Denuntarea unilaterala (art 1276 – 1277)

Art. 1276
Denunţarea unilaterală

(1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi,
acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.

(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi

exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după
începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa
prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

(3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte
numai atunci când prestaţia este executată.

(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară.

Art. 1277

Contractul pe durată nedeterminată

Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de

oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză
contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se
consideră nescrisă.

Pentru a verifica în ce măsură este posibil un control al modului în care este exercitat un drept
potestativ, vom lua ca exemplu dreptul de denunțare unilaterală a contractului, deoarece,
pentru exercitarea sa valabilă, legea pretinde îndeplinirea unor condiții prealabile.
Cerința de a nu executa obligațiile până la denunțare în contractele uno ictu, respectarea unui
preaviz ori plata anticipată a contraprestației în schimbul denunțării sunt mijloace de reducere
a riscului de arbitrar pe care îl presupune exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a
contractului.
Atunci când legea sau părțile prevăd în cazul unor drepturi potestative condiții pentru
exercitarea valabilă a dreptului, acestea sunt veritabile mijloace de protecție împotriva riscului
pe care îl implică natura discreționară a dreptului.
Nerespectarea acestora poate atrage sancțiuni diverse, de la nulitatea sau ineficacitatea actului
de denunțare, ce presupune continuarea contractului, până la amânarea producerii efectelor
denunțării ori, prin excepție, chiar producerea acestor efecte, însoțită de plata unor
despăgubiri.

Ruperea unilaterală a unui contract trebuie să fie rezultatul unei decizii de oportunitate.
Este posibil ca denunțarea unilaterală a contractului să fie justificată

 de costul economic prea ridicat al continuării contractului ori

 de conștientizarea imposibilității de a face față executării viitoare a contractului sau
 de opțiunea pentru un alt partener contractual, care oferă condiții mai avantajoase.
Titularul dreptului de denunțare nu este obligat prin lege să comunice partenerului contractual
motivul denunțării contractului, dar aceasta nu înseamnă că o justificare a acestei decizii nu
trebuie să existe.
Este evident faptul că cel care denunță unilateral un contract trebuie să ajungă la concluzia că
denunțarea îi este mai profitabilă decât continuarea contractului.
Opțiunea pentru denunțare trebuie însă să aibă o justificare legitimă, nu poate fi animată
exclusiv de intenția de a prejudicia cealaltă parte contractantă.
Denunțarea trebuie să fie o măsură pe care titularul său o apreciază necesară, chiar dacă nu
este obligat să își justifice actul față de cocontractantul său.
Doctrina a identificat unele trăsături definitorii ale dreptului de denunțare unilaterală,
indiferent de tipul de contract a cărui încetare o produce prin exercitarea sa:
a) dreptul de denunțare unilaterală are un caracter strict personal, nu se poate transmite
moștenitorilor, nu poate fi înstrăinat separat de situația juridică asupra căreia poartă și nici nu
poate fi exercitat de către creditorii chirografari ai titularului pe calea acțiunii oblice;
b) dreptul de denunțare unilaterală se poate constitui cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
c) dreptul de denunțare unilaterală este esențialmente temporar, termenul său de exercitare
poate fi explicit sau implicit și nu poate depăși momentul executării integrale a contractului.
Denunțarea unilaterală nu se poate face decât într-un anumit termen precis determinat de la
încheierea contractului, în cazul contractelor cu executare uno ictu, până la expirarea duratei
lor, indiferent de măsura executării, în cazul celor cu durată determinată, și oricând, în cazul
celor cu durată nedeterminată;
d) exercitarea dreptului trebuie comunicată celeilalte părți contractante, în forma dispusă de
lege sau stipulată în act;
e) în anumite cazuri, pentru protecția terților, este necesară publicitatea existenței dreptului.
În situația în care obiectul contractului îl constituie un imobil, dreptul de denunțare unilaterală
se notează în cartea funciară
Mijloace de protecție a subiectului pasiv în exercitarea dreptului de denunțare
unilaterală a contractelor

Riscul arbitrarului exercitării dreptului de denunțare unilaterală este limitat prin

mijloace de protecție a subiectului pasiv, care sunt chiar condițiile de exercitare
valabilă a dreptului.

Decăderea din dreptul de dezicere a contractului ca urmare a executării

obligațiilor contractuale, plata prealabilă a prestației în schimbul denunțării,
respectarea unui termen de preaviz legal sau contractual sunt modalități de
limitare, dar și de control ale unei exercitări discreționare, susceptibile de a cauza
prejudicii celeilalte părți contractante. Le vom analiza succint în continuare, ple-
când de la reglementarea generală din art. 1276 și 1277 C. civ. și de la cele
particulare, din dispoziții aplicabile unor contracte speciale.

Prevederile art. 1276 C. civ. reglementează condițiile denunțării unilaterale în

contractele uno ictu și cele pe durată determinată, iar cele ale art. 1277 C. civ. se
referă la denunțarea contractelor pe durată nedeterminată.

În contractele cu executare uno ictu, art. 1276 alin. (1) C. civ. impune o restricție
în exercitarea dreptului de denunțare unilaterală, aceasta fiind permisă doar atât
timp cât executarea contractului nu a început.

Alineatul următor face referire la denunțarea unilaterală a contractelor încheiate

pe durată determinată, cu executare succesivă sau continuă, pentru a cărei
exercitare se impune respectarea unui termen de preaviz, și consacră efectul ex
nunc al actului de denunțare.

În alineatul al treilea se prevede posibilitatea condiționării denunțării de plata

unei prestații, care trebuie executată anticipat. În fine, din ultimul alineat al art.
1276 C. civ. rezultă caracterul supletiv al acestor reglementări.

In privința contractelor pe durată nedeterminată, dispozițiile

art. 1277 C. civ. sunt imperative. Aceste contracte pot fi oricând denunțate,
singura condiție fiind cea a respectării unui termen rezonabil de preaviz. Orice
clauză care interzice denunțarea unui asemenea contract sau stipularea unei
prestații în schimbul denunțării se consideră nescrisă.
O clauză de denunțare unilaterală trebuie

 să precizeze dacă actul de denunțare unilaterală este în favoarea unei

singure părți sau a ambelor,

 să fixeze un termen limită pentru denunțare (în cazul contractelor cu

executare uno ictu, deoarece în cazul celor cu executare succesivă încheiate
pe o durată determinată denunțarea se produce oricând pe toată perioada
contractului),

 să fixeze un termen de preaviz, eventual, valoarea contraprestației (în

cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe durată determinată),

 precum și forma comunicării actului către partea care suportă

denunțarea.

Actul de denunțare unilaterală nu trebuie să fie echivoc, trebuie să respecte

condițiile de formă prevăzute de lege sau de părți și, în anumite situații, să fie
supus publicității.

A. EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR PÂNĂ ÎN MOMENTUL DENUNȚĂRII.

 Măsura în care sunt executate sau nu obligațiile contractuale de către cealaltă

parte contractantă poate fi o condiție de exercitare a dreptului de denunțare
unilaterală și, prin urmare, și de control al acestei exercitări.

Astfel, în cazul contractelor cu executare uno ictu, fie contractul nu trebuie să fie

deloc executat, fie trebuie executat doar în limitele convenite expres în act, în
timp ce în cazul contractelor încheiate pe durată determinată sau
nedeterminată nu există nicio condiție legată de executare, efectul desființării
producându-se doar pentru viitor.

Orice executare, în cazul contractelor uno ictu, neconvenită de părți, duce la

decăderea din dreptul de denunțare unilaterală și orice neexecutare fără
justificare, în cazul celor cu executare succesivă, duce la rezilierea acestora.

În contractele cu executare uno ictu, denunțarea unilaterală ia forma dezicerii de

contract, a răzgândirii. Invocarea clauzei de dezicere presupune un contract
format valabil, fiind logic să nu se poată desface decât ceea ce este deja făcut.
Dreptul de a se dezice de contract trebuie prevăzut expres în contract, nu poate fi
prezumat.
La încheierea contractului, părțile își asumă arbitrarul generat de clauză.

Se așteaptă la răzgândire înțelegând că niciuna dintre ele nu va suferi niciun

prejudiciu, întrucât nu s-a executat nimic. Răzgândirea lor atrage încetarea
contractului. Atunci când stipulează plata unei sume de bani în cazul răzgândirii
(contraprestația sau dezicerea), părțile iau în considerare nu prejudiciul cauzat de
neexecutarea contractului în această perioadă de timp, ci imobilizarea lor în
relația contractuală. Dezicerea trebuie plătită anticipat exercitării dreptului de
denunțare. Fără plata dezicerii, dreptul nu poate fi exercitat, ceea ce înseamnă că
plata dezicerii este o condiție a exercitării dreptului. Prin urmare, actul de
denunțare unilaterală va fi lipsit de orice efecte în lipsa plății anticipate a dezicerii.

Dispozițiile aplicabile contractelor cu executare uno ictu și celor pe durată

determinată sunt supletive, ceea ce înseamnă că părțile pot conveni ca
denunțarea unilaterală să fie posibilă chiar dacă unele obligații ale părților au fost
executate, fixând și regimul restituirii eventualelor prestații, și pot condiționa
denunțarea unilaterală de plata unei contraprestații.
Clauza de dezicere poate fi independentă de arvună, întrucât nu presupune
neapărat plata dezicerii în momentul încheierii contractului, ci doar anticipat
invocării dreptului de dezicere. De asemenea, trebuie să deosebim între clauza
penală și clauza de dezicere.

Ca regulă, dacă părțile nu au prevăzut altfel, un contract cu executare uno

ictu nu poate fi denunțat dacă a început executarea . S-a afirmat că prin
stipularea unei clauze de denunțare unilaterală părțile amână executarea
obligațiilor contractuale până la expirarea termenului de exercitare a acestei
facultăți, așa încât această executare este suspendată până la împlinirea
termenului stipulat de părți. O executare anticipată, benevolă, a obligațiilor
suspendate prezumă renunțarea la dreptul de răzgândire.

Astfel, s-a apreciat că și o ofertă de executare neconformă sau parțială ar valora

renunțare din partea debitorului la dreptul de a se dezice de contract, deoarece în
acest mod își exprimă intenția de a executa contractul chiar dacă efectul extinctiv
al plății nu se produce din cauza refuzului creditorului. Dacă însă dreptul de
dezicere este în interesul creditorului, refuzul său de a primi plata nu poate fi
interpretat ca o denunțare a contractului, întrucât orice creditor poate refuza o
plată neconformă, potrivit art. 1510 C. civ., astfel că refuzul său are caracter
echivoc.

În doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, se considera că trebuie

făcută distincția între prestațiile colaterale, accesorii, pregătitoare și cele
principale, în sensul că numai executarea celor din urmă ar împiedica
dezicerea[38]. Dispozițiile art. 1276 alin. (1) C. civ. nu condiționează dezicerea de
natura prestațiilor, de rolul lor mai mult sau mai puțin important în ansamblul
contractului. Numai dacă părțile ar stipula expres în act ce fel de obligații ar putea
fi executate fără a decădea din dreptul de a denunța unilateral contractul, s-ar
mai putea admite în prezent o asemenea soluție
S-a considerat că, atunci când părțile, conformându-se legii, stipulează că
denunțarea unilaterală nu este posibilă dacă executarea contractului a început,
implicit sunt de acord că orice executare a obligațiilor este echivalentă cu
renunțarea la exercitarea dreptului de dezicere

Executând o obligație contractuală, în lipsa unei stipulații contrare, debitorul își

exprimă în mod neechivoc dorința de a menține contractul, iar creditorul, primind
plata, renunță implicit la dreptul de a se dezice de contract. Odată ce și-a executat
obligația, partea îndreptățită la denunțare a renunțat la exercițiul acestui drept.
Ea acceptă și își asumă faptul că nu mai sunt îndeplinite condițiile de exercitare a
dreptului.

În dreptul nostru civil, renunțarea la un drept trebuie să fie expresă, ea nu se

prezumă (art. 13 C. civ.). De aceea, nu ni se pare corect să vorbim despre o
renunțare la dreptul de răzgândire, ce ar rezulta din simplul fapt al executării unei
obligații de către partea care beneficiază de dreptul de denunțare, indiferent de
caracterul său principal sau accesoriu.

În cazul în care renunțarea la drept ar fi doar prezumată din săvârșirea actelor de

executare, soarta contractului ar fi în continuare incertă.

Contestarea funcționării acestei prezumții, în sensul că partea, deși a executat sau

a primit executarea obligațiilor din partea celeilalte părți, denunță totuși
contractul, trădează neseriozitate și duce la pierderea încrederii între părți. O
parte care execută, în termenul de răzgândire, în tot sau în parte, obligațiile ce îi
revin nu se va mai putea prevala de această facultate invocând că termenul
pentru denunțare încă nu a expirat. Odată demarată executarea, partea decade
din dreptul de a se răzgândi, pierde chiar dreptul de a se răzgândi, deoarece acea
cerință cu privire la neexecutare, care trebuia să existe pentru ca dreptul să poată
fi exercitat, nu va mai putea fi nicicând îndeplinită.

B. Termenul de preaviz. Termenul de preaviz este singurul mijloc de protecție

admis pentru subiectul pasiv al denunțării unilaterale în cazul contractelor
încheiate pe durată nedeterminată. Dispozițiile art. 1277
C. civ., aplicabil denunțării unilaterale a contractelor încheiate pe durată
nedeterminată, au un caracter imperativ. Denunțarea acestor contracte este
posibilă oricând, chiar în absența unei clauze contractuale exprese, cu condiția
respectării unui termen de preaviz. În cazul acestor contracte, nicio
contraprestație nu poate fi solicitată în schimbul denunțării, deoarece nimeni nu
trebuie ținut de un angajament contractual la nesfârșit, astfel că acest act
unilateral de rupere discreționară a contractului nu poate fi condiționat decât de
respectarea unui termen de preaviz.Rolul termenului de preaviz este de a
echilibra poziția șubrezită a celui care se vede în mod neașteptat în afara
contractului, deoarece, chiar dacă părțile unui contract pe durată nedeterminată
cunosc riscul permanent al aneantizării contractului pe calea denunțării,
invocarea intempestivă a acestei prerogative îi poate surprinde pe cei obișnuiți cu
o executare conformă a contractului. În termenul de preaviz, partea nevoită să
suporte denunțarea unilaterală poate lua măsuri pentru a găsi un alt partener
contractual sau pentru a executa prestațiile din contracte corelative cu cel
denunțat, în așa fel încât consecințele patrimoniale ale denunțării unilaterale să
fie diminuate. Cum singura condiție permisă de lege pentru a evita o conduită
arbitrară în cazul denunțării unilaterale a contractelor încheiate pe durată
nedeterminată este respectarea termenului de preaviz, sancțiunea acestei
exercitări nelegale nu poate fi decât plata unei despăgubiri. Părțile nu pot
prevedea o contraprestație pentru o denunțare licită, deoarece o asemenea
clauză contractuală ar fi considerată nescrisă, după cum nici nu se pot opune în
vreun fel denunțării. Plata unei despăgubiri pentru denunțarea intempestivă ar fi
singura modalitate prin care s-ar înlătura consecințele negative ale denunțării
unilaterale.
Respectarea termenului rezonabil de preaviz este o condiție a exercitării valabile a
denunțării unilaterale. Partenerii intră în relația contractuală urmărind un profit
comun în care fiecare trebuie să aibă partea sa din beneficiul contractului, astfel
că una dintre părți, chiar dacă are dreptul de a rupe unilateral contractul, nu
trebuie să o facă în mod discreționar, fără a ține seama și de interesele celeilalte
părți în contract, care pot fi protejate prin respectarea termenului de preaviz.
Într-o speță a Curții de casație din Franța[41] s-a arătat că instanța de fond
trebuie să verifice dacă s-a respectat un termen de preaviz suficient raportat la
durata relațiilor comerciale, putând fi considerată o faptă culpabilă, cu
rea-credință, întreținerea iluziei până aproape de expirarea termenului a faptului
că acel contract poate fi reînnoit. În materie de ruptură brutală a relațiilor
contractuale, prejudiciul reparabil corespunde pierderii suferite din cauza
insuficienței preavizului.
Dacă părțile prevăd un termen rezonabil pentru denunțarea unilaterală a
contractului, fără însă a-l preciza, se poate discuta despre o exercitare excesivă
sau nerezonabilă atunci când părțile nu acordă același înțeles semnificației
termenului „rezonabil”. Ceea ce titularul denunțării apreciază că este rezonabil,
cealaltă parte contractantă poate considera intempestiv. Aprecierea ca rezonabil
a termenului de preaviz, atunci când acesta nu este fixat prin lege sau printr-o
stipulație contractuală, trebuie făcută cu bună-credință[42].
Casația franceză a statuat că termenul de preaviz contractual trebuie să aibă o
durată adecvată la durata relației comerciale și la alte circumstanțe. Existența
unui termen de preaviz contractual nu dispensează instanța de judecată de a
examina dacă acest termen de preaviz ține cont de durata relației comerciale și
de alte circumstanțe în momentul notificării rupturii contractului. O instanță
poate, astfel, limita preavizul rezonabil pe care celălalt contractant îl pretinde,
chiar dacă există un preaviz contractual mai lung, după ce constată scurta durată
a relației comerciale stabilite între părți și relevă că măsurile întreprinse de una
dintre părți nu erau angajate în profitul celuilalt[43].
În Codul civil român, respectarea termenului de preaviz este o condiție a
denunțării multor contracte speciale. Modul în care legiuitorul sancționează
încălcarea obligației de respectare a termenului de preaviz variază după natura
contractului, specificul acestuia și interesul de a proteja una sau alta dintre părțile
contractante.

Astfel, în cazul denunțării contractului de locațiune, art. 1816 C. civ. prevede că,
dacă locațiunea s-a făcut fără determinarea duratei, oricare dintre părți poate
denunța contractul prin notificare. Notificarea făcută cu nerespectarea
termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de uzanțe nu produce efecte
decât de la împlinirea acelui termen. Concluzia este că denunțarea va produce
efecte invariabil, întrucât suntem în prezența unui contract încheiat pe durată
nedeterminată, însă efectele acesteia vor fi amânate până la împlinirea
termenului de preaviz stabilit de lege sau de uzanțe. Amânarea eficacității
denunțării este modul de contracarare a unei exercitări intempestive a denunțării
unilaterale.

În cazul denunțării închirierii locuințelor, art. 1824 C. civ. stabilește termenele de

preaviz pentru denunțare, fără a prevedea o sancțiune în cazul nerespectării lor,
ceea ce înseamnă că vor fi aplicabile regulile generale de la locațiune, arătate
anterior. Nici în acest caz nu se va putea solicita plata unor despăgubiri pentru
denunțare, ci doar suspendarea producerii efectelor denunțării până la împlinirea
termenului legal de preaviz. Aceasta înseamnă că nu este posibilă solicitarea unei
despăgubiri pentru o denunțare conformă, cu respectarea termenului de preaviz,
deoarece se prezumă că nu produce niciun prejudiciu sau, dacă se produce, că
este unul asumat de cel care este obligat să suporte denunțarea. Efectele
denunțării fiind amânate în temeiul legii, solicitarea restituirii bunului înainte de
termen va fi pur și simplu respinsă.

În materia contractului de agenție, art. 2089 C. civ. prevede termene speciale de

preaviz obligatorii. Respectarea termenului de preaviz este obligatorie atât în
cazul contractelor cu durată nedeterminată, cât și în cazul contractelor încheiate
pe durată determinată dacă părțile au prevăzut posibilitatea denunțării
unilaterale. Nerespectarea termenului de preaviz este posibilă doar pentru cauze
excepționale care fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent,
fără ca acestea să aibă gravitatea cazului fortuit sau a forței majore. De aceea,
prejudiciul cauzat prin nerespectarea termenului de preaviz în cazul denunțării va
fi despăgubit. Având în vedere că există riscul unei interpretări eronate ori de
rea-credință a unor împrejurări ca fiind cauze excepționale de denunțare, instanța
de control urmează să verifice dacă împrejurările justificau denunțarea. Dacă
exercitarea dreptului era total nejustificată, se va considera că dreptul nu putea fi
exercitat, iar contractul va continua până la împlinirea termenului. Nu se poate
admite amânarea efectelor denunțării până la împlinirea termenului de preaviz
pentru simplul motiv că dreptul nu îndeplinea condițiile pentru a fi exercitat.
Obligate la continuarea contractului, părțile contractante vor răspunde pentru
neexecutarea obligațiilor contractuale generată de exercitarea nepermisă a
denunțării.

Art. 2115 C. civ., care reglementează denunțarea depozitului, prevede că

deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul
termenului, cu obligația de a rambursa depozitarului cheltuielile făcute cu
depozitarea bunului. La rândul său, depozitarul îl poate constrânge pe deponent
să reia bunul, pentru motive grave, chiar înăuntrul termenului. Nu este exclusă o
apreciere eronată, excesivă ori rău intenționată a motivelor grave, fapt ce ar avea
drept urmare respingerea solicitării depozitarului de denunțare a contractului, caz
în care contractul va continua până la expirarea termenului.

Dacă însă depozitul este fără termen, depozitarul poate restitui bunul oricând, dar
va fi obligat la plata de despăgubiri pentru o restituire intempestivă sau care are
loc inoportun. Și în acest caz, plata despăgubirii este consecința caracterului
intempestiv al denunțării.

În toate contractele cu durată nedeterminată, chiar dacă nu sunt îndeplinite

condițiile legale pentru exercitarea denunțării unilaterale, denunțarea trebuie să
își producă invariabil efectele, deoarece libertatea de a putea ieși dintr-un
contract pe durată nedeterminată este superioară respectării condițiilor pentru o
exercitare legitimă. Cel mai bun mijloc de a proteja partea care suportă exercițiul
denunțării fără respectarea condițiilor legale este plata unor despăgubiri.

Și în cazul contractului de cont bancar curent încheiat pe o perioadă

nedeterminată, se vor plăti despăgubiri pentru denunțare intempestivă, chiar
dacă aceasta își va produce efectele.

Denunțarea facilității de credit pe durată determinată, reglementată de art. 2195

C. civ., este posibilă înainte de termen doar pentru motive temeinice și numai
dacă acestea îl privesc pe beneficiarul de credit. Dacă aceste motive se dovedesc a
nu fi temeinice, denunțarea va fi ineficace, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile
cerute pentru exercitarea sa valabilă. Fiind vorba despre un contract care se
încheie pe durată determinată, acesta va fi menținut până la expirarea
termenului. Dacă facilitatea de credit se încheie pe durată nedeterminată,
nerespectarea termenului de preaviz va antrena plata de despăgubiri, însă
denunțarea unilaterală își va produce efectele invariabil.

Din exemplele de mai sus se desprinde concluzia că, în cazul contractelor pe

durată determinată, nerespectarea termenului de preaviz ori aprecierea eronată
a motivelor grave sau temeinice care îndreptățesc la denunțare are drept
consecințe fie amânarea efectului denunțării până la împlinirea termenului stabilit
pentru denunțare, fie respingerea denunțării și menținerea contractului până la
expirarea termenului. Dacă se va putea dovedi că exercitarea denunțării fără
respectarea unui preaviz a cauzat un prejudiciu celeilalte părți contractante,
titularul denunțării va fi obligat la despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile
contractuale. În cazul contractelor pe durată nedeterminată, nerespectarea
termenului de preaviz va fi sancționată doar cu plata de despăgubiri, în acest tip
de contracte denunțarea unilaterală producându-și efectele, chiar dacă nu a fost
exercitată cu respectarea condițiilor legale.

C. Contraprestația denunțării. Odată exercitat dreptul de a denunța unilateral

contractul, în contractele cu executare uno ictu și cele cu executare succesivă pe
durată determinată, partea care denunță contractul este obligată să îi plătească
celeilalte părți contraprestația la care s-a obligat prin contract.
Contraprestația este doar prețul denunțării, ea nu reprezintă o evaluare
convențională a prejudiciului cauzat de denunțare. În același timp, nu are nici
rolul de clauză penală, deoarece nu evaluează anticipat prejudiciul produs de o
neexecutare fără justificare. Contraprestația este prețul unei denunțări licite, ea
nu contabilizează daunele cauzate de o exercitare nepermisă a denunțării
unilaterale.

În aceste condiții, se nasc două întrebări legate de posibilitatea instanței

judecătorești de a interveni în stabilirea valorii contraprestației denunțării
unilaterale. Dacă părțile nu au prevăzut în contract plata unei prestații pentru
denunțare, aceasta poate fi cerută pe cale judiciară? Dacă au stabilit obligația de a
plăti o contraprestație și i-au stabilit cuantumul, partea care suportă efectul
denunțării se poate adresa instanței pentru a majora contraprestația oferită ori,
dimpotrivă, partea care denunță contractul poate cere o reducere a prestației
pretinse în schimbul denunțării?

În opinia noastră, contraprestația prevăzută în schimbul denunțării va putea fi

solicitată numai dacă rezultă dintr-o clauză contractuală expresă. Acest fapt reiese
din prevederea legală conform căreia efectele denunțării sunt condiționate de
achitarea contraprestației. Prin urmare, partea care notifică denunțarea
unilaterală celeilalte părți trebuie să achite contraprestația pentru ca denunțarea
să fie eficace. Aceasta înseamnă că cealaltă parte contractantă, pe de o parte, se
va putea opune denunțării și va putea cere executarea contractului atât timp cât
contraprestația nu a fost plătită și, pe de altă parte, nu se poate opune denunțării
și nu poate solicita nicio contraprestație dacă aceasta nu a fost prevăzută în
contract.

Într-o decizie a Curții de casație francize , s-a stabilit că rezilierea unilaterală a unui
contract în baza unei decizii expres autorizate, cu plata unei contraprestații, nu
poate fi interpretată ca fiind o condiție potestativă, mai ales atunci când în
acordul profesional era prevăzută posibilitatea rezilierii contractelor în curs în
cazul refacerii sistemului de distribuție, când necesitățile de ordin economic o
cereau. Instanța de fond nu trebuia să aprecieze clauza ca o condiție pur
potestativă, ci se impunea verificarea îndeplinirii condițiilor care îndreptățeau la
aplicarea sancțiunii denunțării unilaterale.
În contractele cu executare succesivă încheiate pe durată determinată,
contraprestația va putea fi prevăzută de părți și în situația în care s-a stipulat un
termen de preaviz pentru denunțare, deoarece termenul de preaviz nu are
aceeași funcție pe care o are contraprestația. Termenul de preaviz nu are valoare
patrimonială și este o măsură cu rol preventiv al eventualelor dezechilibre pe care
denunțarea le poate produce, astfel că nu poate fi considerat un preț al dezicerii.
Acest fapt reiese și din dispozițiile art. 1277 C. civ., conform cărora partea care
denunță unilateral contractul poate fi obligată doar la respectarea unui termen de
preaviz, nu și la plata unei contraprestații. Termenul de preaviz este o măsură pre-
ventivă menită să înlăture dezechilibrul creat de denunțare, care, în cazul
contractelor cu executare succesivă pe durată determinată, se poate cumula sau
nu cu o contraprestație, în timp ce, în cazul contractelor pe durată nedeterminată,
contraprestația nu este permisă. Cel puțin la nivel teoretic, deși putem admite că
termenul de preaviz este prețul denunțării contractelor pe durată nedeterminată,
în realitate, cel care trebuie să denunțe un asemenea contract nu trebuie să fie
obligat în vreun fel la plata unei contraprestații, fiind oricând liber să rupă relația
cu un partener contractual de care nu se poate lega perpetuu.
Întinderea contraprestației este lăsată la aprecierea părților, însă aceasta trebuie
să țină cont de specificul operațiunii prin care încetează contractul, fără a fi
permisă deturnarea scopului pe care îl are dreptul acordat uneia dintre părți sau
ambelor de a pune capăt convenției pe această cale.

În situația în care este posibilă stipularea contraprestației, aceasta nu presupune

evaluarea convențională a unui prejudiciu pentru neexecutare, astfel că o
intervenție a instanței în echilibrarea valorii contraprestației, similară clauzei
penale, este dificilă. Dacă luăm însă în considerare faptul că instanța de judecată
poate nivela cuantumul clauzei penale fără ca părțile să fie nevoite să dovedească
existența prejudiciului și cuantumul acestuia și având în vedere că nici în cazul
denunțării nu se evaluează prejudiciul cauzat prin denunțare, ne-am putea gândi,
deși nu există o dispoziție legală în acest sens, că prețul denunțării, pentru iden-
titate de rațiune, ar putea fi moderat de instanță în aceeași măsură în care poate
fi moderat prețul neexecutării stabilit prin clauza penală. O contraprestație în
schimbul denunțării, chiar asumată contractual, nu ar trebui să fie într-atât de
mare încât să inhibe exercitarea denunțării, dar nici într-atât de redusă încât să fie
indiferentă și să nu îl atenționeze pe titularul dreptului asupra consecințelor
denunțării. Astfel, chiar în lipsa unui text care să o reglementeze, apreciem că, pe
considerente de echitate, instanța de judecată, verificând condițiile de exercitare
a denunțării unilaterale, ar putea majora sau diminua valoarea
contraprestației[47].