Sunteți pe pagina 1din 4

Relațiile vasalice

Din punct de vedere etimologic, termenii de “vasal” şi “vasalitate” au intrat


în limbajul istoric derivând din rădăcina celtică “gwas” sau “gwasaul”, cu înţelesul
de slujitor, de unde prin latinizare s-a ajuns la “vassus” sau “vassalus”, prin care se
desemnează un om liber intrat în serviciul unui “dominus” sau “senior”, în
schimbul unui beneficiu. Acest beneficiu este numit şi “feud”, termen ce provine
din germana veche, “fehü” însemnând animal iar „fehü-od“ răsplată în animale,
amintind de perioada migraţiei, în care răsplata unor fapte de arme se făcea cel
mai adesea în vite.

Relaţia de interdependenţă personală datorată unui bun transferat în


posesia unei persoane pe baza unei obligaţii contractuale prestabilite a existat din
totdeauna dar nu a definit fundamentul relaţiilor sociale aşa ca în Occidentul
medieval. Relaţii de tip vasalic au mai fost practicate şi în alte spaţii geografice sau
în alte epoci. Încă în vechiul regat egiptean, în perioada dinastiei a VI-a, deci
mileniul III î.d.C., regele înzestra pe înalţii funcţionari în schimbul slujbelor lor cu
pământ ce nu putea fi înstrăinat ci doar moştenit, deci în posesie condiţionată. Şi
în China „relaţii de tip vasalic” sau „feudal” sunt amintite din vremuri străvechi,
dar cu certitudine ele sunt atestate din perioada dinastiei Tschou, cca. 1100 î.d.C.,
când funcţionează o reală ierarhie vasalică. Feudul chinez era numit „feng” şi
putea exista ca beneficiu, „kvoh” sau ca alodiu „fuiung” iar vasalii erau ierarhizaţi
pe cinci categorii: „kung” erau vasali ai coroanei, „hou” vasalii primilor urmaţi de
micii vasali: „peh”, „tsi” şi „nan”. În Bizanţ sunt cunoscute din secolul al VII-lea
d.C., aşa-numite „teritorii de soldă” acordate în schimbul serviciului militar
„stratioţilor”, iar în lumea islamică este cunoscut încă din antichitatea târzie
feudul numit „ikta” ca beneficiu condiţionat de serviciul militar. În Turcia relaţiile
vasalice au supravieţuit impresionant de mult, sistemul pământului atribuit în
schimbul serviciului militar desfiinţându-se abia în anul 1856.

În Europa apuseană relaţiile vasalice apar în secolul al VIII-lea, când se


generalizează şi se legiferează practica existentă deja din perioada migraţiilor, de
intrare a oamenilor liberi, capabili să poarte arme, în ceata militară, respectiv sub
protecţia unui şef militar. În perioada migraţiei, şeful militar devenea proprietarul
tuturor bunurilor capturate în urma campaniilor militare şi era cel ce hotăra
împărţirea prăzii de război, în general a beneficiilor către luptătorii cei mai buni. În
această perioadă, când comunităţile se aflau încă în mişcare, bunul cel mai de preţ
îl reprezentau animalele, în special vitele, (Fehü), de unde un bun primit ca
recompensă în urma unui serviciu prestat sau în vederea prestării în continuare a
unui serviciu începe să se numească "feud" (Fehü-od). În momentul sedentarizării
populaţiilor germanice, atributele şefului militar se transferă asupra regelui, care
acum deţine ca singur proprietar, bunul cel mai de preţ dobândit în urma aşezării
şi întemeierii primelor state: pământul. De acum, pe lângă termenul de feud, va
apare tot mai des şi cu precădere în izvoarele de limbă latină, termenul de
"beneficium", care era perceput în secolele VI-VII, în sensul său etimologic, de
"binefacere", de răsplată pentru slujbe aduse anterior. În urma perceperii unei
astfel de danii, cunoscută şi sub denumirea de "beneficiu necondiţionat" sau
"alodiu", obligaţia vasalului înceta, el putând folosi pământul sau animalele
obţinute în această formă fără să mai datoreze seniorului alte slujbe. Dacă dorea
să mai obţină şi alte beneficii, el participa şi la următoarele campanii militare, fără
o înţelegere prealabilă certă, sperând doar într-o recompensă în urma victoriei, a
implicării sale personale în obţinerea acestei victorii şi desigur în cazul în care va
supravieţui.

Situaţia se schimbă radical în secolele VIII-IX, când prin întărirea puterii centrale şi
datorită sustragerii tot mai adesea a vasalilor cu beneficii necondiţionate de la
îndatoririle militare, se trece la sistemul beneficiului condiţionat de îndeplinirea
unor slujbe, ba chiar se încearcă transformarea vechilor danii necondiţionate în
feude condiţionate de serviciul militar.

Prin acordarea unui beneficiu condiţionat, între suzeran, numit iniţial


"dominus" apoi "senior" şi vasal se încheie un contract bilateral prin care ambele
părţi se puneau de acord asupra obligaţiilor reciproce bazate în special pe
fidelitate şi ajutor şi consfinţite prin "omagiul vasalic", un legământ prin care
vasalul devenea "omul" seniorului său. Un astfel de contract de vasalitate era
valabil doar atâta timp cât cele două părţi îşi puteau îndeplini obligaţiile
prestabilite şi doar pe perioada vieţii persoanelor care încheiau contractul.
Neachitarea obligaţiei contractuale era automat considerată trădare sau în
limbajul epocii „felonie” sau „hiclenie” şi însemna pentru vasal pierderea feudului,
care putea fi atribuit unui alt vasal capabil să se achite de obligaţiile prestabilite.
Desigur existau şi excepţii, Carol cel Mare stabilind printr-un capitulariu databil
între anii 801 şi 813 condiţiile în care un vasal îşi putea părăsi seniorul, respectiv:
dacă seniorul încearcă să-l aservească, deci să atenteze la libertatea sa, dacă
seniorul atentează la viaţa vasalului sau la onoarea soţiei acestuia sau dacă având
posibilitatea să-l ajute nu l-a ajutat. Dacă până în secolul al VIII-lea mulţi vasali
numiţi şi "vasii pauperiores" erau adăpostiţi şi hrăniţi de senior aidoma cetei
militare din perioada migraţiei şi confundându-se adesea cu servitorii de curte,
începând cu secolul al VIII-lea se produce o radicală schimbare în statutul
vasalului. Această modificare este determinată în special de modificarea strategiei
şi tacticii militare, a concepţiei generale de purtare a războiului. În epoca
migraţiilor, toţi bărbaţii apţi să poarte arme participau la campaniile militare, însă
după sedentarizare şi după dobândirea unor loturi agricole fertile, mulţi foşti
migratori se transformă în agricultori sedentari cărora nu le mai convine să-şi rişte
viaţa şi să-şi părăsească ogoarele de câte ori regele purta război, mai ales că în
această perioadă campaniile militare se purtau numai vara, când lucrările agricole
erau în toi. În aceste condiţii, mulţi dintre foştii luptători preferau să se pună cu
pământul lor sub protecţia unui senior pe care se obligau să-l întreţină iar în
schimb acesta le prelua obligaţiile militare. Situaţia convenea şi regalităţii care
începe să prefere o armată chiar mai mică dar de profesionişti bine echipaţi şi
motivaţi, unei gloate numeroase de ţărani neantrenaţi, prost înarmaţi şi dornici
doar să se întoarcă la gospodăriile lor cât mai curând.

Carol cel Mare afirma: „...şi fiecare să ceară supunere celor de sub
ascultarea sa pentru ca să se supună şi să asculte şi mai bine de hotărârile şi
poruncile noastre...”. În acest fel legăturile vasalice devin relaţia de bază a evului
mediu, fiind practic indispensabile atât în raporturile dintre stat şi supuşi cât şi în
cele stabilite între particulari. Această situaţie se legiferează sub Carol cel Pleşuv,
în anul 847, când printr-un capitulariu se prevede ca fiecare om liber al regatului
să fie vasal al regelui sau vasal al unui vasal al regelui. Sistemul vasalic a funcţionat
destul de bine pe toată durata evului mediu timpuriu, atâta timp cât beneficiul a
fost condiţionat şi feudul nu a intrat în proprietatea, ci doar în posesia vasalilor,
iar legătura stabilită prin omagiu a rămas una personală. În momentul în care,
începând cu secolul al IX-lea feudul poate fi moştenit ereditar vor apare şi primele
crize ale sistemului. Ajungându-se la situaţia ca un vasal prin moştenire să deţină
feude de la mai mulţi seniori apare imediat problema faţă de care dintre aceştia
trebuie să-şi facă datoria în cazul în care între aceşti seniori se iscă un conflict. Aşa
se ajunge la ierarhizarea omagiului, vasalul depunând „omagiu ligiu” sau principal
faţă de unul dintre seniori, pe care trebuia să îl sprijine în orice condiţii şi „omagiu
plan” sau secundar faţă de ceilalţi seniori pe care era obligat să îi ajute doar în
afara obligaţiei principale şi doar dacă aceasta nu contravenea intereselor
seniorului faţă de care a depus omagiu ligiu.