Sunteți pe pagina 1din 21

DIPLOMATIA IN GRECIA ANTICA

- rezumat -

I.a. Definirea termenului „diplomatie”

Activitatea de influentare a deciziilor si a comportamentului guvernelor straine si a oamenilor


prin dialog, negociere si alte masuri, neimplicand actele de violenta de orice fel, defineste
diplomatia. Din punct de vedere istoric, diplomatia a insemnat conducerea relatiilor (bilaterale
sau multilaterale) dintre state suverane de-a lungul istoriei. Pana in secolul al XX-lea, practica
diplomatica, ce-si avea inceputul in Europa, a fost adoptata de intreaga lume si termenul de
“diplomatie”, este sustinut astazi, prin numeroase concepte fundamentale: summituri, conferinte
internationale, diplomatia parlamentara, activitatile internationale ale entitatilor suprastatale si
subnationale, diplomatia neoficiala a elementelor non-guvernamentale precum si munca
numerosilor angajati civili internationali[1].

Termenul “diplomatie” este derivat prin intermediul limbii franceze din grecescul “diploma”,
cuvant care la randul sau este compus din “diplo” – “impaturit in doua bucati” si sufixul “ma” –
care semnifica “obiect”[2]. Documentul impaturit („indoit”) conferea un privilegiu – de multe ori
doar permisiunea de a calatori – celui ce-l purta; iar termenul a ajuns sa exprime documentele
prin care anumiti conducatori confereau aceste favoruri.

In Grecia antica, diploma era un act ce certifica completarea unor studii sau a unor cursuri
speciale, acest act de cele mai multe ori fiind impaturit in doua. In zilele Imperiului Roman,
acelasi cuvant de provenienta greceasca era folosit pentru a descrie documentele oficiale de
calatorie, cum ar fi pasaportul sau diferitele sigilii de trecere de-a lungul imperiului ce erau
emise, de 313d35d obicei, pe doua tablite de metal.

Mai tarziu, sensul etimologic a fost extins pentru a acoperi si aria altor documente oficiale, cum
ar fi tratatele cu triburi sau natiuni straine. In anii 1700, francezii si-au numit corpul lor de
oficiali atasati unei legatii straine corps diplomatique.

Cuvantul diplomatie a fost pentru prima oara introdus, asa cum vom vedea mai pe larg din
analiza etimologica, in limba engleza de Edmund Burke in anul 1796, avand la baza cuvantul de
sorginte franceza diplomatie.

Mai tarziu, termenul a fost convertit, fiind aplicabil tuturor actelor solemne publicate de
cancelarii, in special cele ce duceau la continuarea unor acorduri deja existente intre diferiti
conducatori.

Diplomatia a devenit dupa un timp, identificabil cu relatiile internationale. In secolul al XVIII-


lea, termenul de origine franceza “diplomat”, se refera deja pentru prima data la o anumita
persoana autorizata sa negocieze in numele unui stat.

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane din 1998 defineste astfel termenul diplomatie:
“activitate desfasurata de un stat prin reprezentantii sai diplomatici, in scopul realizarii politicii
externe preconizate; comportare sireata, abila, subtila, 2. cariera, profesiune de diplomat, 3.
totalitatea reprezentantilor diplomatici constituiti in corp. – din francezul “diplomatie”.[3]
In dictionarele anglo-saxone (Oxford English Dictionary si Webster-Merriam), conceptul de
“diplomacy” este mai exhaustiv explicat, incluzandu-se unele elemente noi, cum ar fi „abilitati
diplomatice” sau „arta diplomatica”[4].

Este de asemenea demn de mentionat faptul ca definirea conceptului de diplomatie sau


diplomatic in legatura cu relatiile internationale este destul de tarzie. Fundamental etimologic
primar fiind acela referitor la documentele oficiale de orice fel, la inceput interne iar mai apoi
externe si prin extensie…documente exclusiv externe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Trebuie sa remarcam pe de alta parte ca in spatiu cultural francez, termenul este, inca din anul
1798, odata cu aparitia “Dictionnaire de L'Académie française”[5], editia a cincia, foarte clar
conturat: “stiinta raporturilor externe”, “interese de putere” etc.

Putem face astfel o deosebire intre cele doua tipuri de definiri timpurii ale termenului: daca in
limba franceza, termenul “diplomatie” explica un raport de putere, de forta, o negociere de pe
pozitii antitetice, in limba engleza, termenul este definit mai mult ca o politica de negociere, ca
un cadru al discutiilor, destul de rar de pe pozitii de putere, mai degraba ca doi interlocutori
suveranio negociere cu tenta de complementaritate.

De asemenea, termenul in engleza arata o anumita evolutie lingvistica de la “stiinta diplomelor,


manuscriselor si a actelor oficiale” prin “actele internationale” la finalul “relatii internationale
sau a afacerilor publice”.

O analiza lingvistica mai amanuntita se impune fara doar si poate, mai ales ca aceasta tranzitie
etimologica ne inlesneste intelegerea conceptului de „diplomatie” dar pentru abordarea temei
lucrarii de fata credem ca e suficient.

I.b. Ce este diplomatia?

Diplomatia este de cele mai multe ori confundata cu “politica externa” sau cu “relatiile externe”,
dar termenii, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza, nu sunt sinonimi. Diplomatia este
principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politica ce este condusa de liderii
politici, prin diplomati, oficiali civili sau militari).

Politica externa, pe de alta parte, stabileste scopuri, prescrie strategii si impune masurile ce
trebuie folosite pentru indeplinirea lor. Poate folosi agenti secreti, actiuni subversive, poate
declara razboi sau isi poate impune punctul de vedere prin alte actiuni violente dar in acelasi
timp poate folosi si diplomatia, singura forma non-violenta in a-si atinge obiectivele[6].

Diplomatia este asadar principalul substitut al folosirii violentei, a fortei sau a tacticilor
subversive; este modul pasnic si pacificator in care doua sau mai multe state negociaza o politica
externa comuna.

Principalele instrumente ale sale sunt dialogul international si negocierea, in special conduse de
ambasadori acreditati (termen derivat din francezul “envoye” – insemnand: “cel ce este
trimis”[7]) si alti lideri politici cu abilitati de negociatori.

In contrast cu politica externa, care in general este exprimata public, marea majoritate a
diplomatiei este dirijata in secret, desi aproape intotdeauna rezultatele sale sunt facute publice in
relatiile internationale contemporane.
Scopul politicii externe este urmarirea indeplinirii interesele unui stat, derivate din datele
geografice, istorice si economice, dar si din distributia puterii internationale. Apararea
independentei nationale, securitatea si integritatea teritoriala, politica, economica si morala, sunt
vazute ca obligatiile principale ale unei tari, urmate de pastrarea unei libertati deschise de actiune
pentru interesul statului si al cetatenilor lui. Liderii politici ai statelor suverane, sunt cei care
aplica politica externa spre a obtine ceea ce ei percep a fi in interesul national, ajustand politicile
nationale pentru a modifica conditiile externe si tehnologia.[8]

Cand diplomatia esueaza, razboiul tinde sa urmeze; in orice caz, demn de mentionat este faptul
ca diplomatia este utila chiar si in timpul razboiului. Conduce trecerea de la proteste la
amenintari, de la dialog la negociere, de la ultimatum spre represalii, iar razboiul spre pace si
reconciliere cu alte state[9]. Diplomatia construieste si urmareste coalitiile care previn sau
determina razboiul, distruge aliantele inamicilor si sustine pasivitatea fata de eventualele puteri
ostile. Planuieste sfarsitul razboiului, si formeaza, intareste si sustine pacea care urmeaza
conflictului. Pe termen lung, diplomatia tinde sa construiasca o ordine internationala care sa duca
la o rezolvare pacifista a disputelor si sa duca la o buna cooperare intre state[10].

Diplomatii, dar nu numai, sunt cei care sunt insarcinati cu activitatea de a practica diplomatia. Ei
sunt specialisti in a purta mesaje si in a negocia modificari in relatiile cu alte state, in aplanarea
conflictelor dintre state si popoare beligerante. Armele lor sunt cuvintele, intarite de puterea
statului sau a organizatiei pe care o reprezinta. Diplomatii ajuta liderii sa inteleaga atitudinea si
actiunile strainilor, dar ajuta de asemenea si la elaborarea strategiilor si tacticilor care vor forma
comportamentul strainilor, si in special al guvernelor straine. Utilizarea inteleapta a diplomatilor
este o cheie spre o politica externa de succes[11].

I.c. Istoria Diplomatiei

Diplomatia in societatile primitive.

Conceptual de diplomatie poate parea unul care se dezvolta in mod natural in momentul in care o
societate atinge un anumit nivel de dezvoltare. Dupa cum se pare, aceasta ipoteza este sustinuta
de faptul ca ideile despre diplomatie au aparut in societatea primitive, aparent fara nici o
interventie din exterior.

De exemplu, ideea de imunitate diplomatica este binecunoscuta in randul aborigenilor


australieni. Un studiu al diplomatiei popoarelor primitive care cuprinde societatile din Australia,
Asia, Africa si Americi arata familiaritatea gandirii acestora cu idei proto-diplomatice cum ar fi
mesagerii ce sunt trimisi sa mentina relatiile intertribale. Unii dintre locuitorii acestor triburi inca
mai cred ca acesti mesageri poseda un tabu protector care nu trebuie violat[12], iar altii primeau
mesajele dupa un ceremonial sacral anume. Mesagerii erau deseori selectati dintre oamenii de
frunte ai comunitatii[13].

Societatile timpurii aveau cateva atribute ale statului, si primul drept international (prima lege
internationala) s-a nascut din relatiile intertribale, triburile fiind cele care au negociat intai
casatorii, reguli de piata si teritoriul de vanatoare. Mesagerii si trimisii deveneau sacri, de
neatins; in mod normal purtau un fel de emblema fiind primiti cu ceremonii destul de elaborate
pentru vremurile acelea[14].

Cele mai importante cunostinte despre diplomatia timpurie vin din Orientul Mijlociu, zona
mediteraneana, China si India. Inregistrari ale tratatelor dintre orasele-stat mesopotamiene apar
inca din anul 2850 iH. Dupa acea data, acadiana devine prima limba oficial diplomatica, servind
ca limba internationala in Orientul Mijlociu, pana cand ajunge sa fie inlocuita cu aramaica odata
cu extinderea teritoriului Imperiului Babilonian.

Sunt numeroase dovezile despre diplomatia asiriana din secolul al VII-lea si, pe de alta parte,
exista multe dovezi in Biblie, numeroase date despre relatiile triburilor evreiesti intre ele sau cu
alte popoare[15].

Multumita unei biblioteci cuneiforme fondate de regele asirian Sargon al II – lea in jurul anilor
700 iH, exista astazi destule dovezi ale soliilor dintre Asiria, Babilon si Elam in timpul domniei
lui Asurbanipal al Asiriei, din jurul anului 626 iH[16].

China

Primele inregistrari despre diplomatia chineza dateaza din primul mileniu crestin. Pana in
secolul al VIII-lea iH, chinezii aveau misiuni oarecum diplomatice, si un sistem organizat de
discursuri politicoase intre multele “state beligerante” ce inca nu formau Imperiul Chinez,
incluzand trimisi rezidenti ce au servit drept ostatici, din cand in cand, pentru a dovedi buna
intentie a celor care-i trimisesera. Aceasta traditie sofisticata, care glorifica virtutile practice ale
comportamentului etic in relatiile dintre state, este bine documentata de clasicii chinezi[17].

Aceasta traditie de contacte diplomatice intre statele care formau China a luat sfarsit odata cu
unificarea tarii sub imparatul Qin, in anul 221 iH, si consolidarea unitatii statului din timpul
dinastiei Han din 206 iH. Sub dinastia Han si sub urmatoarele dinastii care au urmat, China a
cunoscut cea mai mare expansiune teritoriala, cea mai numeroasa populatie, a devenit cea mai
avansata natiune din punct de vedere tehnologic, si totodata cea mai bine guvernata societate din
lume[18]. Argumentele filozofilor chinezi timpurii, cum a fost Mencius intaresc aceasta: cel mai
bun mod pentru un stat de a-si exercita influenta peste granita, dupa cum ei spuneau, era prin
dezvoltarea unei societati morale care sa exceleze prin a-i admira pe straini, si asteptarea cu
incredere ca acestia sa vina in China si sa invete[19].

Cu cateva exceptii, (misiuni oficiale care studiau si strangeau scrierile budiste din India in
secolele al V-lea si al VII-lea dH si renumitele calatorii de recunoastere ale amiralului Zheng He
in timpul dinastiei Ming la inceputul secolului al XV-lea), liderii si diplomatii chinezi preferau
sa-si astepte acasa strainii care-si aduceau omagiile, decat sa se aventureze peste granite. Acest
“sistem tributar” a durat pana cand colonialismul european a coplesit si a adus in Asia conceptele
europene de natiune, suzeranitate, sfere de influenta si alte norme, traditii si practici diplomatice.

India

India antica a reprezentat caminul unor traditii diplomatice foarte diferite dar in acelasi timp
destul de sofisticate. Aceste traditii au fost sistematizate si descrise in Artha-shastra (una din cele
mai vechi carti din literatura sanscrita) de catre Kautilya, un om de stat ingenios si lipsit de
scrupule care l-a ajutat pe tanarul Chandra Gupta sa puna capat conducerii macedonene in India
de Nord si sa instaleze dinastia Mauryan la sfarsitul secolului al IV-lea iH[20].

Sistemul de stat nemilos si foarte realist descris in Artha-shastra insista ca relatiile externe sa fie
determinate mai degraba de interesul propriu, decat de considerente etice sau morale. A incurajat
spionajul, manevrele diplomatice, si impartirea celor douasprezece categorii de state intr-o
matrice geopolitica foarte complexa. De asemenea, acest prim tratat diplomatic antic postula
patru avantaje practice ale statalitatii (conciliere, seductie, intimidare si amenintare) si sase
forme de politica de stat (pace, razboi, nealiniament, alianta, demonstratii de forta si intelegerea
reciproca)[21]. Pentru a executa politicile derivate din aceste strategii geometrice, India antica a
promovat trei categorii de diplomati (soli plenipotentiari ,trimisi insarcinati cu o singura
problema sau misiune si mesageri regali); un tip de agent consular (similar cu grecescul
proxenos) care era insarcinat cu managementul relatiilor si tranzactiilor comerciale; si doua
tipuri de spioni (aceia insarcinati cu recrutarea persoanelor inteligente si cei insarcinati cu
constrangerea sau alte forme de intimidare)[22].
Roma

Roma a mostenit ceea ce grecii au dezvoltat si au adaptat cerintelor administrarii imperiale


romane. Pe masura ce teritoriul Romei s-a marit, orasul a negociat adesea cu reprezentantii
zonelor cucerite, carora le garanta o guvernare proprie partiala printr-o cale de acord
comuna[23]. Acordurile erau facute in general cu celelalte state sub incidenta legii internationale
grecesti. In timpul Republicii Romane, Senatul a condus politica externa, desi era deja infiintat
un departament de politica externa[24]. Mai tarziu, in timpul Imperiului, imparatul era cel care
avea ultima decizie cu privire la relatiile externe, emisarii fiind primiti cu ceremonii si onoruri,
iar lor si insotitorilor acestora li se garanta imunitate pe timpul negocierilor.

Solii romani erau trimisi peste granita cu instructiuni scrise de catre guvernul lor iar cateodata
un astfel de emisar, sau nuntius ajungea sa aiba locuinta permanenta intr-un anumit oras. Pentru
responsabilitati mai mari o legatio (delegatie) de 10 sau 12 Legati (ambasadori) era organizata
sub conducerea unui presedinte[25] iar delegatii erau alesi pentru abilitatile lor oratorice
devenind inviolabili politic si militar.

Cand Imperiul Roman de Apus s-a destramat in secolul al V-lea dH, majoritatea traditiilor
diplomatice au disparut, monarhiile negociind direct cu conducatorii invecinati sau aflati la
departare prin intermediul emisarilor, iar papalitatea a continuat sa utilizeze Legati (delegatiile).
Ambele forme de diplomatie intensificandu-se in urmatoarele trei secole.

Bizantul

Bizantul a dat primii diplomati profesionisti. Li se dadeau instructiuni scrise, li se comanda


sa fie politicosi, sa intretina relatiile atata vreme cat fondurile si generozitatea o permiteau, si sa
vanda bunurile de provenienta bizantina la preturi mai mici incurajand astfel comertul. Din
secolul al XII-lea, rolul lor de informatori despre conditiile statului care-i gazduia a devenit vital
pentru supravietuirea imperiului Bizantin[26].

Pe masura ca puterea ii scadea, inteligenta diplomatilor bizantini au intors de multe ori


conducatorii natiunilor straine unii impotriva celorlalti. Imperiul Bizantin folosea acesti
diplomati pe post de spioni licentiati si pe baza informatiilor adunate de ei obisnuia sa planuiasca
politici externe adecvate si utile pentru a compensa lipsa de putere. Lucru de altfel utilizat si de
popoarele invecinate (arabii, persii sau turcii[27]), dar la fel de bine si de alte popoare aflate la
mai mare distanta: Roma, sau orasele-stat italiene ce tocmai isi incepeau dezvoltarea politica.

Dupa caderea Imperiului Bizantin, elemente importante din traditia diplomatica au supravietuit
in Imperiul Otoman si in Italia Renascentista.

Islamul

Urmasii Profetului, inspirati de credinta lor religioasa, au cucerit teritorii semnificative


incepand cu secolul al VII-lea dH, mai ales prin acapararea sudului Imperiului Bizantin si a
provinciilor din nordul Africii[28].
Comunitatea islamica a aspirat intotdeauna la o singura societate umana in care institutiile
seculare, cum ar fi statul sau relatiile externe inter-statale sa nu aiba un rol foarte important. Intr-
o asemenea societate ar fi existat interactiuni politice, dar nu erau necesare misiuni diplomatice
decat intre un conducator independent si un altul, nu intre state suverane.
Dezvoltarea diplomatiei italiene

Nu se stie care din orasele-stat italiene a avut primul trimis permanent. La sfarsitul Evului
Mediu, si in timpul Renasterii timpurii, cele mai multe ambasade erau temporare, de la cateva
luni la maxim 2 ani. Spre sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul secolului al XV-lea, Venetia,
Milano si Mantua isi trimiteau rezidenti unii altora, la curtea papalitatii si pe langa marii imparati
catolici[29]. La acest moment trimisii nu calatoreau cu sotiile lor (care se presupuneau a fi
indiscrete), dar in misiunile lor, uneori anuale, angajau bucatari personali pentru a aveam
mancarea de acasa si pentru a evita otravirea.

Rezidentii ambasadori au devenit un lucru obisnuit in Italia de-abia spre sfarsitul secolului al
XV-lea, si dupa anul 1500, practica s-a intins spre nord.

Pana in secolul al XVI-lea, titlul de ambasador era folosit doar pentru a-i desemna pe trimisii
regali si pe cei ai Republicii Venetiene iar latina a reprezentat limba internationala a diplomatiei
inca din timpul Imperiului Roman.

Invazia franceza din anul 1494 a confruntat orasele italiene cu interventia unei puteri mai mari
decat oricare alta din propriul sistem de stat italian. Ele au trebuit sa treaca la diplomatia subtila
si in interes propriu, chiar daca acest tip de diplomatie era de scurta durata, pentru a compensa
lipsa fortelor armate[30]. Aceasta tendinta, la care se adauga si predilectia pentru nuantele
diplomatice enuntate in scrierile din sec al XVI-lea ale lui Niccolo Machiavelli, au conferit
diplomatiei italiene reputatia de a fi indirecta[31].

Chiar Machiavelli insusi, un diplomat florentin, considera ca un trimis avea nevoie de integritate,
credinta si onestitate, impreuna cu tact si capacitatea de a folosi ambiguitatea ocazional,
impreuna cu o mascare selectiva a aspectelor nefavorabile cauzei sale - aspecte principale de
atunci in orice tip de diplomatie.

Diplomatia moderna

Urmatoarea mare schimbare a diplomatiei vine odata cu sfarsitul celui de-al doilea razboi
mondial. Cea mai cunoscuta propunere de pace de dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost
Programul celor Patrusprezece Puncte, emis de presedintele Woodrow Wilson in anul 1918[32].
Doua dintre cele patrusprezece puncte erau un acord la care s-a ajuns in mod deschis (care
sugera sfarsitul diplomatiei „secrete”) si stabilirea unei Ligi a Natiunilor.

Inainte de stabilirea Ligii Natiunilor, diplomatia era condusa direct intre reprezentanti individuali
ai natiunilor sau pentru tratate mai ample, prin comisii externe. Ideea noua care insotea Liga
Natiunilor si care a fost dusa mai departe prin dezvoltarea acesteia in Natiunile Unite era tipul de
diplomatie definita printr-o stare oarecum permanenta de conferinta intre reprezentantii mai
multor natiuni[33].

II. EXCURS ISTORIC IN DIPLOMATIA GRECIEI ANTICE

II.a.Epoca Homerica
Intotdeauna grecii, atunci cand au incercat sa-si defineasca trecutul si sa-si stabilizeze mental
anumite concepte preluate, s-au raportat la “epoca eroica”, devenita o parte a constiintei de sine,
o epoca eroica descoperita lor de poemele epice homeriene. Dar chiar si inaintea primelor
marturii epice, grecii au existat, chiar daca ceea ce au facut sau au suferit era un teritoriu neclar
pentru clasicii lor succesori ca si pentru noi astazi. Este mult mai putin cunoscuta Grecia pre-
homerica decat monarhiile orientale contemporane ei, care ne-au lasat propriile marturii scrise
sau orale.

In secolul al V-lea iH, Tucidide facea o comparatie intre cauza si modul in care capeteniile
aheilor il urmau pe Agamemnon si aliatii Greciei din secolul respectiv.[34]

Grecii atribuiau insa Epocii Eroice o forma de internationalism asemanatoare celei existente in
cavalerismul medieval european, o participare la o aventura cosmica, o cruciada antica. Aceasta
perspectiva era fara indoiala cauzata de lirismul epopeii – adevaratele motive fiind mult mai
politice sau sociale decat lasa sa intrevada Homer.

Inaintemergatorul expeditiei a fost ambasadorul aheilor, trimis de Agamemnon si Menelaos la


Priam, iar vocea sa a fost elocventa, iar cuvintele sale:” au cazut repede, ca fulgii de zapada in
iarna”[35] –doar era Ulise! Tot Ulise a fost rugat de capeteniile aheilor sa-l convinga pe Ahile sa
se reintoarca si sa lupte contra troienilor dupa cearta cu Agamemnon.

In niciun loc, atat in Epoca Eroica, cat si in perioadele istorice de la inceput, nu gasim o
dezvoltare formala si sistematica a institutiilor sau a artei diplomatice. Epoca capeteniilor care-si
dominau comunitatile a fost urmata de inflorirea republicilor, orase-state unde monarhia a fost
inlocuita de aristocratie, aceasta fiind cea care ghida vointa comuna a cetatenilor. Grecia era
atunci compusa de o multitudine de comunitati, preocupate in mare masura doar de problemele
interne. Orasele-state erau predominant orientate spre interior sau mai corect, spre sinele
comunitar; birocratia era aproape inexistenta, iar instinctele politice ale cetatenilor lor erau
absorbite, in marea lor parte, in “afaceri interne”.

Doi factori au „ajutat” la schimbarea naturii centrate pe politica interna a comunitatilor grecesti.
Fara indoiala ca existau legaturi intre conducatori sau intre oamenii apartinand unei anumite
pozitii sociale in respectivele comunitati. Aceste legaturi inter-familiale sau individuale au dus la
dezvoltarea conceptului de ospitalitate sau curtoazie – un concept ce inducea o anumita valoare
sociala, dar numai la adapostul altui concept cheie – reciprocitatea.

In timp, aceste practici s-au fundamentat intr-o institutie de sine-statatoare: proxenia, in care
legaturile (xenia) de prietenie – ospitalitate intre indivizi, a fost largita la nivelul comunitatilor
sau a ambasadorilor. Cel de-al doilea factor este aplicabil numai in anumite cazuri – legatura
religiei, a loialitatii si a sentimentelor ce au subzistat intre colonii si cetatile-mama.

Orasele erau extrem de constiente de propria lor individualitate, dar in timp au invatat sa
recunoasca si sa respecte individualitatea, atat a prietenilor, cat si a dusmanilor. Aceasta
perspectiva, i-a facut pe greci sa se angajeze, pe cat posibil, intr-o coexistenta pasnica, un
termen-concept ce descria cel mai concret, “relatia normala” intre doua sau mai multe state.
Aceasta relatie i-a facut sa se asocieze pentru perioade lungi de timp in evitarea razboaielor; stare
ce, cu timpul a devenit tot mai clar, le aducea mai multe castiguri decat pierderi.

Studiul diplomatiei grecesti in fazele sale primare este bazat pe deductii mai degraba decat pe
evidente substantiale directe, dar din secolul al VI-lea iH, personalitatile implicate in activitatea
politica incep sa fie vizibile si acest lucru ajuta la interpretarea celor petrecute si cauzelor lor. In
secolul al VI-lea, ca si in cele doua ce vor urma, strategia este cheia determinanta in dezvoltarea
unei politici si acest lucru la randul sau are nevoie de interpretare.

II.b. EPOCA CLASICA

Ambasadorul grec initial, asa cum ne este transmisa figura sa de invatatii Eladei are creionata
personalitatea mai mult in raport cu unele caracteristici psiho-mentale decat cu unele abilitati
invatate. Asa se explica, „subtilitatea” specifica primului diplomat cunoscut atunci cand
actioneaza in vederea convingerii lui Ahile sa se reintoarca pe campul de lupta
(epessimeilicioisi);6efortul sau nu este remarcat prin sensibilitate sau tact[36], nicio grija pentru
starea psihica a lui Ahile, niciun cuvant despre recunoasterea greselii lui Agamemnon; ci dupa o
scurta apreciere a luptei si o invioratoare prezentare ce avea ca tinta ajutorul aheilor, Ulise, spre
finalul discursului, atasa toata vina temperamentului exploziv al lui Ahile, un temperament cu
care avusese numeroase probleme in copilarie.

O perspectiva diplomatica directa, cazona – nicidecum un model pentru generatiile viitoare.

Niciun sistem permanent de reprezentare diplomatica nu a fost dezvoltat pentru ameliorarea


ostilitatilor si a suspiciunilor[37] dintre state necreandu-si proprii diplomati profesionisti nici un
limbaj diplomatic adecvat care sa ajute la dezvoltarea negocierilor. Diplomatii greci vorbeau ca
orice alti cetateni si nu trebuie sa fim surprinsi de realismul, franchetea, lipsa reticentei
diplomatice in aceasta societate competitiva.

Atunci cand intreaga istoriografie greceasca exprima lipsa unui simt comun politic[38], ar fi o
inadvertenta sa ne asteptam la o prezenta constanta a acestor calitati in schimburile diplomatice
dintre aceste mici dar ambitioase state. Prevalenta unei diplomatii deschise si cu o publicitate
largita, participarea directa a politicienilor activi la negocierilor diplomatice au contribuit masiv
la tipologia diplomatiei grecesti prezentate anterior.

Nu fara semnificatie in aceasta conexiune este proeminenta scenelor eristice in drama ateniana,
in special in teatrul lui Euripide[39]. Semnificatia altercatiilor brutale, ca cele dintre Peleus si
Menelaos (Andromaca 577), Lycus si Amphitrion (Oreste 140), Admetus si Phenes (Alcestes
140) nu pot fi limitate la ocazii dramatice particulare – ele intr-adevar ilustreaza caracterul
national elen : spirite inalte, filotimia, lipsa de temperare, parrhsia, belicozitatea si de aceea nu
trebuie sa ne asteptam la o practica diplomatica ce nu este structurata pe aceste caracteristici
nationale[40].

Avertismentul este moneda comuna a diplomatiei, amenintarea fiind cu totul altceva, si trebuie,
in acord cu ideile noastre, sa fie privita de un stat suveran ca un act provocator. Aceasta uzanta
comuna a “amenintarii” este o evidenta a diplomatiei grecesti antice, a franchetei si realismului
pronuntat si o cauza principala a acestei stari de fapt a fost lipsa diplomatilor profesionisti si a
unui limbaj diplomatic, la care ne-am referit anterior, special creat pentru a inabusi iesirile
emotionale, instinctuale ale diplomatilor. Un vorbitor ce voia sa exprime o amenintare impotriva
unui oras-stat grecesc antic nu era nevoie sa o deghizeze gradat in diverse fraze conventionale.

II.b.1 Cresterea puterii spartane

Activitatea diplomatica spartana isi are inceputul cam din perioada de mijloc a secolului al VI-
lea, in timpul acela creandu-se relatii durabile ale statului lacedemonian cu vecinii sai din
Pelopones, iar pana spre sfarsitul secolului un complex intreg de orase-state, care faceau parte
din grupul statelor lacedemoniene, s-au unit intr-o entitate politico-militara, cunoscuta sub
numele de Liga Peloponesiaca.
Eforturile diplomatiei spartane erau, in primul rand, desfasurate spre a asigura nevoile unei
securitati interne, intrucat spartanii locuiau ca minoritate pe teritoriul cetatii lor si nu se puteau
simti in siguranta atata timp cat un stat vecin concura pentru o puternica influenta in cadrul zonei
respective. In consecinta, eforturile lor militare si diplomatice erau destinate spre a asigura
suprematia regionala in cadrul Peloponesului, lucru realizat, de altfel, intr-o asemenea masura
incat era politico-militara a statului lui Agamemnon a fost eclipsata de Sparta secolelor VI-IV
iH.

O perioada timpurie de expansiune si cucerire i-a facut pe spartani mostenitorii unei populatii
subjugate, al carui statut inferior se reflecta in numele de hilot; incercarile acestora din urma de a
se elibera, in secolele VIII-VII au fost inabusite fara drept de apel.

Pe langa hiloti, o populatie periferica inrudita cu spartanii, numita perioeci, a fost subordonata in
timp castei razboinice a unei comunitati omogene din valea Eurotas[41], ce-si avea ca centru, un
grup de satulete care ,ulterior, unindu-se au definit Sparta.

Desigur calea cea mai probabila pentru care Sparta putea invoca un tratat de alianta defensiva era
revolta hilotilor, iar in cazul unei asemenea revolte aliatii Spartei erau obligati sa trimita tot
ajutorul posibil, in schimb fiecare dintre aliati putea cere Spartei ajutor impotriva atacurilor
externe, nu doar in afacerile civile.

Primul act istoric ce poate fi numit, in mod explicit, diplomatic a fost renuntarea la agresiune
impotriva cetatii Tegea in schimbul adeziunii sale la alianta cu Sparta. Acest pas insemna
trecerea de la razboi la garantia unei coexistente pasnice si a unei conlucrari active in cadrul
Aliantei. Agentul acestei schimbari a fost inteleptul spartan Cheilon, care ca efor (magistrat) si
general era mana dreapta a regelui Anaxandridas.

Modul in care institutiile spartane s-au adaptat spre a servi directiei generale a politicii sale
externe a constituit o problema complexa. Un raspuns partial poate fi gasit in oscilarea
ocazionala a balantei puterii interne determinata de imprejurarile critice ce se iveau. Un rege
hotarat, sustinut de un anumit succes militar, putea chiar sa deschida calea spre o temporara
autocratie.

Un astfel de rege a fost Cleomenes, care, intr-un moment de apogeu al puterii sale, a repurtat o
victorie zdrobitoare asupra cetatii Argos, in lupta de la Sepeia, din anul 494. La putin timp dupa
aceasta data apar pentru prima data disensiuni majore intre regii spartani, neintelegeri care au dus
la interventia magistratilor atat pro cat si contra lui Cleomenes. Colegiul ales al celor cinci
magistrati era cat se poate de puternic dar existau limite importante in functionarea sa unitara,
membrii sai schimbandu-se anual si nexistand o unitate in conceptii sau politica. Prin urmare, un
rege care incerca sa se foloseasca de magistrati in atingerea unor scopuri personale nu se afla pe
un teren solid iar politica externa a Spartei, atunci cand nu era dictata de teama generala fata de
hiloti, putea suferi o variatie ce putea parea mai degraba irationala din cauza caracterului ei
foarte mobil ce ascundea pana si cauzele ce o ghidau din cand in cand[42].

Functiile Gerousiei, un consiliu al batranilor, ce erau legati de monarhie prin statutul de membri
al regilor, inca nu au fost prompt deslusite nici pana astazi. Cea mai importanta caracteristica era
varsta membrilor, a caror calitate de membri se continua pana spre sfarsitul vietii lor, iar ei
constituiau ceea ce era mai degraba un corp judiciar decat unul pur politic, oarecum similar
modului in care se prezenta Conciliul Atenian al Areopagului in anumite perioade ale existentei
sale. Ei reprezentau un element de continuitate si prudenta, calitati pentru care a fost
recunoscuta Sparta de-a lungul timpului si care partial ii ascundeau inselaciunea si subtilitatea.
Apella, adunarea intregii comunitati spartane cu drept de veto, detinea o responsabilitate speciala
in actul de declarare a razboiului si avea o relatie speciala cu magistratii, intrucat cel care era in
fruntea ei: Intaiul Magistrat al anului avea puteri extrem de mari in politica externa[43]. Cu toate
acestea Apella nu era un forum al dezbaterilor deschise dupa cum nu era nici un corp din cadrul
caruia se putea ridica conducerea cetatii, indatorirea ei principala era sa dea aprobarea
constitutionala chestiunilor aflate pe ordinea de zi.

Prin urmare, putem concluziona ca politica Spartei tindea sa nu fie decisa printr-o discutie
publica in cadrul unui corp deliberativ, asa cum era cazul Atenei, cum vom vedea in partea a
doua a acestui capitol.

Era o caracteristica a spartanilor sa se incredinteze total in anumite abilitati recunoscute, de


altfel, de-a lungul secolelor chiar de catre rivalii sai. Acesta era secretul eficientei lor militare, iar
procesul diplomatiei era indrumat de oameni care intelegeau aceasta pricepere precum generalii
Spartei arta razboiului.

II.b.2 Dezvoltarea militaro-politica a Atenei

La inceputul secolului al VI-lea, dintre toate comunitatile din nordul Istmului Corintian, Tesalia
era cea mai puternica din punct de vedere militar si avea o voce de care se tinea cont in treburile
Amfictionului Delfic[44], asociatia religioasa formata din uniunea a douasprezece triburi din
nord-estul Greciei. Primii ani ai secolului au surprins Atena supunandu-se loial si total
conducerii Tesaliei in campania Primului Razboi Sacru, in acea vreme Atena nefiind, sub nicio
forma, o putere de prim rang printre puterile grecesti. Din punct de vedere militar ii era
inferioara Spartei si Tesaliei, iar in termenii resurselor navale si economice, era de departe
surclasata de Corint.

In timpul secolului al VI-lea, multe dintre legaturile incheiate intre atenieni si alte comunitati
aveau ca scop mai putin binele statului decat cel al individului. Primul conducator cu o oarecare
importanta istorica al Atenei a fost Pisistrate, tiranul care era responsabil de rezolvarea multora
dintre nemultumirile de ordin social si economic din Atena secolului al VI-lea; in cariera sa
intalnindu-se cu variate situatii personale fericite de care a profitat la maximum, iar in timpul
exilului sau creandu-si relatii selective cu mai multe cetati grecesti, relatii de care s-a folosit din
plin mai tarziu[45] .

Atena s-a ridicat ca o adevarata putere, de-abia in jurul anului 499, cand a dat ajutor cererii
ionienilor de a se rascula impotriva persilor, o cerere pe care Atena o incuraja spre deosebire de
Sparta, care ramanea rece si neimplicata extern pentru moment. Din acel moment inainte,
pretentiile lui Pisistrate la conducerea ionienilor aveau sa capete o importanta mai mare si sa
constituie un factor important in procesul de schimbare a paradigmelor si in distributia puterii in
Grecia.

Legatura ei cu cauza ioniana, marea victorie asupra invadatorilor persani, ca David asupra lui
Goliat, de la Maraton in anul 490 si rolul ei capital prin intermediul indemanarii navale si prin
siretenia lui Temistocle in infrangerea invaziei condusa de Xerxes asupra Greciei din 480/79, a
adus Atena in fruntea cetatilor grecesti. Acestea nu au crezut potrivit inca sa-i acorde privilegiul
impartirii comenzii armate cu Sparta impotriva lui Xerxes, dar caracterul insular al Spartei si
nevoia grecilor de conducere centralizata, i-au oferit Atenei oportunitatea de a aparea in rolul de
campioana a cauzei panhelenice, oportunitate pentru care Atena avea atat inclinatia cat si
resursele de stat de a o implini[46].
Cheia spre puterea si influenta ateniana se afla in flota sa care a fost dezvoltata rapid in anii
dintre cele doua mari invazii persane. Dar sa echipezi si sa mentii o flota cu oamenii si
echipamentul necesar era mult mai costisitor decat sa pastrezi un numar corespunzator de oameni
de arme cu echipament simplu pentru perioade scurte. Argintul fusese prelucrat din timpuri vechi
in districtul Laurium; exploatarea era intensificata sub Pisistrate iar acum un nou zacamant se
descoperea la Maroneea. Aceasta era o intamplare norocoasa temporara, dar atenienii erau destul
de intelepti sa exploateze noile resurse pentru beneficiul public. Astfel Temistocle era
raspunzator nu numai pentru dezvoltarea adaposturilor portuare si a docurilor din Pireu (493),
dar si pentru dezvoltarea flotei ateniene de la saptezeci la doua sute de trireme (483)[47].

Democratia ateniana se mandrea cu sansa egala de a vorbi, pe care fiecare cetatean si-o putea
revendica, si se presupune ca atenienii erau pe cat se poate de intelepti atunci cand problemele
dezbatute intrau in sfera lor de cunoastere, dar acea sfera de cunoastere putea fi mai putin
evidenta in chestiunea afacerilor externe.

Intr-adevar, se poate spune ca in ceea ce priveste afacerile externe si financiare, atenienii aveau o
mare nevoie de o indrumare specializata decat in alte probleme. Temperamentul lor pendula intre
sperante si temeri si o mare forta de caracter si elocventa era necesara pentru a-i indruma in
deliberarile lor. Lauda pe care o aduce Tucidide abilitatilor lui Pericle, tiranul care a dominat
arena politica din anul 460 pana in 469, reflecta nevoia atenienilor de o indrumare mai ferma
decat cea pe care o puteau garanta practicile democratice. Istoricul grec scria ca de cate ori
Pericle ii vedea pe atenieni entuziasmati in mod inoportun si insolent ii reducea printr-un singur
cuvant la o stare de incordare atenta; pe de alta parte daca acestia cadeau victime panicii el putea
de indata sa le restabileasca increderea[48].

Cea mai mare realizare a perioadei urmatoare a istoriei ateniene a fost crearea si gestionarea a
ceea ce de acum este numit Liga Deliana, iar eroul zilei era omul de stat atenian, Aristide, a carui
reputatie in ceea ce priveste probitatea si schimbul cinstit i-a adus titulatura de Aristide cel
Drept[49]. A fost un moment rar in istoria Greciei cand atat de multe orase-stat se unesc pentru
a-si rezolva diferendele si pentru a oferi o opozitie inchegata invaziilor persane din anul 481/480.

II.c. PERIOADA ELENISTA (337 iH – 146 i.Hr.)

II.c.1 Filip al Macedoniei si Demostene

Slabirea vechilor puteri a oferit ocazia, atat unui om cat si a unui stat, de a-si sustine un rol
dominant. Hegemonia fusese asumata de catre aceste state rand pe rand ca intr-o democratie
veritabila, dar in secolul al IV-lea a fost acordata o mai mare atentie naturii conducerii politice in
perspectiva faptului ca o educatie si o pregatire corespunzatoare erau premisele unei conduceri
politice de mare anvergura de care grecii aveau nevoie.

Platon, deziluzionat de instabilitatea politicii ateniene, a inchinat o viata de studiu academic


subiectului si a cautat sa conduca experimente practice impreuna cu Dionysius al II-lea, tiranul
Siracuzei. La nivel panhelenic, Xenofon vedea cu ochi buni metodele politice si aspiratiile
regelui Agesilaus al Spartei, in rolul sau de erou al unificarii grecilor impotriva Persiei, o
aspiratie reaprinsa rapid de Iason al Pheraei, iar Isocrates al Atenei a preluat tema conducerii
panhelenice si pentru a conduce cruciada impotriva Persiei l-a propus pe Filip al Macedoniei.

Pana in anul 338, Filip nu avea nici un rival serios in lumea greaca si a creat o putere care nu
putea fi surclasata in ceea ce priveste resursele militare sau economice de nicio alta comunitate
greceasca. Majoritatea grecilor erau inclusi in alianta cu el sub umbrela Ligii din Corint din anul
338, iar pana la moartea sa, in 336, a ramas nehotarat in privinta invadarii domeniilor persane in
fruntea fortelor Ligii. Cu toate acestea, moartea lui doar a amanat invazia Persiei pentru ca
succesorul sau, Alexandru cel Mare si-a exercitat cu rapiditate autoritatea punand curand
Imperiul Persan sub stapanire macedoneana.

Filip al Macedoniei a fost fara indoiala unul dintre cei mai mari diplomati si militari ai tuturor
timpurilor. Pe masura ce cariera sa se dezvolta, el devenea din ce in ce mai nevoit sa caute
cooperare sau confruntare cu Atena iar acest lucru l-a adus pe Demostene, supremul orator al
intregii Grecii in conflict deschis cu el. Fiecare reprezinta in mod clar una dintre cele doua
influente evidente in Grecia: nevoia de a combina cat mai eficient resursele diplomatiei si
traditiile adanc inradacinate ale independentei locale; desfasurarea rivalitatii lor a fost unul dintre
cele mai dramatice si picante episoade din toata istoria[50].

Cu toate acestea nu exista nici un motiv sa presupunem ca Filip avea aspiratii de a fi altceva
decat regele Macedoniei, cu siguranta niciun motiv sa presupunem ca actiunile sale aveau sa fie
directionate impotriva vreunui interes al oricarui stat, nici ca impactul sau asupra lumii grecesti
avea sa-l depaseasca pe cel al predecesorilor lui. In consecinta, aceia care se aflau in afara
Macedoniei nu se grabeau sa-i urmeze sfatul iar cand, dupa perioada initiala de consolidare
interna a cautat sa asigure pozitia Macedoniei in exterior, de-abia a putut sa evite incalcarea
sferelor traditionale grecesti.

In anul 350, Demostene a tinut primul sau discurs avand ca subiect pe Filip, un discurs la care se
face referire ca fiind primul din seria Filipicelor, de atunci numele de “filipic” denota in general
o invectiva politica. In acest prim discurs, Demostene a conturat o imagine intunecata a
caracterului lui Filip si a pus in contrast nobilitatea si atitudinea lui decisiva cu caracterul ezitant
si delasarea care dominau institutiile democratice ateniene in timpul unei crize. El a pledat pentru
mobilizarea unei forte ateniene mobile, compusa din infanterie, cavalerie, nave de razboi si
transport, pentru a–l abate pe Filip in partea de nord a Egeei si insarcinarea unei forte masive
care putea fi trimisa din Atena in cel mai scurt timp[51].

Cele trei discursuri ale lui Demostene din Olynthus ,”Olynthiacele”, contineau propuneri
suplimentare, in special de a imbunatati resursele financiare, la fel ca si abuzarea oponentilor lui
politici si a lui Filip; dar Filip reuseste sa-si exploateze prietenii politici si diviziunile politice
care existau in cadrul si intre statele Ligii Chalcidice , state cu care a reusit sa intre in timp in
diplomatie directa.

Nu este cunoscut anul cand Filip a conceput planul de a trece in domeniile Persiei din Asia Mica
dar aceasta masura de-abia daca a putut pricinui surprize atunci cand a fost pusa in practica de
fiul sau.

Artaxerxes al III-lea al Persiei incheiase un pact de neagresiune cu Filip, un act diplomatic care
putea sugera in el insusi un conflict de interese latent intre doua puteri ale caror sfere se intalneau
la Dardanele. Acolo interesele grupurilor s-au ciocnit iar in anii ulteriori luptei de la Cheroneea,
satrapii persanii din nordul Asiei Mici complotau impotriva lui iar in anul marii victorii a lui
Filip din Grecia, Persia a fost zguduita de asasinarea lui Artaxerxes.

Oportunitatea era prea buna pentru a fi ratata, dar desi Filip nu a trait sa-si vada indeplinite
planurile, rezultatul a fost ca istoria greceasca nu a mai putut sa fie scrisa numai cu referire la
ceea ce s-a intamplat in cadrul vechilor limite si ingradiri geografice.

II.c.2. Alexandru cel Mare si extinderea orizonturilor grecesti


Moartea lui Filip si criza dinastica macedoneana a fost considerata de multi ca o
oportunitate de revolta fata de Liga Corintului mai ales pentru faptul ca desi Liga incorpora
institutii federale importante si se baza pe practicile diplomatice care evoluasera in secolul al IV-
lea, calitatea de membru nu era voluntara. Tanarul Alexandru de numai 19 ani, si-a asumat
repede autoritatea in pamantul natal si a dat sa se inteleaga ca Liga trebuia sa continue asa cum
era inainte, el putandu-i lua locul lui Filip ca lider militar.

Realizarile lui Alexandru pot fi atribuite poate resurselor militare care au fost puse la dispozitia
sa precum si viziunilor tactice si strategice cu care a realizat aceste misiuni, dar viteza cu care a
dobandit succesul a fost mentinuta in parte de catre viziunea sa politica patrunzatoare in
manevrarea relatiilor cu celelalte comunitati[52].

Politica si planurile sale in privinta urmarii la tron nu au fost stabilite inainte de moartea sa dar a
infiintat multe comunitati grecesti si macedonene in intinderile vaste ale Asiei cautand intr-un
final o oarecare fuziune intre regatele Macedoniei si Persiei.

Dupa moartea lui Alexandru din anul 323 s-a petrecut o confuzie dinastica despre care
Demostene si ceilalti au presupus ca ar fi endemica in chestiunile Macedoniei, si desi imperiul
lui Alexandru a fost divizat in trei parti: Macedonia, Egipt si Imperiul Seleucid, impartirea ii crea
un mic disconfort lui Demostene si urmasilor lui politici[53].

III. Precepte filosofico-politice ale diplomatiei grecesti antice

III.a. Conceptul de pace in antichitate

Daca pacea este definita ca absenta violentei in relatiile dintre comunitati, ea poate exista in trei
situatii:

1- daca pericolul violentei nu exista deloc, conditie pe care o putem numi „pace naturala”[54],

2- daca amenintarea violentei a fost suspendata de acordul intre doua sau mai multe parti, o
conditie a „pacii formale”,

3- cand amenintarea violentei de la una dintre parti este atat de mare incat ii impiedica pe ceilalti
sa recurga la violenta, iar aceasta este conditia “pacii imperiale”.

In ceea ce priveste lumea antica s-a afirmat adesea ca, in absenta unor legi statale efective sau a
unei institutii supranationale, pacea nu era decat o scurta intrerupere a starii universale de
conflict. Mai mult, s-a spus chiar ca anticii insisi vedeau lucrurile intocmai la fel[55] – ca si ei se
considerau in razboi cu toti ceilalti, pacea existand numai ca incetare a ostilitatilor impusa sau
acceptata formal.

Aceasta viziune, desi credem intrucatva valida, subestimeaza eforturile comunitatii de a crea
pentru sine o conditie a pacii si importanta pacii in sistemul antic de valori. Nu incape nicio
indoiala ca acesta era un lucru comun in antichitate, dar relatiile internationale ale lumii antice
prezentau o gama larga de mijloace menite sa evite si sa impiedice violenta. Dincolo de tratate,
armistitii si intreg protocolul diplomatic familiar lumii moderne, aceste mijloace includeau si
angajamente precum “inrudirea” si prietenia colectivitatilor[56], mai putin familiare si prin
urmare adesea ignorate.
In secolul al IV-lea iH, grecii au dezvoltat un nou tip de tratat: o alianta multilaterala, defensiva
si permanenta care obliga toate statele sa-si uneasca fortele impotriva oricaruia dintre cei care s-
ar fi amestecat in autonomia altuia. O serie de astfel de tratate au fost stabilite din anul 386 iH
inainte, fiecare insa cazand destul de repede in desuetudine, mai ales din cauza statelor puternice
care isi urmareau interesele proprii. Insa mai remarcabil decat esecul lor rapid este principiul pe
care il urmareau aceste tratate, telul lor extrem de ambitios: sfarsitul definitiv al razboiului si
instaurarea unei asa-numite paci comune[57].

In afara cadrului pacii comune, orasele-state grecesti incercau in mod frecvent sa evite razboiul
apeland la puteri mai mari, cum ar fi regatele elene din Roma, pentru a juca rolul arbitrului.
Singura mare putere de care dispuneau insa erau zeii, citati de asemenea ca martori la
juramintele care au insotit tratatele de pace si aliantele de-a lungul timpului si ca intaritori ai
acestora[58].

Polybius, scriind intr-o epoca in care orasele-state grecesti, federatiile si regatele erau in
permanenta in razboi unele cu altele sau cand nu se luptau cu Imperiul Roman, vorbea cu mare
convingere despre: ”lucrul pentru care cu totii ne rugam la zei, pe care il dorim atat de mult incat
vom suporta orice pentru a-l avea; singura binecuvantare incontestabila dintre lucrurile asa-zise
bune ale vietii – Pacea.[59]”

El recunostea insa ca pacea nu era niciodata singurul scop al relatiilor internationale: “Razboiul
este teribil, dar nu atat incat sa suportam orice pentru a-l evita…caci pacea cu dreptate este cel
mai frumos lucru, dar pacea cu lasitate rusinoasa este cel mai urat si mai rau dintre toate
lucrurile.[60]”

Daca razboiul era comun in antichitate, nu era asa din cauza unei deficiente a conceptului antic
de pace sau din cauza lipsei de credinta in ideal, ci pur si simplu din cauza ca o multime de
factori politici, sociali si culturali care favorizau violenta cantareau adesea mai mult decat
dorinta pentru pace – intocmai cum s-a si intamplat de-a lungul istoriei.

III.c. Proxenia, premisa esentiala in dezvoltarea diplomatiei

Cuvantul proxenos si celelalte inrudite cu el apar pentru prima data in secolul al VI-lea cu o
varietate de sensuri. Intelesul etimologic nu este clar pentru ca exista dificultati in ceea ce
priveste ambele parti ale acestui cuvant compus. Prefixul pro poate insemna „din partea/in
numele” sau „in loc de ”, iar xenos poate insemna „prieten invitat” sau, in general, „strain”. In
Sparta regii numeau proxenoi dintre spartani, pentru a actiona „in numele strainilor”, iar in
Magna Grecia proxenos insemna martorul sau cel care garanteaza pentru o intentie sau un tratat
in numele strainilor sau a unui stat strain. Cu toate astea, intr-o situatie comuna cetatenii statului
A numeau un barbat al statului B ca proxenos pentru cetatenii statului A in B; se pare pentru a
fundamenta statutul de „prieten invitat”, pe care nu toti calatorii l-ar fi avut[61]. Acesta urma sa
fie prietenul lor de peste hotare, cu tot ceea ce implica aceasta functie.

Proxenul functiona in cetatea in care isi avea resedinta si era numit conform unui anumit
protocol avand ca atributie apararea intereselor cetati de care fusese numit. Aceasta functie
constituia un post de onoare si a avut atributii apropiate de cele ale consulatelor din epoca
moderna.

Institutia proxeniei, care a capatat in Grecia o raspandire foarte larga, a stat la baza tuturor
legaturilor internationale ulterioare din lumea antica. Toti strainii care locuiau intr-un anume
oras, chiar cei exilati, se aflau sub protectia zeului Zeus - Xenios (Zeus-ospitalierul).
Din moment ce aceia care detin proxenia sunt in majoritate politicieni, nu este surprinzator ca
aflam cateodata mai mult de un proxenos al unui stat intr-un oras. Era probabil de cele mai multe
ori un beneficiu pentru interesele cetatii-mama – si ar putea de asemenea sa reflecte rivalitati
politice interne – faptul de a face contracte cu mai multi politicieni sau factiuni politice din alt
stat.

Privilegiile pe care o numire de proxenie le aduce primitorilor ei sunt cu siguranta si de o


insemnata importanta politica. O propozitie este repetata destul de frecvent: protectia statului
face parte din numire. Asemeni xeniei - analogul sau in relatiile private - conferirea proxeniei
este vazuta ca aducand o mare responsabilitate morala in protejarea si asistarea celui numit.
Decretul atenian care reglementeaza relatiile cu casa Iulia asigura pedeapsa celor ce au ucis
proxenosul atenian[62]. Fraza “έπιμελεϊσθαι πως μή άδικήται” (sau una asemanatoare) apare
destul de frecvent si acorda de fapt aceeasi protectie ca cetatenia. Asemenea dispozitive de
siguranta erau fara indoiala dependente de presiunea politica si materiala care putea fi pusa in
spatele lor. Am vazut insa ca Atena i-a ajutat pe aceia care au fost nevoiti sa fuga din tara lor din
cauza inclinatiilor pro-ateniene. Intre conditiile de existenta ale statelor grecesti, protectia si
siguranta refugiului politic erau de mare importanta.

IV. Practicile, instrumentele, scopurile si metodele diplomatiei Greciei antice

In lumea Greciei clasice scopurile diplomatiei erau concepute la o scara destul de modesta
comparativ cu ultimele realizari maritime si imperiale. Diplomatia era directionata in primul rand
spre reglarea relatiilor dintre statele mici sau grupuri de state si vecinii lor imediati.

Cea mai obisnuita cauza a conflictelor de interes era detinerea de teritorii si dreptul de acces.
Rezultatul era acela ca de multe ori relatiile dintre statele vecine erau mai tensionate decat cele
dintre statele aflate la mai mare distanta.

In ciuda importantei consideratiilor economice, razboiul si diplomatia nu erau in ultima instanta


directionate de ratiuni imperialist-economice sau de initiativa mercantila, desi multi cercetatori
ar considera ca interventia ateniana din Sicilia din anul 416/5 a fost afectata de asemenea motive.
Statul in lumea antica avea responsabilitatea de a superviza aprovizionarile si de a controla
pietele interne in privinta anumitor bunuri de baza cum ar fi cerealele sau uleiul de masline, dar
nu avea nici un interes vital sau vreo responsabilitate in producerea, promovarea si
managementul bunurilor. Chiar si marfurile de baza era administrate de contractori privati si
antreprenori.

Tratate si aliante erau in mod obisnuit incheiate din cauza unor motive imediate si presante, si nu
pentru imprejurari indepartate; odata ce acele ratiuni imediate incetau sa mai fie consideratii
active, aranjamentele diplomatice care se savarseau pentru a le rezolva tindeau sa fie neglijate.

Avand in vedere multiplicitatea statelor si natura guvernelor lor este surprinzator ca multe aliante
au fost atat de durabile pe cat se preconiza. In anumite aspecte diplomatia se pare ca reprezenta
mai degraba o reactie defensiva si negativa decat o activitate constructiva sau altruista, dar chiar
si comunitatile mici nu adoptau atitudini fataliste si pesimiste.

Razboiul putea fi distrugator din punct de vedere economic( desi mai putin in comunitatile
agricole din lumea antica), si de asemenea era distructiv si din punct de vedere social si
psihologic, (cum a fost cu generatia din timpul Razboiului Peloponeziac); dar paradoxal poate
putea de asemenea produce atitudini pozitive.
Daca privim din nou razboiul dintre Sparta si Elis, observam ca rezultatul nu a fost numai o pace
ci o pace si o alianta. Pacea lui Nicias, incheiata in primavara anului 421 intre Atena si Sparta a
fost urmata in vara de incheierea unei aliante.

Consideratiile panelenice au jucat un rol mic in practica diplomatiei grecesti. In limbajul obisnuit
se putea vorbi despre greci, pe de o parte, ca fiind opusi nevorbitorilor de greaca, barbarilor, dar
nu era usor sa argumentezi pe baza premiselor politice sau pe premise intelectuale ca o asemenea
divizare detinea un sens viabil si nici politicienii sau filosofii nu erau capabili sa construiasca
ceva pozitiv din notiuni populare si idei preconcepute indreptate inspre directia mai sus-
mentionata.

Conduita diplomatiei depindea de schimbul si contactul direct dintre oameni si organele


constitutiei diferitelor state. Nu depindea de metodele indirecte de comunicare sau de mijloace
formale de adresare, cel putin pana in era elenistica, sau chiar de folosirea unei terte parti.
Comunicarea directa era mentinuta intre state atat pe perioada razboiului cat si in perioade de
pace iar in absenta misiunilor diplomatice permanente chestiunile diplomatice constituiau o tema
recurenta in agenda consiliilor si a adunarilor.

O varietate mare de cuvinte erau folosite de greci spre a descrie pe cei care erau trimisi in diferite
misiuni diplomatice: heralzi (kerykes), soli (presbeis) sau mesageri (angeloi). Termenul angelos
poarta cel mai larg sens si poate fi folosit spre a semnifica pe cei care indeplineau functia de
presbeis, dar era banal pentru solii greci sa fie numiti in literatura presbeis precum si mai
obisnuit era pentru solii non-greci sa fie numiti angeloi. Niciunul dintre acesti trei termeni, totusi,
nu a avut vreun sens care initial era legat de diplomatie. Intr-adevar, dupa cum s-a si notat,
cuvantul prebeis inseamna doar “batrani” si nu are forma de singular.

Desi anumite situatii si relatii dintre state si persoane puteau fi manipulate de indivizi, era totusi
destul de greu ca initiativele personale sa fie rezolvate si concretizate fara aprobarea publica.
Indiferent cat de inchegate erau relatiile formale dintre state si reprezentantii lor, cel mai mare
orizont de initiativa era acordat comandantilor care rupeau angajamentele militare si incheiau
armistitii, insa acestia erau raspunzatori pentru actiunile lor.

Socrate il tachina pe un tanar politician aspirant intrebandu-l daca acesta cunostea resursele
financiare si puterea armata a propriului stat precum si a celorlalte mari state din Grecia.
Filosoful afirma ca orice om de stat ar trebui sa fie foarte bine informat pentru a calauzi propriul
stat in politica sa. In termeni mai duri, politicienii de vaza ar trebui sa aiba o idee clara despre
oportunitatile militare si diplomatice ce erau oferite statelor lor. Ei admiteau, in genere, ca
succesul sau esecul in arta razboiului depindea de inferioritatea sau superioritatea numarului
dintr-o parte sau din cealalta. Relatarile despre razboi, fie ca erau ale lui Homer, Tucidide sau
Xenofon, erau insotite frecvent de cataloage ale respectivelor aliante. Intr-o anumita masura
experienta grecilor atat in campaniile impotriva Persiei cat si in timpul dominatiei spartane arata
importanta strategiei precum si a atentei antrenari militare.
BIBLIOGRAFIE

Arnould, D., Guerre et paix dans la poésie grecque (New York 1981)

Arrianus, Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia, Bucuresti, 1966

Barston, Ron, Modern Diplomacy (Second Edition, 1997)

Bederman, D. J. (2001) International Law in Antiquity. Cambridge. (Cambridge Studies in


International and Comparative Law)

Berridge, G.R., Diplomacy: Theory and Practice, third Edition, Palgrave, 2005,The first edition
by Prentice Hall / Harvester Wheatsheaf, 1995

Campbell, Brian, Diplomacy in the Roman World, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1
(2001), 1-22

Cohen, Raymond, On Diplomacy in the Ancient Near East: the Amarna letters (DSP discussion
paper 2, 1995)

Cohen, Raymond, The Great Tradition: the spread of diplomacy in the ancient world, Diplomacy
and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001)

Demostene, Filipicele, in Oratori greci (ed. A. Marin), Bucuresti, 1969,I

Ducrey, P. (1999) Le traitement des prisonniers de guerre dans la Grèce antique dès origines à la
conquete romaine. Paris.Hansen, M. H., The Athenian Assembly in the Age of Demosthenes,
Oxford, 1987
Hamilton, Keith and Langhorne, Richard, The Practice of Diplomacy: its evolution theory and
administration (Routledge, 1995)

Hoffman, David, Beyond Public Diplomacy in Washington Quarterly, nr.25, nr.2, spring 2002

Homer, Iliada, tr. G. Murnu, Bucuresti, 1985

Lefevre, F. (1998a) L'amphictionie pyleo-delphique: histoire et institutions. Rome. (BEFAR


298).

Lerner, R. E., Meacham, S. and Burns, E. M. Western Civilizations, Vol. 2, W. W. Norton & Co.
Inc., 1988.

Ma, J., Fighting poleis of the hellenistic world, in H. van Wees (ed.) 2000, 337-76

Martin, Laurence M, Diplomacy in Modern History (New York, 1966)

Meiggs, Russel, The Atenian Empire, Oxford, Clarendon Press, 1972

Nicolson, Harold Sir, Diplomacy, Oxford University Press, London, 1939

Nakategawa Y., Forms of interstate justice in the late fifth century, KLIO 76

O’Faolain, Sean – The Atlantic Monthly, ian.1964

Papasitiriou, Charalambos Queller, Donald E., The Office of Ambassador in the Middle Ages,
Princeton University Press, Princeton, 1967

Ryder, T. T. B., Koine Eirene. General peace and local independence in ancient Greece. London,
1965

Sidebottom, H., Philosophers’ attitudes to warfare under the principate, in Rich and Shipley,
1993

van Wees, H (ed.), War and Violence in Ancient Greece (London 2000)

Tucidide, Razboiul peloponesiac, Bucuresti, 1966 si


http://remacle.org/bloodwolf/historiens/thucydide/livre1gra.htm

Zampaglione, G., The Idea of Peace in Antiquity (Notre Dame and London 1973)

Dictionnaires d’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries, proiect
al Universittii din Chicago, la http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane , 1998, apud www.vocabular.ro

Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

[1] Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag.50


[2] Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

[3] Dictionarul Explicativ al Limbii Romane , 1998, apud www.vocabular.ro

[4] Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

[5] Dictionnaires d’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries,
proiect al Universittii din Chicago, la http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

[6] Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag. 23

[7] http://www.thefreedictionary.com/envoy

[8] David Hoffman – Beyond Public Diplomacy, in Washington Quarterly, vol.25, nr.2, spring
2002, pag.101-114 – www.jstor.org

[9][9] Carnes Lord – op.cit., pag. 83

[10] G.R.Berridge – Diplomacy: Theory and Practice, pag. 149

[11] Ron Barston – Modern Diplomacy, pag.11

[12] Ron Barston, Modern Diplomacy,pag. 18

[13] Ibidem, pag. 21

[14] D.J. Bederman, International Law in Antiquity, pag. 85

[15] Raymond Cohen , On Diplomacy in the Ancient Near East: the Amarna letters (DSP
discussion paper 2, 1995), pag. 102-110

[16] Idem, The Great Tradition: the spread of diplomacy in the ancient world, Diplomacy and
Statecraft, vol. 12, no. 1, pag. 322

[17] D.J. Bederman, International Law in Antiquity, pag. 99

[18] Ibidem, pag. 522

[19] Keith Hamilton and Richard Langhorne, The Practice of Diplomacy: its evolution theory
and administration, pag. 211

[20] G.R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practice, pag. 72

[21] G.R. Berridge, op.cit. pag. 79

[22] idem, Amarna Diplomacy: a fully-fledged diplomatic system in the Near East?, pag. 217

[23] Brian Campbell,”Diplomacy in the Roman World‘, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1
(2001), pag. 78

[24] Ibidem, pag. 99


[25] Raymond Cohen, The Great Tradition: the spread of diplomacy in the ancient world,
Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001), pag. 188

[26] Charalambos Papasitiriou, Donald E Queller, The Office of Ambassador in the Middle
Ages, pag. 40

[27] Charalambos Papasitiriou, Donald E Queller, op.cit. pag. 193

[28] Laurence M. Martin, Diplomacy in Modern History, pag. 55

[29] H. Sidebottom, Philosophers’ attitudes to warfare under the principate, pag. 92

[30] G. Zampaglione, The Idea of Peace in Antiquity, pag. 310

[31] R. E Lerner, S. Meacham and E. M. Burns, Western Civilizations, Vol. 2, pag. 825

[32] Ron Barston, Modern Diplomacy,pag. 24

[33] Ibidem, pag. 34

[34] Tucidide, Razboiul Peloponeziac, 1,9

[35] Homer, Iliada, 3,222

[36] Ca un prim ingredient in ideea moderna de diplomatie, asa cum o vedem definita in lucrarea
lu Ernst Satow “Diplomacy”, pag. 42 – “aplicarea inteligentei si a tactului pentru conducerea
unor relatii oficiale intre guverne sau state independente”)

[37] Obligativitatea reinnoirii legamantului anual – Tucid[36] Ca un prim ingredient in ideea


moderna de diplomatie, asa cum o vedem definita in lucrarea lu Ernst Satow “Diplomacy”, pag.
42 – “aplicarea inteligentei si a tactului pentru conducerea unor relatii oficiale intre guverne sau
state independente”)

[37] Obligativitatea reinnoirii legamantului anual – Tucidide, op.cit., 5,18.9,23.4 cat si reinnoirea
lor in timpul Jocurilor Olimpice sau a marei Panathenaea – Tucidide, op.cit. 5,47.10

[38] Esecul amfictionilor, a symachiilor, a uniunilor federale, resusele limitate ale arbitrarii inter-
statale, impotenta unui concept ca koinh eirhnh. Asta nu inseamna totusi ca, atunci cand nevoia o
cerea, o buna negociere nu era performata cu o eficienta considerabila, dar rezultatul era fie
limitat, fie cu o importanta scazuta.

[39] Drama trebuie sa respecte pe cat posibil realitatea, evident daca nu devine melodrama,
fantezie – iar opera lui Euripide, trebuie sa o spunem, trebuie restrictionata la Atena.

[40] In acest fel suntem tentati sa ne gandim la greci ca la irlandezii antichitatii, Sean O’Faolain
– The Atlantic Monthly, ian.1964, pag.94 – “for years I had enjoyed, as most Irish people enjoy,
the hot and the vivid pleasures of aimless disputation”.

[41] J. Ma, Fighting poleis of the hellenistic world, pag. 39

[42] Y. Nakategawa, Forms of interstate justice in the late fifth century, KLIO 76, pag. 135-154
[43] Ibidem, pag. 193

[44] F. Lefevre, L'amphictionie pyleo-delphique: histoire et institutions, pag. 29

[45] P. Ducrey, Guerre et guerriers dans la Grece antique, pag. 102

[46] Pe langa aceasta, Atena adunase printr-o gestionare atenta noi resurse in anii 490 si 480, asa
cum s-a vazut in capitolul precedent

[47] V.Ehrenberg, op. cit, pag. 162

[48] Tucidide, op. cit., II.5

[49] Ibidem, pag. 74

[50] M. H Hansen, The Athenian Assembly in the Age of Demosthenes, pag. 107

[51] Demostene, Filipicele, I

[52] Arrianus, Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia, cap.II

[53] Iibidem, pag. 57

[54] D. Arnould, Guerre et paix dans la poésie grecque, pag. 102

[55] Cum vom demonstra la finalul lucrarii, in partea de concluzii…capitolul al IV-lea

[56] Ibidem, pag. 307

[57] T. Ryder, Koine Eirene, pag. 29

[58] H. van Wees, War and Violence in Ancient Greece, pag. 139

[59] Ibidem, 4.74.3.

[60] Ibidem, 4.31.3,8

[61] Putem presupune ca etimologia cuvantului s-a dezvoltat separat in aceste doua moduri, iar
spartanii, in cursul secolului al V-lea au folosit ambele sensuri.

[62] Proxenos-ul era fara indoiala seful partidei pro-ateniene. Cateva decrete din secolul al V-lea
atesta pedeapsa cu moartea pentru ucigasul vreunui proxenos apud R. Meiggs – A Note of
Athenian Imperialism, pag.9-12