Referat

DISCIPLINA: Fiziologia Plantelor

LECTOR: Profesor Alina Elena Marta

STUDENT ID
MOROZAN ANDREI TIBERIU
GROUP: 121B
YEAR: II

USAMV IASI
2020
 Organele si organitele fotosintezei
Acestea sunt cloroplastele care formeaza plastidiomul celular.
Numarul, rolul este diferit. La plantele inferioare (alge) exista numai un
cloroplast mare in toata celula, la plantele superioare cloroplastele sunt
mici, dar numeroase (20-60 cloroplaste intr-o celula) si au forma
discoidala.
Structura cloroplastelor este lamelara si a fost stabilita cu
microscopul electronic de S. Strugger si G. Palade, clorofila este
acumulata in grane. In cloroplastele din frunzele de porumb au fost
observate si lamele lipsite de pigmenti clorofilieni denumite lamele
intergranale. In granele cloroplastelor se produc toate reactiile
fotochimice din faza luminoasa a fotosintezei.
Lantul fitolic din molecula clorofilei, fiind hidrofob este asezat
perpendicular pe nucleii pirolici intr-un strat de substante lipidice.
Deci,cloroplastele au trei membrane: doua dintre ele nu contin clo-
rofila, nu sunt verzi si nu participa direct la fotosinteza. Membrana
externa a cloroplastului, ca si cea externa a mitocondriei este permeabila
pentru metaboliti cu molecula mica; contine pori din proteine care
formeaza niste canale foarte mari de apa. Membrana interna, din contra
este o bariera in permeabilitate a cloroplastului; ea contine permeaze
care regleaza miscarea metabolitilor din si spre exteriorul organitului.
Fotosinteza are loc in a treia membrana, a cloroplastului, care este de
fapt o grupare de membrane numite membranele tilacoidului. De multe
ori membranele tilacoidului formeaza vezicule mici sau sacuti,numite la
singular grane . Membranele tilavoidului contin un numar de proteine
integrate cu clorofila, pigment care atrage lumina si un grup prostetic
important legati de pigmenti.
Asezarea moleculelor de clorofila in membranele tilacoidului. Intre
moleculele de clorofila se afla molecule de pigmenti galbeni.
Prin analiza chimica a cloroplastelor frunzelor de spanac s-a
observat ca ele contin 55-57% apa si 30-45% substanta uscata, formata
la randul ei din 90% substanta organica si 10% substanta anorganica.
Fotosinteza este un proces utilizat de catre plante si alte
organisme prin care se converteste energia luminoasa în energie
chimica ce poate fi eliberata mai târziu pentru a alimenta activitatile
organismelor. Aceasta energie chimica este stocata în molecule
de carbohidrati, cum ar fi zaharurile, care sunt sintetizate din dioxid de
carbon si apa – de aici denumirea de fotosinteza,
din grecescul φῶς, phōs, "lumina", si σύνθεσις, synthesis, "a pune
împreuna". În majoritatea cazurilor, oxigenul este eliberat sub forma de
produs rezidual. Cele mai multe plante, alge, si cianobacterii realizeaza
fotosinteza si se numesc organisme fotoautotrofe. Fotosinteza,este
responsabila în mare masura pentru producerea si
mentinerea continutului de oxigen din atmosfera Pamântului, si
furnizeaza toti compusii organici si majoritatea energiei necesare
pentru viata de pe Pamânt.
Desi fotosinteza se realizeaza diferit de catre diferite specii,
procesul începe întotdeauna prin absorbirea energiei din lumina de catre
niste proteine numite centre de reactie care contin
pigmenti clorofilieni verzi. În plante, aceste proteine sunt tinute în
interiorul organitelor numite cloroplaste, ce sunt abundente în celulele
frunzelor, în timp ce în bacterii sunt încorporate în membrana
plasmatica. În aceste reactii dependente de lumina, o parte din energie
este folosita pentru a îndeparta electroni din substante corespunzatoare,
precum apa, producându-se oxigen sub forma de gaz. Hidrogenul
eliberat prin ruperea apei este utilizat în crearea a alti doi compusi ce
servesc la stocarea de scurta durata a energiei, transferul sau putând sa
realizeze alte reactii: acesti compusi sunt forma redusa a nicotinamid
adenin dinucleotid fosfatului (NADPH) si adenozintrifosfatul (ATP),
"moneda energetica" a celulelor.
În plante, alge si cianobacterii, stocarea pe termen lung a energiei sub
forma de zaharuri este rezultatul unei serii ulterioare de reactii
independente de lumina numita ciclul Calvin; unele bacterii folosesc
mecanisme diferite, cum ar fi ciclul Krebs inversat, pentru a atinge
acelasi scop. În ciclul Calvin, dioxidul de carbon atmosferic
este încorporat în compusi organici cu carbon deja existenti, cum ar
fi ribulozo-1,5-difosfatul (RuDP/RuBP).  Utilizând ATP-ul si NAPDH-
ul produse prin reactiile dependente de lumina, compusii rezultati sunt
apoi redusi si îndepartati pentru a forma alti carbohidrati,
precum glucoza.
Primele organisme fotosintetizatoare au evoluat probabil
timpuriu în istoria evolutionara a vietii si au folosit cel mai
probabil agenti reducatori precum hidrogenul sau acidul sulfhidric, în
loc de apa, drept sursa de electroni. Cianobacteriile au aparut mai
târziu; excesul de oxigen pe care l-au produs a contribuit în mod direct
la oxigenarea Pamântului, ceea ce a facut evolutia formelor de viata
complexe posibila. Astazi, energia medie capturata prin fotosinteza
global este de aproximativ 130 terawatt, ce reprezinta în jur de opt
ori consumul actual de energie de catre civilizatia umana. Organismele
fotosintetizatoare convertesc, de asemenea, în jur de 100-115 miliarde de
tone (91-104 petagrame) de carbon în biomasa pe an.

Roluri fiziologice al elementelor minerale

Desi actiunea fiecarui element din corpul plantei se manifesta

numai în interdependenta cu alte elemente, se poate arata ca rolul
fiziologic al diferitilor anioni si cationi este apreciat dupa participarea
lor în sistemele functionale din celula si dupa functiile specifice pe care
le exercita în doze normale, carenta sau în exces.
Elementele minerale grupate si rolul lor în categoria de plante
I. Rolul fiziologic al macroelementelor :
1. Azotul
2. Fosforul
3. Potasiul
4. Calciul
5. Sulful
6. Magneziul
7. Sodiul
8. Clorul
9. Siliciu
10. Fierul
11. Aluminiul
II. Rolul fiziologic al microelementelor :
1. Borul
2. Manganul
3. Cuprul
4. Zincul
5. Molibdenul
6. Cobaltul
7. Iodul

Nutritia minerala a plantelor este un proces fiziologic de

aprovizionare a plantelor cu substante nutritive. Acest proces are loc la
plantele talofite, prin toata suprafata talului, iar la plantele cormofite,
doar prin sistemul radicular si prin frunze. Substantele nutritive
absorbite din mediu pot fi anorganice (adica minerale) sau organice.
Plantele verzi absorb în mod predominant substantele minerale,
din care, prin asimilatie clorofiliana, sunt sintetizate substantele
organice. Lor li se alatura si bacteriile chemoautotrofe, lipsite de
pigmenti asimilatori, dar capabile sa sintetizeze substante organice din
cele anorganice.
Toate se numesc plante autotrofe.
Restul plantelor lipsite de pigmentii asimilatori sunt incapabile
sa sintetizeze substante organice din cele minerale, si de aceea, ele
utilizeaza substante organice existente în mediul lor de viata. Aceste
plante se numesc heterotrofe.
 Elementele chimice, din nutritia plantelor cu substante
anorganice sau cu substante organice, devin elemente de constitutie ale
unor substante care participa la structura protoplasmei si a peretilor
celulari.
De asemenea, aceste elemente intra si în structura chimica a
unor substante energetice, dintre care cele mai importante sunt hidratii
de carbon, grasimile si proteinele, care prin degradare aeroba sau
anaeroba, furnizeaza energia necesara proceselor vitale.
Proportia cantitativa a elementelor chimice din corpul plantelor
variaza, iar acestea sunt împartite conventional în macroelemente, a
caror cantitate variaza între 0,01 si 10% din substanta uscata,
microelemente, a caror cantitate variaza între 0,00001 si 0,001% din
substanta uscata si ultramicroelemente, a caror cantitate este mai mica
de 0,00001 din substanta uscata.
Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl si
Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al,
Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, si altele. Când în nutritia plantelor lipseste sau
este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice, însotite
de încetinirea sau oprirea cresterii radacinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a
fructelor.
I.            Rolul fiziologic al macroelementelor
Macroelementele acumulate în plante în doze mai mari, de
10 ²M, sunt absorbite de plante atât sub forma de anioni (N, P, S, Si,
CI), cât si de cationi (K, Ca, Na, Fe, Mg, Al).
Multe macroelemente sunt absolut necesare pentru cresterea
si dezvoltarea normala a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S si Mg.
La anumite grupe de plante se mai adauga si Na, Cl si Si.
Azotul este un element plastic. Este unul dintre elementele
fundamentale ale vietii plantelor. Necesarul de azot al diferitelor
specii de plante este variabil; astfel, sfecla pentru zahar, cartoful,
cânepa, varza, tomatele, cerealele necesita mari cantitati de azot.
Absorbtia azotului are loc în tot cursul perioadei de vegetatie, dar
fiecare specie cultivata are perioade critice specifice, cum ar fi la
cereale înfratitul si împaierea, la sfecla de zahar formarea aparatului
foliar, la pomi legarea florilor, etc.
El intra în structura moleculelor de nucleoproteine,
protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în
structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a
hormonilor vegetali, a pigmentilor fotosintetici (clorofile si ficobiline)
si a stearidelor vegetale.
Simptome de carenta si exces.La insuficienta de azot,
plantele ramân mici, firave, frunzele sunt de un verde-deschis, chiar
galbene, simptom ce apare mai întâi la frunzele batrâne.
Carenta azotului în nutritia plantelor duce la îngalbenirea
frunzelor la încetinrea sau oprirea cresterii acestora. La graminee
înfatisarea este slaba, paiul ramâne mic, spicul scurt, cu boabe sistave.
Sfecla pentru zahar si furajera, specii cu un consum mare de azot,
prezinta ca simptom, care se dispun vertical. La cartof, varza, tomate,
castravete, lipsa de azot frâneaza cresterea, reduce suprafata foliara,
blocheaza biosinteza clorofilei, culoarea plantelor devine verde-
deschis.
Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie, la
formarea abundenta a frunzelor si la marirea sensibilitatii la boli.
Azotul poate fi luat de plante din sol, din apa, din atmosfera si chiar
din corpul altor organisme.
Fosforul - În viata plantelor fosforul este un element deosebit
de important, cu functii specifice de a intra în compozitia structurilor
celulare si de transportator de energie.
Este absorbit din mediu sub forma de ioni PO 3- , ajunge în
celula fara a fi redus si intra în compozitia unor compusi organici de
mare însemnatate fiziologica. El participa la alcatuirea fosfoprotidelor
si fosfolipidelor din protoplasma si nucleu, fosfolipidelor din
graunciorii de amidon si aleurona, lecitinelor din citomembrane,
fitinei si a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP).
Fosforul intra în compozitia unor coenzime.
El îndeplineste rolul energetic central în reactiile de sinteza
si de oxidare biologica.
El participa în fotosinteza, glicoliza, ciclul Krebs(au loc trei
reactii de fosforilare, în care intermediarii doneaza fosfat de ADP),
sistemul Redox al lantilui respirator, etc. Fosforul favorizeaza de
nutritie, de crestere, de înflorire si fructificare, depunrea hidratilor de
carbon în fructe, sfecla de zahar, tuberculi. Micsoreaza consumul
specific de apa al plantelor.
Fosforul se acumuleaza în organele tinere si în seminte.
Simptome de carenta. În lipsa fosforului, plantele ramân
mici si frunzele se rasucesc, iar pe ele apar pete violet-roscate,
radacinile sunt lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-închis, pâna
la albastru-verde, luând de multe ori o culoare rosie sau
purpurie.Plantele ramân în continuare verzi, dar petitolii si zonele din
vecinatatea nervurilor se coloreaza în rosu, datorita formarilor
glucosizilor antocianici, prin blocarea glucidelor solubile.
La pomi, carenta de fosfor reduce cresterea mugurilor de rod,
iar fructele cad prematur. La mar, frunzele ramân mici, cu vârful
purpuriu.
Simptomele lipsei de fosfor sunt numeroase, datorita
multiplelor sale functiuni precum si starii fiziologice a plantelor. În
general, pe frunzele batrâne se constata efectul carentei.
Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul
plantei, participând în sinteza aminoacizilor si a proteinelor. El
actioneaza ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese
fiziologice. El regleaza absorbtia azotului de catre plante, prelucrând
nutritia amoniacala, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutritiei
nitrice, reducerea nitratilor. Absorbtia potasiului poate fi considerabil
împiedicata de prezenta ionilor Ca, Mg si Na, dupa cum si potasiul
poate stânjeni absorbtia acestora.
Potasiul stimuleaza functionarea unor enzeme care participa
în procesul de respiratie si în metabolismul hidratilor de carbon, în
metabolismul azotului si sinteza vitaminelor. El stimuleaza si sinteza
clorofilelor si intensitatea fotosintezei. Sporeste capacitatea plantelor
de a absorbi apa, si de a rezista la ger si seceta. El favorizeaza
intensificarea acumularii glucidelor în planta. Potasiul circula foarte
rapid în xilemul plantei sub forma de ioni. Se acumuleaza mai ales în
tesuturile tinere cu metabolism intens si crestere rapida, dintre care
vârfurile vegetative, cambiul si periciclul.
Simptome de carenta. Scharrer (1953) a aratat ca în lipsa
potasiului creste activitatea amilazei, zaharazei, glucosidazei,
galactosidazei, pectinazei si a proteazei, astfel ca în plante continutul
de glucide si de substante proteice este mai mic. Suplimentarea cu K+
duce la un continut mai mare în plante a substantelor din aceste grupe.
Lipsa potasiului produce o perturbare în metabolismul proteinelor,
acumulându-se în plante aminoacizi liberi si amide. Carenta de
potasiu determina o slaba cloroze si necroze.
Toamna, înainte de caderea frunzelor, potasiul migreaza din
ele în ramuri sau tulpina. Carenta potasiului în nutritia plantelor
diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o brunificare si
rasucire a frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea
fotosintezei, a protosintezei. Se diminueaza cantitatea amidonului si
proteinelor, se micsoreaza rezistenta la boli, iar la anumite specii pe
fata inferioara a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau
brune. Contrar lipsei de MG, cu ale caror simptome de carenta se
aseamana, necrozele apar la marginea limbului, care devin brune si se
rasucesc.
La vita de vie, Wilhem (1955) a observat ca intensitatea
lipsei de K poate determina simptome diferite; insuficienta mare duce
la caderea florilor, strugurii nu se mai formeaza, iar la o insuficienta
nu prea accentuata frunzele au o coloratie violeta-albastruie.
La tomate, la cel mai scazut nivel de potasiu, simptomele
sunt putin evidente pe frunze, dar fructele sunt puternic afectate, mai
ales în ceea ce priveste colorarea. Pe fructe apar zone de tesuturi care
ramîn verzi sau galbene, pete "de ceara", datorate unei incomplete
colorari. Prezenta spatiilor cu aer în interiorul fructelor ca si conturul
unghiular al fructului sunt indici ai lipsei de potasiu (W.Winsor,
1966).
Continutul de potasiu din frunzele plantelor cu carente este
de multe ori sub 10 mg/g substanta uscata, pe când în plantele bine
aprovizionate continutul este de 15-50 mg (Jacob, 1955).
Calciul Este absorbit si metabolizat de catre plante mai lent,
astfel ca, de multe ori, pot aparea carente în calciu chiar în conditiile
unei aprovizionari corespunzatoare în sol cu acest element. Este
absorbit de plante sub forma de cationi(Ca 2+ ). El este acumulat în
protoplasma, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol
important în desfasurarea mitozei cu implicatii în organizarea
cromozomilor. El intra în structura chimica a enzimelor lipaza,
esteraza, colinestraza.
Calciul îndeplineste rol activator al enzimelor
argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joaca un rol
important si în fixarea sarcinilor negative la suprafata protoplasmei.
 Împreuna cu potasiul, calciul participa la mentinerea
echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+,
Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+  , înlaturând actiunea lor vatamatoare, în caz de
exces. Calciul neutralizeaza acizii organici si stimuleaza formarea
perilor absorbanti pe radacina.
Continutul de calciu din plante este cuprins între 0,5 si 3%,
continutul de 0,5% fiind considerat nivel critic (Mengel, 1969). Cele
mai mari catitati de calciu sunt continute în tesuturile conducaroare
din petiol si tulpina.
La castravete, nivel optim de calciu este de 4,3 mg/g de
substanta uscata; în radacinile de morcov 7,8; în frunzede morcov 21;
la ceapa 17; salata 4,3; telina 9,2; frunze de tomate 7,0; frunze de
tutun 15,4; spanac 7,8; mazare 23,0 mg/g.
Calciul influenteaza favorabil cresterea radacinii, fiind
considerat de multi autori elementul cresterii radacinii (Burstrom si
Tullin, 1957; Karla, 1956; Bergmann, 1954). Calciul este un
stimulator al biosintezei mitocondriilor, regleaza elasticitatea peretilor
celulari si favorizeaza întinderea celulelor. Acest din urma rol se
manifesta pâna la concentratia 0,4 ppm. Burstrom (1957) este de
parere ca rolul calciului asupra întinderii celulelor se realizeaza printr-
o legatura chelat de Ca-auxina, care actioneaza în mecanismul
cresterii în suprafata a membranelor. De asemenea, stimuleaza
cresterea cambiului si diviziunea celulelor din meristemele aplicate
(Karla, 1956). Calciul favorizeaza oxidarea citocromului C redus,
precum si reducerea NAD.
Ca o concluzie la cele aratate mai sus, metalele grele precum
cuprul, nichelzl si zincul sunt toxice pentru majoritatea speciilor de
plante când se gasesc în mediu, în concentratii prea mari, chiar daca
unele metale grele sunt absolut necesare plantelor la concentratii reduse.
Unele arealuri, sunt în mod natural bogate în metale grele care rezultat a
unor procese geologice specifice.
Activitatile umane, în special mineritul, au dus la transformarea
unor terenuri altadata fertile în adevarate goluri vegetale datorita
concentratiilor foarte mari de metale grele. Asemenea arealuri sunt
ostile majoritatii speciilor de plante, iar semintele germinate acolo nu
ajung sa formeze plante adulte.
Oricum aceste terenuri nu sunt cu desavârsire lipsite de
vegetatie, ele prezentând populatii vegetale ce includ câteva zeci de
specii. Unele specii prezinta o variabilitate genetica suficient de mare
încât câteva genotipuri sa se adapteze pentru a supravietui în aceste
soluri cu exces de metale grele. Acesti indivizi vegetali cresc în general
mult mai putin comparativ cu potentialul lor, dar supravietuiesc.
S-a crezut, la început ca toleranta unor populatii la excesul de
metale grele, s-ar datora capacitatii acestora de a elimina ionii
respectivi. Din potriva, determinarile efectuate au evidentiat ca speciile
adaptate preiau din sol metalele grele si le acumuleaza în cantitati ce ar
determina moartea pentru majoritatea celorlalte specii, dispunând de
mecanisme fiziologice specifice de contracarare a efectului toxic al
metalelor grele, în special prin izolarea acestora în sucul vacuolar.