Inflamația și mecanismele implicate în producerea

inflamației

Inflamația (din latină inflammatio, „a lua foc”) este un răspuns biologic complex la
factori nocivi, cum ar fi microorganisme patogene, factori iritanți, celule bolnave.
Inflamația este un mecanism prin care organismul luptă împotriva factorilor cauzatori
ai bolii, inițiind totodată procesul de vindecare. O cauză frecventă a inflamației este
infecția. Răspunsul inflamator a fost descris pentru prima dată de către Paracelsus și
cuprinde: tumefiere (tumefacție, lat. tumor), febră (lat. calor), modificare de culoare
(lat. rubor), durere (lat. dolor), afectare funcțională a țesutului respectiv (lat. functio
laesa). În condiții normale răspunsul inflamator este bine controlat de către
organism, însă un răspuns inflamator exagerat poate fi în sine o cauză de boală.
Exemple clasice în acest sens sunt ateroscleroza și artrita reumatoidă.
Etiologie:
a. Factori nespecifici:
 fizici (radiatii ionizante, temperaturi extreme, energia electrica,
 mecanici (incizii, traumatisme)
 chimici (substanĠe caustice, cristale endogene)
 biologici (microorganisme patogene: bacterii, virusuri, paraziti)
b. Factori specifici (imunologici):
Ÿ reactiile de hipersensibilitate (HS), induc reactia inflamatorie prin:
 degranulare mastocitara (HS de tip I)
 activarea complementului (HS de tip II si III)
 eliberarea de limfokine de catre L.T. activate (HS de tip IV)
Ÿ bolile autoimune
Neutrofilele sunt celulele predominante în procesul inflamator acut. Ajunse la locul
inflamaţiei, neutrofilele scot la iveală un adevărat arsenal de luptă – granulele
intracelulare. Aceste granule conţin diferite tipuri de enzime (mieloperoxidaze,
hidrolaze, preoteaze) ce au un singur scop: distrugerea bacteriilor. În cele mai multe
cazuri, neutrofilele sunt primele celule ce ajung în focarul inflamator şi cum de cele
mai multe ori numărul bacteriilor este mai mare, acestea vor elibera substanţe
chemotactice ce vor atrage şi alte „celule de luptă” în focarul inflamator.
Macrofagele sunt distribuite în tot organismul, dar în funcţie de ţesutul unde le găsim
sunt denumite diferit. Funcţiile macrofagului sunt diverse: fagocitează bacterii, ţesut
necrozat sau resturi celulare, participă la procesele imune împreună cu limfocitul de
tip T, eliberează substanţe ce intervin în procesul inflamaţiei – factor de necroză
tumoral (TNF), interleukine, interferon (interferonul intervine în apărarea antivirală).
Prin ingestia resturilor celulare, macrofagul are un rol important şi în procesul de
vindecare şi regenerare
În încercarea de a opri acţiunea agentului agresor, organismul se foloseşte şi de alte
celule: bazofilele, ce conţin granule cu histamină şi heparină, eozinofilele, cu rol
predominant în reacţii alergice şi parazitare, mastocite, cu granule ce conţin
histamină.
Un alt tip de celule prezente în focarul inflamator sunt limfocitele. Acestea se împart
în două clase majore – de tip B şi de tip T. Mai există şi o a treia clasă – limfocite NK
(natural killer). Limfocitele de tip T reprezintă 70% din totalul limfocitelor din sângele
periferic şi se împart în mai multe tipuri. Rolul lor este de a produce limfokine
(substanţe chemotactice) şi de a distruge celule ţintă; modul prin care reuşeşte să le
distrugă este foarte interesant şi complex: limfocitul realizează un canal în interiorul
bacteriei, prin peretele acesteia, ulterior introduce o serie de substanţe ce vor ucide
bacteria; drept răspuns, unele bacterii au peretele foarte gros sau dezvoltă o
prelungire falsă, un fel de momeală pentru limfocit.
Histamina şi serotonina ce produc modificări în diametrul vasului de sânge
(vasodilataţie, permeabilitate vasculară).
Prostaglandinele intervin în formarea edemului, producerea senzaţiei de durere sau
producerea febrei.
Leucotrienele sunt compuşi derivaţi din acidul arahidonic (la fel şi prostaglandinele),
ce intervin în chemotaxie sau produc modificări vasculare.
.