Caracterele juridice ale contractelor

CONTRACTUL DE LEASING
Leasing-ul este o operaţie juridică complexă prin care o persoană (de obicei o societate
specializată), cumpără un bun pentru a-l închiria unei alte persoane (utilizator), care la sfârşitul
contractului de locaţie are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv contra unui preţ rezidual
(preţ convenit în aşa fel încât să se ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu
titlu de chirie, adică de amortizare a bunului pe această cale).
Din definiţia dată contractului de leasing se desprind şi caracterele juridice ale acestuia. Astfel,
contractul de leasing este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual,
cu executare succesivă, translativ al dreptului de folosinţă, executoriu şi intuitu personal.
a. Contractul de leasing este consensual, pentru că simpla manifestare de voinţă a părţilor
contractante este suficientă pentru încheierea valabilă a convenţiei. Forma scrisă este cerută ad
probationem, şi nu ad validitatem, precum şi pentru îndeplinirea altor formalităţi ale
leasingului, ca de exemplu publicitatea prin Arhiva Electronică De Garanţii Reale Mobiliare,
cartea funciară etc. Bunăoară, potrivit dispoziţiilor art. 21 din O.G. nr. 51/1997, contractele de
leasing care au ca obiect utilizarea bunurilor imobile vor fi înscrise în cartea funciară.
b. Contractul de leasing este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la obligaţii reciproce
între cele două părţi contractante; finanţatorul se obligă să asigure utilizatorului folosinţa
pentru o perioadă de timp a bunului dat în leasing, iar utilizatorul se obligă să plătească
finanţatorului rata de leasing.
c. Caracterul oneros al contractului de leasing constă în aceea că ambele părţi contractante
urmăresc un interes patrimonial.
d. Pentru că părţile cunosc încă din momentul încheierii contractului întinderea prestaţiilor la
care s-au obligat, contractul de leasing este un contract comutativ.
e. Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă, deoarece prestaţiile părţilor se
execută pe o anumită perioadă, în timp: transmiterea folosinţei şi plata ratelor de leasing la
scadenţele convenite.
f. O bună parte a literaturii de specialitate consideră că leasingul este un contract intuitu
personal, pentru că finanţatorul solicită utilizatorului o serie de date şi informaţii privind
bonitatea acestuia. Trebuie reţinut însă că majoritatea acestor informaţii se referă, mai
degrabă, la situaţia patrimonială decât la cea personală a utilizatorului. Din aceste considerente
socotim că este discutabil caracterul intuitu personae al contractului de leasing. Aceasta cu atât
mai mult cu cât anumite efecte ale contractelor intuitu personae, precum revocarea, încetarea
existenţei finanţatorului, moartea utilizatorului etc. nu îşi găsesc aplicare în contractul de
leasing.
g. Contractul de leasing constituie titlu executoriu. Art. 8 din ordonanţă dispune: „contractele
de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor
asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii”. Şi în reglementarea anterioară
adoptării Legii nr. 287/2006 pentru modificarea O.G. nr. 51/1997, contractul de leasing avea
caracterul de titlu executoriu, dar numai când utilizatorul refuza predarea bunului, nu formula
opţiunea cumpărării bunului sau prelungirii contractului, precum şi în cazul rezilierii
contractului din vina exclusivă a utilizatorului. Condiţionarea caracterului executoriu al
contractului de leasing s-a păstrat şi în forma actuală a O.G. nr. 51/1997, dar numai când acesta
poartă asupra programelor pentru calculator. în acest sens, art. 8 stipulează că contractele de
leasing având ca obiect dreptul de utilizare a programelor pentru calculator constituie titlu
executoriu, dacă utilizatorul nu renunţă la dreptul de utilizare, nu procedează la dezinstalarea
programului şi la ştergerea copiilor de siguranţă, precum şi, după caz, la restituirea suporturilor
şi documentaţiei aferente programului pentru calculator, în următoarele situatii.

CONTRACTUL DE INCHIRIERE

Contractul în temeiul căruia o persoană numită locator se obligă să asigure altei persoane
numită locatar, folosinţa integrală sau parţială a unui lucru sau prestarea unui serviciu pe o
durată de timp determinată în schimbul unui preţ corespunzător. Contractul de loeaţiune este
consensual, sinalagmatic, oneros, comutativ şi cu execuţie succesivă în timp
Ne aflăm în prezența unui contract sinalagmatic sau bilateral, întrucât acesta dă naștere la
obligații reciproce și interdependente pentru ambele părți. Astfel, obligația principală a
locatorului este aceea de a asigura locatarului folosința bunului, în vreme ce obligația principală
a locatarului este aceea de a plăti chiria pentru bunul respectiv.
Locațiunea este, prin esență, un contract cu titlu oneros deoarece transmiterea folosinței
bunului se face în schimbul unui preț numit chirie. Practic, caracterul oneros este cel care
diferențiază locațiunea de contractul de comodat, respectiv cel în care folosința bunului se
transmite în mod gratuit. Astfel, ori de câte ori folosința bunului este transmisă fără ca părțile
să fi stabilit un preț (o chirie), contractul nu poate fi calificat drept locațiune, ci o altă
operațiune juridică. Dacă, spre exemplu, folosința unui lucru se transmite cu titlu gratuit,
contractul este nul ca locațiune, dar poate fi valabil ca un împrumut de folosință, dacă lucrul a
fost predat, comodatul fiind un contract real și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de
validitate instituite în materia comodatului.
Contractul de locațiune este unul consensual deoarece, în principiu, acesta se încheie prin
simplul acord de voințe al părților, după ce s-a convenit în privința bunului, precum și a chiriei.
Potrivit art. 1781 C. civ., contractul de locațiune se consideră încheiat îndată ce părțile au
convenit asupra bunului și prețului. Cu alte cuvinte, încheierea contractului în formă scrisă se
face doar în scop probator, adică ad probationem. Cu toate acestea există și excepții de la
această regulă, astfel în materia contractului de arendare art. 1838 alin. (1) C. civ. prevede că
acesta trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute. De asemenea,
închirierea bunurilor aflate în domeniul public al statului sau al unităților administrativ-te-
ritoriale urmează o procedură specială.
Contractul de locațiune este translativ de folosință, iar folosința bunului are caracter temporar.
Astfel cum am menționat anterior, locațiunea transmite dreptul de folosință asupra bunului ca
drept de creanță, nu transmite dreptul de proprietate ori un alt drept real. Aceasta înseamnă că
locatarul este un detentor precar, iar riscul pieirii fortuite a bunului dat în locațiune este
suportat de proprietar.
Contractul de locațiune este, în principiu, un contract comutativ. Astfel, ca regulă generală,
obligațiile părților, precum și întinderea acestora sunt cunoscute de la momentul perfectării
contractului. Cu toate acestea, prin excepție, în ipoteza contractului de arendare, acesta poate
dobândi caracter aleatoriu, întrucât câștigul realizat de arendaș va depinde de realizarea
recoltei și cuantumul arendei fiind astfel influențat de producția agricolă. De asemenea, poate fi
calificat ca fiind aleatoriu acel contract prin care se realizează închirierea unui spațiu comercial
pentru o chirie stabilită ca procent din profitul adus locatarului de activitatea economică
desfășurată în acest spațiu.
Contractul de locațiune este un contract cu executare succesivă. Cu alte cuvinte, executarea
obligațiilor ce incumbă părților are loc prin prestații succesive în timp și nu printr-o singură
prestație, precum în ipoteza contractelor cu executare uno ictu. Elementul de timp este de
esența locațiunii. Astfel, asigurarea folosinței bunului se va realiza în timp (lună de lună, spre
exemplu), iar plata chiriei se realizează de asemenea la anumite termene succesive. Plata chiriei
se face pro rata temporis. Caracterul succesiv subzistă și în situația în care, spre exemplu, chiria
se plătește anticipat, printr-un singur act de plată, pentru întreaga perioadă de folosință a
bunului, în acest sens, este de reținut că obligația locatorului de a asigura folosința bunului este
o obligație continuă, care se execută pe tot parcursul executării contractului.
Locațiunea reprezintă un act juridic, în principiu, de administrare. Prin excepție, potrivit
art. 1784 alin. (3) C. civ., din perspectiva capacității civile de exercițiu a părților, locațiunea
încheiată pentru o durată mai mare de 5 ani este considerată a fi un act juridic de dispoziție
juridică. De asemenea, pentru ipoteza bunului aflat în coproprietate, sub aspectul necesității
acordului tuturor coproprietarilor, art. 641 alin. (4) C. civ. asimilează actului juridic de dispoziție
locațiunile încheiate pe un termen mai mare de 3 ani.
DONATIA
Contract prin care una dintre părți transmite celeilalte proprietatea unui bun material fără să
primească ceva în schimb, donare.Bun material transmis printr-un astfel de contract.
Din definiția contractului de donație se desprind caracterele sale juridice, după cum urmează:
a) Contract cu titlu gratuit. Astfel cum am menționat anterior, donația se încadrează în
categoria contractelor cu titlu gratuit. Donatorul, cu intenția de a gratifica, transmite
donatarului, unul sau mai multe drepturi, fără a obține în schimb vreun avantaj. Intenția de a
face o donație sau de a gratifica este cunoscută sub denumirea de animus donandi. Micșorarea
patrimoniului donatorului, corelativ cu mărirea patrimoniului donatarului, cu aceleași drepturi,
are drept cauză intenția liberală sau animus donandi, caracteristică donației ca specie de
liberalitate.
Se impun a fi făcute anumite precizări în privința donației cu sarcină. Donația cu sarcină este
acel contract în care donatorul impune donatarului să dea, să facă sau să nu facă ceva, corelativ
cu transmiterea către acesta din urmă a dreptului sau drepturilor ce fac obiectul contractului.
Sarcina impusă donatarului (spre exemplu, să plătească o sumă de bani determinată către X), în
limita valorii acesteia, transformă donația într-un contract cu titlu oneros, în care obligațiile
părților, născute din contractul de donație, sunt reciproce și interdependente (contract
sinalagmatic). Stipularea unei sarcini de o valoare mică raportat la valoarea bunului donat, nu
va afecta caracterul de contract cu titlu gratuit al donației, însă în ipoteza unei sarcini care se
apropie ca valoare de bunul donat, în mod evident este afectat caracterul de liberalitate al
donației.
b) Contract unilateral. Donația reprezintă un act juridic bilateral întrucât pentru încheierea sa
valabilă necesită exprimarea voinței ambelor părți (a donatorului și a donatarului) și este un
contract unilateral deoarece creează obligații doar pentru una dintre părțile contractante
(donator). Astfel, donatorul se obligă să transmită donatarului un drept real sau de creanță,
după caz. Donatarul, prin ipoteză, nu își asumă nicio obligație, însă cu toate acestea donatarului
îi incumbă o obligație morală, de recunoștință față de donator, obligație ce prezintă caracter
continuu. Existența obligației de recunoștință nu afectează însă caracterul de contract unilateral
al donației. Cu toate acestea, nerespectarea obligației de recunoștință de către donatar poate
atrage revocarea donației pentru ingratitudine, în condițiile prevăzute la art. 1023 C. civ..
Prin excepție însă, în ipoteza donației cu sarcină, contractul creează obligații reciproce și
interdependente pentru părți, având caracter sinalagmatic. În acest caz, existența sarcinii va
transforma contractul de donație din unilateral în bilateral. Prin urmare, donației cu sarcină i se
vor aplica dispozițiile legale din materia contractelor sinalagmatice, în caz de neexecutare a
sarcinii de către donatar.
c) Contract solemn. Potrivit 1011 alin. (1) C. civ., donația se încheie prin înscris autentic, sub
sancțiunea nulității absolute. Așadar, regula este reprezentată de încheierea donației prin
înscris autentic, aceasta constituind o condiție de validitate (ad validitatem). Nerespectarea
formei autentice a donației atrage sancțiunea nulității absolute a acesteia. Regula enunțată se
aplică și în ipoteza încheierii donației între persoane absente, forma autentică fiind impusă atât
ofertei de donație, cât și acceptării acesteia. Forma autentică a donației este o măsură de
protecție a voinței donatorului, care dispune în mod actual și irevocabil de un drept în favoarea
altei persoane, fără ca acel activ să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă.
Prin excepție de la această regulă, nu sunt supuse formei solemne donațiile indirecte, cele
deghizate și darurile manuale [art. 1011 alin. (2) C. civ.].