Mihai Eminescu

- universul poetic

Mihai Eminescu (1850-1889), cel pe care Nicolae Iorga avea sa-l numeasca “expresia
integrala a spiritului romanesc”, a vazut lumina zilei la Botosani, la 15 ianuarie 1850. In
ambianta de vis a mosiei Ipotesti, Mihai isi va petrece copilaria, stabilind o puternica legatura
sufleteasca cu natura. Acumularile din vremea copilariei (atractia catre folclor- doinele,
basmele, povestile- imaginea naturii eterne) se vor sedimenta in memoria afectiva a poetului si
se vor metamorfoza, peste ani, in poezie.
Primele incercari in versuri dateaza din 1866, cand inchina prfesorului sau, disparut
prematur, poezia La mormantul lui Aron Pumnul, publicata intr-o brosura omagiala a elevilor
gimnaziului, unde semneaza Mihai Eminovici. In acelasi an, debuteaza in revista “Familia” cu
poezia De-aș avea, salutat cu entuziasm de Iosif Vulcan, directorul revistei, care ii preschimba
numele din Eminovici in Eminescu, modificare adoptata de poetul insusi.
Adevaratul debut se produce in 1870, cand, de la Viena, trimite revistei iesene
« Convorbiri literare » trei poezii : « Venere si Madona », « Mortua est », « Epigonii », creatii
pe care Maiorescu le foloseste drept argumente esentiale in definirea directiei noi in cultura
romana. La insistentele lui Maiorescu, Eminescu vine, in 1877, la Bucuresti ca redactor
principal la ziarul Timpul, alaturi de I.L. Caragiale si de Ioan Slavici. Activitatea publicistica
febrila desfasurata la Timpul este epuizanta, grabind izbucnirea bolii care incheie amara
“pribegie” a creatorului de geniu prin lume. Fiinta celui care pretuise mai mult decat propria-i
viata cunoasterea, fiorul cosmic al naturii si imaginea iubirii perfecte este redata eternitatii la
15 iunie 1889, cand descopera ca “Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie”
(“Scrisoarea I”).

Teme literare fundamentale

1)Timpul, ca dimensiune ireversibila, constituie o supratema abordata de Eminescu,

deopotriva, in creatia sa lirica si epica, unde dubla opozitie ontologica timp obiectiv/timp
subiectiv, durata consecutiva (cronologica)/durata simultana (juxtapunerea, alaturarea
secventelor din epoci distincte) este rezolvata in favoarea celui de-al doilea termen. Eminescu
distinge intre timpul uman, timpul terestru si timpul cosmic.
2)Mitul nasterii si al mortii universului: “masinaria lumii” este vazuta, in sens filosofic,
“începand cu momentul genezei si incheind cu stingerea imaginata de poet sub forma
apocalipsului” (Eugen Simion).
3)Mitul istoriei: poemele explica mersul societatii omenesti si sunt construite pe baza
unor antiteze ce exprima o “incompatibilitate fundamentală: aceea dintre plenitudinea si
intelepciunea trecutului si formele decadente ale prezentului” (Eugen Simion). Un Eminescu
satiric, vizionar, exprimand un dispreț profund față de tot ce este decazut si lipsit de grandoarea
idealurilor sau, dimpotrivă, un inflacarat aparator al valorilor traditionale ce se manifesta in
interiorul unui vast spatiu liric.
4)Mitul “dascalului” care „stie sa citeasca semnele intoarse din cartea lumii si apara
legile vechi. El este urmasul zeilor din timpurile mitice si traieste intr-o pestera misterioasa sau
in umbra zidurilor egiptene“ (Eugen Simion).
5)Mitul erotic are fie nuanta idilizanta, fie dimensine filozofica. Într-un loc sugereaza
voluptatea adormirii, într-altul dezvaluie melancolia neimplinirii sentimentale ori
incompatibilitatea structurala si neputinta comunicarii intre eternul cosmic si umanul trecator.
6)Mitul oniric imagineaza lumi posibile, spatii cosmice atinse de magia visului extins
la scara planetara. Pe taramurile inchipuite stapaneste adevarata armonie, cresc si se dezvolta
miraculos o alta flora si fauna.
7)Mitul regresiunii spre elementar, al intoarcerii intr-o natura fabuloasa, de inceput de
lume. Aceasta formeaza un spatiu de securitate pentru spiritul romantic, bolnav de nemarginire,
ostil limitelor inguste ale existentei si ale telurilor marunte. Codrul cu vegetatia luxurianta este
cadrul ideal in care se va produce “recosmicizarea” omului.
8)Mitul creatorului exprima pozitia in lume si rostul mai inalt al omului de spirit in
raport cu toate celelalte experiente ale individualului. Natura umana, spiritualizata prin
contemplatie si traire ascetica in planul ideilor, iese din stricta forma individuala, pe care o
imbraca in mod accidental, si capata masura generalului, a prototipului.
9)Mitul literar (al poeziei). Lirica poetului se confunda cu un “orfism generalizat”, caci
toate ideile, starile de suflet, viziunile, miturile, un fel de a fi in lume, disperarea si bucuria se
purifica intai, trecand printr-un discurs muzical.

Conceptia despre poezia si misiunea poetului

 Atat in poeziile antume cat si in cele postume Eminescu isi formuleaza ideile proprii
despre arta literara si despre conditia poetului. Preferinta pentru valorile romantice a marturisit-
o el insusi in poemul “Eu nu cred nici in Iehova”:
“Nu ma-ncantati nici cu clasici / Nici cu stil curat si antic. / Toate-mi sunt deopotriva,
/ Eu raman ce-am fost: romantic.”
In ciuda afirmatiei sale categorice, lirica eminesciana are si trasaturi clasice:
cunoasterea literaturii si a artei antice, pretuirea idealurilor de bine, frumos si adevar (triptic
estetic specific filosofiei antice), aspiratia catre ideea de perfectiune si echilibru, stilul reflexiv,
sententios, armonios, limpede si –uneori- cu accente ironice.
Conceptia estetica a lui Eminescu are doua componente: una nationala, bazata pe
retorica romantica, specifica scriitorilor de la 1848, si cealalta de sorginte cultural-europeana,
inspirata din filosofia idealist-kantiana si shopenhaueriana.
Obsesia artistului a fost sa gaseasca cuvintele “ce exprima adevarul” si creatia lui sa
puna in evidenta adevarurile vietii si ale suferintelor omenesti. Una dintre ideile frecvente in
lirica eminesciana este aceea potrivit careia, prin formele nepieritoare ale artei, omul reuseste
sa invinga vremelnicia existentei sale si chiar eternitatea timpului. Numai lasand in urma lui o
opera artistica de valoare universala, scriitorul autentic atinge nemurirea spirituala, datorita
plasmuirii frumosului artistic: « Numai poetul / Ca pasari ce zboara deasupra valurilor/ Trece
peste nemarginirea timpului … ».

Poezia iubirii si a naturii

Lirica eminesciana infatiseaza iubirea inteleasa ca sentiment intemeietor. Mitul erotic

subliniaza importanta perechii ideale, formate dupa modelul adamic si al Androginului
platonician. Cuplul uman, unit printr-o dragoste impartasita, intemeiaza viata fiintei, impacand-
o cu ritmurile lumii cosmice. Interferenta dintre tema iubirii cu aceea a naturii este o modalitate
lirica preluata de Eminescu din poezia folclorica.
Eminescu nu a fost un simplu pastelist, pentru ca el nu a descris imagini reale, ci cadre
fantastice aspatiale si atemporale. Natura eminesciana are o valoare intelectual-reflexiva, caci
elementele sale componente devin simboluri ale meditatiei poetului. Decorul eminescian este
specific si reuneste cele doua dimensiuni esentiale - terestrul si cosmicul - reconciliate intr-o
viziune unitara a naturii universale. Pentru poet, spatiul cosmic este imaginat in doua ipostaze:
fie intr-o proiectie a genezei, fie intr-una a stingerii depline, prin care se prefigureaza disparitia
civilizatiei omenesti si chiar dezagregarea cosmosului.
 Armonia universala reconciliaza contrariile, poetul construind, deopotriva, imagini
cosmogonice si escatologice. In cadrul fizic eminescian, erosul evolueaza in timp, de la
idealitate la dezamagire si la o atitudine contemplativ-filosofica despre semnificatia iubirii
trecute.
Dintre elementele terestre predomina cele acvatice, concretizate sub forma izvoarelor,
a lacurilor, a marii si a oceanului.
Dintre vegetale, poetul prefera teiul si salcamul, simboluri ale verii, ale miresmelor
florale si ale plenitudinii germinative.
Elementele cosmice recurente in poezia eminesciana sunt: cerul, stelele, luceferii si, mai
ales, luna.
Natura terestra este sugerata intr-o continua rotire a anotimpurilor, care marcheaza
trecerea irevocabila a timpului. Eternitatea duratei temporale este mereu pusa in antiteza cu
efemeritatea existentei omenesti.
Decorul eminescian teluric are adesea un aspect paradisiac, de o perfectiune ideala, unde
elementele de flora si fauna abunda. Este o natura mitica, de inceput de lume, in care cuplul
uman reactualizeaza imaginea perechii omenesti primordiale din Eden.
Consonanta dintre natura si iubire este evidentiata de catre Eminescu prin doua atitudini
lirice distincte: cand imagineaza o dragoste fericita sub forma implinirii erotice, poetul
infatiseaza peisaje familiare de basm, intime, ocrotitoare; cand, dimpotriva, evoca dezamagirea
lui in iubire si spulberarea unui sentiment odinioara puternic, el proiecteaza un decor sumbru,
incremenit, rece, cu elemente naturale stinghere, lipsite de podoabe vegetale si chiar agonizante.

Motive artistice adiacente

Geniul este, concomitent, un spirit al analizei (al profunzimii), dar si al sintezei (al
corelarii) temelor lirice cu o varietate de motive, mai ales de sorginte romantica, cum ar fi:
a)motive ale conditiei umane: omul si istoria, raul din lume si inechitatea sociala,
panorama desertaciunilor omenesti, meditatia patriotica si satira politica, izolarea omului de
geniu in lumea comuna, masura egal aplicata tuturor oamenilor prin destinul lor tragic, triada
lumeasca “aur, marire si amor” etc.;
b)motive filosofice: haosul si universul, cosmogonia reunind tabloul genezei cu cel al
escatologiei, Archaes (prototipul imuabil) si avatarii (intruparile succesive ale acestuia),
motivul dublului (fratele geaman), somnul si visul, ocultismul si astrologia (halucinatii de timp
si spatiu), viata ca vis, titanismul si “zborul uranic” (ascensiunea la cer si caderea din vis),
magnetismul (spiritismul- invocarea duhurilor), inanimatul animat si reversul fenomenului,
pactul cu diavolul, metempsihoza, omul vesnic;
c)motive erotice si ale decorului eminescian fabulos: erosul ideal si “floarea albastra”,
demonul feminin/ femeia-inger, zeitatea incomplet intrupata, natura mirifica, “giganticul si
natura minima”, “macabrul si paradisiacul”, “lunatismul”.

Concepte operationale aplicate

Atitudinile tipic romantice sunt: dominatia individualului asupra generalului, a

sentimentelor asupra ratiunii, dezamagirea si suferinta geniului in lumea comuna, interesul fata
de natura, atentia pentru redarea culorii locale. Indragostitul adopta atitudinea tipica a
adoratorului mistic, care prefigureaza o noua religie- iubirea sacra. Discursul liric coincide cu
un monolog adresat de aspirantul la dragoste femeii divinizate, pe care o invoca si o elogiaza
prin exclamatii si interogatii retorice.
Antiteza consta in prezentarea in opozitie a unor caracteristici, personaje, idei, cu scopul
de a evidentia o categorie dintre ele sau de a formula o concluzie morala din opunerea lor.
Sonetul este o poezie cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, in general din doua catrene
si doua tertete, catrenele avand rima imbratisata, iar tertetele- rima libera variata. In sonet exista
regula ca nici un cuvant sa nu se repete, in afara, bineinteles, a conjunctiilor, a prepozitiilor si
a verbelor auxiliare. Versul ultim are, uneori, caracter de maxima. Majoritatea silabelor sunt
neaccentuate, asigurand “Sonetelor” eminesciene o cadenta monotona, lenta, in acord cu starea
de “somnie” a eului poetic.
Epitetul consta in reliefarea unor insusiri deosebite ale obiectelor, fiintelor, ideilor,
fenomenelor si ale starilor sufletesti.
Vedele (in sanscrita veda- “cunoastere”, “stiinta”) sunt documente literare si filosofic-
religioase ale Antichitatii indice, redactate intre mileniile II-I i. Hr., care au devenit “Cartile
sfinte” ale brahmanilor si ale hindusilor. Mihai Eminescu s-a inspirat din “Imnul creatiunii
lumii” care face parte din culegerea “Rigveda” (Veda imnurilor), mai ales in descrierea poetica
a genezei din “Scrisoarea I”, unele versuri ale autorului roman fiind aproape identice cu cele
din modelul antic indian.
 Tautologia reprezinta o judecata logica, in care ideea – o data formulata- este intarita
prin repetitie, pentru a-i accentua importanta. (ex: “Codrule, codrutule”, “Vom visa un vis
ferice”, etc).
Metafora este figura de stil prin intermediul careia se prezinta ca echivalenti doi termeni
distincti, intre care se realizeaza un transfer de trasaturi semantice. Transferul este posibil
datorita continutului semantic –partial comun- al elementului substituit si al celui care se
substituie. Se mai numeste si trop prin asemanare sau prin analogie.
Catrenul reprezinta strofa de patru versuri care pot avea structuri, forme si lungimi
diferite, iar rimele sunt incrucisate sau imbratisate. Este tipul de structura prozodica cel mai
frecvent intalnit in lirica clasica si moderna.
Sinecdoca, numita si comprehensiune, este forma particulara a metonimiei, realizata
prin inlocuirea unui nume cu altul, pe baza unei relatii cantitative intre cei doi termeni. Aceasta
foloseste partea pentru intreg in locul partii, particularizeaza generalul, utilizeaza genul pentru
specie si invers, singularul pentru plural, etc. (ex : « Cand la ziua cea de mane abia cuget-un
sarac).
Epizeuxisul (figura de constructie) este o figura de stil a repetitiei, care consta in
reluarea imediata a unui cuvant intr-un vers sau intr-o fraza ; efectul artistic este cel al
intensificarii ideii sau actiunii evidentiate.
Meditatia este specia liricii, cu caracter filosofic, ce exprima, cu mijloace artistice,
reflexii asupra existentei.
Strofa polimorfa este cea mai ampla structura prozodica, fiind alcatuita dintr-un numar
mare de versuri, de la sapte la douasprezece si chiar mai multe in lirica actuala.
Cvinaria este strofa alcatuita din cinci versuri care pot avea orice masura, dar respecta,
in ceea ce priveste rima, regulile generale.
Tertetul este strofa alcatuita din trei versuri.
Tertina este o poezie cu forma fixa, ordonata in strofe de trei versuri endecasilabice (11
silabe), integrata intr-un ansamblu strofic de aceeasi factura. Primul vers rimeaza cu al treilea,
iar al doilea- cu versurile intai si al treilea din strofa urmatoare, aceasta schema a rimelor
continuand pana la ultima strofa, al carei al doilea vers rimeaza cu un vers final, izolat.
Imprecatia este o forma speciala de invocatie si de interogatie care formuleaza dorinta
de a-l vedea pe un adversar (ori un ins ticalosit) implinind sau suportand actiuni cu efecte
dezagreabile –daunatoare siesi-, ca o consecinta a propriilor defecte ori a unui comportament
blamabil.
 Metonimia este un trop prin corespondenta directa, caci numele unui obiect este inlocuit
prin altul, complet diferit, dar cu care el insusi se afla intr-o relatie de contiguitate logica
(spatiala, temporala sau cauzala). Exista metonimia cauzei, a instrumentului, a efectului, a
continatorului prin continut, a posesorului, a intregului inlocuit prin parte, etc.
Oximoronul este o forma particulara de antiteza, care apare de obicei antitetizata, fiind
o asociere paradoxala a doi termeni contradictorii (chiar incompatibili din punct de vedere
logic), cu efecte expresive surprinzatoare. Se inrudeste si cu paradoxul propriu-zis. (ex.:
“Neguri albe, stralucite”)
Romanta a fost la origine un cantec popular dedicat eroilor unor intamplari
extraordinare sau unor povesti de dragoste pilduitoare si are o forma scurta si simpla,
caracterizata prin melancolie si muzicalitate. Eminescu a ales romanta pentru fondul ei liric
esential si pentru caracterul direct al confesiunii.

Mihai Eminescu - poet național și universal

Mihai Eminescu a fost și rămâne, fără îndoială, cel mai mare poet român al tuturor
timpurilor, treapta cea mai înaltă la care poate ajunge un artist de geniu. După cum însuși s-a
autodefinit „Eu rămân ce-am fost: romantic:”, deși a apărut la finele romantismului românesc -
Eminescu este poetul cel mai reprezentativ al perioadei romantice și cel care a constituit
modelul de urmat pentru mulți dintre viitorii scriitori români precum: Sadoveanu, Macedonski,
Arghezi, Blaga, Voiculescu, etc.
A fost implicat cu toată ființa sa și în activitatea politică a timpului său, impresionându-
i pe contemporani prin cultura sa profundă, prin gândirea sa de o inteligență fără seamăn și prin
expresivitatea limbajului său „semnul celor aleși” după cum spunea Titu Maiorescu.
Ca și jurnalist a fost foarte mult interesat de viața poporului său și implicat cu toată ființa
în problemele acestuia, criticând cu o fină intuiție și societatea timpului său, atitudinea acesteia
în fața problemelor omului de rând, conducerea țării, modul de funcționare și acțiune al
instituțiilor vremii precum și drumul progresului social.
Ca și poet a dat dovadă de o putere de creație extraordinară, de o profundă cunoaștere a
filozofiei europene, având o viziune cosmică și mitologică asupra omului și un deosebit simț al
expresiei.
Ca ultim mare romantic european, Mihai Eminescu a îmbogățit dimensiunile
romantismului cu specificul sensibilității românești, el desăvârșind curentul pe planul adâncimii
poetice, motiv ce l-a determinat pe distinsul comparatist Edgar Papu să constate că „ ... maniera
exterior descriptivă a lui Hugo n-a putut atinge nici pe departe infinita forță sugestivă a
evocărilor eminesciene, care întrec, în această privință, toate antecedentele romantice. În
adâncul lor indefinibil, marile gesturi cosmice, între care se numără azvârlirea harfei lui Orfeu
în haos, cuprinsă în Memento mori, fac din Eminescu unul din cei mai mari poeți titanici ai
lumii”1.
Unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei eminesciene, cercetătorul francez Alain
Guillermou, urmărind „linia marilor teme ale lirismului” eminescian, a probat în Geneza
interioară a poeziilor lui Eminescu „prin ce Eminescu însuși aduce o nouă bogăție originală la
fondul comun al literaturii europene”2, concluzionând că „opera lui Eminescu, așa cum ne-o
descoperă studiul genezei sale, nu e un ecou oriental al cânturilor lirice europene, ci o creație a
unui geniu profund și original, interpret, în plus, al poporului întreg” (ibidem, p. 594), iar Zoe
Dumitrescu-Bușulenga stipula că, „prin Eminescu, se adaugă o nouă traiectorie și o recucerită
dimensiune eroului romantic al literaturii universale, prins între cădere și salvare, și
redempțiune. Iar visul cu nenumăratele lui aspecte ilustrând infinitele fațete ale sufletului
romantic, trădează, ca o oglindă fidelă care dublează realitatea și lumea conștiinței clare, nu
numai contradicția fundamentală dintre real și ideal în gândirea poetului, dar susține și explică
în imagini ierarhizabile prin valoare teribila tensiune a unei viziuni constituite genial pe
arcuitele poduri ale unor dramatice polarități”3.
În accepția criticului și istoricului literar George Călinescu, opera lui Eminescu,
structural romantică, „are două limite între care pendulează: sentimentul nașterii și sentimentul
morții. La mijloc, ca moment vital maxim, se află erotica lui, o erotică mecanică, sub nivelul
conștiinței diurne”4.
Având în vedere prezența și complexitatea elementelor fantastice și folclorice în opera
marelui poet, Eugen Todoran scria „În poezia lui Eminescu, prin cele două izvoare ale creației
sale poetice, filozofia romantică și folclorul, se întâlnesc cele două forme ale fantasticului,
romantic și folcloric, dar și cele două modalități ale „des-transcendentalizării”, ale demitizării, de la
„aparența serioasă” a ironiei și până la „seriosul aparenței”, ca umor, prin transpunerea mitului
în „mitologicale”5.
În totalitatea ei, opera marelui nostru poet cuprinde un uriaș sistem de conotații care

1Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1979, p. 80.
2Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iași, Editura Junimea,
1977, p. 28.
3 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu - Cultură si creație, Editura Eminescu, București, 1976, p. 174.
4 G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, 2, București, Editura Minerva, p. 173.
5 Eugen Todoran, Mihai Eminescu. Epopeea română, Editura Junimea, Iași, 1981, p. 338.
îmbrățișează viața omului și a cosmosului în „imagini arhetipale”, de valoare universală, și a
fost realizată în timpul și spațiul românesc original al culturii (o nobilă preocupare a
cronicarilor), care trebuie să rămână statornică destinului ei propriu, motiv pentru care nu
trebuie neglijate izvoarele istoriei, geneza.
În raționamentul poetului, necesitatea identificării fondului autohton a fost esențială,
fiind un profund cunoscător al cronicarilor, dar și, prin intermediul lui Hasdeu (Perit-au-dacii?,
1860), obsedat de latura de mister a genezei noastre, a dorit să elaboreze o operă de mitologie
românească, Sarmis, Gemenii, Miradoniz fiind monumente literare neterminate.