HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

23 octombrie 2014(*)
„Trimitere preliminară – Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale – Articolul 4 alineatele (1), (2), (4) și (5) – Legea aplicabilă în absența alegerii
părților – Contract de comision de transport – Contract de transport de mărfuri”
În cauza C-305/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul Primului protocol din 19
decembrie 1988 privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene a
Convenției privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale de Cour de cassation (Franța),
prin decizia din 22 mai 2013, primită de Curte la 4 iunie 2013, în procedura

Haeger & Schmidt GmbH

împotriva
Mutuelles du Mans assurances IARD (MMA IARD),
Jacques Lorio,
Dominique Miquel, în calitate de lichidator al Safram intercontinental SARL,
Ace Insurance SA NV,
Va Tech JST SA,
Axa Corporate Solutions SA,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnul A. Ó Caoimh, doamna C.
Toader (raportor), domnii E. Jarašiūnas și C. G. Fernlund, judecători,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
–        pentru Haeger & Schmidt GmbH, de D. Le Prado, avocat;
–        pentru guvernul francez, de J.-S. Pilczer și de D. Colas, în calitate de agenți;
–        pentru guvernul elen, de F. Dedousi, în calitate de agent;
–        pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, în calitate de agent,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului
general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatele (1), (2), (4)
și (5) din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare
la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1980, L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3) (denumită în continuare
„Convenția de la Roma”).
2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Haeger & Schmidt GmbH
(denumită în continuare „Haeger & Schmidt”), societate de drept german, pe de o parte, și
Mutuelles du Mans assurances IARD (MMA IARD), domnul Lorio, domnul Miquel, în calitatea
sa de lichidator al Safram intercontinental SARL (denumită în continuare „Safram”), societate
de drept francez, Ace Insurance SA NV, Axa Corporate Solutions SA, precum și Va Tech JST SA
(denumită în continuare „Va Tech”), pe de altă parte, cu privire la repararea prejudiciului
suferit de aceasta din urmă cu ocazia transportului unui transformator pe care ea îl
achiziționase în vederea nevoilor activității sale.
 Cadrul juridic
  Convenția de la Roma
3        Articolul 4 din Convenția de la Roma, intitulat „Legea aplicabilă în absența alegerii”,
prevede:
„(1)      În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu
articolul 3, contractul este supus legii țării cu care acesta prezintă cele mai strânse legături.
Cu toate acestea, dacă o parte a contractului poate fi separată de restul contractului și
prezintă o legătură mai strânsă cu o altă țară, legea acestei alte țări se va putea aplica, prin
excepție, acestei părți din contract.
(2)      Sub rezerva dispozițiilor alineatului (5), contractul este prezumat a avea legături mai
strânse cu țara în care partea care trebuie să execute prestația caracteristică acelui contract
își are reședința obișnuită sau, în cazul unei societăți sau al unei alte persoane juridice,
înregistrate sau nu, sediul central. Cu toate acestea, dacă contractul este încheiat în
exercitarea activității profesionale a acestei părți, țara în cauză este aceea în care este situat
sediul său principal sau țara în care este situat locul de desfășurare a activității la care
trebuie executată prestația, în cazul în care, în conformitate cu contractul, prestația trebuie
executată printr-un alt loc de desfășurare a activității decât sediul principal.
[…]
(4)      Contractul de transport de mărfuri nu face obiectul prezumției de la alineatul  (2). În
cazul unui astfel de contract, dacă țara în care transportatorul își are sediul principal în
momentul încheierii contractului este aceeași cu cea unde este situat locul de încărcare sau
de descărcare sau sediul principal al expeditorului, contractul este prezumat ca având
legăturile cele mai strânse cu țara respectivă. La aplicarea prezentului alineat, contractele
pentru curse charter pentru o singură călătorie sau alte contracte sunt considerate contracte
de transport de mărfuri dacă au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri.
(5)      Alineatul (2) nu se aplică dacă prestația caracteristică nu poate fi determinată, iar
prezumțiile de la alineatele (2), (3) și (4) sunt înlăturate dacă din ansamblul circumstanțelor
cauzei reiese că acel contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară.”
  Regulamentul (CE) nr.  593/2008
4        Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie
2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6) a înlocuit
Convenția de la Roma. Conform articolului 28 din regulamentul menționat, acesta se aplică
contractelor încheiate după 17 decembrie 2009.
5        Considerentul (20) al regulamentului respectiv are următorul cuprins:
„În cazul în care un contract are în mod evident o legătură mai strânsă cu o altă țară decât
cea menționată la articolul 4 alineatul (1) sau (2), se aplică o clauză derogatorie care ar
trebui să prevadă aplicarea legii țării cu care are o legătură mai strânsă. Pentru a determina
această lege, ar trebui să se țină cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este
strâns legat de un alt contract sau de alte contracte.”
6        Potrivit considerentului (22) al aceluiași regulament:
„În ceea ce privește interpretarea contractelor de transport de mărfuri, nu se are în vedere
efectuarea niciunei modificări de substanță în ceea ce privește articolul 4 alineatul (4) a treia
teză din Convenția de la Roma. În consecință, contractele de navlosire pentru o singură
călătorie și alte contracte care au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri ar
trebui considerate contracte de transport de mărfuri. […]”
7        Articolul 5 din Regulamentul nr. 593/2008, intitulat „Contractele de transport”,
prevede:
„(1)      În măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu a fost
aleasă de părți în conformitate cu articolul 3, legea aplicabilă este legea țării în care își are
reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau
reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. În cazul în
care aceste cerințe nu sunt întrunite, se aplică legea țării în care este situat locul de livrare
convenit de către părți.
[…]
(3)      În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fără echivoc din
ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai
strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau (2), se aplică legea din acea
altă țară.”
 Litigiul principal și întrebările preliminare
8        Potrivit unui contract încheiat la 24 decembrie 2002, Va Tech, o societate de drept
francez cu sediul în Lyon (Franța), a încredințat societății Safram, cu sediul în Dechy (Franța),
sarcina de a organiza, în calitate de comisionar principal de transport, deplasarea din portul
Antwerpen (Belgia) către Lyon a unui transformator provenit din Statele Unite.
9        Safram, acționând în nume propriu, dar pe seama Va Tech, a încheiat cu Haeger &
Schmidt, cu sediul în Duisburg (Germania), un al doilea contract de comision având ca obiect
executarea transportului acestui transformator pe căile navigabile interioare. Haeger &
Schmidt l-a ales în acest scop pe domnul Lorio, un transportator stabilit în Douai (Franța),
proprietarul penișei El- Diablo, înmatriculată în Belgia.
10      În timpul încărcării sale în Antwerpen la 23 ianuarie 2003, transformatorul a alunecat
în cală, provocând răsturnarea respectivei penișe, care s-a scufundat cu încărcătura.
11      Va Tech a solicitat la tribunal de commerce de Douai (Tribunalul comercial Douai)
repararea prejudiciului său de către societățile Safram și Haeger & Schmidt. Aceasta din
urmă l-a chemat în garanție pe domnul Lorio, în calitate de transportator, și pe asigurătorul
acestuia, Mutuelles du Mans assurances IARD (MMA IARD), cu sediul social în Franța.
12      Tribunal de commerce de Douai a admis prin hotărârea din 23 iunie 2010 cererea de
daune interese cu care a fost sesizat. Această instanță a statuat astfel că legea franceză este
singura aplicabilă contractelor în cauză și a declarat societățile Safram și Haeger & Schmidt,
în calitate de comisionari de transport, răspunzătoare pentru prejudiciul survenit la 23
ianuarie 2003.
13      Haeger & Schmidt a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
14      Prin hotărârea din 2 octombrie 2011, cour d’appel de Douai (Curtea de Apel Douai) a
confirmat hotărârea menționată și a obligat Haeger & Schmidt la plata către societățile Axa
Corporate Solutions SA și Ace Insurance SA NV, asigurători subrogați în drepturile Va Tech, a
sumei de 285 659,64 euro plus dobânzi legale, cu titlu de daune interese. Aceeași creanță a
fost admisă în pasivul societății Safram, care, între timp, intrase în lichidare judiciară. În
această privință, instanța menționată a reținut că legea franceză era aplicabilă raporturilor
contractuale dintre diversele societăți în cauză și a considerat astfel, în ceea ce privește
Safram și Haeger & Schmidt, că dreptul german nu avea vocația de a se aplica unui contract
de transport de mărfuri, în sensul articolului 4 alineatul (4) din Convenția de la Roma,
încheiat de o societate franceză cu sediul social în Franța pe seama unei alte societăți
franceze, atunci când punctul de descărcare este situat tot în Franța.
15      Haeger & Schmidt a formulat recurs la Cour de cassation (Curtea de Casație) invocând
un motiv unic, întemeiat pe incorecta stabilire a legii aplicabile litigiului. În această privință,
recurenta a arătat că a furnizat prestația caracteristică contractului de comision de transport
încheiat între cele două părți și că are sediul în Germania. Prin urmare, în opinia sa, cour
d’appel de Douai nu putea aplica legea franceză, în temeiul articolului 4 alineatul (5) din
Convenția de la Roma, decât după ce a comparat legăturile existente între contract și, pe de
o parte, Republica Federală Germania, al cărei drept pare a fi aplicabil potrivit prezumției
generale de competență prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din această convenție, și, pe de
altă parte, Republica Franceză, pentru a stabili, în funcție de ansamblul circumstanțelor
litigiului cu care era sesizată această instanță, țara cu care contractul prezintă cele mai
strânse legături în sensul articolului 4 alineatul (5) din convenția menționată.
16      În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să
adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1)      Contractul de comision de transport, prin care un comitent încredințează unui
comisionar, care acționează în nume propriu și pe răspunderea sa, organizarea unui
transport de mărfuri care va fi executat de un transportator sau de transportatori pe seama
comitentului, poate avea, și în ce condiții, ca obiect principal efectuarea unui transport de
mărfuri în sensul articolului 4 [alineatul] (4) ultima teză din [Convenția de la Roma]?
2)      În cazul în care contractul de comision de transport poate fi considerat un contract de
transport de mărfuri în sensul articolului 4 [alineatul] (4) [din convenția menționată], dar
prezumția specială de determinare a legii prevăzute de acest text nu se poate aplica, nefiind
întrunite simultan condițiile impuse, textul primei sale teze, potrivit căreia contractul de
transport de mărfuri nu face obiectul prezumției generale de la [alineatul] (2), trebuie
interpretat în sensul că instanța este astfel invitată să identifice legea aplicabilă nu în temeiul
acestei prezumții, înlăturată în mod definitiv, ci în temeiul principiului general de
determinare prevăzut la articolul 4 [alineatul] (1), cu alte cuvinte, prin identificarea țării cu
care contractul prezintă cele mai strânse legături, fără a se acorda o atenție deosebită țării în
care se află sediul părții care execută prestația caracteristică a contractului?
3)      Presupunând că contractul de comision de transport face obiectul prezumției generale
de la articolul 4 alineatul (2), în ipoteza în care clientul inițial ar fi contractat cu un prim
comisionar, care ar fi fost ulterior înlocuit de un al doilea comisionar, se poate admite să se
determine legea aplicabilă în cadrul raporturilor contractuale dintre client și acest al doilea
comisionar în funcție de țara în care se află sediul primului comisionar, legea țării astfel
desemnate fiind considerată aplicabilă în mod global întregii operațiuni de comision de
transport?”
 Cu privire la întrebările preliminare
  Cu privire la prima întrebare
17      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă articolul 4 alineatul (4) ultima teză din Convenția de la Roma trebuie
interpretat în sensul că se aplică unui contract de comision de transport și, dacă aceasta este
situația, care sunt condițiile care permit ca un contract de comision de transport să fie
considerat contract de transport de mărfuri.
18      Cu titlu introductiv, trebuie amintit, de la bun început, că articolul 4 din convenția
menționată prevede criteriile de legătură în temeiul cărora instanța trebuie să determine
legea aplicabilă oricărei categorii de contract în absența alegerii părților (a se vedea
Hotărârea ICF, C-133/08, EU:C:2009:617, punctul 25).
19      Acest articol 4 se întemeiază pe principiul general, consacrat la alineatul (1) al acestui
articol, potrivit căruia, pentru a stabili legătura unui contract cu un sistem de drept național,
trebuie să se determine țara cu care acest contract prezintă „cele mai strânse legături” (a se
vedea Hotărârea ICF, EU:C:2009:617, punctul 26).
20      Cu toate acestea, aplicarea acestui principiu general este atenuată prin prezumțiile
prevăzute la articolul 4 alineatele (2)-(4) din Convenția de la Roma.
21      În special, articolul 4 alineatul (2) enunță o prezumție cu caracter general care constă
în a reține drept criteriu de legătură locul de reședință al părții contractante care execută
prestația caracteristică.
22      În primele sale două teze, articolul 4 alineatul (4) din Convenția de la Roma reflectă
specificitatea contractului de transport de mărfuri, care, cel puțin într-un context
transfrontalier, permite cu dificultate să se stabilească o legătură cu țara de reședință a
părții contractante care execută prestația caracteristică, întrucât, obiectul principal al unui
astfel de contract fiind deplasarea mărfii, locul în care are reședința obișnuită
transportatorul nu are o legătură obiectivă cu respectivul contract. Astfel, în a doua teză a
acestui alineat (4) sunt prevăzute în mod exhaustiv criterii de legătură specifice privind legea
aplicabilă în materia contractelor de transport.
23      Alineatul (5) al aceluiași articol 4 cuprinde o clauză derogatorie care permite
înlăturarea prezumțiilor menționate atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei reiese
că acel contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară (a se vedea în acest sens
Hotărârea ICF, EU:C:2009:617, punctul 27).
24      Pe baza acestor considerații și pentru a răspunde la prima întrebare adresată de
instanța de trimitere, trebuie să se examineze a treia teză a articolului 4 alineatul (4) din
Convenția de la Roma, care prevede că „contractele pentru curse charter pentru o singură
călătorie sau alte contracte sunt considerate contracte de transport de mărfuri dacă au ca
obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri”.
25      În ceea ce privește expresia „considerate contracte de transport de mărfuri”, precum
și condițiile în care un alt contract poate fi considerat contract de transport, trebuie amintit
că sunt necesare criterii uniforme și autonome pentru a asigura deplina eficacitate a
convenției din perspectiva obiectivelor pe care le urmărește (a se vedea prin analogie
Hotărârea Koelzsch, C-29/10, EU:C:2011:151, punctul 32 și jurisprudența citată).
26      Trebuie amintit de asemenea că, la punctele 32-34 din Hotărârea ICF (EU:C:2009:617),
Curtea a interpretat deja această ultimă teză a respectivului articol 4 alineatul (4) în sensul
că permite ca și alte contracte să fie asimilate contractelor de transport, una dintre
finalitățile dispoziției menționate fiind de a extinde aplicarea celei de a doua teze a acestui
alineat (4) la contracte care, chiar dacă sunt calificate în dreptul național drept contracte
pentru curse charter, au ca obiect principal transportul de mărfuri. Pentru a stabili acest
obiect, este necesar să se ia în considerare scopul raportului contractual și, în consecință,
ansamblul obligațiilor părții care execută prestația caracteristică.
27      Acest lucru este valabil și pentru contractul de comision de transport care este un
contract distinct, prestația sa caracteristică constând în organizarea transportului mărfii.
Întrucât nu are ca obiect principal deplasarea mărfii, contractul de comision de transport nu
poate fi considerat un contract de transport.
28      Cu toate acestea, ținând seama de finalitatea raportului contractual, de prestația reală
executată și de ansamblul obligațiilor părții care trebuie să execute prestația caracteristică,
iar nu de calificarea dată contractului de către părți, este posibil ca un contract de comision
de transport să aibă caracterul specific unui contract de transport astfel cum acesta este
menționat la punctul 22 din această hotărâre, dacă are în principal ca obiect realizarea
deplasării, ca atare, a mărfii.
29      În cauza principală, reiese din cererea de decizie preliminară că primele două contracte
încheiate, pe de o parte, între Va Tech și Safram și, pe de altă parte, între Safram și Haeger &
Schmidt, au fost calificate de instanța de trimitere drept contracte de comision de transport.
Pentru ca transportul transformatorului să fie executat pe căile navigabile interioare, Haeger
& Schmidt a încheiat un contract de transport cu domnul Lorio, proprietarul
penișei El-Diablo, care s-a scufundat la momentul încărcării mărfii.
30      Din decizia de trimitere reiese, de asemenea, că obiectul principal al contractului
încheiat între Safram și Haeger & Schmidt era „organizarea globală a transportului, iar nu
simpla reprezentare juridică a clientului”, Haeger & Schmidt acționând în calitate de
intermediar sub răspunderea sa și în nume propriu, dar pe seama clientului, pentru a
îndeplini actele necesare pentru transportul transformatorului în cauză.
31      Îi revine instanței de trimitere, cu ocazia analizei tuturor circumstanțelor proprii
litigiului principal, și anume clauzele contractuale care reflectă realitatea economică și
comercială a raporturilor care există între părți și finalitatea articolului 4 alineatul (4) din
Convenția de la Roma, sarcina de a verifica dacă și în ce măsură contractul de comision de
transport în cauză are ca obiect principal transportul propriu-zis al mărfii în cauză.
32      Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că
articolul 4 alineatul (4) ultima teză din Convenția de la Roma trebuie interpretat în sensul că
această dispoziție se aplică unui contract de comision de transport numai în cazul în care
obiectul principal al contractului constă în transportul propriu-zis al mărfii în cauză, aspect
care trebuie verificat de instanța de trimitere.
  Cu privire la a doua întrebare
33      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă legea aplicabilă unui contract de transport de mărfuri, atunci când nu poate
fi stabilită în aplicarea celei de a doua teze a articolului 4 alineatul (4) din Convenția de la
Roma, trebuie să fie determinată în funcție de norma generală prevăzută la alineatul (1) al
acestui articol sau de prezumția generală prevăzută la alineatul (2) al aceluiași articol.
34      Potrivit jurisprudenței Curții, instanța națională trebuie să determine întotdeauna
legea aplicabilă în temeiul prezumțiilor menționate la articolul 4 alineatele (2)-(4) din
convenția respectivă, care îndeplinesc cerința generală de previzibilitate a legii și, prin
urmare, de securitate juridică în raporturile contractuale (a se vedea în acest sens Hotărârea
ICF, EU:C:2009:617, punctul 62).
35      Trebuie să se verifice, în consecință, dacă inaplicabilitatea eventual constatată a
prezumției menționate la articolul 4 alineatul (4) din Convenția de la Roma conduce la
imposibilitatea de a recurge la prezumția generală menționată la alineatul (2) al aceluiași
articol și, așadar, la necesitatea de a aplica norma generală prevăzută la articolul 4 alineatul
(1) din acesta.
36      Potrivit articolului 4 alineatul (4) prima teză din convenția menționată, contractul de
transport de mărfuri nu face obiectul prezumției de la alineatul (2) al aceluiași articol.
Potrivit alineatului (4) a doua teză al acestuia, contractul de transport de mărfuri este
guvernat de legea țării în care transportatorul are sediul principal în momentul încheierii
contractului, dacă, în aceeași țară, este situat locul de încărcare sau de descărcare a mărfii
sau sediul principal al expeditorului.
37      Astfel, respectivul articol 4 prevede în mod explicit, pe de o parte, că prezumția
menționată la alineatul (2) al acestuia nu se aplică contractului de transport de mărfuri. Pe
de altă parte, acesta prevede mai multe criterii de legătură specifice care permit să se
determine legea aplicabilă acestui tip de contract, locul în care se află reședința
transportatorului nefiind considerat, ca atare, suficient în această privință.
38      În aceste condiții, ar fi contrar atât textului articolului 4 alineatul (4) din Convenția de
la Roma, cât și rațiunii acestei dispoziții să se aplice prezumția menționată la alineatul (2) al
acestui articol în cazul unui contract precum cel în discuție în litigiul principal, dacă, nefiind
întrunite simultan criteriile prevăzute în a doua teză a acestui alineat (4), se stabilește că
prezumția menționată la acest alineat nu este aplicabilă.
39      Pe de altă parte, interpretarea care rezultă din cuprinsul punctului anterior este în
acord și cu textul normelor de conflict referitoare la contractele de transport de mărfuri,
prevăzute de Regulamentul nr. 593/2008, care nu este însă aplicabil ratione temporis  în
cauza principală. Astfel, articolul 5 din regulamentul menționat exclude, pentru contractele
de această natură, în lipsa întrunirii simultane a criteriilor de legătură prevăzute la această
dispoziție, aplicarea legii țării în care transportatorul are reședința obișnuită și prevede în
mod expres că, în acest caz, se aplică legea țării în care este situat locul livrării stabilit de
părți.
40      Astfel, în cazul în care condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (4) a doua teză din
Convenția de la Roma nu sunt îndeplinite, instanța națională nu trebuie să identifice legea
aplicabilă contractului pe baza prezumției menționate la alineatul (2) al aceluiași articol, care
este definitiv înlăturată, ci în temeiul principiului general de determinare prevăzut la
alineatul (1) prima teză al acestui articol 4, cu alte cuvinte, prin identificarea țării cu care
contractul prezintă cele mai strânse legături.
41      Astfel, după cum a arătat în mod întemeiat guvernul francez în observațiile sale scrise,
în măsura în care instanța națională trebuie să aplice, în temeiul articolului 4 alineatul (5) din
convenția menționată, legea țării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături și să
înlăture legea aplicabilă determinată pe baza prezumțiilor menționate la alineatele (2)-(4)
ale aceluiași articol, aceeași instanță trebuie, cu atât mai mult, să aplice legea țării cu care
contractul în cauză prezintă cele mai strânse legături, astfel cum se prevede la acest articol 4
alineatul (1), atunci când alineatul (4) nu permite desemnarea legii aplicabile unui contract
de transport de mărfuri (a se vedea în acest sens Hotărârea ICF, EU:C:2009:617, punctele 63
și 64).
42      Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul
4 alineatul (4) din Convenția de la Roma trebuie interpretat în sensul că legea aplicabilă unui
contract de transport de mărfuri, atunci când nu poate fi stabilită în aplicarea celei de a doua
teze a acestei dispoziții, trebuie să fie determinată în funcție de norma generală prevăzută la
alineatul (1) al articolului respectiv, ceea ce înseamnă că legea care guvernează acest
contract este cea a țării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături.
  Cu privire la a treia întrebare
43      Cu titlu introductiv și ținând seama de răspunsul oferit la prima întrebare, trebuie
precizat că a treia întrebare este adresată numai în ipoteza în care instanța de trimitere ar
constata, în lumina circumstanțelor cauzei, că contractul în discuție în litigiul principal nu
este asimilabil unui contract de transport și nici nu este, prin urmare, supus prezumției
generale menționate la articolul 4 alineatul (2) din Convenția de la Roma.
44      Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Convenția de la Roma trebuie interpretat în
sensul că permite instanței naționale să determine legea aplicabilă raporturilor contractuale
cum sunt cele în discuție în litigiul principal, în care primul comisionar de transport a fost
înlocuit cu un al doilea comisionar care are sediul în alt stat membru, numai în funcție de
locul în care are sediul comisionarul principal.
45      Astfel cum a fost amintit la punctul 22 din prezenta hotărâre, în temeiul respectivului
articol 4 alineatul (2), se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu țara în
care partea care trebuie să execute prestația caracteristică acelui contract are, la data
încheierii contractului, reședința obișnuită, sediul central, sediul principal sau un alt sediu în
care trebuie să execute prestația.
46      Prin urmare, atunci când este vorba despre un contract care intră sub incidența
articolului 4 alineatul (2) din Convenția de la Roma și este posibil să se identifice prestația sa
caracteristică, instanța națională trebuie, într-o primă etapă, să determine legea aplicabilă
pe baza criteriilor de legătură specifice care figurează la alineatul (2), astfel cum s-a amintit
la punctul 35 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea ICF, EU:C:2009:617,
punctul 62).
47      Astfel cum reiese atât din modul de redactare a articolului 4 alineatul (2) din Convenția
de la Roma, care prevede în mod expres că se aplică sub rezerva alineatului (5) al acestui
articol, cât și din jurisprudența Curții, prezumția respectivă poate fi înlăturată în cazul în care
sunt îndeplinite condițiile prevăzute la acest alineat (5) (a se vedea în acest sens Hotărârea
ICF, EU:C:2009:617, punctele 63 și 64).
48      Din cele de mai sus reiese că instanța trebuie să verifice, în al doilea rând, dacă, în
lumina tuturor circumstanțelor litigiului cu care este sesizată, trebuie sau nu trebuie
eliminată soluția la care s-a ajuns în aplicarea respectivului alineat (2). În acest scop, instanța
trebuie să realizeze o comparație a legăturilor existente între contract și, pe de o parte, țara
în care partea care trebuie să execute prestația caracteristică are reședința obișnuită la data
încheierii contractului și, pe de altă parte, o altă țară cu care acest contract prezintă legături
strânse.
49      Astfel, instanța de trimitere trebuie să facă o apreciere globală a tuturor elementelor
obiective care caracterizează raportul contractual și să stabilească care este cel sau cele care,
în opinia sa, sunt cele mai semnificative (a se vedea prin analogie Hotărârea Schlecker,
C-64/12, EU:C:2013:551, punctul 40). Astfel cum a subliniat Comisia, printre elementele
semnificative de legătură trebuie să se ia în considerare în special existența unor legături
strânse ale contractului în cauză cu unul sau cu mai multe alte contracte care fac parte,
eventual, din același lanț de contracte, precum și locul livrării mărfurilor.
50      Această interpretare este confirmată și de considerentul (20) al Regulamentului
nr. 593/2008, care prevede în mod explicit, drept criteriu de legătură pertinent, existența
unui lanț de contracte legate de contractul în cauză.
51      Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că
articolul 4 alineatul (2) din Convenția de la Roma trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza
în care se susține că un contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară decât cea a cărei
lege este desemnată de prezumția care figurează la alineatul respectiv, instanța națională
trebuie să compare legăturile care există între acest contract și, pe de o parte, țara a cărei
lege este desemnată de prezumție și, pe de altă parte, cealaltă țară vizată. În acest sens,
instanța națională trebuie să țină seama de ansamblul circumstanțelor, inclusiv de existența
altor contracte legate de contractul în cauză.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
52      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1)      Articolul 4 alineatul (4) ultima teză din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980, trebuie interpretat în sensul
că această dispoziție se aplică unui contract de comision de transport numai în cazul în
care obiectul principal al contractului constă în transportul propriu-zis al mărfii în cauză,
aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.
2)      Articolul 4 alineatul (4) din convenția menționată trebuie interpretat în sensul că
legea aplicabilă unui contract de transport de mărfuri, atunci când nu poate fi stabilită în
aplicarea celei de a doua teze a acestei dispoziții, trebuie să fie determinată în funcție de
norma generală prevăzută la alineatul (1) al articolului respectiv, ceea ce înseamnă că
legea care guvernează acest contract este cea a țării cu care contractul prezintă cele mai
strânse legături.
3)      Articolul 4 alineatul (2) din aceeași convenție trebuie interpretat în sensul că, în
ipoteza în care se susține că un contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară decât
cea a cărei lege este desemnată de prezumția care figurează la alineatul respectiv, instanța
națională trebuie să compare legăturile care există între acest contract și, pe de o parte,
țara a cărei lege este desemnată de prezumție și, pe de altă parte, cealaltă țară vizată. În
acest sens, instanța națională trebuie să țină seama de ansamblul circumstanțelor, inclusiv
de existența altor contracte legate de contractul în cauză.
Semnături