Galileo Galilei

Galileo Galilei A fost un fizician, matematician,

astronom și filosof italian care a jucat un rol
(n. la 15 februarie 1564 – d. la 8 ianuarie 1642)
important în Revoluția Științifică. Printre
realizările sale se numără îmbunătățirea
telescoapelor și observațiile astronomice
realizate astfel, precum și suportul pentru
copernicanism. Galileo a fost numit „părintele
astronomiei observaționale moderne”,
„părintele fizicii moderne”, „părintele științei”
și „părintele științei moderne”. Stephen
Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult
decât orice altă persoană, a fost responsabil
pentru nașterea științei moderne.”
Mișcarea obiectelor uniform
accelerate, predată în aproape toate cursurile
de fizică la nivel de liceu și început de
facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect
al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia
observațională includ confirmarea prin
telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumite
în cinstea sa lunile galileene), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința
aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.
Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare
majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică
cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public
heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filosofi și clerici, doi dintre
aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. Deși la acea vreme a fost
achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar
Scripturii” în februarie 1616,[10] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a
promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre
cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit
„vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Metode stintifice

Galileo a adus contribuții originale în știință printr-o combinație inovatoare de experimente

și matematică. La acea vreme, practica științifică se caracteriza mai ales prin studiile calitative de
genul celor ale lui William Gilbert, în domeniile magnetismului și electricității. Tatăl lui Galileo,
Vincenzo Galilei, muzician, făcuse experimente prin care a stabilit poate cea mai veche relație
neliniară cunoscută în fizică: pentru o coardă întinsă, înălțimea sunetului este proporțională cu
rădăcina pătrată a tensiunii. Aceste observații se încadrau în contextul tradiției pitagoreice a
muzicii, bine cunoscută de fabricanții de instrumente, și care includeau și faptul că împărțirea unei
coarde într-un număr întreg produce o scară armonică. Puțină matematică legase de multă vreme
muzica de fizică, iar tânărul Galileo a văzut cum observațiile tatălui său au dezvoltat această
tradiție.
Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il
Saggiatore, el scria „Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în limba
matematicii, iar personajele sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice; ... .” Analizele sale
matematice reprezintă o nouă dezvoltare a tradiției filosofilor scolastici târzii, pe care i-a învățat
Galileo când a studiat filosofia. Deși a încercat să rămână loial Bisericii Catolice, urmărirea
rezultatelor experimentale și a interpretării lor celei mai oneste, au dus la respingerea supunerii
oarbe față de autoritatea acesteia, atât religioasă cât și filosofică, în chestiuni științifice. Aceasta a
ajutat la separarea științei de filosofie și de religie, un progres semnificativ al gândirii umane.
După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-și schimbe opiniile în conformitate cu
observațiile. Filosoful modern Paul Feyerabend a observat și aspectele aparent incorecte ale
metodologiei lui Galileo, dar a concluzionat că metodele lui Galileo pot fi justificate retroactiv de
rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui Feyerabend, Împotriva Metodei (1975), a fost dedicată unei
analize a lui Galileo, folosind cercetările sale din astronomie ca studiu de caz pentru a susține teoria
anarhistă a lui Feyerabend privind metoda științifică. El a afirmat: „Aristotelienii ... cereau suport
empiric puternic, în timp ce galileenii se mulțumeau cu teorii ample, nesusținute și parțial
contrazise. Nu-i critic pentru aceasta; dimpotrivă, sunt de acord cu vorba lui Niels Bohr, «nu este
suficient de nebunească».” Pentru a-și derula experimentele, Galileo a trebuit să stabilească
standarde de lungime și timp, astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare
diferite să poată fi comparate reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma
legi matematice folosind gândirea inductivă.
Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relația dintre matematică,
fizica teoretică și fizica experimentală. El a înțeles parabola, atât în termeni de secțiune conică, cât
și în termeni de ordonată (y) ce variază cu pătratul abscisei (x). Galilei a afirmat și că parabola este
traiectoria teoretică ideală a unui proiectil uniform accelerat în absența frecării și a altor perturbații.
A acceptat că există limitări ale valorii de adevăr a acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui
proiectil cu o dimensiune comparabilă cu a Pământului nu poate fi o parabolă, dar a continuat să
susțină că, pentru distanțe până la raza de acțiune a tunurilor din ziua aceea, deviația traiectoriei
unui proiectil de la o parabolă este doar una foarte mică. În al treilea rând, a recunoscut că datele
sale experimentale nu vor fi în acord cu nicio formă matematică sau teoretică din cauza impreciziei
măsurării, imposibilității eliminării frecării și a altor factori.
Conform lui Stephen Hawking, Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea
pentru nașterea științei moderne, iar Albert Einstein l-a intitulat „părintele științei moderne.

Astronomie

Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans
Lippershey în Olanda în 1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu mărirea de
3x. Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de până la 30x. Cu acest dispozitiv îmbunătățit, el a
putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se numește astăzi telescop terestru, sau lunetă.
El l-a folosit și pentru a observa cerul; o vreme, el a fost unul dintre cei care puteau construi
telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La 25 august 1609, el a prezentat primul
telescop în fața dogilor venețieni. Telescoapele sale au fost o afacere profitabilă. Le putea vinde
negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și ca marfă comercială. Și-a publicat primele
observații astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat intitulat Sidereus
Nuncius (Mesager înstelat).
 La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca
„trei stele fixe, totalmente invizible prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie
dreaptă cu acesta. Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu
Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10
ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea
se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui
Jupiter: El descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui Jupiter: Io, Europa și
Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13 ianuarie. Galileo a denumit cei patru
sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea viitorului său patron, Cosimo II de' Medici, Mare
Duce al Toscanei, și în cinstea celor trei frați ai săi. Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele
în sateliții galileeni în cinstea lui Galileo.
O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei aristoteliene,
conform căruia toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului, [37] și numeroși astronomi și
filosofi au refuzat inițial să creadă că Galileo ar fi descoperit așa ceva. Observațiile sale au fost
confirmate de observatorul lui Christopher Clavius și a fost primit ca un erou la sosirea la Roma în
1611.
Galileo a continuat să observe sateliții de-a lungul următoarelor optsprezece luni, și, până la
jumătatea lui 1611, el a obținut niște estimări remarcabil de exacte pentru perioadele acestora—
reușită pe care Kepler o credea imposibilă.
După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă de faze
similare cu cele ale Lunii. Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat de Nicolaus
Copernicus a prezis că toate fazele aveau sunt vizibile deoarece orbita lui Venus în jurul Soarelui i-
ar aduce emisfera luminată cu fața spre Pământ când este de partea cealaltă a Soarelui și cu fața în
direcția opusă Pământului atunci când este de aceeași parte a Soarelui cu Pământul. Pe de altă parte,
în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu se putea ca orbita vreunei planete să intersecteze învelișul
sferic pe care se află Soarele. Prin tradiție, orbita lui Venus a fost pusă în întregime de partea
apropiată de Pământ a Soarelui, unde ar putea să prezinte doar o jumătate din faze. Se putea pune și
în întregime dincolo de Soare, unde ar fi putut prezenta doar cealaltă jumătate din faze. Deci, după
observarea de către Galileo a tuturor fazelor lui Venus, acest model ptolemaic a devenit neviabil.
Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, ca rezultat al acestei descoperiri, majoritatea astronomilor
au trecut la una dintre diferitele modele planetare geo-heliocentrice, cum ar fi cel tychonic, cel
capellan și cel capellan extins, fiecare fie cu, fie fără un Pământ în mișcare de rotație zilnică. Toate
acestea aveau virtutea de a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în întregime la
predicțiile heliocentrismului privind paralaxa stelară.

Fazele lui Venus, observate de Galileo în 1610

Galileo a observat și planeta Saturn și a confundat inițial inelele acesteia cu planete, crezând
că este un sistem cu trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui Saturn erau orientate
direct spre Pământ, făcându-l să creadă că două dintre corpuri dispăruseră. Inelele au reapărut când
a observat planeta în 1616, derutându-l și mai mult.
 Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deși și Kepler
observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a reinterpretat și o
observare a unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese (imposibil) atribuită și ea
unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește
neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice
confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, în Astronomia Nova, că Soarele se rotește,
predicție ce a fost prima idee novatoare a fizicii de după ideea sferei cerești. Și variațiile anuale din
mișcarea petelor solare, descoperite de Francesco Sizzi și alții în 1612–1613, au oferit un puternic
argument atât împotriva sistemului ptolemeic cât și a celui geoheliocentric al lui Tycho Brahe.
Variația sezonieră contrazicea toate modelele planetare negeorotaționale geostatice cum ar fi cel
ptolemeic geocentric pur și cel tychonic geoheliocentric prin aceea că Soarele orbitează zilnic
Pământul, și deci variația trebuia să se producă zilnic, ori aceasta nu se întâmpla. Aceasta era însă
explicabilă de toate sistemele georotaționale cum ar fi sistemul semi-Tychonic geo-heliocentric al
lui Longomontanus, modelele geo-heliocentrice capellan și capellan extins cu un Pământ în rotație
zilnică, și modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii petelor solare și a
interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată și acerbă cu iezuitul Christoph
Scheiner; de fapt, nu prea încape îndoială că ambii au fost depășiți la acest capitol de David
Fabricius și de fiul său Johannes, căutând confirmarea predicției lui Kepler privind rotația Soarelui.
Scheiner a adoptat rapid propunerea din 1615 a lui Kepler privind designul telescopului modern,
care dădea mărire mai mare cu costul inversării imaginii; Galileo se pare că nu a trecut la designul
lui Kepler.
În ceea ce privește Luna, Galileo este cel care a descoperit librația (în 1637), cu cele trei
forme ale sale: longitudinală, latitudinală și diurnă. De asemenea, a fost primul care a vorbit despre
munții lunari și despre craterele de pe Lună, a căror existență a dedus-o din luminile și umbrele de
pe suprafața satelitului terestru. El a estimat și înălțimea munților din acele observații, ceea ce l-a
condus la concluzia că Luna „nu este netedă, ca și suprafața Pământului însuși," în loc să fie o sferă
perfectă, așa cum susținea Aristotel.
Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasă, și a găsit că este o
multitudine de stele strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele par a fi niște nori.
El a localizat multe alte stele prea îndepărtate pentru a fi vizibile cu ochiul liber. Galileo a observat
în 1612 și planeta Neptun, dar nu a realizat că este o planetă și nu i-a dat multă atenție. Ea apare în
caietele sale ca una dintre multe alte stele îndepărtate și slabe. El a observat steaua dublă Mizar din
Ursa Mare în 1617. În Mesagerul înstelat Galileo a relatat că stelele par a fi simple flăcări
luminoase, nemodificate în aparența lor de telescop, punându-le în contrast cu planetele pe care
telescopul le arăta ca fiind niște discuri. În scrierile ulterioare, însă, el a descris stelele ca fiind și ele
discuri, a căror dimensiune a măsurat-o. Conform lui Galileo, diametrele discurilor stelare măsurau
de regulă o zecime din diametrul discului lui Jupiter (a cinci suta parte din diametrul Soarelui), deși
unele erau oarecum mai mari, iar altele mult mai mici. Galileo a spus că stelele sunt și ele niște sori
și că nu sunt aranjate într-un înveliș sferic în jurul sistemului solar, ci la diverse distanțe față de
Pământ. Stelele mai strălucitoare erau sori mai apropiați, iar cele mai slabe erau mai îndepărtate. Pe
baza acestei idei și pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile stelare, a calculat că stelele
se află la distanțe de la câteva sute de distanțe solare pentru cele mai strălucitoare până la peste
două mii de distanțe solare pentru stelele greu vizible cu ochiul liber, cele vizibile doar cu
telescopul fiind și mai departe. Aceste distanțe, deși prea mici după standardele moderne, erau mult
mai mari decât distanțele planetare, iar el a folosit aceste calcule pentru a contrazice argumentele
anticopernicane că stelele îndepărtate sunt o absurditate.
 Fizica

Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor,

împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost
precursoarele mecanicii clasice dezoltată de Sir Isaac Newton.
O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul la
bile din același material, dar de mase diferite din Turnul Înclinat de la Pisa pentru a demonstra că
durata căderii este independentă de masa acestora. Aceasta contrazicea învățăturile lui Aristotel: că
obiectele mai grele cad mai repede decât cele ușoare, direct proporțional cu greutatea lor. Deși
această poveste a circulat mult pe cale orală, Galileo însuși nu a înregistrat un astfel de experiment,
iar istoricii acceptă în general că era doar un experiment imaginar care de fapt nu a avut loc.
În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui Galileo,
susținea că toate greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită. Aceasta fusese propusă
întâi de Lucretius[87] și Simon Stevin. Salviati susținea și că se poate demonstra experimental prin
comparația mișcării pendulelor în aer cu greutăți de plumb și plută de greutate diferită dar altfel
similare.
Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât rezistența
mediului prin care cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale prin vid. El a și
calculat legea cinematică corectă pentru distanța parcursă în timpul unei accelerări uniforme
începând din repaus—și anume, că este proporțională cu pătratul duratei de timp ( d ∝ t 2 ). În
niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau întru totul originale. Legea pătratului timpului pentru
variațiile uniform accelerate erau cunoscute deja lui Nicole Oresme în secolul al XIV-lea, și lui
Domingo de Soto, în al XVI-lea, a sugerat că corpurile care cad printr-un mediu omogen vor fi
uniform accelerate. Galileo a exprimat legea pătratului timpului folosind construcții geometrice și
cuvinte cu sens matematic exact, conform standardelor vremii sale. (A rămas în sarcina altora să
reexprime legea în termeni algebrici). El a concluzionat și că obiectele își păstrează viteza dacă nu
acționează nicio forță—adesea frecarea—asupra lor, contrazicând ipoteza aristoteliană general
acceptată că obiectsle încetinesc pe cale „naturală” și se opresc dacă nu acționează nicio forță
asupra lor (idei filosofice legate de inerție fuseseră propuse și de Ibn al-Haytham cu câteva secole în
urmă, ca și de Jean Buridan, și, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse o asemenea
propunere cu mai multe secole înaintea celorlalți, dar aceasta a fost prima oară când a fost
exprimată matematic, verificată experimental și introdusă ideea de forță de frecare, o descoperire-
cheie pentru validarea inerției). Principiul de Inerție al lui Galileo spunea: „Un corp care se mișcă
pe o suprafață netedă va continua în aceeași direcție cu viteză constantă dacă nu este perturbat.”
Acest principiu a fost incorporat în legile lui Newton (prima lege).
Galileo a susținut (incorect) și că mișcările unui pendul au întotdeauna aceeași durată,
independent de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că el a ajuns la
aceasta concluzie privind mișcările candelabrului de bronz din catedrala din Pisa, folosind pulsul
său pentru a o cronometra. Totuși, se pare că nu a făcut niciun experiment deoarece aceasta este
adevărată doar pentru pendulări infinitezimale, așa cum a descoperit Christian Huygens. Fiul lui
Galileo, Vincenzo, a schițat un ceas bazat pe teoriile tatălui său în 1642. Ceasul nu a fost cibstruit
și, din cazua pendulărilor mari cerute de construcția sa, n-ar fi fost un ceas bun.
În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei luminii aranjând ca
doi observatori, fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească unul pe celălalt de la o anumită
distanță. Primul observator deschide obloanele felinarului său și al doilea, la vederea luminii,
deschide imediat obloanele felinarului său. Timpul dintre deschiderea obloanelor primului felinar și
observarea luminii celui de-al doilea indică timpul parcurs de lumină dus-întors între cei doi
observatori. Galileo a arătat că atunci când a încercat aceasta pe distanțe mai mici de o milă, nu a
reușit să determine dacă lumina apare instantaneu.[93] Între moartea lui Galileo și anul 1667,
membrii Accademia del Cimento din Florența au repetat experimentul pe o distanță de aproximativ
o milă și au obținut un rezultat la fel de neconcludent.
Galileo este și unul dintre primii care au înțeles noțiunea de frecvență a sunetului. Zgâriind o
daltă cu diverse viteze, el a făcut legătura între înălțimea sunetului produs și distanța între șanțurile
de pe daltă, măsură a lungimii de undă și deci a frecvenței.
În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce și-a propus să explice mareele, pe
baza mișcării Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un argument puternic
pentru realitatea mișcării Pământului. De fapt, titlul original al cărții o descria ca un dialog despre
maree; referirile la maree au fost eliminate prin ordinul Inchiziției. Teoria sa a dat primele
informații despre importanța formei fundului oceanic pentru dimensiunea și temporizarea mareelor;
el a observat corect, de exemplu, mareele neglijabile din mijlocul coastei Mării Adriatice prin
comparație cu cele de la capete. Ca explicație privind cauza mareelor, însă, teoria sa era departe de
realitate. Kepler și alții au asociat în mod corect Luna cu o influență asupra mareelor, pe baza
datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor a fost disponibilă, însă, doar după Newton.
Galileo a avansat principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în
orice sistem în mișcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcția sa. Deci, nu există
mișcare absolută și nici repaus absolut. Acest principiu a furnizat contextul de bază al legilor
mișcării ale lui Newton și joacă un rol central în teoria relativității restrânse a lui Einstein