craniofaciale rezultate în urma intervenţiilor chirurgicale,
traumatismelor sau anomaliilor congenitale. Scheletul facial şi inserţiile musculare sunt frecvent afectate
şi dinţii pot fi absenţi, pierduţi, cu anomalii de poziţie sau de formă. Pacienţii se prezintă frecvent în
diferite etape ale reconstrucţiei scheletale, de la nicio reconstrucţie până la grefe complexe maxilare şi
mandibulare. Muşchii masticatori şi cei ai mimicii sunt frecvent afectaţi de factorul etiologic sau de
etapele reconstrucţiei astfel că şi ocluzia şi anvelopa funcţională vor fi afectate.

Mişcarea mandibulei este coordonată sinergic de numeroasele perechi de muşchi masticatori. Mişcările
excursive, deschiderea şi închiderea gurii se realizează prin contracţia şi relaxarea perechilor de muşchi
masticatori. Sincronizarea, ritmul şi amplitudinea acestor mişcări sunt insesizabile (Laskin, 2006). La
pacienţii maxilofaciali este, în general, un decalaj între integritatea structurală şi inervaţia musculară
contralaterală şi cea a muşchilor ipsilaterali afectaţi. Lipsa echilibrului deviază şi roteşte mandibula.
Uşoara deplasare ce se petrece la pacienţii cu sisteme stomatognate normale între RC şi IM dispare la
pacienţii cu malocluzie severă sau fără ocluzie. Cunoscând etiologia afecţiunii, clinicianul experimentat
este capabil să anticipeze malocluzia rezultantă.

Anomaliile congenitale

Despicătura palatină este cea mai frecventă anomalie craniofacială. Poate să fie independentă sau în
cadrul unor sindroame genetice care includ anomalii fenotipice multiple de organ.

În zona anterioară despicătura se prezintă ca un defect osos în zona caninilor, ce poate să fie uni- sau
bilateral, în funcţie de gradul de interesare a despicăturii. Intervenţia chirurgicală în perioada copilăriei
determină ocluzie inversă sau pierdera ori malpoziţia gravă a dinţilor din zona anterioară. Este necesar
tratament ortodontic pentru a obţine dezvoltarea osoasă şi alinierea dentară. Intervenţiile mai
complexe presupun grefe în zona defectului alveolar pentru alinierea caninului sau pentru a pregăti zona
respectivă pentru implant. Tratamentul ortodontic şi expansiunea maxilarului pot să nu fie fezabile sau
dorite de unii pacienţi. Chiar şi cu acestea, nu mereu se pot contracara efectele intervenţiei anterioare.
Pacienţii pot prezenta în continuare un maxilar hipoplazic în zona anterioară, cu ocluzie deschisă sau
lipsa totală a dinţilor în zona anterioară. La aceşti pacienţi lipseşte protecţia mutuală în ocluzie, astfel
încât este prezentă atriţia ocluzala a dinţilor posteriori dată de mişcările excursive ale mandibulei.

Pacienţii cu despicături palatine pot să aibă o ocluzie inversă completă cu micşorarea DVO (fig 19.1,
Tabel 19.1). Cu toate acestea, tulburările ATM nu sunt frecvente la aceşti pacienţi.
Figura 19.1 A şi B. Pacient cu despicătură palatină bilaterală ce a avut incisivii superiori rezecaţi
împreună cu procesul alveolar în copilărie. Pacientul prezintă un palat îngust, asociat cu ocluzie inversă
şi DVO prăbuşit. C,D,E O proteză acrilică împreună cu o bază protetică susţin buza şi restaurează DVO.

Tabel 19.1 Tulburările date de despicăturile palatine

· maxilar hipoplazic

· ocluzie inversă

· reducerea DVO
 · lipsa dinţilor frontali

Anodontia parţială sau totală

Apare în displazia ectodermală. Când reducerea DVO este accentuată, o proteză mobilă ce se suprapune
pe toţi dinţii maxilari va facilita un DVO normal şi suport pentru buză. Această proteză poate oferi
echilibru ocluzal cu antagoniştii (Fig 19.2). Menţinerea acestor dinţi şi schimbarea periodică a protezei va
permite menţinerea procesului alveolar în vederea unui tratament cu implanturi.

Figura 19-2 Anodonţia parţială a unui adolescent ce include lipsa şi malpoziţia dinţilor permanenţi
precum şi dentiţie temporară cu atriţie. Supraproteza poate fi modificată intraoral pentru a facilita
contactele ocluzale şi pentru a restaura DVO.

Alte anomalii craniofaciale apar în cadrul unor sindroame (sindromul DiGeorge). De exemplu pot
prezenta un etaj inferior al feţei mărit, prin creştere mandibulară excesivă, cu ocluzie deschisă
anterioară sau dezvoltare anormală a feţei – microsomie hemifacială. Dentiţia poate prezenta faţete de
abraziune neobişnuite prin lipsa ocluziei protejate mutual. De multe ori este nevoie de chirurgie
ortognata şi tratament ortodontic. Doar tratamentul ortodontic nu poate asigura o formă normală a
feţei şi articularea normală a dinţilor. Protezele vor fi preferate restaurărilor fixe pe dinţi stâlpi cu raport
coroană/rădăcină nefavorabil.
Chirurgia şi traumatismele maxilarelor

În cazul neoplasmelor este necesară intervenţia chirurgicală asupra musculaturii masticatorii sau a
mandibulei care în final va afecta ocluzia.

Traumatismele importante asupra maxilarelor necesită intevenţii chirurgicale, iar rezultatele pot fi
similare ca în cazul exciziei neoplasmelor.

Restaurările proceselor alveolare

Chirurgia sau traumatismele asupra proceselor alveolare, care nu modifică forma maxilarelor afectează
ocluzia prin lipsa dinţilor, totuşi nu interesează inserţiile musculare, astfel încât, anvelopa mişcărilor
mandibulare nu este afectată. Protezele vor înlocui doar procesul alveolar şi dinţii absenţi. Acestea apar
mai frecvent în cazul traumatismelor cum ar fi accidentele rutiere sau căzăturile care avulsioneaza dinţii
anteriori şi procesul alveolar.

Intervenţiile chirurgicale care implică rezecţia dinţilor şi a proceselor alveolare poarte numele de
rezecţie coronară, implicând rezecţia osului alveolar şi bazal în sens coronar. Principalele afecţiuni sunt
reprezentate de tumorile epiteliale gingivale sau palatine. Dacă mai rămâne suficient os bazal,
restaurările mobilizabile sau cele fixe pe implanturi vor facilita ocluzia normală cu dinţii restanţi precum
şi o dinamică normală a mandibulei.

Restaurările leziunilor discontinue

În aceste cazuri accidentele sau rezecţia creează o discontinuitate la nivelul oaselor maxilare. Ocluzia
este afectată atât prin lipsa dinţilor, cât şi, mai ales, prin modificarea anvelopei funcţionale prin absenţa
muşchilor, cicatrizarea acestora, pierderea inserţiilor musculare sau ruperea echilibrului muscular
bilateral.

Maxilar

Rezecţia maxilarului anterior nu afectează inserţiile muşchilor masticatori, în timp ce afectarea celui
posterior în zona cârligului pterigoidian afectează lamele pterigoidiene şi inserţia muşchilor
pterigoidieni. Aceste tumori au frecvent origine în glandele salivare sau sunt sarcoame epiteliale sau
osoase. Lamele pterigoide sunt ataşate ferm de maxilarul posterior. Chiar dacă ele nu sunt afectate,
rezecţia maxilarului fracturează lamele şi întrerupe unele sau toate fibrele muşchilor pterigoidieni care
afectează anvelopa funcţională pe partea ipsilaterală (rezecată).

Consecinţele imediat postoperatorii sunt incapacitatea de mişcare a mandibulei pe partea contralaterală

(nerezecată) pentru a realiza IM. Inflamaţia şi afectarea muşchilor pterigoidieni va devia mandibula pe
partea ipsilaterală prin acţiunea pterigoidienilor contralaterali. Dinţii de pe partea contralaterală oclud
uşor mai medial, prin contactul pantelor palatinale ale dinţilor maxilari. Pentru că dinţii maxilari
ipsilaterali lipsesc se observă o malocluzie pe partea contralaterală, prin afectare musculară. Acestea
sunt însoţite de o deschidere limitată a gurii din cauza durerii, a inflamaţiei şi a musculaturii
pterigoidiene afectate.
La mai mult timp după operaţie, după dispariţia inflamaţiei şi a durerii, malocluzia va fi mai puţin
evidentă, iar pacienţii se apropie de poziţia de IM sau pot ghida mandibula pentru a o obţine. Ţesutul
moale restant din fosa infratemporală (inclusiv muşchii pterigoidieni) se va vindeca prin ataşarea
fibroasă la grefele de piele sau între ţesuturi (Figura 19-3). Cicatricile acestor ţesuturi pot duce la
limitarea deschiderii gurii. Cu toate acestea, dacă pacienţii realizează exerciţii de întindere prin
deschiderea gurii în timpul vindecării se poate obţine o activitate musculară aproape normală.

Figura 19-3 Muşchiul pterigoidian medial şi resturi din cel lateral sunt încă ataşaţi pe mandibulă, dar nu
şi pe lamele pterigoidiene. Aceştia sunt ataşaţi unul de celălalt şi la grefele de piele din defect (săgeată).

Pacienţii care au suferit radioterapie postoperatorie prezintă un risc crescut de limitare a deschiderii
prin fibrozarea ţesuturilor la locul intervenţiei. Lateralitatea este de asemenea limitată, având în vedere
că perechile de muşchi pterigoidieni nu funcţionează echilibrat.

Mandibula

Mandibula prezintă multe inserţii musculare care interesează avnelopa funcţională. Aceştia sunt muşchi
ataşaţi de condil (pterigoidian lateral), ram (temporal şi pterigoidian medial), corp (maseter şi
milohioidian), partea anterioară (hioidieni şi digastric). În stomatologia generală, activitatea fiecărei
perechi de muşchi nu este evidentă şi poate influenţa diferenţa dintre IM şi RC cu câţiva milimetri din
cauza dezechilibrului muscular, dar în cazul pacienţilor maxilofaciali dezechilibrul poate modifica IM cu
câţiva centimetri în comparaţie cu situaţia preoperatorie.

Pierderea continuităţii mandibulare poate să fie dată de traumatisme sau neoplasme. Deplasarea
segmentelor mandibulare poate fi diferită în funcţie de localizarea zonelor rezecate.

Rezecţia laterală a corpului va permite ramului ipsilateral să fie tras superior şi medial în timp ce partea
contralaterală va fi deviată şi rotită inferior către locul rezecţiei. Muşchii temporal şi pterigoidieni
ipsilaterali sunt responsabili pentru deplasarea ramului. Cu cât fragmentul restant este mai mic, cu atât
creşte mai mult posibilitatea de deplasare a condilului în afara fosei glenoide. Dacă este restantă o
porţiune mai mare din ramul mandibular, procesul coronoid poate interfera cu dinţii maxilari sau cu
procesul alveolar superior provocând durere şi limitând purtarea unei proteze (figura 19-4). S-a
constatat faptul că procesul coronoid nu are nicio valoare dacă reconstrucţia nu este imediată, aşa că
partea ascendentă a ramului va fi rezecată odată cu corpul.

Figura 19-4 A. Săgeţile arată că ramul este malpoziţionat superior şi medial după rezecţia părţii
posterioare a corpului mandibulei, pe partea dreaptă. Partea anterioară este rotită inferior şi deplasată
către locul intervenţiei. Se observă deplasarea liniei mediane mandibulare. B. Intraoral, se observă
deplasarea la dreapta a mandibulei restante şi se observă deplasarea ramului drept către arcada
dentară.

Devierea către defect va afecta contactele dentare contralaterale. Această deviere este mai mare în
zona anterioară şi scade către molari . Singurul contact poate să fie între cuspizii V ai M2 mandibular şi
cuspizii P ai M2 maxilar. Acest contact este instabil şi creşte DVO (decelabil în zona anterioară). Este
posibil să fie necesară netezirea cuspidului pentru a obţine o DVO corectă. Din cauza deviaţiei va fi
nevoie de o proteză care să asigure contactul în zona palatinală a dinţilor maxilari contralaterali.

În plus, se adăugă şi rotaţia mentonului către inferior, din cauza muşchilor hioidieni şi digastrici, a
gravitaţiei şi a poziţiei capului. Unii clinicieni consideră că dacă rezecţia se produce la mijlocul corpului,
atunci rotaţia va fi mai redusă, dar aceasta nu poate fi prezisă. Poate să apară o deformare facială
minoră, dar inocluzia verticală în zona premolară ipsilaterală poate ajunge la câţiva mm (fig 19-5).
Figura 19.5 A., B. Deviaţia şi rotaţia mandibulei este evidentă în rezecţiile laterale posterioare.
C. Utilizarea protezelor pe implanturi permite reducerea suprapunerii orizontale şi nivelarea planului
ocluzal, în ciuda rotaţiei mandibulare. Mentonul este deplasat spre dreapta.

În momentul restaurării ocluziei în aceste cazuri, poate să fie nevoie de suprapunerea dinţilor ispilaterali
sau să se crească înălţimea lor coronară prin restaurări fixe.

Când dinţii posteriori contralaterali vin în contact, muşchiul maseter contralateral se contractă şi se
observă o rotaţie accentuată a mandibulei şi mentonului spre inferior precum şi în zona premolarilor
ipsilateral. Această mişcare va deschide şi mai mult ocluzia ipsilateral.

Pacientul va prezenta o supraacoperire orizontală accentuată anterior din cauza deviaţiei mandibulei
care mişcă mentonul posterior. Pacientul va pierde contactul anterior şi va căpăta un aspect de clasa a
II-a. Orice modificare în ocluzia mandibulei permite dinţilor anteriori să devieze şi să se rotească sau să
prezinte extruzie în jurul punctului de contact. Acest lucru devine evident când se petrece la dinţii
maxilari. Pacienţilor li se va aplica un retainer lingual sau palatinal imediat ce dentiţia mandibulară este
întreruptă (figura 19-6). Dacă este necesară o proteză maxilară pentru protezarea zonelor distale
contralaterale, aceasta va servi drept retainer.
Figura 19.6 A. Acest pacient a avut o rezecţie mandibulară dar dentiţia nu a fost reconstruită mult mai
multe luni, aşa că a apărut rotaţia incisivilor. B. Acest adolescent a avut o rezecţie mandibulară, dar în
anul în care s-a reconstruit dentiţia, tot cadranul maxilar a supraerupt.

Pierdera mandibulei până la sau inclusiv cu linia mediană determină o desfigurare facială importantă din
cauza prăbuşirii bărbiei şi a reducerii lăţimii feţei. Mandibula restantă se roteşte şi este foarte deviată
astfel încât şi partea contralaterală este afectată, iar continenţa labială este pierdută. Deviaţia este
extremă pentru că nu mai există perechi de muşchi intacte. Refacerea unei ocluzii funcţionale şi a unor
ţesuturi moi periorale fără reconstrucţie osoasă este aproape imposibilă.

Pierderea oricărei porţiuni a corpului mandibular a fost descrisă ca o afecţiune extrem de desfigurantă.
Reconstrucţia osoasă este intervenţia indicată dacă pacientul poate suferi intervenţii de chirurgie
microvasculară. Imediat postoperator, chirurgul pierde orientarea funcţionalităţii pe părţile laterale ale
mandibulei. De aceea planificarea preoperatorie va cuprinde dispozitive care să plaseze resturile osoase
în poziţia corectă când zona donatoare este stabilită (figura 19-7).

Muşchii faciali şi masticatori precum şi ţesuturile moi de la locul intervenţiei vor crea legături fibroase în
jurul mandibulei care vor funcţiona repetabil în colaborare cu muşchii masticatori contralatrerali
restanţi. Eşecul în menţinerea poziţiei osoase atrage limitarea severă a mişcărilor mandibulare şi va
îngreuna reconstrucţia mandibulei, precum şi tratamentul protetic ulterior prin pierderea spaţiului
vertical interarcadic.
 Figura 19-7
A.Plăcile osoase sunt adaptate şi fixate la mandibulă intraoperator înainte de rezecţie şi apoi
repoziţionate pentru fixarea lamboului fibular. B. Mai multe implanturi sunt poziţionate în fibulă. C. şi D.
Pacientul prezintă ocluzie postoperatorie normală şi a fost tratat cu o supraprotezare mobilă pe
implanturi.

Observaţii suplimentare în ocluzia maxilofacială

Înregistrări ocluzale

O RC exactă este rar posibilă la pacienţii maxilofaciali care au suferit orice anomalie, rezecţie sau
traumatism ce implică muşchii masticatori sau anvelopa funcţională.O mişcare repetabilă a mandibulei
în axa balama terminală nu este evidentă, ci mai degrabă o mişcare deviată şi rotită, mişcare ce nu poate
fi reprodusă de un articulator (Hanasono şi Sevallos, 2010). O mică modificare a DVO poate atrage o
rotaţie şi deviaţie mai mare. Clinicianul este mai puţin interesat de poziţia mandibulei cu gura deschisă,
ci mai mult de refacerea contactelor cu dinţii antagonişti. Este o idee care sugerează că pentru a reduce
poziţia deviată a mandibulei şi a realinia estetica facială, clinicianul trebuie să conducă mandibula în
mişcarea normală de închidere şi în contactele ocluzale finale. Din păcate acest proces duce mandibula
intr-o poziţie pe care pacientul nu o poate reproduce de unul singur pentru că muşchii restanţi vor avea
o anvelopă de mişcare proprie. Pacientul va avea totuşi propriocepţie şi astfel anvelopa musculară , deşi
aberantă prin lipsa bilateralităţii, va putea fi repetabilă pe o suprafaţă de contact de câţiva mm. Poziţia
capului va modifica postura şi ridicarea mandibulei tot din cauza bilateralităţii musculare. Astfel,
înregistrarea ocluziei la un DVO corect cu capul drept, înregistrare realizată cu ajutorul pacientului şi nu
impusă de medic va dă cele mai confortabile rezultate. Ocluzia generată funcţional poate să fie
importantă.

Dispozitive de ghidaj

Medicul nu trebuie să subestimeze amplitudinea forţelor generate de muşchii masticatori şi ai mimicii

faciale. La pacientul de chirurgie oromaxilofacială, anvelopa funcţională perturbată şi dinţii lipsă înainte
şi după rezecţie (sau traumatisme) produc contacte anormale şi instabile pe dinţii restanţi. Au fost
publicate studii prin care se utilizează lucrări protetice cu planuri de ghidaj ancorate pe dinţi care permit
dispozitivelor respective sau dinţilor să se stabilizeze în momentul închiderii anormale a mandibulei, prin
forţarea mandibulei către un traseu de închidere mai apropiat de normalitate, opunându-se traseului de
închidere obţinut în urma intervenţiilor chirurgicale sau contracţiilor musculare asincrone. Scopul a fost
inducerea unor contacte ocluzale simultane şi multiple pe dinţii restanţi, precum şi îmbunătăţirea
aspectului estetic facial postoperator prin neutralizarea rotaţiei şi deviaţiei mandibulare. Aceste lucrări
protetice deplasează mandibula la distanţă de ţesuturile moi cicatrizate şi de mişcările musculare
neechilibrate. Acestea aplică forţe orizontale de amplitudini foarte crescute asupra dinţilor şi îi pot
deplasa ortodontic sau îi pot supune unor forţe traumatice care le pot creşte mobilitatea. Pentru a
reduce forţele aplicate asupra dinţilor, este necesară restaurarea arcadelor dentare în armonie cu noua
anvelopă funcţională. Astfel, se pot impune adaptarea ocluzală, confecţionarea de restaurări tip overlay
şi realizarea unei lucrări protetice solidarizate cu scop de imobilizare sau contracarare a forţelor laterale
contralaterale.

Micşorarea dimensiunii verticale de ocluzie

Unii autori susţin că, pentru obţinerea unei funcţionalităţi optime, DVO trebuie micşorată la pacientul cu
discontinuitate mandibulară. În cazurile de protezări convenţionale, DVO este determinată de vorbire,
poziţia buzelor şi aspectul facial. La pacienţii supuşi unor intervenţii de chirurgie oromaxilofacială, sunt
luaţi în considerare aceiaşi parametri. Astfel, diversele discontinuităţi produc o dimensiune verticală de
ocluzie evident mărită din cauza deviaţiei mandibulare sau a contactelor ocluzale de pe dinţii laterali
maxilari. Adaptarea acestor contacte va reface dimensiunea verticală de ocluzie afectată.

Incontinenţa labială cauzată de rotaţia mentonului şi deviaţia mandibulei, cu un aspect facial de clasa a
II-a, sunt evidente la pacienţii ce au suferit intervenţii chirurgicale cu discontinuitate mandibulară
consecutivă (Tabel 19.1). Obţinerea tonicităţii labiale, a fonaţiei şi esteticii faciale sunt elemente care
ghidează pentru stabilirea dimensiunii verticale de ocluzie la aceşti pacienţi. Medicul nu trebuie să ia în
considerare numai măsurătorile convenţionale pentru obţinerea DVO.

Tabel 19.1 Deficite cauzate de discontinuitatea mandibulară

Rotaţia mentonului Ipsilateral

Deviaţia mandibulei Ipsilateral

Ocluzie deschisă în zona laterală Ipsilateral

Contact mandibular medial de dinţii maxilari Contralateral

Aspect facial de clasa a II-a Anterior

Ocluzie deschisă în zona incisivă Anterior

Rezumat

În timpul restaurării ocluzale a oricărui pacient, intenţia medicului este de a realiza o ocluzie stabilă, în
armonie cu o poziţie repetabilă a mandibulei. De aceeaşi manieră, la pacientul cu intervenţii chirurgicale
oromaxilofaciale, mandibula trebuie să se afle într-o poziţie repetabilă, la o dimensiune verticală de
ocluzie stabilită.

Condilii drept şi stâng pot fi aflaţi în poziţii diferite în fosele glenoide unul faţă de celălalt, însă, în
majoritatea cazurilor de chirurgie oromaxilofacială, pacientul obţine o poziţie condiliană aproximativ
repetabilă care poate fi utilizată în timpul restaurării. Aceste poziţii sunt, în general, dictate de
contactele dento-dentare convenţionale, însă scopul principal este obţinerea de contacte ocluzale
simultane bilaterale. Se indică solidarizarea dinţilor restanţi prin lucrări protetice sau retainere pentru a
contribui la menţinerea sprijinului parodontal şi a poziţiei dinţilor.