Conceptele de dezvoltarea psihică și învățare

Concepte cheie:
conceptul de dezvoltare psihică, factori fundamentali ai dezvoltării, stadiile
dezvoltării, formele învățării umane

Obiective curs

definirea conceptelor
factorii fundamentali ai dezvoltării psihice
ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice umane
relaţia dintre dezvoltare şi învăţare
forme ale învățării

1. Conceptualizare
Dezvoltarea umană poate fi privită ca un proces de schimbări incluzând modificările fizice,
psihice şi sociale de-a lungul existenţei unei persoane, implicând atât diferenţieri cantitative cât
şi calitative cu scopul adaptării active şi creative la mediul înconjurător.
Complexitatea dezvoltării umane este dată de faptul că implică niveluri diferite: biologic,
psihologic şi socio-cultural.
Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii
sau instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de continuitate, finalitate şi evoluţie.
(Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3).
O accepţiune generală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de
etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu
primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau definitiv.

Dimensiunile dezvoltarii in opinia lui Berger sunt:

- dezvoltarea biologică: creşterea şi modificarea corpului, creşterea în greutate şi înălţime,
modificări la nivelul muschilor, glandelor, creierului, organelor senzoriale, deprinderilor motrice,
mers, scris, nutriţie şi sănătate
- dezvoltarea psihica: formarea în timp a proceselor, însuşirilor şi structurilor psihice,
schimbarea şi restructurarea lor la niveluri funcţionale tot mai înalte

- dezvoltare psihosocială: focalizată pe personalitate, relaţii cu alţii, dezvoltarea emoţiilor

primare, impactul cu familia şi societatea.

J. Piaget sublinia: "inteligenta este un caz particular al adaptarii biologice ".

Putem defini dezvoltarea psihica ca fiind formarea in timp a proceselor, insusirilor si structurilor
psihice, schimbarea si restructurarea lor la niveluri functionale tot mai inalte. Este un rezultat al unor
multiple si variate interactiuni, care o fac sa dobandeasca unele caracteristici prin care se deosebeste
de alte fenomene de dezvoltare din univers.
Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare, dar evoluţia lor este relativ independentă una
de cealaltă. De exemplu, încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice
sau o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere, dar creşterea este esenţială pentru fazele
timpurii ale dezvoltării psihice când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate.

2. Caracteristici ale dezvoltării psihice

1. Dezvoltarea psihica are in ansamblu o directie calitativ ascendenta, dar ea nu prezinta o
desfasurare simpla, liniara. Asa cum sublinia Wallon, ea are mai degraba un curs spiralat, care
presupune ascensiune, dar si momente de revenire, de repetare, de reluare, dar pe o noua baza, a
proceselor si structurilor psihice.
2. Dezvoltarea psihica este întotdeauna concreta si personala, având deci particularitati
proprii fiecarui individ deoarece:
- fiecare fiinta umana dispune de un echipament ereditar propriu, în care se gasesc toate
caracteristicile speciei umane dar intr-o manifestare diferentiata, diferentele fiind date de
apartenenta la o succesiune de generatii si de combinatiile aleatoare ale genelor acestora;
- dupa nastere, fiecare individ traverseaza medii diferite, cu influente variate; daca ne referim la
mediul scolar, se pot sesiza influentele specifice tipului de scoala (periferica sau centrala, rurala
sau urbana, etc.) asupra dezvoltarii copiilor;
- diferentierea poate rezulta chiar si din intalnirile concordante sau neconcordante dintre factorii
implicati în procesul dezvoltarii;
- interventia unor evenimente de viata.
Toate acestea produc diferentieri de la un individ la altul pe urmatoarele directii: durata
procesului de aparitie si manifestare a unor structuri psihice; viteza mai mare sau mai mica de
instalare; ritmicitatea producerii lor; continutul psihocomportamental al schimbarilor petrecute;
efectul adaptativ pe care il aduc; rezonanta pe care o au in alte planuri ale vietii psihice in
ansamblu.

3. Dezvoltarea psihica este sistemica, adica aparitia oricarei noi însusiri sau substructuri
psihice se reflecta la nivelul întregului sistem psihic caruia îi modifica, într-o masura mai mica
sau mai mare, vechea organizare. Astfel, aparitia in prescolaritate a reglajului voluntar se
rasfrânge asupra tuturor celorlalte procese si functii psihice. Astfel se explica de ce o schimbare a
unei dimensiuni psihice nu este absolut identica la toti cei aflati in acelasi stadiu de dezvoltare.
4. Dezvoltarea psihica este stadiala. Dezvoltarea psihica nu este o trecere insesizabila de la
ceva la altceva, o simpla juxtapunere de elemene nou dobandite, ci este unitatea continuitatilor si
discontinuitatilor, „ceva” se conserva, iar „altceva” se schimba, se modifica, se transforma, iar
acest „altceva” este continutul unui nou stadiu psihic.
Cercetarile au evidentiat stadialitatea diverselor planuri ale vietii psihice. Astfel, Wallon a
urmarit stadialitatea afectiva, J. Piaget pe cea a inteligentei si S. Freud si H. Erikson pe cea a
corelarii afectivitatii cu intreaga personalitate.
Asadar, un anumit stadiu de dezvoltare psihica se deosebeste de un altul prin nivelul si
proprietatile proceselor, insusirilor si structurilor psihice, prin conexiunile dintre ele si prin
eficienta lor adaptativa.
Un stadiu este nu numai un moment care apoi dispare, ci el este precedat de procese preparatorii
si odata instalat, se pregatesc premise pentru un nou stadiu, aceasta trecere fiind un indiciu de
normalitate, in timp ce ramanerea intr-un stadiu, peste anumite limite, este semnul
handicapului, al unei stagnari periculoase.
 3. Factorii dezvoltării psihice
Psihologia contemporană consideră că viaţa psihică, aşa cum se prezintă la omul adult, este rezultatul
unui lung proces de dezvoltare care este multideterminat şi multicondiţionat. Între factorii şi condiţiile
care intervin, trei sunt consideraţi fundamentali, în sensul că lipsa lor ar face imposibilă sau ar
compromite dezvoltarea psihică.
Factorii fundamentali ai dezvoltării psihice sunt: ereditatea , mediul , educaţia

Ereditatea şi rolul său în dezvoltarea fiinţei umane

Primul dintre factorii fundamentali care se manifestă este ereditatea. Ereditatea este proprietatea
fiinţelor vii de a transmite urmaşilor caracterele dobândite de-a lungul filogenezei.
Se transmit ereditar:
a. particularităţi de statură şi greutate; Ereditatea transmite caracteristici biologice
b. caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;
c. specificul structural şi funcţional al sistemului nervos şi al organelor de simţ;
d. particularităţi ale biochimismului sanguin;
e. aspecte fizionomice caracteristice (forma feţei, calitatea tenului, culoarea ochilor şi a părului, etc
Pentru a se releva în ce fel contribuie ereditatea la dezvoltarea psihică s-au făcut numeroase cercetări .
Analiza datelor obţinute in urma cercetărilor anterior amintite a dus la următoarele concluzii privind
rolul eredităţii:
1. Ereditatea este un factori necesar pentru dezvoltarea psihică pentru că ea asigură baza organică a
fiecărui fenomen sufletesc.
2. Ereditatea este un factor potenţial şi polivalent, adică fără intervenţia celorlalţi doi factori
fundamentali, potenţialul ereditar nu se transformă în componente ale vieţii psihice. Este polivalent
pentru că pe aceleaşi premise ereditare se pot forma componente diferite. Ereditatea asigură premisele
vieţii psihice în funcţie de felul în care au acţionat mediul şi educaţia. De exemplu, pe baza aceleiaşi
activităţi cerebrale fine, din lobul temporal, se pot forma şi aptitudini muzicale dar şi pentru limbi
străine.
3. Aportul eredităţii nu este acelaşi pentru orice vârstă sau pentru orice componentă psihică. Ereditatea
acţionează mai puternic la vârstele timpurii, în cazul formării unor procese şi funcţii psihice mai
apropiate de ale animalelor, aşa cum sunt cele senzoriale, perceptive, motrice, contribuie mai mult la
dezvoltarea unor componente ale personalităţii cum ar fi temperamentul şi aptitudinile.
4. Ereditatea nu este suficientă pentru dezvoltarea psihică pentru că ea nu se transformă automat în
componente ale vieţii psihice umane. De exemplu, copiii crescuţi de animale şi-au format
comportamente ca ale fiinţelor cu care au vieţuit şi astfel ereditatea a fost modificată în manifestările
ei, de mediul în care au crescut;
5. În acord cu nivelul general de dezvoltare al ştiinţelor, din acest moment este corect să se considere
că „ereditatea asigură premisele vieţii psihice”.

Mediul şi rolul său în dezvoltarea psihică umană

Mediul reprezinta totalitatea influenţelor naturale şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi indirecte,
organizate şi neorganizate, voluntare şi involuntare, care constituie cadrul în care se naşte, trăieşte şi se
dezvoltă fiinţa umană.
Prin urmare, condiţiile de mediu sunt foarte variate şi acţionează asupra tuturor dimensiunilor fiinţei
umane. Condiţiile geografice şi, în deosebi, cele climatice influenţează metabolismul şi alte funcţii ale
organismului. Regimul climatic are importanţă pentru dezvoltarea fizică generală şi pentru activitatea
creierului şi în ultimă instanţă pentru evoluţia psihică. Dar pentru acestea din urmă, sunt şi mai
importante influenţele de următoarele feluri:
a. socio-economice, privind condiţiile materiale de existenţă;
b. socioprofesionale, reprezentate de statutele şi rolurile profesionale ale celor din jur;
c. socioculturale, referitoare la mijloacele de instruire, la accesul la cultură şi la nivelul de şcolarizare
şi pregătire a celor din preajmă; d. socioafective, referitoare la frecvenţa şi calitatea legăturilor cu
ceilalţi şi la climatul afectiv ce generează procese şi stări afective diferite şi contribuie la formarea de
atitudini şi însuşiri de personalitate. Aceste tipuri de influenţe se exercită în ponderi diferite şi cu grade
diferite de intensitate, în funcţie de fiecare tip de mediu cu care fiinţa umană interacţionează fiecare
după naştere. Primul mediu care exercită astfel de influenţe este mediul familial. Pentru cei mai mulţi
copii între zero şi trei ani, mediul familial este cel ce le stimulează şi asigură dezvoltarea psihică.
Pentru o parte dintre copiii între un an şi trei ani poate să intervină şi mediul creşei. Mai departe, intră
în acţiune mediul grădiniţei, şcoala primară, cea gimnazială, liceală, postliceală, universitară,
postuniversitară. În timpul anilor de şcoală se adaugă şi mediul reprezentat de grupul informal alcătuit
din prieteni şi cunoştinţe. Dincolo de anii şcolii începe să acţioneze mediul locului de muncă. Apoi
comunitatea rurală sau urbană, zona ţării şi a continentului unde se desfăşoară viaţa fiecăruia. De cele
mai multe ori, între influenţele exercitate de aceste medii sunt relaţii de convergenţă şi acest fapt
susţine favorabil dezvoltarea psihică. Dar pot fi şi relaţii divergente şi, în acest caz, dezvoltarea poate
întârzia şi poate fi mai dificilă.

Mediul:
- este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al fiecăruia, îl activează şi
îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.
- este factor de socializare pentru că în mijlocul celorlalţi fiecare învaţă să comunice, să coopereze şi
să colaboreze cu cei din jur.
- pregăteşte pe fiecare pentru a avea acces la cultura comunităţii în care s-a născut.
- dă semnificaţie socială comportamentelor fiecăruia şi le face să fie de tip uman.
- generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării, dezvoltării
individului.
- poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative care trebuie contracarate de cel de-al treilea
factor fundamental, educaţia.
Mediul este un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a fiinţei umane.

Educaţia, factor principal al dezvoltării psihice umane

Educaţia este ansamblul de acţiuni şi activităţi care integrează fiinţa umană ca pe un factor activ, se
desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut cu necesitate definit de societate, uzând de
procedee, metode, mijloace adecvate, şi fiind condusă de factori competenţi special calificaţi.
Acţiunile educative nu se exercită la întâmplare şi nu se adaugă din afara subiectului, ci ele se
înfăptuiesc numai cu participarea acestuia. Exercitându-se timp îndelungat asupra fiecăruia, educaţia
realizează o funcţie formativă fundamentală orientată după cerinţele societăţii şi adaptată la
particularităţile copiilor şi tinerilor. În măsura în care este organizată şi desfăşurată în concordanţă cu
datele ştiinţelor despre om, ea devine un proces constructiv care tinde să realizeze pe deplin
disponibilităţile ereditare ale fiecăruia.
„Copilul, afirmă H. Pieron, nu este decît un candidat la umanitate". El se umanizează cu adevărat
numai în procesul învăţării. Copilul găseşte de la naştere o ambianţă socială, o lume a obiectelor, o
lume a relaţiilor umane. Intrînd în contact cu acestea, el işi insuşeşte treptat funcţia lor socială. Imitînd
iniţial ceea ce percepe, copilul îşi insuşeşte ulterior, în mod conştient, diversele modele sociale,
comportamentul adulţilor, cultura, ideologia lor etc.
Pentru o mai buna intelegere a conceptului de educatie, Cerghit si Bunescu identifica urmatoarele
posibile perspective:
- educatia ca proces - actiunea de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a fiintei umane, in
perspectiva unor finalitati explicit formulate ;
- educatia ca actiune de conducere - dirijarea evolutiei individului spre stadiul de persoana formata,
autonoma si responsabila;
- educatia ca actiune sociala - activitatea planificata ce se desfasoara pe baza unui proiect social, care
comporta un model de personalitate;
- educatia ca interrelatie umana - efort comun si constient intre cei doi actori: educatorul si educatul;
- educatia ca ansamblu de influente - actiuni deliberate sau in afara unei vointe deliberate, explicite
sau implicite, sistematice ori neorganizate, care, intr-un fel san altul contribuie la formarea
personalitatii umane.
In acest context, educaţia trebuie să fie corect gândită, proiectată şi realizată în concordanţă cu
aşteptările şi aspiraţiile celor educaţi şi cu necesităţile societăţii.
Există dispute teoretice cu privire la alegerea unui factor cu rol predominant în dezvoltarea
umană. Trei modele explicative s-au conturat în acest sens:
a. modelul ereditarist care susține că dezvoltarea aparține vieții, iar mediul și educația nu sunt
cauze ci doar condiții care pot grăbi sau încetini dezvoltarea.
b. modelul ambientalist (reactiv) care arată că dezvoltarea este o reacție la stimulii externi, un
rezultat exclusiv al stimulării și învățării prin/în diferite contexte.
c. modelul interacționist (al dublei determinări) care vede dezvoltarea ca pe o interacțiune
firească între ereditate și mediu, educația având rolul de mediator între cele două.
Nici unul dintre cei trei factori nu dispune de posibilităţi nelimitate în dezvoltarea umană, rolul
fiecăruia fiind dependent de al celorlalţi. Educația poate interveni până la contrabalansarea şi
substituirea unor influenţe negative de mediu și poate stimula sau valorifica optim premisele
ereditare, de aceea considerăm că educația este factorul principal și conducător al dezvoltării
psihice umane.

4. Ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice umane.

Dezvoltarea psihicului în ontogeneză se realizează pe etape sau stadii, într-o succesiune cronologică
determinată.
Stadiile reprezintă diferite momente ale dezvoltării, definite printr-un anumit ansamblu de
particularităţi anatomofiziologice şi psihice calitativ specifice, particularităţi ce conferă o „fizionomie"
tipică fiecărei perioade de vîrstă.
Cunoaşterea particularităţilor de vîrstă constituie a premisă absolut necesară pentru buna desfăşurare a
activităţii instructiv-educative. Programele şi manualele şcolare, metodele de instruire şi de educare
etc. se stabilesc ţinandu-se seama şi de particularităţile psihologice de vârstă ale elevilor.
Principalele criterii pe baza cărora s-a realizat periodizarea dezvoltării psihice în ontogeneză sunt:
- sistemul de relaţii dintre copil şi mediul social-uman, sistem caracteristic fiecărei varste în parte
(familie, grădinită, şcoală) ;
- activitatea de bază, predominantă, conducătoare a varstei : acţiunile obiectuale imitative - în copilăria
timpurie ; jocul în perioada preşcolară ; învăţătura şi munca - în perioada şcolară, acţiuni ce constituie
în esenţă sistemul de influenţe educative ce au rol conducător în dezvoltarea copilului în respectivele
momente ale dezvoltării sale ontogenetice :
- natura, conţinutul şi structura organizatorică a influenţelor instructiv-educative, exercitate de adult
asupra copilului în diversele instituţii educative, în diferitele cicluri şcolare (familie, grădiniţă, şcoală
generală, liceu ).

Dezvoltarea psihică deplină a fiinţei umane implică parcurgerea a două mari etape:
A. Etapa prenatală care se întinde din momentul unirii gameţilor şi naştere. În cursul acestei etape se
formează treptat toate componentele corpului, se dezvoltă funcţiile biologice de bază şi chiar încep să
se manifeste, în formă foarte simplă, unele procese psihice.
B. Etapa postnatală este cea mai lungă, începe din momentul naşterii şi se termină odată cu sfârşitul
vieţii. În cursul ei se continuă perfecţionările organice şi creşterea fizică, dar mai ales se dezvoltă viaţa
psihică.

Această etapă cuprinde trei cicluri şi în fiecare dintre acestea regăsim mai multe stadii:
a) ciclul de creştere şi dezvoltare durează de la naştere până la 24 - 25 ani şi la sfârşitul lui fiinţa
umană are toate caracteristicile fizice şi psihice proprii speciei.
Stadiile acestui ciclu sunt următoarele:
• Stadiul sugarului: 0-1 an: se dezvoltă sensibilitatea, percepţiile şi inteligenţa practică.
• Stadiul antepreşcolarului: 1-3 ani: se dezvoltă limbajul, mersul, gândirea preoperatorie şi conştiinţa
de sine.
• Stadiul preşcolarului: 3-6 ani: dezvoltarea proceselor psihice complexe, apariţia voinţei, formarea
bazelor personalităţii.
• Stadiul şcolarităţii mici: 6-10 ani: formarea capacităţilor debază necesare învăţării şi accesului la
cultură.
• Stadiul preadolescenţei: 10-14 ani: trecerea la gândirea formală, intensificarea conştiinţei de sine.
• Stadiul adolescenţei: 14-20 ani: avans cognitiv deosebit, dezvoltarea personalităţii, clarificarea
identităţii de sine;
• Stadiul postadolescenţei: 20-25 ani: consolidarea achiziţiilor adolescenţei şi pregătirea profesională
de bază;
b. Ciclul de maturizare între 25-65 de ani în cursul căruia toate capacităţile psihice ating niveluri
înalte de manifestare.
Acest ciclu are două stadii:
• Stadiul tinereţii: 25-35 ani: în care se realizează de fapt identitatea profesională, familială şi socio-
culturală;
• Stadiul adult 35-65 ani: se maturizează cu precădere afectivitatea, motivaţia, personalitatea.
c. Ciclul de involuţie între 65 de ani şi finalul vieţii, în care se produc scăderi din ce în ce mai
accentuate ale capacităţilor fizice şi psihice.
Stadiile acestui ciclu sunt următoarele:
• Stadiul de trecere: 65-70 de ani: în care scăderile capacităţilor fizice şi psihice nu sunt prea mari şi
persoanele au încă disponibilităţi pentru activităţi şi relaţii, chiar dacă s-a produs pensionarea
• Prima bătrâneţe: 70-80 de ani în care scăderile sunt mai accentuate şi persoana îşi restrânge
activităţile şi relaţiile
• A doua bătrâneţe: 80-90 de ani: scăderile capacităţilor sunt mai severe şi persoana începe să depindă
de alţii, pentru a-şi satisface trebuinţele;

În orice stadiu al existenţei sale s-ar afla omul, el este produsul stadiilor anterioare.

5. Relația dintre dezvoltare și învățare

Educația este factorul principal și conducător al dezvoltării psihice umane.

In procesul instructiv-educativ, copilul işi insuşeşte un sistem de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi, îsi dezvoltă capacităţile psihice, işi formează concepţia stiinţifică despre lume, işi
insuşeşte experienţa de producţie, devine capabil să participe eficient la procesul creării de
valori materiale şi spirituale necesare sieşi şi societăţii, işi formează conştiinţa şi conduita
morală.
Invăţarea se vădeşte a fi una dintre condiţiile umane cele mai importante ale psihogenezei
copilului. Invăţând, acumulând continuu noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, experientă
social-umană, copilul se dezvoltă din punct de vedere psihic. Invăţarea asigură atît
îmbogăţirea continuă a conţinutului vieţii psihice a copilului, cît şi dezvoltarea proceselor
psihice antrenate în activităţile instructiv-educative.
Relaţia invăţare-dezvoltare este bilaterală; fiind la început premisă a dezvoltării, învăţarea
devine şi un rezultat al acesteia. Pe măsură ce funcţiile psihice ale copilului ating nivele tot mai
evoluate, maturizindu-se ca efect al invăţării, al influenţelor educative, copilul devine capabil să
asimileze cunoştinţe tot mai complexe.

Sensul dezvoltării psihice este ascendent, progresiv, însemnând treceri de la simplu la complex,
de la inferior la superior. De-a lungul ontogenezei, psihicul copilului se dezvoltă treptat.
“Trecerea de la senzaţie la percepţie, deci de la reflectarea însuşirilor izolate ale obiectelor şi
fenomenelor la reflectarea obiectelor în multitudinea însuşirilor acestora, de la imagini primare
din percepţii la imagini secundare din reprezentări, de la senzorial la logic deci de la simţire la
gândire, de la reflectarea însuşirilor neesenţiale, accidentale ale obiectelor la surprinderea
însuşirilor esenţiale şi generale ale acestora echivalează cu dezvoltarea psihică a omului .”
Dezvoltarea psihică nu este liniară, uniformă, continuă, ci polimorfă şi discontinuă, decurgând ca
o succesiune de stadii în care echilibrul alternează şi ritmează cu dezichilibrul, iar perioadele de
transformări psihice spectaculoase sunt urmate de perioadele de relaxare. Ea reprezintă
procesul formării de noi seturi de procese, însuşiri şi dimensiuni psihice cât şi restructurarea
continuă a acestora.. Dezvoltarea psihică nu este nici un proces impus din afară, nici unul
preponderent genetic, ci un proces cu legităţi interne proprii. Astfel, educaţia, ca factor extern,
contribuie la declanşarea şi intensificarea luptei dintre elementele contradictorii, oferind în
acelaşi timp resursele şi mijloacele necesare pentru soluţionarea şi înlăturarea unor contradicţii
interne. Educaţia nu devine un nemijlocit fapt al dezvoltării psihice, ci constituie punct de plecare
spre dezvoltare. Ca acţiune socială conştientă, ea poate stimula şi accelera aportul
celorlalţi factori (mediul şi ereditatea) în procesul dezvoltării.

Forţa propulsoare a dezvoltării psihice este motivaţia, cauzalitate externă transpusă în plan
psihic, interiorizată şi asimilată. Subiectul îşi detemină acţiunile din proprie iniţiativă în
consonanţă cu interesele, structurile lui motivaţionale.
Educaţia contribuie la îmbogăţirea acestei experienţe într-un mod organizat, conform unor
finalităţi, insistând asupra realizării unei combinări optime între aspectul informativ şi
formativ al acestei experienţe. Învăţarea este un gen de activitate şi totodată o formă de
cultură care solicită intens procesele intelectuale.
Structural, învăţarea se compune dintr-o serie de situaţii şi sarcini de învăţare care
pentru şcolarii mici reclamă efectuarea unor acţiuni ce vor răspunde unor sarcini practice
concrete.
Educatorul formulează pe de o parte anumite sarcini, cerinţe faţă de copil, în funcţie de nivelul
dezvoltării sale, dar stimulându-l în acelaşi timp să-l depăşească. Pe de altă parte, copilul
răspunde acestor sarcini şi le rezolvă, înregistrând progrese noi în planul dezvoltării. În
această ipostază dezvoltarea apare ca o premisă a educaţiei.

Mecanismul dezvoltării psihice este însuşirea care se bazează pe acele organe funcţionale care
există la nivelul activităţii creierului iar îmbinarea şi corelarea activităţii funcţionale conduce la
complicarea structurilor psihice.
Prin însuşire, această verigă de legătură dintre învăţare şi dezvoltare, anumite norme,
noţiuni, reprezentări, trec din starea în care erau date ca model sau situaţii problematice
în starea de cunoştinte, priceperi, capacităţi şi atitudini ale elevului însuşi. La vârsta
şcolară mică, învăţarea se mai distinge şi prin aceea că spre deosebire de etapele precedente, ea
se desfăşoară acum pe baza unor acţiuni meticulos segmentate şi riguros înlănţuite, care îl pun
pe copil în faţa necesităţii unor acţiuni de control, de confruntare şi comparare a rezultatelor
obţinute cu modelele. A învăţa înseamnă a însuşi, a modifica acel ceva într-un bun intern, într-un
instrument necesar şi disponibil pentru rezolvarea cu uşurintă a problemelor ivite.
Dar aceasta înseamnă dezvoltare deoarece indicatorul principal al dezvoltării psihice
înseamnă realizarea de beneficii interne, achiziţii care au devenit funcţionale: capacităţi
de înţelegere, strategii de gândire, stil creativ, motivaţie internă pentru activitate.
Învăţarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are un conţinut bogat şi o sferă largă de
cuprindere, fiind reprezentat de noţiuni, concepte, coduri, relaţii, operaţii şi structuri
cognitive, tipuri afective şi atitudini, conduite, scheme acţionale, reacţii, sisteme de valori,
comportamente sociale etc. Apoi, se constată că învăţarea se asociază cu modificarea deoarece
direcţionează spre dobândirea de conduite, cunoştinte, atitudini, contribuie la formarea unor
însuşiri psihice complexe în vederea adaptării la situaţii noi de existenţă şi determină
schimbarea comportamentului.
Învăţarea mai are şi un pronunţat caracter adaptativ, finalitatea ei constând în buna adaptare
la mediu. Putem spune deci că “învăţarea este procesul destinat achizitionării unei experienţe
noi, de formare a unor capacităţi şi deprinderi care să permită individului rezolvarea unor
situaţii problematice, înainte inaccesibile, sau, optimizarea relaţiilor sale cu lumea
înconjurătoare.”
Există învăţarea socială, în accepţia generală a acumulării de experienţă (informaţii, priceperi,
deprinderi) în contextul cultural concret, în funcţie de posibilităţile pe care le oferă o anumită
etapă social-istorică în care se naşte şi trăieşte persoana, şi o învăţare didactică. În sensul său
profund, noţiunea de proces de învăţământ este legată de cea de transformare, schimbare,
modificare deci de procesul învăţării propriu-zise.
“Acţiunea pedagogică , susţine Gilbert Leray, este creatoare de fenomene psihologice: ea le
provoacă apariţia, participă cu toate forţele mediului social la constituirea universului mintal al
copilului, în primul rând ajutându-l să stăpanească lumea prin elaborarea unor concepte bine
adaptate”.
Referindu-ne la învăţarea şcolară realizată în cadrul procesului instructiv-educativ şi acoperind
limitele vârstei şcolare, putem spune că pe lângă accepţiunea generală, această formă de învăţare
capătă o serie de particularităţi. “Dintre cele mai importante sunt următoarele:
- se realizează cu mijloace instituţionalizate, fiind reglementată de legi, norme, regulamente,
structuri de organizare şi funcţionare (planuri, programe de învăţământ, orarii etc.);
- este un proces dirijat din exterior (de către învăţători, profesori) care tinde spre etapele
finale ale şcolaritătii să devină un proces autodirijat;
- proces strict controlat prin mijloace specifice care cu timpul să devină autocontrolat;
- este un demers conştient, presupune stabilirea anticipată a scopului, mobilizarea voluntară a
efortului, raţionalizarea conduitelor;
- are un pronunţat caracter secvenţial exprimat in: treceri de la starea de relativă neinstruire la
cea de instruire; parcurgerea mai multor secvenţe (de învăţare, de consolidare, verificare, etc.);
- dispune de un caracter gradual, adică de stabilirea unor sarcini didactice cu grade progresive
de dificultate (trecere de la simplu la complex, de la neesenţial la esenţial, de la senzorio motor la
abstract, de la recunoaştere la reproducere).
- este un proces relaţional mijlocit, presupunând ansamblul de relaţii perceptive,
comunicaţionale, afectiv-simpatetice, de influenţă între profesor şi elev, mediat de obiectul de
învăţământ.
- are un pronunţat caracter informativ-formativ

Reuşita şcolară are un sens mai larg şi ea desemnează adaptarea elevului la cerinţe şcolare,
echilibrarea cu aceste cerinţe. Ea are la bază un element de comparaţie, furnizat de conţinutul
programei şcolare şi exprimă gradul de concordantă dintre prevederile programei şcolare şi
cunoştintele şi abilităţile pe care le posedă real elevii. Factorii intelectuali se concentrază în ceea
ce numim inteligenţă, în general, şi inteligenţă şcolară în special. Elevul învaţă, însuşindu-şi
cunoştintele lucrând, acţionând, rezolvând sarcini.

Bibliografie
- Briceag S., 2017, Psihologia vîrstelor : Curs universitar / ; Univ. de Stat “Alecu Russo” din
Bălţi, Fac. de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Arte. – Bălţi : Universitatea de Stat “Alecu
Russo” din Bălţi, 2017. ISBN 978-9975-50-196-5.
 Aplicații pentru evaluare curs

1. Exemplificați achiziții concrete ale elevilor realizate pentru a ilustra legătura dintre
învățare și dezvoltare, respectiv transformarea unor
norme/noțiuni/reprezentări/algoritmi/structuri operatorii/comportamente (exemple
de conținut al învățării) în cunoștințe, priceperi, deprinderi, atitudini (exemple de
comportamente/achiziții funcționale).

2. Comentați următoarea aserțiune raportând exemple concrete de fenomene

psihologice/structuri ale proceselor psihice pe care elevul le dezvoltă sub acțiunea
învățării didactice: “Acţiunea pedagogică, este creatoare de fenomene psihologice: ea le
provoacă apariţia, participă cu toate forţele mediului social la constituirea universului
mintal al copilului, în primul rând ajutându-l să stăpanească lumea prin elaborarea unor
concepte bine adaptate” (Gilbert Leray).

3. Prezentați anamneza unui caz (preșcolar/elev) din practica d-voastră, în care să

precizați aspecte ale dezvoltării subiectului raportate la următoarele dimensiuni:

Date de identitate sociodemografică (vârstă, sex, mediu de proveninență, tipul familiei ș.a)
Stadiul dezvoltării psihice
Factori de ereditate (care pot favoriza/ostraciza) dezvoltarea subiectului:
Factori de mediu (socio-culturali și demografici):

Stadiul achizițiilor psihice:

Stadiul achizițiilor educaționale:
Recomandări